cine sunt eu si ce reprezinta colectivul in care lucrezaxzbu'vp"m

Orice gand colectiv poate deveni o forta. Nimic nu este mai puternic decat puterea gandului.

Daca noi ne canalizam efortul pentru a crea o lume mai buna - putem sa reusim.
Si noi, cei care accesam aceste pagini putem sa recream realitatea in care traim.
Deoarece REALITATEA este rezultanta gandurilor noastre.
Cu cat vom fi mai multi care gandim si actionam pozitiv cu atat forta noastra va fi mai mare.

Credeti-ma.
Nu sunt vorbe goale. Impreuna putem sa reusim!

Cata

Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.

Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.

Franta - nerabdatoare sa primeasca Romania in familia europeana
articol in exclusivitate pentru Adevarul, semnat de ministrul francez al afacerilor europene, d-na Noelle Lenoir
===========================================

Dupa vizita in Franta a primului-ministru Adrian Nastase, in septembrie 2003, a fost randul presedintelui Romaniei, dl. Ion Iliescu, sa efectueze, in luna noiembrie, o vizita foarte reusita in tara noastra. Am avut placerea sa particip alaturi de domnia sa la intalnirea organizata de Camera de Comert franco-romana, putand astfel sa imi dau seama de extraordinara apropiere dintre francezi si romani. Este adevarat ca legaturile noastre sunt ancestrale: Romania latina si francofona isi aduce aminte de sprijinul acordat atat de adesea de catre francezi in trecut: Quinet, Lamartine si Michelet, aparatori ai poporului roman in timpul ocupatiei otomane, Napoleon al III-lea, care s-a angajat in Unirea principatelor romane si armata franceza care a luptat alaturi de romani in timpul primului razboi mondial. La randul sau, Romania a dat Frantei creatori extraordinari precum Tristan Tzara, Eugen Ionesco sau actrita Elvira Popescu. Actualitatea ne apropie inca si mai mult, pe masura ce procesul de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana avanseaza. In acest sens, raportul publicat recent de catre Comisia Europeana recunoaste eforturile importante desfasurate de Romania pe calea aderarii sale. In special, Comisia considera ca Romania poate fi considerata o tara cu o economie de piata functionala daca progresele constatate in prezent sunt continuate cu perseverenta. In acelasi timp, raportul Comisiei subliniaza capacitatea inca nesatisfacatoare a administratiei si a justitiei romane, in ciuda reformelor care au fost deja realizate sau demarate, precum si necesitatea absoluta de a lupta cu mai multa eficienta impotriva coruptiei. Daca raspunde acestui apel, asa cum autoritatile si ansamblul fortelor sale democratice sunt hotarate sa o faca, Romania va reusi. Eu sunt convinsa ca ea va putea, in aceste conditii, sa finalizeze negocierile sale de aderare asa cum doreste in vederea semnarii tratatului de aderare in 2005 si a aderarii efective la Uniunea Europeana la inceputul anului 2007. Franta doreste respectarea acestui calendar, cu atat mai mult cu cat Romania este o tara cu care Franta intretine legaturi de prietenie, si chiar mai mult decat atat, legaturi afective. Sustinerea acordata de catre Franta integrarii europene a Romaniei se materializeaza in cinci directii importante: in plan politic, prin numeroase contacte bilaterale si prin luarile de pozitie in cadrul reuniunilor europene; in plan financiar, prin efortul de solidaritate in crestere realizat de catre Uniunea Europeana - la bugetul careia Franta este cel de-al doilea contribuitor - si prin programele sale bilaterale; in plan tehnic, prin zecile de experti francezi angajati pe principalele santiere ale reformei - si sunt numerosi - in Romania; in plan economic, caci societatile franceze care au investit deja 1,5 miliarde de euro in economia romaneasca contribuie de o maniera semnificativa la modernizarea sa; in planul societatilor noastre civile, in fine, gratie miilor de parteneriate dintre ONG-urile si colectivitatile teritoriale din cele doua tari. As dori sa subliniez, in special, importanta cooperarii noastre in patru domenii: administratie publica, justitie si afaceri interne, agricultura - domeniu in care, din diverse motive, Franta si Romania au multa experienta de impartasit - si cooperare descentralizata. Formarea unei noi generatii de inalti functionari, munca guvernului si coordonarea interministeriala, descentralizarea, dezvoltarea unui corp prefectoral format din profesionisti sunt cateva dintre provocarile decisive ale reformei administratiei publice romanesti la care expertii francezi sunt asociati indeaproape. Primul-ministru are, de altfel, in cadrul cabinetului sau, o consiliera franceza pentru pregatirea tarii in vederea aderarii la UE. Aproximativ 30 de tineri romani urmeaza in prezent cursuri de lunga durata in cadrul Scolii Nationale de Administratie, angajata si ea in proiectul de dezvoltare a Institutului de administratie din Romania. Numirea domnului Pierre Truche, un eminent magistrat francez, fost prim-presedinte al Curtii de Casatie, in functia de consilier al primului-ministru roman, evoca proximitatea traditionala intre dreptul roman si francez. Dar aceasta numire de mare calitate semnifica, in primul rand, angajarea magistratilor francezi in reforma justitiei romane, precum si in lupta impotriva coruptiei si impotriva criminalitatii transfrontaliere. Formarea si recrutarea magistratilor, precum si crearea jurisdictiilor specializate, in special pentru minori, reprezinta exemple importante in aceasta privinta. O comisie mixta de cooperare judecatoreasca si juridica a fost creata in acest an, precum si un grup de legatura operational pentru problematica minorilor romani in dificultate pe pamant francez. Pe de alta parte, politistii francezi si romani au creat la Oradea un centru de coordonare si de control al frontierelor, deschis si altor politisti europeni. Recenta vizita a colegului meu Herve Gaymard si semnarea, cu aceasta ocazie, a unei declaratii politice si a unui protocol de cooperare au confirmat faptul ca Franta si Romania, doua dintre principalele tari agricole din Europa, impartasesc aceeasi conceptie despre Politica Agricola Comuna (PAC). Ele acorda aceeasi importanta dezvoltarii rurale si se arata decise sa-si multiplice actiunile de cooperare in acest domeniu, inclusiv in sectorul securitatii alimentare, care este atat de important pentru consumatorii europeni. Inca si mai fundamentala este cooperarea in domeniul politicii externe si de aparare. Prezenta, in curand, a Romaniei in Consiliul de Securitate a Natiunilor Unite, pentru o perioada de doi ani, va oferi celor doua tari ale noastre ocazia de a-si intari colaborarea in domeniul marilor dosare si de a contribui impreuna la afirmarea identitatii europene in lume, in deplina coerenta cu relatiile transatlantice puternice si de incredere. In fine, vizita in Franta, in septembrie 2003, a primului-ministru Adrian Nastase, care a participat alaturi de mine la incheierea "intalnirilor franco-romane privind colectivitatile locale" in departamentul Aveyron, a permis o noua impulsionare a cooperarii descentralizate, deja foarte dezvoltate, si a intalnirilor dintre cetatenii celor doua tari ale noastre. Francofonia, care este atat de vie in Romania, nu poate decat sa fie si mai favorizata. Ceea ce ma bucura, cu atat mai mult cu cat este important sa consolidam legaturile noastre culturale. Franta a fost alaturi de Romania in momentele dificile ale istoriei ei. Ea doreste sa mentina si sa-si intareasca sprijinul in cursul lunilor si anilor urmatori, pentru a primi in sanul familiei europene, in 2007, o Romanie moderna, care sa poarte o parte importanta a patrimoniului si a devenirii Europei. Un fost prim-ministru al unei tari din Europa centrala a afirmat ca tarile candidate nu doresc un colac de salvare; ele doresc sa urce la bord. Ei bine, Romania aproape a urcat, iar Franta ramane pe pozitii pentru a-i da mana, asteptand sa intre definitiv in familia Uniunii Europene.
======================================================================

Si cum ar fi daca ne reintoarcem la "acorduri gen Yalta"?
=================================================================

"In vizita la Washington in septembrie 2003, presedintele rus Vladimir Putin a fost intampinat la aeroport de presedintele american George Bush care, dupa ce l-a imbratisat demonstrativ, s-a declarat "onorat" de vizita "prietenului" Putin.
Cei doi sefi de stat au petrecut multe ore impreuna la resedinta prezidentiala de la Camp David in convorbiri tęte-ŕ-tęte, dupa care, la o conferinta scurta de presa, s-au elogiat reciproc. Referindu-se la interlocutorul sau, Bush a enuntat urmatoarele: "Eu omagiez planurile presedintelui Putin pentru Rusia, o tara pasnica pe plan intern si extern, in relatii detensionate cu vecinii si in care prospera democratia, libertatea si statul de drept". Aceasta denaturare flagranta a realitatilor din Rusia sugereaza ca Bush, in speranta consolidarii unei aliante ruso-americane, a decis sa ignore asaltul categoric al lui Putin impotriva democratiei incipiente din Rusia, exterminarea deliberata a cecenilor si campania intensa de intimidare a tarilor vecine desprinse din fosta Uniune Sovietica. In esenta, mesajul presedintelui american a fost urmatorul: daca Moscova sustine formal actiunile definite ca "antiteroriste" de Washington si contribuie sincer la parteneriat, Bush este dispus sa accepte abuzurile de putere ale lui Putin in Rusia, asaltul "colegilor" securisti impotriva opozitiei si a firavelor institutii democrate si presiunile Kremlinului in fostul spatiu sovietic.

Parteneriat strategic ruso-american

Inainte de a veni in vizita la Washington, Putin a prezentat Casei Albe un proiect pentru "extinderea aliantei strategice dintre Rusia si SUA" in care se ofera noi initiative "creative" de "colaborare" si "sustinere reciproca" in rezolvarea problemelor cu care se confrunta cele doua puteri. Conform documentului, unul din obiectivele principale ale parteneriatului strategic Rusia-SUA ar trebui sa fie prevenirea aparitiei unor state cu acces la arme atomice, chimice sau biologice care ar putea prejudicia interesele nationale ale Rusiei, ale Americii sau ale aliatilor lor.

De colaborarea stransa dintre cele doua tari in domeniul energetic ar beneficia atat exportatorii rusi, cat si Statele Unite. Este bine cunoscut ca America se straduieste sa obtina acces la surse de petrol din afara tarilor grupate in OPEC ca sa minimalizeze dependenta de cartel si sa evite ridicarea artificiala a preturilor hidrocarburilor exportate. Alte initiative din proiectul de alianta si acordurile agreate in discutiile "intime" ale celor doi presedinti nu au fost aduse la cunostinta publicului. Se pare ca, intelegandu-se de minune, Bush si Putin au decis sa se comporte ca "aliati". Manifestarile diplomatice ale "parteneriatului" au inceput sa devina evidente aproape imediat. Cateva exemple sunt edificatoare.

Petrolul siberian

Sondele din Siberia produc mai mult titei decat cele din Arabia Saudita. Potentialul enorm al Rusiei de a exporta hidrocarburi are o mare importanta geopolitica. Printre multe alte tari, China, Japonia si Statele Unite concureaza puternic pentru crearea de conducte si infrastructura de export din Siberia de Est spre regiunile lor.
Rusia produce acum in jur de 8,5 milioane de barili zilnic. Cu progres in tehnologie si management, Rusia va extrage peste 10 milioane de barili in 2011. Mijloacele de transport spre exterior sunt insa limitate. Compania Lukoil, care exporta cam jumatate din titeiul propriu, a cheltuit un miliard USD anul acesta ca sa-si transporte produsele petroliere la export. Adica mai mult decat au costat procesele de extractie si distilare. Daca Rusia si-ar dubla capacitatea de export, la preturile curente, companiile ruse de petrol ar putea colecta din exterior alte 35 miliarde USD anual. Concurenta intre potentialii importatori este acerba. China, avand necesitati energetice imense, este dispusa sa contribuie substantial la construirea unei conducte de 2.200 km din Siberia de Est direct la Daking in nordul Chinei. Costul conductei ar fi 2,5 miliarde USD. Yukos-Sibneft, cea mai mare companie petroliera din Rusia, exportand deja titei in China pe calea ferata, a favorizat initial acest proiect. Dar Japonia, oferindu-se sa participe cu 7 miliarde USD la costructia unei conducte alternative de 4.500 km spre portul Nahodka pe coasta Oceanului Pacific, a tentat atat producatorii rusi, cat si compania de stat Transneft care controleaza facilitatile de transport si de export.

Deoarece Rusia nu are capacitatea de a furniza petrol atat pentru China, cat si pentru Japonia, decizia finala cu privire la exportul titeiului siberian se va face pe considerente economice si politice. Al treilea pretendent pentru cumpararea titeiului siberian este America.

Statele Unite importa 60% din petrolul consumat intern, din care, 47% provine din tari care apartin cartelului international OPEC. Rusia a oferit un proiect foarte tentant pentru Washington: sa acopere 10% din necesitatile de import ale Americii. In concordanta cu discutiile dintre Bush si Putin, oficiali ai administratiei americane s-au deplasat la Moscova ca sa discute proiectul constructiei unei conducte din Siberia spre nord, la portul Murmansk, de unde titeiul ar putea fi transportat pe vapoare la Houston in Texas. O asemenea conducta ar costa 4 miliarde USD si ar transporta trei milioane de barili zilnic. Pe cand, din Golful Persic vapoarele petroliere ajung in SUA intr-o luna, de la Murmansk, ar ajunge in numai 9 zile.

Devenind principalul furnizor de petrol al SUA, Rusia ar avea nevoie de o relatie stabila cu noul client si ar oferi un avantaj considerabil pentru America deoarece i-ar permite o reducere importanta a dependentei energetice de OPEC.

Schimbare de atitudine la Kremlin

Inainte de intrunirea de la Camp David, Vladimir Putin a fost unul dintre cei mai vocali oponenti ai invaziei americane in Irak. In Consiliul de Securitate ONU, coordonandu-si actiunile cu Franta si Germania, Rusia a jucat un rol decisiv in respingerea rezolutiei care autoriza interventia armata impotriva lui Saddam Hussein. Diplomatic, Moscova a condamnat sistematic "unilateralismul" american, doctrina razboaielor preventive si insistentele Washingtonului de a mentine controlul postbelic in Irak.
Incapabile sa asigure securitatea in Irak, trupele de ocupatie s-au cam impotmolit in mlastina irakiana. Presedintele Bush, nesatisfacut de performanta militarilor, a transferat autoritatea reconstructiei Irakului de la Pentagon la Consiliul de Securitate condus de Condolezza Rice.

Diplomatii americani au semnalat ca au mare nevoie de ajutor extern pentru pacificarea si reconstructia Irakului. In urma "discutiilor" cu Bush de la Camp David, se pare ca Putin a promis sa nu exploateze dificultatile curente ale americanilor in Irak. El a sugerat ca Rusia ar putea participa cu trupe la pacificarea tarii. In schimb, America va trebui sa accepte revenirea in Irak a companiilor petroliere ruse.

In octombrie 2003, la Consiliul de Securitate ONU, Rusia a renuntat la opozitia anterioara fata de planurile lui Bush pentru mentinerea controlului militar si civil in Irak si a trecut subit de partea Americii. Ca sa nu ramana izolate diplomatic si sa nu fie acuzate de obstructionism steril fata de Statele Unite, Franta, Germania si Siria au decis si ele cu cateva ore inainte de vot sa sprijine rezolutia propusa de Washington. Votul unanim in Consiliul de Securitate a reprezentat o victorie diplomatica importanta pentru George Bush, deoarece rezolutia votata mentine controlul american in Irak si accepta participarea fortelor militare multinationale sub comanda Pentagonului.

In ultimii trei ani, America a fost criticata sever in presa internationala pe motiv ca a refuzat sa semneze tratatul de la Kyoto cu privire la protejarea climei globale. La conferinta internationala a climatologilor organizata la Moscova la sfarsitul lunii septembrie 2003, Putin era asteptat sa anunte oficial ca Rusia este gata sa ratifice tratatul de la Kyoto. Spre surprinderea generala, Putin a dat semnale contrare si a declarat cu cinism ca o "incalzire globala" ar fi benefica pentru o tara nordica precum Rusia. Respingand tratatul, Rusia a diminuat substantial sansele de validare ale tratatului si a eliminat izolarea penibila a Americii in problemele climaterice. La insistentele si spre satisfactia guvernantilor de la Washington, Rusia a anuntat recent ca a decis sa amane cu un an completarea constructiei unui important reactor nuclear in Iran. In legatura cu programul de inarmare nucleara al Coreii de Nord, Moscova a diminuat criticile fata de "intransigenta" SUA in negocierile cu regimul comunist al lui Kim Jong Il.

Interese comune

Amintind de Ialta, intelegerile "de culise" a celor doua puteri starnesc neliniste in "entitatile colaterale" neparticipante aflate in "sferele de interes" ale Rusiei si ale Statelor Unite si a caror soarta ar putea fi afectata defavorabil de acordurile netransparente negociate in culise de marile puteri. Cateva asemenea exemple ar fi, de o parte, Georgia, Azerbaidjanul, Ucraina, Moldova, Cecenia si "Stanurile" din Asia Centrala si, de alta, Iranul, Corea de Nord, Palestina, Libia, Siria si Cuba.
Interesele comune ale SUA si Rusiei, mai ales in probleme de securitate, au permis celor doi presedinti sa initieze un parteneriat mai mult sau mai putin strategic. Sustinand America, Putin a beneficiat enorm in urma eliminarii talibanilor si a organizatiei Al Qaida in Afganistan. Acest obiectiv de securitate, important pentru interesele Rusiei in Asia Centrala, nu putea fi realizat fara interventia americana. Cele doua puteri au si alte obiective comune precum prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa, cooperarea in lupta contra teroristilor islamici si asigurarea securitatii armamentului nuclear din Rusia.

Dar convergenta intereselor nationale ale Rusiei si Statelor Unite este limitata de realitatile interne si internationale. Desi Casa Alba incearca sa ignore crimele armatei ruse in Cecenia, alte grupari americane nu accepta echivalenta dintre teroristii internationali de tip Al Qaida si separatistii ceceni. La randul ei, Rusia critica politica Washigtonului cu privire la statele care sponsorizeaza terorismul, deoarece se concentreaza pe Iran, Siria si Irak, tari cu care Rusia a avut si are relatii economice profitabile si neglijeaza Pakistanul si Arabia Saudita, considerati aliati ai Americii.

Rusia a fost de acord cu prezenta militara americana in Asia Centrala dar numai temporar si numai pentru combaterea terorismului. Kremlinul se opune furios prelungirii prezentei americane in Asia Centrala si in Caucaz deoarece considera ca aceasta prezenta afecteaza negativ ambitiile Rusiei in aceste regiuni. Moscova se opune vehement intentiilor americane de a reloca bazele militare din Germania in Europa de Est in dezacord cu intelegerile precedente. Cercurile militare de la Moscova, continuand sa considere ca SUA si NATO reprezinta un pericol pentru Rusia, sunt alarmate de extinderea fortelor militare americane in vecinatatea Rusiei.

O alianta strategica viabila nu se poate baza numai pe criterii de securitate. Investitiile reciproce si relatiile comerciale sunt importante. Dar comertul SUA cu Rusia reprezinta numai 1% din total, iar pentru Rusia, 5%. Unii observatori considera ca relatiile dintre Rusia si Statele Unite sunt cordiale dar superficiale.
Oricat de bine s-ar intelege Putin cu Bush, institutiile, birocratiile si electoratul din tarile respective nu sustin categoric obiectivele strategice si initiativele celor doi presedinti."(Revista22)

din EZ online:

Opozitia si societatea civila acuza nereguli si abuzurila votul pentru Legea de modificare a Constitutiei
Asa cum era de asteptat, ieri, premierul Adrian Nastase si presedintele Ion Iliescu au prezentat referendumul pentru noua Constitutie drept un mare succes al PSD. Cei doi au folosit prilejul pentru a acuza de la tribuna opozitia ca a pus bete-n roate votarii, in ciuda faptului ca alianta PNL-PD a sustinut public campania pentru modificarea Legii fundamentale. Chestiunea abuzurilor pe timpul celor doua zile de vot, in special folosirea excesiva a urnelor mobile, a fost trecuta in plan secund de sefii palatelor Victoria si Cotroceni. Nu acelasi lucru au facut asociatiile civice. Pro Democratia si Agentia de Monitorizare a Presei au solicitat Biroului Electoral Central sa adreseze o cerere Curtii Constitutionale privind anularea referendumului, date fiind gravele nereguli constatate in Bucuresti si in mai multe judete din tara. Vizibil marcat de prezenta slaba la urne, Ion Iliescu a rabufnit ieri impotriva celor care au refuzat votul, in special a alegatorilor de la oras. “Orasul, din pacate, duce la o anumita instrainare a individului si la slabirea acestei legaturi cu colectivitatea, cu cetatea”, a spus Ion Iliescu, nu inainte de a multumi votantilor de la sate. Presedintele a lansat, de asemenea, o idee extrem de periculoasa pentru democratia romaneasca: orice scrutin, inclusiv un referendum, sa fie validat indiferent de numarul participantilor la vot. Opozitia a taxat ieri declaratiile sefului statului, acuzind, in acelasi timp, maniera abuziva in care a fost organizat referendumul. Presa internationala a remarcat, la rindul ei, absenteismul de la vot, preluind din cotidienele romanesti semnele de intrebare privind legitimitatea referendumului incheiat pe muchie de cutit weekend-ul trecut. (Laurentiu Ciocazanu)

“O mineriada electorala”

Asociatia Pro Democratia si Agentia de Monitorizare a Presei - Academia Catavencu au trimis, ieri, o sesizare presedintelui Biroului Electoral Central, Constantin Furtuna, in care semnaleaza o serie de nereguli privind organizarea referendumului pentru modificarea Constitutiei. “Referendumul a fost, de fapt, o mineriada electorala”, a declarat ieri directorul Agentiei de Monitorizare a Presei, Mircea Toma. Reprezentantii celor doua organizatii considera ca votul a fost viciat si cer presedintelui BEC sa dispuna masurile necesare pentru pedepsirea celor care se fac vinovati de incalcarea legii. Toma a precizat ca BEC, in baza sesizarilor primite de la cetateni, de la organizatiile reprezentind societatea civila si de la observatorii trimisi de partidele politice, trebuie sa faca o evaluare autentica a rezultatelor votului si sa ceara Curtii Constitutionale anularea referendumului. “Daca nu vor cere ei (BEC - n.r.) o vom cere noi atunci cind vom avea date complete si vom putea evalua la scara nationala neregulile pe care le-am constatat pina acum.” Presedintele Asociatiei Pro Democratia, Cristian Pirvulescu, a mentionat ca cea mai grava ilegalitate consta in incalcarea art. 54 din Legea privind organizarea si desfasurarea referendumului care prevede ca “promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase pentru a determina sa voteze sau nu se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani”. Pirvulescu a dat o serie de exemple: initiativa Regiei Nationale a Padurilor de a acorda, gratuit, lemne pentru foc in comunele cu cea mai mare participare la vot; adoptarea de catre Consiliul Local Bacau a unei hotariri prin care va oferi, prin tombola, 73 de televizoare bacauanilor care s-au prezentat la vot; tombola organizata de Loteria Nationala Romana in Bucuresti si alte asemenea exemple. O alta ilegalitate semnalata de cele doua organizatii se refera la folosirea abuziva a urnelor mobile in Bucuresti si alte localitati, gest care intra in contradictie cu prevederile art. 40 din aceeasi lege, in care se precizeaza ca urnele mobile se pot folosi doar “pentru persoane netransportabile din cauza de boala sau invaliditate”. (Adriana Istodor)

Iliescu, suparat pe oraseni

Presedintele Ion Iliescu a indicat, ieri, ca ar trebui adoptate legi care sa permita validarea alegerilor sau a referendumurilor, indiferent citi cetateni vin la vot. Referindu-se la actualele prevederi care stipuleaza ca, pentru validarea alegerilor sau a referendumurilor, este necesara prezenta la urne a cel putin 50 la suta plus unu din numarul persoanelor cu drept de vot, presedintele a comentat: “De ce? De ce trebuie tara sa cheltuiasca inca o data pentru ca sint unii care n-au aceasta constiinta a datoriei cetatenesti?”. Dupa care seful statului a adaugat: “Cine nu voteaza se cheama ca nici nu mai trebuie sa fie luat in considerare”.
Presedintele a fost de acord cu folosirea urnelor mobile si pentru alte cazuri decit cele prevazute in mod expres de lege (pentru bolnavii nedeplasabili) gasind ca aceasta practica se aseamana cu votul prin corespondenta sau prin mijloace electronice, practicat in alte tari. Presedintele Ion Iliescu i-a laudat, ieri, intr-o declaratie, la Palatul Cotroceni, pe tarani pentru ca s-au dus in numar mare la referendum. Iliescu a precizat ca “este, de fapt, cumsecadenia taranului roman, care ne-a salvat de-a lungul vietii prin echilibrul sau, prin legatura strinsa cu solul tarii si cu interesele de baza. Si este influenta microcolectivitatilor in mediul rural, care-i fac pe oameni sa fie mai echilibrati, mai responsabili cu misiunile lor si cu raspunderile lor civice.
Taranii au dovedit mai multa cumintenie si mai multa receptivitate la aceasta misiune care ne revine.” Presedintele are o parere critica despre mediul urban: “Orasul, din pacate, duce la o anumita instrainare a individului si la slabirea acestei legaturi cu colectivitatea, cu cetatea, in loc sa fie invers: mediul urban si nivelul de cultura sa ridice gradul de angajament si de responsabilitate”.(Cristian Oprea)

Actiunea Populara va sesiza Parchetul General si PPE

“(...) Demisiile ministrilor Puwak, Mihailescu si Beuran reprezinta o incercare a PSD de a crea o perdea de fum pentru ascunderea fraudei care a dus la validarea referendumului pentru Constitutie. Organizarea si desfasurarea referendumului pentru adoptarea Constitutiei a demonstrat inca o data mentalitatea infractionala a PSD, care nu are nici o retinere sa incalce legea atunci cind are probleme. (...) Actiunea Populara va sesiza Parchetul General referitor la fraudarea votului pentru referendum. De asemenea, vom sesiza Partidul Popular European si, prin intermediul acestuia, Parlamentul European despre gravele abuzuri savirsite de PSD in timpul acestui referendum. Solicitam anchetarea, de catre o Comisie parlamentara, a tuturor operatiunilor de organizare si desfasurare ale referendumului.”

URR: “O infringere majora pentru democratie”

“Nu putem ajunge sa votam nici “pentru”, nici “impotriva” atunci cind dreptul cuiva de a nu vota este alienat prin santaj, intimidare si mita sau furt. (...) Acest “succes”, departe de a consfinti integrarea noastra europeana, nu face decit sa dezvaluie lipsa de substanta a democratiei tranzitiei si lipsa de viziune a unei clase politice care crede ca integrarea in rindul democratiilor prospere ale Europei se obtine in 30 de zile de campanie desantata. (...) Nu vrem sa traim intr-o tara in care se infiinteaza “comandamente de criza” si au loc sedinte extraordinare ale guvernului doar pentru ca rezultatele unor alegeri nu sint cele asteptate. Nu credem in aceste dubioase “salvari ale natiunii in numele interesului national” pe care ni le flutura sub ochi, de regula, oameni interesati doar de binele lor personal”.

PRM cere BEC sa nu valideze referendumul

“(...) Partidul Romania Mare solicita presedintelui Romaniei, Ion Iliescu, si primului-ministru, Adrian Nastase, sa renunte la practicile autoritariste, sa recepteze rezervat rezultatele triumfaliste raportate de baronii locali, sa asigure securitatea documentelor justificative ale referendumului si sa impuna un calcul strict al voturilor exprimate, astfel incit sa obtina cifra reala a participarii la vot. (...) Partidul nostru va da publicitatii raportul unei comisii a partidului care centralizeaza rezultatele reale ale referendumului, pe baza proceselor-verbale de la fiecare sectie de vot, pina in acest moment conturindu-se o frauda de cel putin 15 procente. Datorita numarului impresionant de abuzuri comise la nivelul intregii tari, Partidul Romania Mare solicita Biroului Electoral Central sa nu valideze rezultatele acestui referendum.”

“Bucurestenii au pedepsit un sistem profund corupt”

Traian Basescu l-a criticat, ieri, pe Ion I liescu pentru declaratiile sale referitoare la prezenta la vot a locuitorilor Capitalei: “Bucurestenii nu merita certati de reprezentanti ai unui regim profund corupt, ai carui exponenti sint Adrian Nastase si Ion Iliescu”, a spus Basescu. El a protestat fata de impartirea celor 22 de milioane de romani - facuta “de inalti demnitari ai statului - in adevarati romani, cei din mediul rural, si cei mai putin adevarati, in mediul urban”. “Bucurestenii sint mai bine informati. Prin atitudinea lor, ei nu au pedepsit Constitutia, ci au pedepsit un sistem profund corupt, au pedepsit aroganta unei puteri care a ajuns sa-i deranjeze”, a declarat primarul Capitalei. Potrivit lui Basescu, bucurestenii nu au putut fi momiti cu cite un milion de lei pentru ca nu au pamint. (Alina Mihai)

Inghesuiala la predarea sacilor

Sute de reprezentanti ai comisiilor de la sectiile de votare din Bucuresti s-au inghesuit, duminica seara, la Biroul Electoral Municipal (BEM) pentru a preda sacii cu buletinele de vot. “A fost destul de multa lume pentru ca au fost peste o mie de sectii de votare. La inceput a fost mai greu, oamenii, probabil obositi, erau nerabdatori sa termine si s-au inghesuit, dar apoi au inteles care e situatia si a mers mai bine”, ne-a declarat Constantin Carbunaru, reprezentant al BEM. Acesta ne-a explicat ca au fost amenajate sase sali, cite una pe sector, in care au lucrat cite zece persoane, patru pentru primirea sacilor si proceselor-verbale si sase pentru validare. Cu toate acestea, predarea a durat peste patru ore, multi dintre reprezentantii sectiilor ajungind acasa spre dimineata. (I.A.)

Deputat PSD, acuzat de frauda cu urna mobila

Reprezentantii a trei partide de opozitie din Iasi il acuza pe deputatul PSD Cristian Nechifor ca a folosit in mod fraudulos urna mobila, intr-o comuna din judet, pentru a aduna cit mai multe voturi. “Cristian Nechifor a luat urna mobila de la sectia de votare din comuna Voinesti si a plecat in sat, impreuna cu doi membri ai comisiei locale, sa culeaga voturi pe intuneric. Au revenit dupa doua ore cu 200 de buletine, desi in comuna respectiva existau doar trei solicitari pentru urna mobila”, a declarat Constantin Serban, vicepresedinte al PD Iasi si membru in Biroul Electoral Judetean. Reprezentantul PD, impreuna cu cei ai PUR si PRM au depus o contestatie impotriva lui Cristian Nechifor.
Deputatul Cristian Nechifor a negat acuzatiile: “Chiar e o gluma buna. Cum sa iau eu urna, cu atitia oameni in jur. E drept ca am supravegheat procesul de votare in Voinesti, ca reprezentant al parlamentului. Dar, in rest, nu am intervenit”. (Razvan Chiruta)

Batrinii au votat “compensate”

Pe mai multe buletine de vot din Valea Jiului se solicitau medicamente gratuite si compensate. Oficialitatile considera ca cei care au scris sint mai mult ca sigur persoane in virsta, gindindu-se ca in acest mod vor putea sa-si faca publice ofurile. (M.M.)

Vrea sa-si boteze baietelul Referendum

Florentina D., 16 ani, din Slatina, a nascut un baiat chiar in prima zi de referendum. Ca sa nu uite evenimentul, Florentina s-a gindit sa il boteze pe micut Referendum: “Cred ca asa am sa ii dau numele, ca sa fie si el respectat cind o sa fie mare”, ne-a spus proaspata mamica. Ea spera insa ca atunci cind va merge la Starea Civila sa nu intimpine nici o problema. (Petre Cojocaru)

Tirguiala pe cele 10.000 de voturi in plus de la Oradea

Membrii Biroului Electoral de Circumscriptie Bihor au supus la vot, simbata, daca sa recunoasca public sau nu eroarea de calculator care a ridicat cu 10.000 numarul votantilor bihoreni din prima zi a referendumului, a declarat, luni, Ilie Bolojan, reprezentantul PNL in BEJ Bihor. Reprezentantul PNL a precizat ca, in opinia sa, eroarea privind cele 10.000 de voturi ar putea avea doua explicatii: “sau a fost efectiv o greseala, sau s-a primit o dispozitie sa se faca o ajustare la raportare, astfel incit la teleconferinta de duminica a PSD lucrurile sa iasa bine in ceea ce priveste Bihorul”.
Simbata, in numai citeva ore, de la 16.00 la 22.00, procentul bihorenilor prezenti la vot a crescut substantial, de la 6,5 la suta la 21,07 la suta. Una dintre sectiile de votare din Oradea a raportat un numar de 10.109 votanti in loc de 109, citi au fost in realitate. (Mediafax)

Pentru mine Romania reprezinta trecutul. M-am intors anul acesta dupa 6 ani si a fost coplesitor. In sase ani multe s-au schimbat dar nu cladirile sau politica ma intereseaza ci oamenii si nu toti oamenii ci numai acei pe care i-am cunoscut si-mi sunt prieteni inca. Cei mai multi sunt bine, traiesc decent sau chiar peste acest nivel. Cred ca este ca o selectie naturala, cei ce se adapteaza mai repede au o viata mai frumoasa. Au invatat ca lamentarile nu duc nicaieri si daca vrei sa ai o sansa trebuie sa faci si altceva dacat sa astepti. M-am simtit bine in aceasta vacanta cu prietenii si parintii dar fetita mea Ruxandra (are 9 ani) a cerut sa ne intoarem acasa (in USA) inca de la sosire cand a vazut o ceata de tigani care sparge asfaltul si inecau in nori de praf calatorii de pe aeroport. Pentru ea Romania nu reprezinta nimic, nu are amintiri sau prieteni si ceea ce vede nu are cum sa o atraga! Asa mi-am dat seama cum altii pot vedea tara noastra si nu vor sa se mai intoarca. Dar pentru mine reprezinta o treime din viata si asta nu se poate sterge. Ma voi intoace totdeauna cu placere la casa mea din trecut, dupa cum la fel de bine ma voi intoarce la casa mea actuala. No regrets! Never!

>>>>sint convins ca din pct-ul tau de vedere ai dreptate; dar- my - >>>>nu generaliza. acelasi lucru se intimpla si unde esti fara sa stii
>>>>( poate) depinde de experintza ta acolo; de conditziile in care >>>>ai ajuns acolo.

Nu generalizez nimic, mi-am spus si eu parerea ca tot restul de aici. Unii spun ca se sting treptat ca o lumânare în viscol departe de România, eu spun ca mi-e bine departe de România. Nu e nici o suparare daca fiecare traieste altfel.

>>>> nu-ti renega tzara si trecutul si nu ti-o huli; toate se vor >>>>rasfringe asupra ta, fara sa stii si fara sa ti se spuna; asa >>>>sint oamenii!

Hai sa nu intram în lozinci. Eu remarc un fenomen si povestesc cu scârba de el. Eu sunt de vina ca acel fenomen exista sau altii sunt de vina ? Unii se leaga de cei care sunt nemultumiti si se lupta sa salveze aparentele, si uita intentionat sau nu de cei care zi de zi îi fura si îi mint si-i târasc mai departe în mizeria colectiva. Nu sunt prefacut si nu am nici o jena sa zic "ala e un rahat cu R mare" indiferent daca vorbesc pe forumuri sau în viata reala, indiferent daca e vorba de tara natala, de rudele mele sau de straini.

>>>>Nu ne vorbesc destui de rau? macar noi sa ne abtzinem! In ori ce >>>>caz sa nu generalizam ca in cazul( tau) cu Coreea de Nord; nu ne facem nici-un serviciu.; nici noua , nici celor de acolo.

Nu trebuie sa ne ascundem de nimeni, nu stau francezii si nemtii sa citeasca ce scriem noi aici, si stim cu totii ca vorbim despre acelasi lucru arhi-cunoscut. In rest, cu strainii, fiecare îsi reprezinta tara cum poate, si nu cred ca eu o reprezint rau.

["romani mancand lebedele din parcurile occidentale sau conserve cu hrana pentru caini sau, mai rau, parinti proxenetandu-si copiii nu ajuta la purtarea mandra a etichetei 'asta-i roman'"]

mai baietzi , mai uitatzi-va putzin ce se intimpla in lume si terminatzi cu halucinatziile astea colective. Incetatzi sa cititzi filosofiile abracadabrante scrise de Plesu ( in fond ce a facut omul asta -practic- de folos natziei romane?)sau mai stiu eu cine si filmele timpite furnizate de propaganda occidentala in care totzi tziganii sint declaratzi romani.

Criticatziva politicienii, schimbatzii sau linshatzii; sentimentul asta de "pacat romanesc" va fost turnat incet cu pilniutza fara sa pricepetzi. Trezitzi-va o data! Nu realizatzi ca asta e manipulare? uitatziva la tot ce-au stiut sa faca romanii de-a lungul istoriei neamului lor( care bine'ntzeles ca trebuie s-o cautatzi si s-o recititzi o ochii si mintea voastra.

Cercetatzi putzin internetul si vetzi gasi o multzime de motive de a fi mandri ca sintetzi ROMANI. Nu va uitatzi la "intelectualitatea romaneasca" care nu reprezinta interesele natziei sau ale voastre. TOTUL poate fi manipulat si cu cit esti "mai intelectual" cu atit mai subtil.

Ginditzi-va ca totzi astia care-si dau aere( pe buna dreptate)din vest sau din tzara au intzeles toate astea; au intzeles ca ei sint CINEVA ; prin nastere. Nu au avut nevoie de nici o comisie.
Din momentul in care te-ai nascut esti cineva. Restul depinde de tine.

"Victoria" e in primul rind mentala!

Orice filosofie serveste anumite scopuri. Facetzi-va filosofia proprie si vetzi reusi.

SB
................................................................
Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

În statul multinational al Imperiului sovietic, tendinta ruseasca în directia statului centralizat a intrat în coliziune cu renasterea constiintei nationale a mai mult de o suta de minoritati din republicile autonome. În cazul Republicii Moldovenesti, raportul dintre crearea statului si crearea natiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea nationala, cât si cea statala, erau creatii artificiale. Natiunea moldoveneasca fusese inventata de rusi pentru a preveni (re)nasterea unei constiinte nationale românesti la populatia basarabeana. Statul moldovean fusese creat în Imperiul sovietic în 1924.”
Wilhelmus Petrus Van Meurs,1
„Ideea ca moldoveni sunt o natiune distincta, în sensul obisnuit al cuvântului, e problematica astazi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar daca a fost numita mult timp moldoveneasca de locuitorii din zonele rurale si este în continuare numita astfel în constitutia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorata a istoriei mai largi a latinitatii rasaritene, regiune ce se întinde de la padurile Transilvaniei si dealurile Bucovinei, în nord, pâna la Câmpia Dunarii si Marea Neagra, în sud, si pâna la dealurile rotunde si stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astazi al Republicii Moldova, au apartinut României Mari aparute dupa primul razboi mondial si distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astazi nu au reusit sa se afle în acelasi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba si traditiile folclorice provin incontestabil din aceleasi radacini. Eroii nationali si marile personalitati dintr-o regiune sunt, cu siguranta, recunoscute si în cealalta. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astazi doua state 'românesti’ în Europa de Est, chiar daca ambele adapostesc si multe alte minoritati etnice – unguri, ucraineni, rusi, romi si turci.”
Charles King 2

„Cei care încearca sa dezvolte o constiinta moldoveneasca ar putea sa revina, astfel, la interpretarile sovietice de alta data privitoare la istoria si cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii unei renasteri a unor pareri comuniste cu privire la trecutul Moldovei si ai unei reactii concomitent a românilor fata de ele.”
Denis Deletant3

Preambul. Republica Moldova – spatiu de frontiera euro-atlantica

Acest text va vorbi despre asa numita Conceptie a politicii nationale de stat a R. Moldova si Dictionarul moldovenesc-românesc a lui Vasile Stati încercând sa le aseze pe fundalul geopolitic adecvat. Nu doar informatia legata de aceste chestiuni lipseste astazi în România, dar si cadrul geopolitic just în care aceste evolutii sa fie plasate si citite. Caci, dincolo de amprenta locala pe care aceste evenimente o au neîndoielnic, ele sunt parte a unor evolutii politice si geopolitice mai ample care nu pot fi ignorate în nici o analiza. De prea multe ori aspectele legate de Republica Moldova sunt abordate într-o grila provinciala, în care actorii principali sunt personajele politice de la Chisinau iar evenimentele majore - alegerile locale sau parlamentare (vag, este pomenita si Rusia). În realitate, toate evenimentele de la Chisinau poarta, mai mult sau mai putin, amprenta unor evolutii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei NATO si UE spre Republica Moldova, de decizia acestor institutii de a fixa granita pe Prut si de reactia pe care aceste evolutii le genereaza.4

Frontiera ar însemna, în cadrul teoretic utilizat aici, aspectul dinamic al unei evolutii geopolitice, respectiv totalitatea proceselor prin care se manifesta o expansiune istorica, un popor, o civilizatie sau un imperiu etc. Frontiera, ca aspect dinamic, declanseaza si întretine o gama larga de procese spirituale sau institutionale, pe care le denumim procese ale frontierei. Granita este aspectul static, stabil (stabilit) al înaintarii unei frontiere. Înaintarea unei frontiere se fixeaza (este fixata) undeva, pe o granita. Dar asta nu înseamna, automat, ca, o data fixata granita, dinamica procesului de înaintare a frontierei dispare sau ca este suspendata. Dimpotriva. Atunci când avem de a face cu o fixare artificiala (politica, geo-strategica) a unei granite vom asista la perpetuarea manifestarilor de frontiera, iar spatiul în care asemenea evolutii se petrec îl numim spatiu de frontiera 5 . Aceste spatii de frontiera6 sunt, geopolitic vorbind, de multe ori, spatii de criza, de turbulenta geopolitica, care nu pot fi decriptate sau întelese just fara a lua în considerare aceste aspecte7.

Un asemenea spatiu de frontiera este astazi Republica Moldova. Nimic nu se poate întelege acolo daca se ignora înaintarea frontierei euro-atlantice si consecintele pe care aceasta înaintare – si, mai ales, fixarea granitei artificiale pe Prut - le genereaza. Republica Moldova este astazi un spatiu de frontiera euro-atlantic. Decizia politica (geo-strategica) de a fixa granita înaintarii frontierei euro-atlantice pe Prut, cuplata cu refuzul majoritatii populatiei din Republica Moldova de a accepta aceasta decizie sunt responsabile de evenimentele care au loc acolo. Razboiul din Transnistria, refuzul Moscovei de a retrage armata si armamentul de acolo, proiectul de federalizare, manifestarile din Piata Marii Adunari Nationale sau din fata Ambasadei Ruse, Conceptia presedintelui Voronin, chiar si Dictionarul lui Stati etc. sunt consecinte directe sau indirecte ale acestei decizii8.

Acesta este cadrul în care momentele punctate mai jos trebuie citite si percepute.

„Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova”

„Proiectul Conceptiei politicii nationale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenta provocator, ce îsi propune, în ansamblul sau, sa anuleze Declaratia de Independenta din 27 august 1991, ca act juridic de nastere a celui de al doilea stat românesc, si sa-i confere R. Moldova o noua identitate etno-culturala, istorica, lingvistica si politico-juridica. El reprezinta suma tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine nationale de stat si ideologizarea fortata a întregii societati. Axul respectivei doctrine îl constituie preceptele false din punct de vedere stiintific, cultural si istoric al existentei unui asa-numit popor moldovenesc si a unei limbi moldovenesti, camuflate inabil si de o maniera totalitara cu notiuni la moda, precum ‘multiculturalismul’, ‘multilingvismul’, ‘polietnicismul’ - toate amalgamate si ambalate sub drapelul tolerantei’, ‘pacii interetnice’ si ‘concordiei civice’”.9

Într-o ancheta a publicatiei Contrafort pe tema asa-zisului Dictionar moldovenesc-românesc, academicianul Mihai Cimpoi facea urmatoarea constatare: „Ma întristeaza atât aparitia, sustinuta oficial, a Dictionarului cât si atentia extraordinara pe care i-o acorda posturile TV din România (o ora la Pro TV, doua ore la Realitatea) fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean” 10.

Naduful reputatului academician trebuie înteles corect: nu doar dezamagire fata de liderii de opinie din România care se întrec în a neglija si uita performantele culturale autentice ale carturarilor de peste Prut (supararea ar fi fost justificata fie si numai din aceasta pricina!), dar si deceptie fata de cecitatea vadita a acelorasi personaje care, lipsite de perspectiva si viziune, au transformat un eveniment minor, totusi, în eveniment de presa ignorând vinovat ca gestul ridicol al lui Stati – „renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai joasa speta” cum numeste academicianul pe autorul acestei „monstruozitati” – este numai vârful de aisberg, expresia rizibila a unei evolutii politice mai profunde care se petrece în Republica Moldova si care, ea, ar fi trebuit sa se afle în colimatorul presei sau a societatii civile de la Bucuresti. O evolutie politica si geopolitica inedita, ale carei expresii reale si consistente sunt, pe de-o parte, asa numita Conceptie a politicii nationale a Republicii Moldova – document programatic complet ignorat, cu rarisime exceptii, în România! - si, pe de alta, dezbatere în jurul problemei federalizarii (incluzând aici chestiunea transnistreana). Aparitia Dictionarului lui Stati nu este decât partea cea mai putin consistenta a acestor evolutii ce se desfasoara astazi si despre care asa zisa „societatea civila” din România (analistii, jurnalistii si „purtatorii ei de cuvânt”) sau politicienii de la Bucuresti se încapatâneaza sa nu vorbeasca sau sa nu stie nimic. Ciudata reactie a celor chemati sa ghidoneze opinia publica a unei societati care sta sa se integreze în NATO si UE, adica institutiile a caror granita viitoare va fi, într-o prima instanta, tocmai Prutul...

Proiectul legii numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova a fost publicat pe 25 iulie în oficialul guvernamental, Moldova Suverana. Este un proiect de lege initiat de presedintele Voronin. Cum se va vedea mai departe, exista o legatura evidenta între aceasta conceptie si Dictionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati, publicat, în aceeasi zi, în ziarul partidului de guvernamânt, Comunistul. Validarea lui de catre guvernul de la Chisinau s-a facut recent, fara a stârni, nici de data asta, o discutie atât de necesara la Bucuresti.

Textul este aproape necunoscut publicului din România, astfel ca remarcile si comentariile vor fi flancate de ample apeluri la text .11

Axul definitoriu al documentului este indicat în deschidere: „Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova, denumita în continuare conceptia, reprezinta totalitatea principiilor, obiectivelor si sarcinilor prioritare privind integrarea si consolidarea poporului unic multicultural si multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor nationale generale cu interesele tuturor comunitatilor etnice si lingvistice din tara”. Baza juridica este si ea sugerata din plecare: „Conceptia se bazeaza pe prevederile Constitutiei Republicii Moldova, pe normele legislatiei nationale si ale dreptului international, inclusiv ale: Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului International cu privire la drepturile civile si politice, Pactului International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ale altor acte internationale referitoare la drepturile omului si ale persoanelor apartinând comunitatilor etnice si lingvistice la care a aderat Moldova”. Temeiul elaborarii proiectului este acesta: „Actualitatea elaborarii si adoptarii conceptiei este determinata de necesitatea de a stabili principiile si sarcinile politicii nationale de stat, orientata spre consolidarea independentei si suveranitatii tarii noastre, crearea unor conditii favorabile pentru dezvoltarea libera a tuturor comunitatilor etnice si lingvistice, spre integrarea lor în poporul unic al Republicii Moldova”. Despre importanta textului vorbeste limpede un paragraf întreg: „Conceptia este documentul de baza pentru autoritatile publice la promovarea politicilor social-economice si culturale în domeniul dezvoltarii si consolidarii independentei si suveranitatii tarii, a poporului multietnic, multicultural si multilingv al Moldovei. Tot de aceste principii trebuie sa se conduca organele de stat ale Republicii Moldova în activitatea de sustinere a eforturilor de edificare a unei societati civile”.

Urmeaza apoi cinci sectiuni care cuprind: I. Dispozitii generale; II. Principiile politice nationale de stat; III. Scopurile politicii nationale de stat; IV. Sarcinile politicii nationale de stat; V. Asigurarea politicii nationale de stat.

Sa vedem însa ce spune, în detaliu, acest text, dincolo de protocolarele declaratii de intentii.

O declaratie explicita de politica interna si externa

Atmosfera textului este data deja de paragrafele citate. Înainte de a intra însa în substanta (!) lui, sa sesizam contextul în care se lanseaza documentul: momentul aparitiei proiectului coincide, practic, pe plan intern, cu demararea campaniei electorale în Republica Moldova (este vorba de alegerile parlamentare din primavara lui 2005), proiectul servind, implicit, drept platforma electorala pentru Partidul Comunistilor aflat la guvernare. Cel putin al acelei factiuni din acest partid care va merge neconditionat cu actualul presedinte, Vladimir Voronin, chiar daca, pentru asta, va fi necesara o scindare a partidului între linia dura si cea „moderata”, capabila sa faca o alianta cu partide necomuniste de genul Partidului Democrat al lui Diacov. Proiectul initiat de presedintele Voronin este un semnal clar si o conditie explicita pentru viitorii sai suporteri.

Pe plan extern, aparitia proiectului vine în consonanta cu presiunile pe care Rusia le face din ce în ce mai insistent asupra republicii, presiune „stimulata” tot mai mult de dorintele exprimate insistent în ultima vreme de catre UE de implicare a acestui organism în solutionarea conflictului din Transnistria, deci într-o chestiune care afecteaza direct interesul Rusiei în zona. Proiectul este, din acest punct de vedere, o declaratie de politica externa, cel putin prin atentia si grija deosebite care se acorda limbii ruse în document sau încapatânarii de a ignora organismele europene în care Moldova ar putea nazui sa fie parte12 .

Un text nul din punct de vedere academic

Conceptia este în primul rând un text politic, dar „argumentatia” sa deriva însa dintr-o perspectiva ce se vrea „stiintifica” asupra proceselor de formare si dezvoltare a natiunilor.

În primul rând, textul este parte a unui proces mai amplu de „nation building” (demarat însa în Basarabia de ocupantul sovietic si continuat astazi de Partidul Comunistilor). Ideea care fundamenteaza argumentatia este una de tipar modernist (inventionist, instrumentalism etc.) dupa care natiunile se nasc prin proiect (by design), ca o creatie de sus în jos si în care un rol crucial trebuie sa revina statului si institutiilor acestuia. Agresivitatea cu care este promovata o asemenea perspectiva în document este cel putin stranie, mai cu seama ca este vorba despre un teritoriu care, vreme de mai bine de 60 de ani a fost supus de catre puterea sovietica, cu sistem si încrâncenare, unui proces de nation building (asta este, în esenta, moldovenismul), respectiv de creare a unei Republici Moldovenesti de limba, traditie si istorie rusesti. Procesul a esuat, dupa cum evenimentele de la 1989 au demonstrat-o cu prisosinta. Acest esec trebuie sa faca pe cei care pariaza fara rest pe asemenea abordari mult mai circumspecti.

Cert este însa ca perspectiva constructivista a demersului – „Am creat Moldova, acum sa-i cream pe moldoveni...” –, lipsita de minimale precautii sau spirit critic, sfideaza ridicolul când încearca sa justifice tentativa.

În al doilea rând, frapeaza în text confuzia (voita sau nu) si inconstienta cu care autorii textului se joaca cu vorbele si conceptele. Un text care nu urmareste decât sa „legitimeze” un stat, o limba si o etnie nu gaseste de cuviinta decât sa.... vitupereze „nationalismul”. Iata o mostra inclusa în „Expunerea de motive la proiectul Conceptiei politici nationale de stat a Republicii Moldova”: „Însa evenimentele de la sfârsitul anilor ‘80 si începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, inspirate, în republica de fortele politice radicale de orientare nationalista, au dus le dezintegrarea statului si societatii moldovenesti, la confruntarea interetnica si la scindarea teritoriala a tarii, scindare care mai persista. Din aceiasi perioada dateaza tentativele, care continua si astazi, de a nega existenta natiunii moldovenesti si a limbii moldovenesti, de a discredita istoria Moldovei - bazele politico-juridice si national culturale ale statului moldovenesc”13.

Prin urmare, tot ce s-a petrecut în perioada indicata este manifestarea fortelor „de orientare nationalista” împotriva carora Conceptia îsi propune sa lupte. Sofismul este aici la ele acasa: caci Conceptia, care îsi propune, cum spuneam, explicit, sa impuna un stat, o limba, o etnie, o limba etc. reprezinta, dupa toate normele sociologiei natiunii si nationalismului, chintesenta unui proiect sau program nationalist, în ciuda lipsei de consistenta si a falsului pe care se bazeaza argumentatia. Pentru autorii conceptiei, a fi nationalist moldovean nu e nationalism, dar a sustine limba, natiunea si etnia româna... da! Utilizarea atributului cu conotatii negative - nationalist – doar pentru ceea ce înseamna „românesc” nu este, în fond, decât o tehnica de propaganda sau proba unei confuzii majore care fundamenteaza acest document.

În al treilea rând, documentul se bazeaza pe o manipulare grosolana a textelor si conceptiilor europene privind drepturile omului sau ale comunitatilor etnice. În pofida filosofiei de la care pretinde ca se revendica, Conceptia nu face decât sa impuna de sus o carcasa identitara unei comunitati (populatia Republicii Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la optiune al fiecarui cetatean. Altminteri spus, în loc sa plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decreteaza pe cele din urma neglijându-le sistematic pe cele dintâi! În ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invoca cu obstinatie. Cum bine a sesizat un comentator de la Chisinau: „...atât actele privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, cât si actele referitor la drepturile minoritatilor etnice si nationale, vizeaza doar individul si autonomia sa ireductibila. Drepturile culturale si lingvistice sunt considerate drepturi individuale, dar care se exercita în mod colectiv. Ceea ce înseamna ca unui grup etnocultural i se acorda drepturi nu pentru a pastra si perpetua cu orice pret existenta acestui grup, indiferent de optiunile membrilor grupului. Dimpotriva, grupului i se acorda drepturi deoarece pentru persoanele respective apartenenta la acest grup este plina de sens si importanta pentru exercitarea libertatii lor”. În opozitie, cum sugeram deja, Conceptia, dimpotriva, propune o viziune si un sistem de valori care ar trebui împartasite de catre toti cetatenii. Autorii Conceptiei considera drept scop strategic: "afirmarea unui sistem de valori nationale la baza carora se afla constientizarea de catre toti cetatenii tarii noastre a apartenentei lor la poporul unic al Republicii Moldova" (partea IV, Sarcinile politicii nationale de stat)”14.

În esenta, este vorba despre „un proiect totalitar”, cum îl numea academicianul Cimpoi, care nazuieste sa impuna, de sus în jos, o unica identitate tuturor cetatenilor Republicii moldova, indiferent de optiunile sau dorintele lor. Indiferent, adica, de ceea ce comunitatea internationala numeste „drepturile omului”...

Mitul „fondator” al Republicii Moldova: moldovenismul

Axul principal al textului este ideologia modovenismului. Documentul vizeaza, în esenta, impunerea „moldovenismului” ca ideologie de stat. Cu vorbele unor reprezentanti ai societatii civile de la Chisinau: „Moldovenismul ca doctrina a asa-zisului specific national al ‘poporului moldovenesc’, cu istorie, cultura si limba diferite de cele ale poporului român, este, precum se stie, o fabricatie a regimului tarist de ocupatie si, în special, a ideologiei sovietice staliniste, menita sa justifice anexarea provinciei românesti Basarabia de catre Rusia tarista si, ulterior, prin aplicarea prevederilor Protocolului aditional secret la Tratatul sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) de catre Uniunea Sovietica”15.

Nu avem spatiu suficient pentru a descrie evolutia acestei ideologii relativ la teritoriul dintre Prut si Nistru (dar nu numai). Genealogia aceste idei indica limpede emitentul: Moscova si Kominternul, iar aparitiile ei pe scena istoriei – dupa cum sugereaza un comentator de la Chisinau - nu este lipsita de semnificatii: „De fapt, aceasta teza conceptie cominternista a mai fost formulata în aceiasi termeni si în noiembrie 1988, când au aparut faimoasele teze ale Comitetului Centra al PCM si cuvântarea lui N. Bondarciuc, la acea vreme secretar al CC al PCM, azi fruntas al aceluiasi partid, care se încheia cu celebrul ‘niet, niet I niet’. Anume acele teze au catalizat miscarea de emancipare nationala a românilor basarabeni si procesul de acordare a limbii române a statutului de limba de stat si de revenire la alfabetul latin”16.

Fenomenul moldovenismului a fost resuscitat în Republica Moldova mai ales dupa venirea la putere a Partidului Comunist, dar el nu este, în nici un caz, apanajul acestei formatiuni politice, caci versiunile în care acesta este livrat pe piata sunt diferite (cazul Partidului Democrat Agrar si a reuniunii acestora din 1994 – „Casa Noastra – Republica Moldova” – este primul care vine în minte). Recent, fenomenul a beneficiat de o analiza pertinenta sub forma unei teze de doctorat si care merita tata atentia. Una dintre concluziile lucrarii merita reluata: „ ... moldovenismul nu este ‘minciuna întreaga’, ci o semiminciuna. De aceea, demontarea acesteia nu este un lucru usor: a afirma ca basarabenii nu sunt moldoveni ar fi la fel de gresit cu a afirma ca ei nu sunt români. Într-o eventuala disputa privind tezele moldoveniste, este foarte important a nu se ataca partea asa-zis pozitiva a moldovenismului – faptul de a fi moldovean nefiind o contradictie cu a fi român. Pe de alta parte, faptul existentei statului Republica Moldova implica recunoasterea politonomului ‘moldovean’, care nu este o emanatie a moldovenismului, ci o realitate geopolitica. În calitatea lor de cetateni ai Republicii Moldova, si românii basarabeni si minoritarii sunt moldoveni. Speculând însa pe chestiunea identitara, moldovenistii comit în mod deliberat tot felul de confuzii, mizând pe deruta si ignoranta. (...) Astfel, moldovenismul se prezinta ca o manifestare a crizei identitare în Republica Moldova (urmare a politicilor de rusesti de deznationalizare si rusificare), dar si ca o continuare a acestor politici”17.

Miturile fondatoare ale Republicii Moldovenesti (2)

Proiectul de constructie se bazeaza pe câteva „axiome” repetate obsesiv. „Republica Moldova constituie continuarea politico-juridica a procesului multisecular de statalitate continua a poporului moldovenesc. Moldovenii - nationalitatea fondatoare a statului, împreuna cu reprezentantii altor etnii: ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, românii, belorusii, tiganii (romii), polonezii si altii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este Patria lor comuna”.

Textul este uluitor. În primul rând, prin acreditarea ideii ca actuala Republica Moldova ar fi succesoarea de drept a Principatului Moldova, principat al Tarilor Române care a participat la fondarea României moderne în 1859. Mai mult, acreditarea unui „proces secular de statalitate” este rizibila când implica un teritoriu (actual Republica Moldova) care nu a participat, de fapt, nici la unirea din 1958 (se afla atunci sub ocupatia Imperiului Rus). A doua chestiune, contradictorie, se refera la compozitia etnica a populatiei: acreditarea unui „melanj etnic” într-o republica care are, conform recensamântului în vigoare, o majoritate clara de circa doua treimi, nu face decât sa reia o ideea mai veche, de sorginte cominternista, referitoare la acest spatiu.

Românii ca „minoritate etnica”

O alta intentie clara a autoritatilor de la Chisinau este transformarea românilor într-o minoritate etnica. Plasarea „românilor” undeva între evrei si belorusi în textul Conceptiei sugereaza clar unul dintre obiectivele strategice ale Chisinaului. Unul dintre instrumentele cu care se va realiza acest obiectiv este recensamântul din 2004, unde confuzia etnie/cetatenie – se spera – va transforma „românii” într-o minoritate etnica, covârsita de... „moldoveni”. Textul Rezolutiei este relevant la acest punct: „Beneficiarii respectivei conceptii vor fi Rusia si diaspora rusa din R. Moldova: Rusia îsi va asigura astfel, pentru decenii înainte, dominatia sa în regiune si realizarea intereselor geostrategice în raport cu Uniunea Europeana si NATO. Pentru mentinerea statutului de mare putere în afacerile europene, Rusia impune R. Moldova, prin intermediul actualilor guvernanti comunisti de la Chisinau, un plan de deznationalizare definitiva a românilor basarabeni, de creare a unui "popor unic" în care elementul românesc majoritar va fi "dizolvat" în asemenea masura încât va putea fi ignorat. Diaspora rusa, care are la ora actuala suprematia economica si mediatica, va dobândi oficial si suprematia cultural-lingvistica si îsi va prezerva toate drepturile politice necesare pentru realizarea scopurilor geopolitice ale Rusiei. Astfel, R. Moldova i se pregateste, prin aceasta conceptie funesta si prin tentativa de federalizare, statutul de enclava rusa la frontiera Uniunii Europene si NATO, dupa modelul regiunii Kaliningrad”.

Aceasta idee ca românii sunt o minoritate etnica nu este noua în Republic Moldova, dar, odata cu recensamântul, va capata o confirmare „stiintifica”. Cu voie sau fara, aceasta ideea a mai fost invocata la Chisinau chiar de gazetari aflati în tabara democratica . Cea mai importanta „contributie” la impunerea acestui sofism periculos apartine însa lui Renate Weber, Valentin Stan si Gabriel Andreescu cei care, în studiul „Relatia României cu Republica Moldova”19 sustineau acelasi lucru: optiunile cetatenilor care se declara români sau a celor care se declara moldoveni trebuie respectate deopotriva etc., etc. Nu e de mirare ca textul a fost republicat rapid de catre publicatiile guvernamentale de la Chisinau!

Consecintele unei asemenea evolutii sunt extrem de grave si periculoase, pe termen scurt, iar pe termen lung insolubile. Pe termen scurt va exista atunci „baza legala” pentru impunerea limbii ruse ca a doua limba de stat – limba româna va deveni a limba a minoritatilor – a eliminarii cursului de „istoria românilor” sau chiar a... etnicizarii Mitropoliei Basarabiei prin transformarea ei într-o biserica româneasca, deci minoritara. Pe termen lung, însa, acest multiculturalism extrem – caci pulverizeaza bazele consensuale ale oricarui stat - nu are nici o solutie, pentru ca intra într-o serie de contradictii din care nu se mai poate iesi. Inutil sa spunem ca acest mod de gândire nu este acreditat de nici un document european si, mai ales, nu este practicat (caci este imposibil!) de nici un stat de pe continent20.

Multiculturalismul sau noul „marxism-leninism”

Socheaza aproape, în textul Conceptiei, abundenta termenului „multiculturalism”, „multicultural”, „multilingv”. În primul rând, e ciudata aceasta strategie pentru un text care vrea sa promoveze unitatea unui stat si a unei „natiuni”. Se vadeste însa în acest document – veritabila struto-camila din acest punct de vedere – dorinta de a pune cap la cap tezele mai vechi si mai noi ale internationalismului proletar, pe de-o parte ideologia moldovenismului, pe de alta, cea a multiculturalismului. Dupa cum comenta un ziarist de la Chisinau: „Daca în perioada sovietica politica de deznationalizare si rusificare a popoarelor ocupate se desfasura sub acoperirea ideologica a internationalismului proletar, iar temelia doctrinara o asigurau Marx, Engels si Lenin, astazi politica de asimilare, promovata de Rusia prin intermediul comunistilor, utilizeaza terminologia împrumutata din limbajul occidental despre societatea civila multinationala, stat polietnic, popor multicultural si multilingv”21.

Este limpede însa ca aceasta incoerenta doctrinara nu poate pretinde pretentii de document fondator.

O limba, doua limbi...

O alta contradictie ce brazdeaza textul se refera la limba. Iata textele: „Limba moldoveneasca, având statutul de limba de stat, se foloseste în toate sferele vietii politice, economice, sociale si culturale. Una din prioritatile nationale ale Republicii Moldova este asigurarea însusirii limbii moldovenesti”. Dar si: „Limba rusa care, în conformitate cu legislatia în vigoare, are statutul de limba de comunicare interetnica, se aplica si ea în toate sferele vietii statului si societatii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus si ruso-moldovenesc statornicit istoriceste, care, în actualele conditii, este necesar sa fie dezvoltat si perfectionat”. Pe de-o parte: „crearea neîntârziata a conditiilor necesare pentru însusirea limbii moldovenesti de catre o parte a populatiei Moldovei”, pe de alta: „neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vietii statului si societatii” si „asigurarea de conditii pentru pastrarea si dezvoltarea în continuare a functiilor oficiale ale limbii ruse”22.

Textul este cel putin ambiguu. Pe de-o parte, daca, programatic, „limba moldoveneasca” va deveni o „prioritate nationala”, ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse? Care este, în mod real, intentia celor care au lansat documentul? Publicatia Flux, ziarul de limba româna cu cel mai mare tiraj, încearca sa raspunda: „autorii acestui plan cauta sa mentina, în mod artificial, situatia când majoritatea româneasca si toate minoritatile, cu exceptia celei ruse, vor cunoaste si vor vorbi obligatoriu limba rusa, în timp ce minoritarii reprezentând fosta natiune dominanta a imperiului sovietic vor cunoaste doar limba rusa. Prin urmare, avem de-a face cu un asa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adica dominatia discriminatorie a unei minoritati asupra majoritatii. Sa nu uitam ca aceasta majoritate include atât majoritatea româneasca cât si minoritatile ruse” .

O conceptie represiva a unui regim represiv

Chestiunea cea mai grava, probabil, si care ridica semne serioase de întrebare asupra acestui demers, este maniera în care acesta va fi implementat în societatea moldoveneasca. Indiferent de parerea pe care o avem fata de tezele documentului, o discutie sau dezbatere democratica pe aceasta tema nu are, în principiu, a dauna. În fond, democratia presupune si dreptul la eroare: poti gresi, te poti însela, dar pentru asta nu poti fi eliminat din spatiul discursului public.

Alta este însa problema grava – apropo de democratie – care apare relativ la acest document. Ea tine de maniera în care puterea politica propune si vrea sa impuna acest proiect. O discutie reala lipeste si, mai mult, textul stipuleaza explicit pedepse pentru cei care se vor opune. Acesta este principalul motiv pentru care academicianul Cimpoi o definea, la conferinta deja invocata, „cu caracter totalitar”: „Conceptia pusa în discutie este, de fapt, o anticonceptie, deoarece ignoreaza adevarul stiintific despre românii moldoveni si limba româna. Este construita pe un temei de nisip, o utopie ce nu tine cont de realitate. Ea nu are nici o sansa de a fi transpusa în practica, fiindca nu se tine cont de parerea intelectualitatii. Asa-zisul dialog fructuos între autoritatile publice si societatea civila s-a dovedit a fi o farsa mincinoasa. Aceasta conceptie nu respecta drepturile fundamentale si principiile democratice recunoscute pe plan european si international, libertatea de gândire si exprimare, valorile democratiei, drepturile omului etc. Este o conceptie cu caracter totalitar”23.

Textul contine, explicit, avertismente limpezi si deloc linistitoare în legatura cu viitorul Republicii Moldova. Astfel, documentul sustine orientarea politicii de stat catre: „neutralizarea juridica si politica a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti, de discreditare a istoriei moldovenesti, de negare a etnonimului „moldoveni” si glotonimului „limba moldoveneasca””. social-economica a tuturor regiunilor Republicii Moldova. Dupa cum s-a exprimat presa democratica de la Chisinau, „într-o singura propozitie avem concentrata dorinta expresa a comunistilor de a neutraliza, din punct de vedere juridic si politic, pe toti cei care vor îndrazni sa împartaseasca o alta opinie. Însusi faptul ca Voronin urmareste neutralizarea juridica si politica a celor pe care îi considera indezirabili, arata, fara putinta de tagada, adevarata fata a regimului comunist de la Chisinau. Acesta a ramas fidel traditiilor marxist-leniniste si staliniste de practicare a terorii ca norma politica si a violentei ca mijloc de anihilare a oponentilor. Aceste rânduri sinistre trebuie privite în contextul tuturor ajustarilor legislative operate de comunisti în ultimii doi ani, prin care sunt distruse în mod premeditat si metodic institutiile democratice si suprimate drepturile fundamentale ale omului”24.

Aceste planuri apar si mai periculoase daca ne gândim la initiativa comunista de modificare a Constitutiei care urmareste introducerea unui regim de functionare a unor legi speciale si extraordinare, ce ar anula, de fapt, principiile constitutionale democratice si ar distruge statul de drept, ca si prin Legea privind combaterea activitatii extremiste. Dupa prognoza aceluiasi ziarist: „Ar fi de asteptat ca dupa intrarea în vigoare a acestui document monstruos sa urmeze modificarea Codului Penal si a altor legi care sa permita lichidarea Opozitiei si a presei incomode”.

Dictionarul moldovenesc-românesc

„A promova sub orice forma o limba moldoveneasca deosebita de limba româna este, din punct de vedere lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic, o absurditate si o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”
Eugen Cosariu25

Vineri, 25 iulie, în Partidului Comunistilor din Moldova Comunistul se putea citi o prezentare oficiala a straniului Dictionar moldovenesc-românesc. Evident, textul este scris de „neobositul detractor al culturii românesti V. Stati” (cum îl numeste presa de la Chisinau), tot el autor al dictionarului. Textul este plasat la rubrica „raftul de carti” si poarta supratitlul „Senzational! Prima data în istorie! A aparut dictionarul moldovenesc-românesc!” Nu e nici o coincidenta ca si Dictionarul si i au fost tiparite, practic, concomitent. Cum am scris deja, Dictionarul este parte organica a Conceptiei si cine nu îl percepe asa este în teribila eroare.

Un jurnalist de la Chisinau comenta astfel aparitia lui: „În fata unei tiparituri de acest fel, am înteles în sfârsit cum se descifreaza sigla comunistilor de azi, în care pe lânga secera si ciocan, mai e plasata si o carte deschisa. Negresit, cartea din sigla bolsevica, monument al prostiei si deopotriva al arogantei si agresivitatii împotriva bunului simt, este dictionarul lui Stati (...) Într-adevar o astfel de scriitura de sorginte stalinista apare în premiera si împinge dincolo de limitele absurdului vechea teorie comunista prin care se neaga unitatea etnolingvistica si culturala a românilor. Noi, românii de dincoace de Prut, am suportat din plin efectele nefaste ale politicii expansioniste rusesti, care si-a acoperit dintotdeauna invaziile din 1812, 1940 si 1944 cu „misiunea eliberatoare” a armatei de ocupatie, care salva „moldovenii” de ocupantii români”26.

Cartea presupune, practic, mai multe etaje de lectura, inclusive. În primul rând, volumul a fost o provocare organizata tocmai în acel moment (si) cu scopul de a stârni reactia oficialitatilor de la Bucuresti în preajma întâlnirii între Iliescu si Voronin27 . Pe lânga aberatiile inserate acolo sau strofele inepte semnate de acelasi V. Stati28 sunt inserate în prefata jigniri la adresa României sau a primului-ministru, România fiind, de fapt, ortografiata „Rromânia”.

Dincolo de mitocanie si provocare se afla al doilea nivel e lectura. Acesta justetea justetea, în sine, a întreprinderi. Care e, fireste, nula. Cel putin la acest capitol. Daca nu la altele, unanimitatea intelectualilor români de dincolo de Prut e clara si fara echivoc. Alaturi de textele din publicatii precum Flux29 sau Timpul30, grupajul realizat de publicatia Contrafort31 da radiografia reactiei intelectualilor de la Chisinau. Vasile Gîrnet scrie despre „... Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtator al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenta pe masura, care produce periodic diversiuni în mediul cultural si politic de la Chisinau”; Nicolae Negru spune ca „e rodul unei crize de schizofrenie antiromâneasca (cu foarte posibile radacini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat”; Mihai Cimpoi comenteaza: „Asa numitul Dictionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai josnica speta, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atentie daca nu ar reprezenta o mentalitate ce tine de moldovenismul primitiv si nu ar avea sustinere oficiala”; Eugen Lunga avertizeaza ca „efectul stiintific al acestui op este nul”, dar ca „dictionarul semnaleaza... întoarcerea la era troglodita, când cutuma politica si ideologica scârnavea adevarul istoric si stiintific”; Vasile Romanciuc îl numeste „un certificat al prostiei ajunsa la paroxism”; Leo Butnaru scrie despre „sfertodoctul cu sistem” si despre dictionar ca „un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-tariste”; Lidia Codreanca argumenteaza despre „fobia glotonimica”, aceasta „pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut si Nistru, al Basarabiei noastre”; Constantin Cheianu îl numeste, simplu, „o escrocherie”; Andrei Burac scrie ca „V. Stati este o persoana care a sfidat deseori istoria, a scuipat în fata unui întreg neam din care face si el parte”; Iuria Colesnis afirma ca „nici chiar comunisti ortodocsi sovietici n-au îndraznit sa faca o asemenea mojicie sau ceva similar”; Ion Ciocanu scrie ca „în loc sa combata rusismele care s-au latit asemenea unei pecinegi pe corpul limbii noastre stramosesti, autorul „dictionarului” le considera piloni ai unei limbi distincte – „moldovenesti””; Nicolae Rusu crede ca „acest dictionar este o aberatie atât de evidenta, încât, probabil, nici autorul nu crede cu adevarat în „teoria” pe care, de mai multe decenii, o promoveaza cu atâta tupeu”; Grigore Chiper afirma ca „în noile conditii, când la putere au acces radicalii comunisti, pro-rusi si românofobi declarati, ideea moldovenismului a devenit doctrina de stat. În acest sens, V. Stati este expresia a ceea ce s-ar numi comanda politica”; Iurie Bodrug scrie ca „Antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus sa scoata pe piata un asemenea produs cu o denumire atât de bizara”; Nicolae Spataru considera ca „sa le oferi basarabenilor un asemenea dictionar înseamna sa-ti bati joc de ei în modul cel mai mojicesc, sa nesocotesti în mod criminal soarta lor vitrega si faptul ca mai bine de jumatate de secol au fost îndobitociti, batjocoriti, umiliti si deznationalizati”; iar Iulia Ciocan crede ca „este în natura lucrurilor sa apara ineptii într-un stat în care domneste dezmatul, sa existe românofobie într-o republica condusa de fostii nomenclaturisti”. Alte comentarii sunt, cu siguranta, inutile... Vom încheia aceasta sectiune cu un pasaj din articolul directorului publicatiei Timpul, Constantin Tanase, deja citat: „Aparitie Dictionarului moldovenesc-românesc m-a facut sa-mi schimb parerea despre V. Stati. Dupa mine, Stati merita cu prisosinta un loc de cinste în Aleea Clasicilor din Chisinau. Stati, editând mult blamatul dictionar, a facut pentru clarificarea definitiva a problemei limbii române în R. Moldova mai mult decât academiile de la Chisinau si de la Bucuresti. Prin acest dictionar, Stati demonstreaza cp asa-zisa „limba moldoveneasca”, diferita de cea român, NU EXISTA! Si punctum, aplicând astfel o lovitura mortala (sa speram, ultima) moldovenismului primitiv anti-românesc”.

Al treilea nivel de lectura a dictionarului lui Stati este cel al semnificatiei lui dincolo de provocare si fals. Iar semnificatiile ultime sunt de esenta geopolitica. Nu doar în sensul ca este parte si expresia a proiectului numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova, ci ca ilustreaza întreaga fobie occidentala pe care un regim de extractie comunista înca o încarneaza si ilustreaza. România este pentru Republica Moldova, geopolitic vorbind, Uniunea Europeana si NATO. Un gazetar de la Chisinau a surprins excelent ideea ca atacul regimului comunist de la Chisinau nu este doar asupra României, ci asupra Occidentului pe care, în raport cu R. Moldova, România îl ilustreaza: „Dupa ce s-au tot facut glume pe seama inexistentei unui dictionar moldo-român, iata ca provocatorul de serviciu Stati ajunge sa materializeze un banc, care, devenind realitate, înceteaza sa fie comic si devine sinistru. V. Stati îsi bate joc cu nerusinare de România, îi prezinta pe români ca pe niste tigani si îl insulta mitocaneste pe premierul Adrian Nastase. Cliseul batjocoritor este cunoscut. Întreaga propaganda sovietica împotriva Occidentului se facea dupa acelasi tipar, acesta fiind un element de baza al „razboiului rece” dintre URSS si lumea libera. Denigrarea si insulta porcoasa erau procedeele predilecte ale propagandistilor sovietici. Asa cum R. Moldova de azi a devenit un URSS în miniatura, România este identificata cu Occidentul, prin urmare devine tinta unor atacuri sordide. Prin aceasta scriitura abominabila, puterea de ocupatie a Federatiei Ruse, exercitata de catre un partid de ocupatie, cel comunist, urmareste si testarea capacitatii de reactie a societatii” 32.

Razboiul regimului comunist nu este doar cu România, ci cu valorile euro-atlantice pe care (si) aceasta le reprezinta si semnifica. Aceasta este explicatia ca, în Piata Marii Adunari nationale sau în fata Ambasadei se pot auzi si cântece românesti, si drapele NATO sau ale Uniunii Europene...

Concluzii. Ce se întâmpla acolo? Dar ce se întâmpla aici...

“Desi pare convenabila, trebuie sa recunoastem ca este falsa sau cel putin incompleta ideea ca în Basarabia de azi discutiile despre glotonimul ‘limba româna’ si etnonomul ‘popor român’ ar purta doar un caracter stiintific… Aici, în Basarabia, afirmatia ca esti român constituie un act politic… La noi poti fi foarte bine orice, dar daca te îndaratnicesti sa fii ceea ce esti, adica român, exasperezi toata tagma de artizani ai unei noi natiuni”
Tara, 1995

Doua concluzii, redate succint, vor încheia acest material si vor tine deschis un dosar care este departe de a fi epuizat:

Criza identitara a Republicii Moldova

Recentele decizii ale autoritatilor comuniste sunt doar expresia unui razboi mai adânc care se petrece peste Prut. Genealogia conflictului si radacinile crizei trebuie cautate mult mai departe. Batalia aceasta culturala la care asistam – sa ne reamintim ca una dintre putinele, daca nu unica, miscare de protest care a pornit de la explicite revendicari culturale s-a petrecut anul acesta la Chisinau – a început demult în Basarabia si s-a acutizat odata cu aparitia statului Republica Moldova. Nu e cazul sa insist aici asupra unei istorii, în general, stiute33 .

Care este, de fapt, esenta chestiunii? Citatele au sugerat deja: una identitara. Întrebarea “Cine sunt eu?” ramâne una dintre mizele cruciale ale oricarui pariu existential. Nu vom intra aici în complicate chestiuni de sociologia natiunii si nationalismului sau de geopolitica, dar merita reamintit – apropo de statul moldovean - ca unul dintre elementele constitutive ale unei asemenea entitati este cel pe care Anthony Smith îl numea “etno-istorie” (etno-history). Intra aici suma tuturor elementelor – mituri, memorie comuna, simbolistica etnica, legatura cu teritoriul, asumarea trecutului etc. – care constituie si configureaza legitimitatea implicita a statului în cauza (pe care se bizuie, apoi, prestatia lui politica, culturala, economica etc.). Este vorba despre aceea parte necontractuala a contractului despre care vorbea clasicul sociolog francez Emile Durkheim si care constituie, în esenta, orice proiect comunitar (national), respectiv fixeaza bazele acelui consens care nu este – nu poate fi – doar de natura rationala. De aceea nu poate fi inventat rational, de sus în jos. În lipsa unui asemenea fond sau a neasumarii celui “oficial” (promovat de sus de o putere politica), criza este perpetua sau, în orice caz, recurenta. Acesta este cel putin verdictul lui Anthony Smith si a celora din scoala lui. Mai mult: în conditiile unor discursuri identitare paralele si/sau concurentiale – mai cu seama când unul dintre ele ale girul statului – ne aflam în situatia numita de geopoliticieni “tara sfâsiata” (torn-country). Instabilitatea, în asemenea conditii, este endemica, iar criza perpetua, în ciuda unor momente de aparenta stabilitate. Pe de o parte, oricând pot aparea noi generatii care sa urce pe scena publica si sa revendice sau sa impuna un alt discurs identitar, sau, pe de alta parte, niciodata discursul identitar forjat de oficialitate nu va reusi sa se impuna cu adevarat. Criza normalitatii se transforma în asemenea situatii în normalitatea crizei. Pe acest fundal se joaca, mai mult sau mai putin coerent, celelalte evolutii (Republica Moldova nu e în nici un caz unicat: nici Macedonia – FYROM sau Bosnia-Hertegovina, printre altele, nu o duc mai bine…)

Într-o asemenea situatie pare sa se gaseasca astazi Republica Moldova si de aici precaritatea statului de peste Prut. Conflictul la care asistam este de esenta identitara. Razboiul cultural si identitar este nu doar concomitent, ci sinonim cu Republica Moldova.

Momentele descrise aici sunt parte a acelei crize profunde34...

Integrarea euro-atlantica si obligatiile României

Ce e de facut? Paradoxal – doar pentru cei are gândesc raportul problematicii cu integrarea europeana ca incompatibil - extrem de mult. Si tocmai acum ceva e de facut, pentru ca trebuie sa fie facut! Altminteri spus, tocmai apropierea României de structurile euro-atlantice aduce, intempestiv, chestiunea Republicii Moldova în prim plan.

Din doua motive. Pe de-o parte, ca formula de angajare europeana. Integrarea în structurile institutionale europene nu aduce numai beneficii, dar si obligatii. Iar una dintre ele se refera strict la protectia minoritatilor si a drepturilor omului. Asa cum România din acest punct de vedere are, poate, cea mai liberala constitutie, excedând chiar baremurile impuse de procesele de integrare, ea trebuie sa-si asume rolul de curea de legatura între ce se întâmpla în alte spatii pe care, lingvistic cel putin este cel mai bine pregatita sa le abordeze, si institutiile europene. O încalcare a drepturilor unei minoritati vorbitoare de lima româneasca si traitoare în tari care se afla înca mai prost plasate în raport cu UE trebuie facuta publica si semnalata la nivel european. Este, în esenta, una dintre obligatiile care deriva (si) din conditia de candidat al României. România nu îsi poate asuma un rol de lider regional în zona daca nu va deveni lider regional si la nivelul respectarii drepturilor omului. Si asta nu înseamna numai legislatie interna – de departe cea mai liberala din zona -, ci si atentie la ceea ce se petrece în jurul ei din acest punct de vedere si colaborare sistematica cu structurile europene din acest punct de vedere. Activismul european pe aceasta directie este, deci, nu doar o optiune, ci o obligatie.

Daca prima motivatie are în vedere chestiunea integrarii în UE, a doua ratiune majora se refera la integrarea si locul României în NATO. Integrarea – este un lucru prea putin constientizat - a accelerat masiv interesul pentru populatia româneasca risipita în jurul frontierelor. Românii se întind nu doar în Balcani, Ucraina sau Republica Moldova, dar si în Georgia, tarile baltice, Armenia sau Moscova… Rolul pe care România îl va dobândi din punct de vedere strategic va spori, geometric, importanta acestor comunitati. Si contemplata pe acest versant, problema poarta, iarasi, stigmatul obligativitatii, nu cel al simplei optiuni…
Daca ce e de facut este, nadajduim, limpede, cum e de facut pare mai dificil de abordat. Dar nu e. Tinând seama de defectiunile lesne reperabile în acesti 13 ani, în ciuda unor gesturi laudabile, desi singulare, poate ca cel mai bun punct de plecare este… evitarea lor. Asta înseamna, înainte de toate, suprematia proiectului asupra proiectelor, coerenta institutionala si, mai ales, mutarea accentului – cantitativ vorbind – de la politic la civic, respectiv de la actiuni guvernamentale la cele prin intermediul asociatiilor non-guvernamentale (ONG, publicatii, cercuri de dezbateri etc.). În lipsa unor fundatii local (nationale) care sa aiba pe agenda aceasta chestiune, guvernul, prin fondurile pe care le aloca – nu o data complet aiuritor si pe niste directii absolut hazardate – va trebui sa-si asume plasarea problematicii în zona de interes a publicului român (finantare de publicatii de acest profil, cercetari, seminarii nationale si internationale, ONG cu activitati în zona etc.).

Si înca o observatie. Doar o redefinire a pozitiei problemei românilor Republica Moldova în spatiul civic poate sa redeschida cu succes acest dosar. Numai transformarea ei în chestiune cheie o poate impune atât la nivelul interesului public, dar si – prin recul - la nivelul interesului politicienilor. (Politicianul român de astazi, cu rarisime exceptii, ignora sistematic aceasta problematica. Si nu exista vreo speranta pe termen scurt ca lucrurile se schimba. Dar, indirect, prin plasarea chestiunii în spatiul public, deci ca problema care poate mobiliza o parte de public sau anumiti lideri de opinie, aceasta poate intra si pe agenda de interese a politicianului român, cel putin din motive pragmatice. La rându-i, acesta va putea perpetua atentia asupra problemei în mediile politice în care evolueaza).

Textul de fata nu vrea, fireste, sa epuizeze gama de solutii, cât, mai ales, sa deschida problema. Care, cum am sugerat, nu mai tine doar de registrul optiunilor României, ci de cel al obligatiilor ei – ca sa nu mai pomenim aici, excesiv, de vetusta… demnitate nationala35.


--------------------------------------------------------------------------------

Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Moldovenii, România, Rusia si politica culturala, Editura Arc, Chisinau, 2002.
„Prefata” la Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Cadrul conceptual utilizat în aceasta analiza l-am dezvoltat în alta parte. Vezi Ilie Badescu, Dan Dungaciu, Sociologia si geopolitica frontierei, Editura Floarea albastra, 2 vol., Bucuresti, 1995.
Numai în cazul în care fixarea granitei înaintarii unui proces frontalier este naturala, deci organica, spatiul de frontiera înceteaza sa existe. Cazul tipic aici este, de pilda, înaintarea frontierei protestante în Europa. Aceasta înaintare s-a oprit, organic, la marginea spatiului ortodox, deci fixarea granitei protestante s-a petrecut de la sine (de ce stau lucrurile asa nu e locul sa detaliem aici).
Este vorba despre acele zone care emit – justificat sau nu - pretentii la apartenenta la acel spatiu.
Este vorba mai ales despre acele spatii de frontiera refuzate, respectiv acele spatii care emit, justificat sau nu, pretentii la includere în interiorul granitei.
Chiar si exodul masiv al populatiei din Republica Moldova spre Occident – circa 1 000 000 de persoane – este explicabila doar în acesti termeni. Caci acesti oameni, care vor – si demonstreaza ca pot – sa munceasca si sa traiasca în spatiu occidental sunt adeptii si electoratul partidelor din Opozitie, deci anti-comuniste, care refuza programatic locul în care cancelariile politice au stabilit ca trebuie fixata granita înaintarii frontierei euro-atlantice. Ne aflam astazi în situatia în care acesti emigranti – activ socio-politic si anti-comunisti ca structura – ajung sa sustina regimul Voronin atât economic – prin valuta pe care o aduc în tara sau o trimit regulat familiilor lor – cât si politic – prin deprivarea partidelor din opozitie, anti-comuniste, de sectiunea cea mai activa a electoratului lor! Gestul acestora de a pleca a fost generat, din pacate, trebuie sa repetam, si de mesajele cinice pe care unele cancelarii europene (inclusiv OSCE) le-au transmis în legatura cu viitorul „ne-european” al Republicii Moldova. Principalul mobil pentru emigrare este astazi un amestec de lipsa de proiect, necredinta si sentiment de abandonare. Lipsa de încurajare sau declaratiile de respingere a Republicii Moldova formulate de membrii importanti ai institutiilor europene (Prodi este doar unul dintre acestia), lipsa de proiect si de angajare a României – ca virtuala punte spre Europa sau NATO a Moldovei – au facut mai mult rau populatiei de dincolo de Prut decât toate tancurile Armatei a XIV stationata în Transnistria.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”, desfasurata duminica, 14 septembrie, în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Moderator a fost academicianul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Au participat savantii si profesorii: Anatol Ciobanu, Gheorghe Bobâna, Andrei Esanu, Mihai Purice, Ion Barbuta, Ana Bantos, Anatol Petrencu, avocatul Gheorghe Susarenco, scriitorii Mihail Gheorghe Cibotaru si Ion Ciocanu, Stefan Urâtu, presedintele Comitetului Helsinki Moldova. În dezbateri au mai luat cuvântul academicienii Petru Soltan si Alexandru Mosanu, scriitorii Haralambie Moraru, Serafim Saka, Valeriu Matei, Ion Hadârca, Pavel Balmus s.a.
Contrafort, Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003.
Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova a fost examinata miercuri, 11 septembrie, în cadrul Clubului de presa de la Chisinau, participantii la dezbateri apreciind documentul elaborat de institutia prezidentiala drept „batjocura fata de natiunea titulara”. Potrivit presedintelui Uniunii Jurnalistilor, Valeriu Saharneanu, conceptia respectiv trebuie tratata în modul cel mai serios, deoarece „principalul scop al conducerii de vârf este ca Republica Moldova sa nu se integreze în Europa”. O atitudine similara fata de conceptie a exprimat-o liderul Partidului Social Democrat, Oazu Nantoi, desi considera ca „acest proiect nu merita o abordare academica, deoarece este o provocare politica cam rasuflata”. „Prin intermediul lui, conducerea de vârf încearca, de dragul succesului, sa faca vrajba interetnica. Faptul ca partidul de guvernamânt intentioneaza sa implementeze aceasta conceptie începând cu luna ianuarie 2004 este o dovada ca actuala guvernare comunista se pregateste de viitoarele alegeri parlamentare. Aceasta conceptie, elaborata la Presedintie, contravine flagrant prevederilor legislatiei internationale”, a conchis Nantoi. Comentatorul politic Vasile Botnaru a mentionat la rândul sau ca autorii conceptiei „nu si-au propus sa gaseasca o solutie pentru politica relatiilor interetnice, ci încearca sa satisfaca ambitiile puterii”. „Aceasta conceptie este o utopie care nu tine cont de realitate, de istorie si de procesul de deznationalizare, autorii urmarind o mentinere a limbii ruse si a realitatilor din perioada sovietica”, a declarat academicianul Mihai Cimpoi, care evidentiind contextul lingvistic al Conceptiei politicii nationale, a mentionat ca în cazul în care limba rusa va fi proclamata de stat, limba natiunii titulare va fi desconsiderata. Cu aceste opinii nu a fost de acord liderul partidului "Ravnopravie", Valerii Klimenko, caruia, desi „nu-i place aceasta conceptie”, articolul privind proclamarea limbii ruse ca limba de stat „ar fi o perspectiva”. „O treime din populatia Republicii Moldova vorbeste limba rusa si aceasta ar fi o solutie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta sa se reintegreze daca limba rusa nu va fi proclamata de stat in Republica Moldova”, a conchis Klimenko.
În ciuda unei retorici „europene”, documentul nu pomeneste nici o institutie euro-atlantica careia Republica Moldova ar dori sa i se alature în viitor.
Merita citat aici comentariul din Rezolutie la aceasta chestiune: „Între alte scopuri nedeclarate, dar urmarite de proiectul conceptiei, este denaturarea adevarului despre ampla miscare nationala din anii 1989-1991, definita ca fiind un "conflict civil", precum si anularea tuturor cuceririlor democratice din anii de renastere nationala a românilor basarabeni”.
Tamara Caraus, „Despre politica nationala în Republica Moldova: între bilingvism si unilingvism”, în Timpul, vineri 5 septembrie, pp. 12-13.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”.
Igor Burciu, „Revansa bolsevica în actiune. Conceptia impunerii minciunii prin teroare”, Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003, p. 5.
Argentina Gribicea, National si politic în Republica Moldova. Contributii de sociologie si geopolitica regionala, teza de doctorat, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala.
Vezi în aceasta chestiune polemica dintre publicatiile Literatura si Arta si Tara din iulie-august 1994.
Texul a fost tiparit în „22 Plus”, 25 ianuarie 1995.
Vezi, pe aceasta chestiune, articolul Tamarei Caraus, deja citat.
Burciu, articol citat. Sau, cum spune Rezolutia deja citata: „Proiectul conceptiei impune, de fapt, o maniera sfidatoare, fara precedent, de desconsiderare si umilire a românilor basarabeni – natiunea de baza a statului, prin promovarea ideii potrivit careia nu cultura, limba, istoria si jertfa pentru aceste valori eterne sta la temelia Republicii Moldova, ci amalgamul de "culturi" ale diasporei, de fapt, cultura si limba rusa. Realizarea acestei idei revansarde ne-ar situa în anii '50 din secolul trecut si ar fi de natura sa arunce în aer "pacea interetnica" si "concordia civica", declarate cu atâta emfaza în proiectul conceptiei ca valori fundamentale ale R. Moldova. Mai mult decât atât, o asemenea politica nationala urmareste si scopul izolarii societatii din R. Moldova de România si de poporul român, aflate într-un benefic proces de integrare în Uniunea Europeana”.
Burciu, articol citat.
Iar academicianul Alexandru Mosanu avertiza, în aceiasi idee, asupra persecutia românilor basarabeni: „În baza acestei conceptii, care prevede "formarea de catre stat a unei politici de cadre bazata pe criteriile profesionalismului, competentei si devotamentului fata de patrie", românii basarabeni vor fi discriminati pe motive de lipsa de patriotism ruso-comunist. Conceptia are drept scop transformarea celui de-al doilea stat românesc într-un stat antiromânesc, într-un stat-focar de tensiune la granita cu NATO si UE. Societatea civila trebuie sa creeze un centru de coordonare a luptei împotriva tentativelor de rasturnare a ordinii constitutionale în R. Moldova, de transformare a ei într-o enclava a Rusiei”.
Burciu, articol citat.
Apud. Gheorghe Ghimpu, Constiinta nationala a românilor, Editura Garuda-ART, Chisinau, 2002, p. 438. Eugen Cosariu este unul dintre marii savanti ai lumii: filolog, filosof, sociolingvist, cunoscator a circa treizeci de limbi ale lumii, Doctor Honoris Causa a 17 universitati si membru titular si membru de onoare al mai multor Academii.
Vitalie Calugareanu, „O carte între secera si ciocan”, în Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003.
În plus, poate fi si un soi de praf în ochi pentru a distrage atentia de la initiativa politica mult mai grava si mai periculoasa pe care o ilustra, respectiv Conceptia presedintelui Voronin.
Iata o mostra a gândirii „savantului” Stati (în versuri de data asta) care te lasa fara glas: „Unii zic ca e otrava,/Dar de stai sa te gândesti,/Limba noastra cea moldava-i/Mama limbii românesti”.
Articolul lui Vitalie Calugareanu deja citat.
Vezi Vlad Pohila, „Când limba nationala e lasata la cheremul unor cârpaci” si, mai ales, textul nemilos al lui Constantin Tanase, „De neamul si limba moldovenilor”, nr. 29(91), p. 9 si, respectiv, 6,10.
Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003, pp. 16-19.
Calugareanu, articol citat.
Vadit, unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui conflict s-a derulat acum zece ani. Atunci, un “Ordin” semnat de Adrian Usatâi, directorul general al Radioteleviziunii, interzicea folosirea notiunii de “Basarabia” în institutia asupra carui rusii, vorba lui Eminescu, “l-au pus nacialnik”. Iata un fragment dintr-un text de la fata locului si intitulat “Fiecarui român – câte un calus în gura”: “Unul pentru Eminescu, altul pentru Iorga, se vor mai gasi câteva si pentru Kogalniceanu, Hasdeu, Russo. De azi înainte, adio Basarabie!… La nevoie se va gasi câte un calus si pentru Matcovschi cu Basarabia lui cu tot, care (ce neobranzare), chipurile, ar fi fost ‘trecuta prin foc si prin sabie, furata, tradata mereu’. Îi vine rândul si lui Vieru, facem rost de un cep si pentru ura lui. Sa astupam cu pamânt si gurile lui Ion si Doina Aldea Teodorovici, sa nu mai rasune din eternitate vocile lor anti-constitutionale care si de dincolo de mormânt submineaza statalitatea Republicii Moldova” (Tara, Chisinau, 1 iunie, 1993).
Daca 60 de ani de dominatie sovietica – iar regimul comunist a fost si un proiect identitar al unui stat care încalca orice reguli si avea la dispozitie toate institutiile culturale pentru a reusi – nu au fost capabile sa modifice si sa obliter

Problema modelelor e una sociala si e studiata ca atare. Primul exemplu de model e Isus Cristos, iar daca nu implica asceza imitativa, atunci reprezinta un model moral. Disursul sau ideologic (orice model isi are o proprie justificare, o proprie ratiune, altfel nu ar mai exista) e unul comunitar, caritabil, si in ultima instanta pacific. Daca nu reusea sa aduca omul simplu la stadiul de gratie metafizica macar ii se cerea sa nu dea cu pietre in ceilalti. Respectiv e un model care educa civic, in sensul tolerantei fata de ceilalti din jur. Tot odata a fost un model plebeu, din momentul in care era dulgher, dislocand astfel religia si clasele ei privilegiate, care tineau divinul intr-o sfera contactuala privata.

Incepand insa din copilarie primele modele le reprezinta parintii, colegii, si tutorii formali (profesorii si educatorii). Sunt insusite prin mecanisme psihologice, dar in special somatice si sociale, si se mai poate numi socializare daca nu educatie.
Nu cunosc o clasificare exacta a modelelor insa acesta trebuie sa coexiste in ton cu directia sociala imprimata de un sistem de gandire sau de un altul altfel risti sa devi un neintegrat. Respectiv poti fi bun patriot sai implicit trebuie sa aperi Tara Mama (ex: inrolarile voluntare masive din primul razboi mondial, cand pentru prima oara propaganda si modelele propuse de aceasta a functionat). Un alt model a fost cel arian. Un altul a fost anticomunistul american. Si un model actual e cel antisemit. Asta vorbind de dimensiunea sociala generala a unui model.

Alte tipuri de modele sunt cele eroice, mitologice si cele care constituie mentalitatea unui popor sau altul. Practic odata insusita tinuta lui Napoleon, omul respectiv nu mai asteapta nimic, pentru ca el se simte Imparat. Confirmarea ii va fii data in plus, de membrii aceluiasi grup social cu care evident, imparte o aceiasi ideologie. Exemplele actuale le ai in grupurile ce impart aceleasi preferinte muzicale, sau cei care apara ¨cu inversunare si indarjire¨ un bun colectiv conceptual.
Un ultim exemplu de model il gasesti la independeta indiana, in Ghandi. O independenta pacifica obtinuta in marea ei parte prin boicotul produselor englezesti, ¨lupta¨ promovata si propovaduita de Ghandi, un model desavarsit de lider politic inspirat direct de spiritualiatatea orientala.

Modelele pot fi inspirate asadar, dar majoritatea lor sunt create artificial. Imaginea, doctrina si ideologia fiecaruia functioneaza sigur, sunt imitate, si sunt asimilate inconstient sau voit, pentru ca aici vorbim direct de naturaletea umana. Incepand pe scara evolutiva, tot ce depaseste stadiul de insecta, va trece printr-un proces formal de educatie, socializare, iar lucrurile aratate de parinti si de membrii societatii respective vor imitate, ulterior reproduse, si foarte greu chestionate sau puse la indoiala.

E o lipsa de modele? Nu. Nu e, e un surplus de modele, unele sunt mai pregnante decat celalalte, conving mai usor si pacalesc mai usor.Explicatia lor e un final consumerist. Pe tine nu te va convinge o reclama sa cumperi o haina, care pe deasupra e si scumpa, ci in primul rand faptul ca un model apropiat tie si vehiculat in grupul social pe care-l frecventezi si caruia ii apartii, o face. E evident atunci ca in spatele oricarui artist sau grup de artisti se afla un interes financiar. Astfel aprinzi televizorul si o suma intreaga de modele te vor afecta subliminal sau nu.

E bine ca denunti falsa aperenta si adoptia in graba a modelelor masmedia, in special a celor propuse de americani, si de influenta americana, insa intrebarile tale nu cer neaparat explicatii psihologice. De altfel tu insuti ai dat un raspuns modelului: fotografii pe care le punem in locul oglinzii, si abia aici ajungem la psihologie si la ego, sau la imaginea inconstienta pe care o avem fata de noi insine, evident o imagine bantuita de o sumedenie de modele, din care cele televizive au macar un numitor comun: vand, si daca vand sunt colective. Adica: Fii tu insuti-fa/bea/poarta.
Cat despre modele umane, pai astea sunt. Doar ca modelele astea se misca intr-o societate de consum. Insa toate urmaresc fericirea si in final toate au calitati altruiste, fata de membrii aceluiasi grup. Daca nu impart o carte impart o punga de ceva. Toate impart in acelasi timp o aceiasi filosofie individualista si competitiva. Toti lupta, si unii o fac chiar corect. Toti sunt eroi, fie si pentru o zi, si toti se zbat pentru recunoastere sociala, pentru ca vorbim de o alta trasatura naturala umana sau a oricarei alte specii: ierarhizarea, si locul in comunitate.
In rest cum spune Dorina, fiecare alege ce vrea.

Dear brother,

Eu aveam un Pick up(cum se numeau atunci)"Bell Canto"stereo si am fost un renumit colectionar si vanzator de discuri,aveam in colectia mea personala in jur de 300 discuri si multi veneau sa inregistreze pe magnetofoane si ma plateau cu bani f, buni,luam 300 lei de disc...la vremea aia salariul de director eracam de 5000 lei,faceam bani cu gramada.
Cand am plecat din Ro. am vandut toate discurile sa-mi pot cumpara bilet de avion.

Tu ai avut viata ta,eu pe a mea si soarta ca atare,dar poate ai inteles gresit din cele scrise de mine,insa Nu am platit bani sa am sex niciodata!!!
Am dat bani fetelor(prostituate)pt. ca am simtit asta sa fac si nu am cerut in schimb sex de la ele,ca ele s-au oferit mereu,o faceau si NU vroiau sa le platesc,dar eu tot le dadeam bani pt. ca pe undeva le plangeam soarta si viata nasoala prin care treceau.Asta nu inseamna ca le plateam ca sa am pussy de la ele!
O vreme buna am cunoscut(aici in NY)bikers from Hell's Angels si destui erau bouncers(namile de oameni)in strip joints sau topless bars(clubs).Am avut destul sex cu acele fete pe gratis,fiind amic cu acesti bikers.
Am creat si desenat pt. ei o vreme multe modele de tatuaje,ma indrageau tare mult.
Imi aduc aminte de cel mai faimos caracter din Alphabet City care avea si un Tattoo Parlor pt. care am creat tatuaje,pe nume Huggybear.
Nu mai stiu soarta lui,dar la acele timpuri(1984-1986) Huggy avea pe tot corpul 250 de fluturi diversi ca specii tatuati din cap in picioare.
El a luptat in Vietnam si a fost comandant de pluton,a cunoscut si avut multi prieteni in acel razboi inutil....250 au murit si fiecare din fluturii tatuati reprezinta
pt. el sufletul unuia din prietenii lui morti.

Deci te asigur ca nu-i vorba de pierderea increderii,ai inteles gresit ce am scris ori eu nu m-am facut inteles?
Eu am fost toata viata mea f. curios si am vrut sa cunosc cat mai multe.La fel si in cele sexuale.Am observat ca ai scris cu majuscule cuvantul"IUBEAM".
Sa stii ca si eu iubesc f. f.f mult pe sotia mea de 14 ani si repet din nou ca de cand sunt cu ea am lasat in urma tot trecutul si sunt un alt om de atunci!!!!
Ce am scris la cafenea-cerc,este legat de trecutul trait de mine pana acum 14 ani.
Nu mai consum droguri de nici un fel,beau doar la ocazii si m-am lasat si de fumat complet!Eu care fara 3 pachete pe zi nu puteam trai....si o marijuana sau hash...
sau cocaine.

De 14 ani nu am nevoie de o alta femeie in viata mea,nu pot sa neg faptul ca flirtez ici si colo dar in suflet si in gand nu-mi creez fantezii si NU as insela sotia niciodata!!!!
Sper sa citesti mai atent ce scriu.

Love&peace,
Ozzy(Little Eagle Who Cries)

Io de cind am fo' de-o schioapa mi-au placut pietricelele si scoicile. Si-acuma le colectionez, pentru ca impreuna cu ele colectionez memoriile locurilor si zilelor unde si cind le-am cules. Cind mergeam la universitate in fiecare dimineata gaseam cite o pana de corb sau alta pasare care zbura prin campus, deci pe-atunci colectionam si pene. Astea sint colectiile care le consider darurile naturii, dar am si altele. Imi plac cartile de arta, bijuteriile, si obiectele interesante care le gasesc pe la magazine de antichitati. Sint inebunita dupa cutii si cutiute; inca nu am descoperit de ce sint obsedata cu ele. Daca cineva ar vrea sa-mi faca vre-un cadou si imi ia o cutie ornamentala, poate fi sigur ca nu v-a da gres niciodata. Ma bucur totusi ca nu am boala lucrurilor scumpe ca altfel nu's ce-as face. Dar mi-e teama ca intr-o zi o sa ma apuc sa colectionez arta. Mi s-or avintat gindurile in directia aia, dar le-am alungat cind am vazut ce mult m-ar costa. Poate cind o sa fiu baba batrina si nu o sa am ce face cu banii. Pina atunci imi fac eu arta mea. Sper ca sotul meu sa nu de-a in boala colectionarii de mercedesuri ca atunci chiar ca am incurcat-o. Deja avem trei, si se gindeste la inca unul.

poate ca trebuie sa fii chiar norocos sa deschizi calculatorul la intamplare si sa dai peste cineva care colectioneaza <.
este chiar cea mai frumoasa colectie .Ai putea scrie chiar si o carte ,pe bune daca reusesti sa strangi destule ganduri bune .
Hai sa facem schimb de un gand bun .E cea mai sincera tranzactie pe care o putem incheia in ziua de azi .
Ce zici ?

da ... se pare ca aceasta cafenea colectioneaza belle-e cu si fara acest username :)

intr-un sertar , colectia de (b)ani a bunicului meu , sta marturie a indelungilor calatorii prin lume . este o colectie nu foarte impresionanta ca numar de hartii si monezi dar nepretuita in vechime si pasiune . pentru cine doreste sa contribuie in scop umanitar va punem la dispozitie contul deschis la banca din parcul carol , cont 38bu2x de langa lac :)

acum serios : moi ... colectionez reclame (spoturi) publicitare . ma fascineaza reclamele inteligente , pline de haz si care reusesc sa te acapereze chiar atunci cand stii ca , de fapt, ele intrerup filmul mult indragit... publicitatea reprezinta un film pe micul ecran si un vis pentru producatori . trebuie sa stii sa visezi frumos pentru a da nastere unei reclame reusite.

la cat mai multe vise frumoase ... realizabile !

"consider ca si prenumele te reprezinta...te impinge de la spate,"

Te impinge, nu te impinge...pa mine nu ma"reprezinta" prenumele... teapa da...unde intalnesc:

TRASUL IN TEAPA
Lasii
Ironici
Negativistii
Gelosii
Avarii
Impostorii

Pe mine ma reprezinta cel mai bine ornitorincul. Mi-as dori sa fiu o zburatoare insa nu reusesc sa depasesc stadiul de mamifer, provenit fara indoiala, tot dintr-o zona ornitorintica.

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI
MASTER PSIHOLOGIE SOCIALA
MODULUL : ANALIZA SI INTERVENTIA IN GRUPURI SI ORGANIZATII
PSIHOLOGIA REZOLVARII CONFLICTULUI
CONFERENTIAR DR. ANA STOICA-CONSTANTIN
STUDENT: PLAESU TEODORA
ANUL II SEMESTRUL I




CONFLICTUL RELIGIOS PE INTERNET


Lumea internetului, relativ nouă mai ales pentru cetăţenii planetari care trăiesc in România, aduce cu sine o problematica aparte: comunicarea în mediul virtual.
Psihologia confictului în mediul virtual pune în discuţie problematica legată de grup si de conflict, în contextul comunicării la distanţă şi/sau prin intermediul internetului. Scopul cercetării este de a pune în evidenţă modul în care au loc interacţiunile din cadrul grupului constituit prin intermediul internetului, precum şi dobândirea informaţiilor necesare prevenirii şi/sau rezolvării conflictelor pe teme religioase care apar în mediul virtual.
Pentru început, mă voi referi la “grup” si la “conflict”, în încercarea de a fixa cadrul teoretic al cercetării, prin apelul la studiile existente. Ulterior, voi descrie cercetarea întreprinsă în mediul virtual şi apoi voi prezenta rezultatele cercetării.
Plecăm de la considerarea grupului ca fiind “constituit dintr-un
ansamblu de persoane dependente unele de altele în realizarea propriilor
scopuri.” Starea de conflictualitate (intrapsihică, între grupuri sau
subgrupuri, între persoane) este parte integrantă din structura
grupurilor. Raporturile care se dezvoltă aici vor fi în acelaşi timp
fundamental complementare şi conflictuale . Situaţiile de grup
reactivează în special conflictele în raport cu identitatea. Aceasta este unică şi colectivă în acelaşi timp. Dezvoltarea identităţii s-a efectuat, după cum indică S. Freud, prin identificare: “Fiecare individ face parte din mai multe grupuri şi, cu ajutorul identificărilor celor mai variate, s-a orientat prin aceste legături, în multiple direcţii şi şi-a construit idealul Eului propus după modelele cele mai diverse.” Pluralitatea identificărilor posibile şi a imaginilor reflectate de privirea altora face ca fiecare să se confrunte cu propriile sale reprezentări diferite sau cu diversele părţi ale lui însuşi. O referinţă unificatoare se poate găsi doar ca o “verigă dintr-un lanţ”, după expresia lui S. H. Foulkes, în identitatea familială trecută şi prezentă. Aceasta se află la originea legăturilor sociale şi permite situarea şi plasarea în cadrul interacţiunilor ce dau naştere respectivului grup nou. Este vorba, de fapt, nu numai despre o referinţă la interacţiuni şi la un teritoriu familiar, ci şi de introducerea în grup a unei părţi din acest teritoriu familiar, adică a unei părţi din sine, fiecare încercând să structureze realitatea acestei noi situaţii plecând de la propria sa istorie, de la obiectele sale şi de la personajele interne. Dacă şi alte apartenenţe sunt menţionate (profesională, religioasă, politică...), acestea sunt în mod frecvent subordonate cauzalităţii raporturilor familiale: cariera profesională, alegerea religioasă sau politică sunt explicate în termenii unei investiţii sau a unei contra-investiţii legate de moştenirea familială pe care fiecare o poartă în sine.
Din perspectiva psihologiei sociale, organizaţiile sunt grupuri de persoane care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Eficienţa grupurilor este apreciată în lumina conceptelor de influenţă socială, comportament de lider, conformitate, coeziune, climat. Integrarea problematicii grupului social în context organizaţional este mai evidentă în domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri. Tipologia comportamentului grupurilor ori strategiile de management al comportamentului grupurilor sunt tratate din perspectiva interveniei organizaţionale.
GRUPUL ELECTRONIC este grupul ai cărui membrii sunt legaţi între ei prin reţea electronică şi nu dispun de interacţiuni de tip “faţă în faţă”. In mod tipic, grupurile electronice interacţionează prin reţeaua de poşta electronică, trimiţând mesaje. Astfel de grupuri găsim şi în cadrul forumurilor de pe cele mai diverse site-uri (situri). Organizarea acestora este în principal aceeaşi, diferenţele constând în tematicile propuse de administratorii forumurilor sau în chestiuni legate de modalitatea de accesare a sitului. Spre exemplu, pe pagina www.itemsoft.ro , forumul este orientat pe teme de psihologie şi se adresează mai ales psihologilor, studenţilor si profesorilor universitari de la Facultăţile de Psihologie. www.crestini.ro este situl care propune forum pentru cei preocupaţi de problemele religioase şi se adresează în primul rând creştinilor, iar www.poezie.ro este un sit pentru poeţii contemporani şi pentru iubitorii de poezie.
www.Cafeneaua.com este un forum complex prin diversitatea temelor abordate, adresânsu-se tuturor românilor din lume. Aici, fiecare utilizator înregistrat- cu numele real sau pseudonim- are posibilitatea să citească şi să posteze mesaje şi chiar conferinţe pe cele mai diverse teme. “Cafeneaua” este uşor de accesat şi chiar şi un începător al utilizării reţelei electronice de tip internet, poate citi şi scrie foarte uşor. Dezavantajul constă în faptul că utilizatorii- de sex, vârstă şi pregătire diferită-formează un grup foarte mare, neomogen, cu interese foarte diferite.
“Compararea grupurilor electronice cu cele “faţă în faţă” evidenţiază câţiva factori care pot afecta deciziile electronice. In primul rând, membrii au posibilitatea să introducă informaţiile anonim. Şi chiar dacă contribuţiile nu sunt anonime, oamenii se pot simţi oarecum mai anonimi decât într-un grup “faţă în faţă”. In al doilea rând, lipsesc sursele de informare vizuală despre ceea ce simt altii, constând în limbajul corpului şi tonul vocii. In fine, în grupurile electronice pot mai mulţi inşi o dată. După cum vom vedea, aceste diferenţe influentează structura socială a grupurilor şi, în consecinţă, procesul decizional.”
2.CONFLICTUL, aşa cum este definit de Mayer, “este un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă cognitivă (gândirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă (emoţiile şi sentimentele) şi o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea)”. In forma sa clasică, un conflict implică atitudini şi comportamente antagonice. In ce priveşte atitudinile, părţile în conflict îşi cultivă antipatia reciprocă, se consideră reciporc nerezonabile şi dezvoltă stereotipuri negative despre oponenţi. Comportamentele antagonice includ porecle insultătoare, sabotajul sau agresiunea fizică. Probabilitatea conflictului creşte pe măsură ce factorii la care ne vom referi mai jos pătrund in relaţiile dintre grupuri:
a.interdependenţa , atunci când persoanele dintr-un grup/organizaţie sunt reciproc dependente pentru îndeplinirea propriilor obiective, există potenţial pentru conflict.Interdependenţa necesită interacţiunea părţilor astfel încât acestea să-şi poată coordona interesele. Conflictele nu apar dacă fiecare “se descurcă singur”. Apoi, interdependenţa inseamnă că fiecare parte are o anumită putere asupra celeilalte şi este relativ uşor pentu una din ele să abuzeze de puterea sa şi să creeze antagonism.
b.diferenţele de putere, statut şi cultură; conflictele pot erupe acolo unde părţile diferă semnificativ în putere, statut şi cultură. Dacă dependenţa nu este reciprocă ci unidirecţionată, creşte potenţialul de conflict. Diferenţele de statut impulsionează conflictul atunci când activitatea într-un grup/organizaţie decurge astfel încât să fie cazul ca oameni care, tehnic vorbind, au un statut inferior şi sunt puşi în situaţia de a lua decizii, de a da ordine sau de a controla pe cei cu statut superior. Când două sau mai multe culturi foarte diferite se dezvoltă într-o organizaţie, ciocnirea dintre convingeri şi valori poate genera conflict deschis.
c.ambiguitatea. Scopurile, jurisdicţiile şi criteriile de performanţă ambigue sunt sursă de conflict. In ambiguitate se distrug regulile formale şi informale care guvernează interacţiunile. In plus, este greu să împarţi laude şi critici în cnformitate cu rezultatele când nu ştii precis cine de ce răspunde.
d.resurse insuficiente: diferenţele de putere se măresc atunci când resursele devin deficitare. Asta nu se întâmplă fără luptă şi conflictele ies la suprafaţă în timpul manevrelor. Insuficienţa resurselor are capacitatea de a transforma conflictele mascate sau lente în conflicte deschise şi acute.
e.identificarea cu grupul şi parţialitatea intergrupuri. Identificarea cu un grup sau clasă de oameni pregateşte terenul pentru conflictul organizaţional. Ei au tendinţa de a dezvolta păreri mai bune despre membrii grupului “lor” şi păreri mai proaste despre grupurile ai căror membri nu sunt. Această parţialitate este legată de buna părere despre sine şi este un factor esenţial. Identificarea cu succesele grupului propriu şi disocierea de eşecurile celor din afară încurajează stima faţă de sine şi oferă sentimente plăcute de solidaritate socială. Atribuirea comportamentului pozitiv propriului grup de lucru contribuie in mod normal la buna părere despre sine. Există mai multe grupuri sau clase cu care oamenii se pot identifica. Ele pot fi bazate pe caracteristici personale, tipul de funcţie sau nivelul funcţiei şi, de aceea, prevalenţa parţialităţii intergrupuri sugerează că organizaţiile vor trebui să acorde o atenţie specială modului în care tratează relţiile între aceste grupuri.
Sursele conflictului pot fi:
a) diferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane;
b) nevoi/interese umane;
c) comunicarea defectuoasă sau absentă;
d) lezarea stima de sine ;
e) valorile persoanelor;
f) nerespectarea normelor explicite sau implicite;
g) comportamente neadecvate;
h) agresivitatea;
i) competenţele sociale;
j) cadrul extern;
k) statutul, puterea, prestigiul, “principiile”; utilizarea şi comunicarea culturii şi a informaţiilor.
Tipuri de conflicte: după intensitate,
-disconfortul, adică sentimentul intuitiv că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu se poate preciza ce anume;
-incidentul, adica fapte minore, care întristează sau irită un timp, pentru ca în câteva zile să fie uitate;
-neînţelegerea, care are la bază concluzii eronate în legătură cu o situaţie, datorată comunicării neclare sau lipsei de legături dintre preopinenţi. Uneori neînţelegerea survine pentru că situaţia provoacă irascibilitate cuiva. Gândul îi revine obsedant la acelaşi lucru şi perceptiile asupra problemei sunt alterate.
-tensiunea, simptom evident al conflictului, distorsionează percepţia asupra altei persoane şi aproape tote acţiunile aceleia. Relaţia este afectată de atitudini negative şi opinii fixe, iar sentimentele pe care le are faţă de cealaltă persoană se înrăutăţesc semnificativ. Relaţia devine o sursă de îngrijorare permanentă;
-criza este cel mai evident simptom al conflictului. Este momentul în care se întrerupe o relaţie, când apare violenţa, când cearta se înfierbântă, iar oamenii se lasă dominaţi de sentimente, e momentul când se plănuiesc şi se săvârşesc acte necugetate.
Cele mai multe conflicte se reduc la câteva tipuri de bază sau combinaţii ale acestora:
disputele asupra obiectivelor,
disputele asupra faptelor,
disputele asupra procedurilor, se concentreză în general asupra aşteptărilor cuiva legate de comportamentul partenerului.Sunt alimentate de chestiunile de etică, onestitate şi respectarea ierarhiei şi statutului social şi organizaţional.
Conştientizarea acestor diferite tipuri de conflict ne atrag atenţia asupra nevoii de a înţelege exact ce este de fat un episod conflictual. De exemplu, diferenţele fundamentale de obiective nu se rezolvă obligatoriu prin clarificarea disputei asupra faptelor. Se poate produce şi suprapunerea domeniilor. Un conflict factual poate duce la conflict procedural, dacă una din părţi este percepută ca sabotândmunca celeilalte. Când se întâmplă aşa, adevărata rezolvare a conflictului are loc atunci când sunt tratate toate aspectele. In căutarea rezolvării este bine să avem în vedere categoriile de referinţă ale oponentului. Organizaţiile sunt comunităţi umane care se comportă ca oricare alte comunităţi. In interiorul lor, oamenii concurează pentru putere şi resurse; există diferenţe de opinii şi valori, conflicte de priorităţi şi de scopuri; există confruntarea dintre cei care vor să schimbe lucrurile şi cei care doresc să ducă o viaţă liniştită în organizaţie; există grupuri de presiune, clici şi cabale, rivalităţi şi contestări, incompabilităţi între caractere şi alianţe. Diferenţele pot fi necesare, pentru ca o organizaţie să se poată adapta la o lume înconjurătoare în continuă schimbare. Ele alcătuiesc “varietatea necesară” receptarii complexitaţii acestei lumi. Sarcina liderului este să capteze aceste energii şi să folosească difrenţele din interiorul organizaţiei, pentru dezvoltarea ei.Rezolvarea conflictelor presupune şi adoptarea unui stil de management al conflictului corespunzător situaţiei:
-Dacă intervine ceva neînsemnat sau lipseşte informaţia, oamenii trebuie calmaţi, iar dacă oponentul este foarte puternic şi foarte ostil, ocolirea conflictului poate fi un răspuns înţelept -stilul ocolitor;
-In cazul unor greşeli intervenite în managementul conflictului, cooperarea cu cealaltă parte în scopul îndeplinirii dorinţelor acesteia şi nesusţinerea interesului propriu, este semnul distinctiv al stilului îndatoritor, foarte eficace pentru a construi o relaţie de bunăvoinţă.
-Stilul competitiv maximizează impunerea interesului propriu şi minimizează cooperarea. De aceea, specialiştii recomandă adoptării acestui stil atunci când suntem siguri de realitatea faptelor, într-o situaţie de tipul câştig/pierdere sau când nu mai avem de a face cu oponentul în viitor.
-stilul concesiv sau compromisul între competiţia pură şi curtenia pură nu dă conflictului răspunsul cel mai creativ, dar este o reacţie înţeleaptă la conflictele rezultate din insuficienţa resurselor şi o bună poziţie de retragere când alte strategii eşuează.
-In stilul colaborativ, atât impunerea interesului propriu cât şi cooperarea sunt maximizate în speranţa obţinerii unui acord integrativ, care să satisfacă interesele ambelor părţi. Accentul se pune pe o solutie tip câştig/câştig, în care se presupunerea că soluţionarea conflictului poate aduce ambele părţi într-o situaţie mai bună.
Gary Johns şi alţi cercători (Helena Cornelius şi Shoshana Faire) vorbesc despre conflictul pozitiv şi conflictul negativ, în sensul că în grupurile care sunt centrate pe rezolvarea sarcinii, este de dorit prezenţa unui conflict care să ducă la identificarea erorilor, la sufocarea ideilor ilogice, prevenirea gândirii de grup şi buna informare a managerilor, la motivarea oamenilor să accepte competiţia şi schimbarea. In astfel de cazuri, conflictul este o circumstanţă naturală în organizaţii şi nu ia totdeauna o formă deschisă şi extremă. Insă, pentru grupurile care sunt centrate pe relaţiile dintre membrii, competiţia nu este lucrul cel mai indicat, iar pentru a transforma certurile în distracţie, pentru a învăţa că certurile noastre şi diferenţele individuale fac parte din viaţă, că şi pentru anticiparea conflictului potenţial şi tratarea sa în mod constructiv, avem nevoie de pregătire specială. Rezolvarea conflictelor depinde în mare măsură de conştientizarea lor.Vorbim despre conflictul negativ, pentru că de cele mai multe ori, “în conflict omul nu acordă nevoilor celeilalte persoane atenţia pe care o acordă propriilor sale interese.” Abandonul, reprimarea, adoptarea stilului victorie/înfrângere şi compromisul sunt tot atâtea exemple pentru conflictul negativ, pentru că este blocată flexibilitatea, apar dificultăţi, în special atunci când perseverăm în încercarea de a demonstra punctul nostru de vedere, în loc să calmăm lucrurile, sau când pretindem ca totul să fie perfect. Confruntarea cu problema poate fi traumatizantă pentru cei implicaţi în conflict. Uneori ne definim valorile prin semenii şi problemele faţă de care ne opunem; furia şi jignirea sunt cele doua feţe ale medaliei, indiferent dacă sunt sau nu exprimate.
“Voinţa de a soluţiona conflictul este un factor-cheie în rezolvarea conflictelor”, spun cercetătoarele mai sus citate, iar aceasta este suficientă, uneori, căci acolo unde există dorinţă, există şi posibilitatea realizării sale în fapt. “Este incitant să ai această disponibilitate şi totodată să-i ajuţi şi pe alţii să şi-o cultive.” Dar ce-i împiedică pe oameni să dorească rezolvarea conflictelor? Specialiştii au identificat opt atitudini care pot fi răspunsurile la această întrebare: necinstea, stima de sine/orgoliul, nevoia de scuze, dorinţa de răzbunare, lezarea, supărarea, resentimentul, “eu am avut dreptate, tu nu ai avut”.
Dezvoltarea dorinţei de a rezolva problema presupune să se schimbe ceva în interiorul nostru, să ne întoarcem la priorităţi. Atunci când cineva doreşte să rezolve situaţia problematică, nu înseamnă că acea persoană este cea vinovată, ci înseamnă că a renunţat să-l învinuiască pe celălalt, luând-o de la capăt, înseamnă că recunoaşte că satisfacţia pe care i-o oferă o bună relaţie este mai importantă decât aceea de a-şi demonstra punctul de vedere. Pentru a rezolva un conflict în mod civilizat trebuie ca toţi participanţii să dorească soluţionarea lui. Este important să formulăm problema în termeni largi, să identificăm cine sunt persoanele (părţile) implicate în conflict şi să aflăm care sunt nevoile şi temerile importante, care au semnificaţie pentru problema aflată în discuţie, după care urmeaă proiectarea variantelor de soluţionare a conflictului, în trei etape:
generarea soluţiilor;
alegerea soluţiilor
transpunerea in practică a variantelor selectate.
Morton Deutsch vorbeşte despre trei tipuri de bază ale orientării motivaţionale faţă de un conflict: de cooperare- partea are un interes pozitiv pentru binele celuilalt, precum şi pentru al său; individualistă- patea are interes să facă tot posibilul pentru sine şi nu este preocupată de celălalt; şi competitivă- partea are interes să reuşească mai bine decât celălalt şi în acelaşi timp să facă totul pentru sine. Iar “legea simplă a lui Deutsch despre relatiile sociale” indică faptul că: “procesele si efectele caracteristice provocate de un tip dat de relaţii sociale (de exemplu, de cooperare sau de competitivitate) tind să provoace la rândul lor acel tip de relaţie socială”. Inţelegerea condiţiilor care dau naştere la procesele sociale de cooperare şi de competitivitate, precum şi caracteristicile lor, este esenţială pentru înţelegerea circumstanţelor care dau naştere proceselor constructive sau distructive în cadrul soluţionării conflictelor. Un proces constructiv de soluţionare a conflictelor este, în esenţa sa, similar unui proces de interacţiune competitivă. Din moment ce se cunosc o mulţime de date despre natura proceselor de cooperare si de competitivitate si despre condiţiile ce dau naştere la fiecare, multe din aceste cunoştinţe pot fi aplicate pentru înţelegerea factorilor care hotărăsc dacă un conflict va lua un curs constructiv sau unul distructiv.




Tema cercetării a fost aleasă tocmai datorită interacţiunilor de tip internet în domeniul religios pe care le-am putut surprinde mai bine de un an pe forumurile românesti. Am constatat că multe conferinţe erau închise de administratorii sitului pentru că cel mai adesea dezbaterea degenera în conflict. Astfel, mi-am propus să verific ce determină conflictele şi dacă discursul utilizatorilor forumurilor se schimbă o dată cu adoptarea unei comunicări pozitive, plecând de la ipoteza că participanţii la dezbaterile din mediul virtual vor intra mai puţin în conflict dacă vor conştientiza conflictul şi consecinţele sale.
Inţelegem prin “mai puţin” conflicte mai rare şi de intensiune mai scăzută decât cele care sunt acum în forum.
Am formulat următoarele obiective:
1.Chestionarea utilizatorilor unui site, www.Cafeneaua.com, despre modul în care este perceput conflictul şi rezolvarea sa în spaţiul virtual.
2.Identificarea modului în care poate fi evitat/rezolvat conflictul în spaţiul virtual.
Ca metodă, am ales brainstormingul, prin care să colectez de la utilizatori informaţii despre conflict şi ideile lor în legătură cu posibilităţile de prevenire şi de rezolvare a conflictelor. Astfel, am deschis o conferinţă cu titlul “CONFLICTUL;vă rog să mă ajutaţi!” şi în deschidere le-am prezentat celorlalţi participanţi la dezbatere problema aşa cum o văd eu:
“Am constatat de multe ori că dezbaterile din conferinţele Cafenelei se soldează cu conflicte. Pentru că mă preocupă foarte tare acest fenomen, vă propun să-l cercetăm împreună. Pentru început, vreau să ştiu ce credeţi D-voastră despre conflictele din Cafenea. De ce credeţi că apar? De ce sunt "predispuse" conflictului anumite teme? Care sunt aceste teme?
Cum credeţi că ar trebui gestionate conflictele? Vă rog tare mult să mă ajutaţi să facem această cercetare, pentru a evita pe viitor situaţiile conflictuale, pentru a învăţa împreună cum să le rezolvăm, să ajungem la acea parere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni. Mulţumesc tuturor celor ce vor colabora! La urma urmei, suntem o comunitate. După cum unii deja bănuiesc, cercetarea aceasta o fac în calitate de student în ştiinţele sociale.”
Deşi conferinţa este publică şi orice utilizator şi vizitator al Cafenelei are posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu conflictele din conferinţele Cafenelei, am trimis invitaţii personale, prin mesageria privată, mai multor utilizatori despre care ştiam că se află în conflict cu una sau mai multe persoane, iar aceştia au răspuns invitaţiilor mele.
Am ales ca metodă brainstormingul pentru că şi în mediu virtual, această metodă se foloseşte pentru a atinge aceleaşi obiective ca si metoda tradiţională: generarea de idei noi, fără evaluare. Cercetarea de faţă demonstrează încă o dată studiile efectuate despre grupurile electronice: “Dacă au mai mult de doi membri, grupurile acestea sunt mai performante în brainstorming decât cele tradiţionale, atât în calitate cât şi în cantitate. Pe măsură ce grupurile electronice devin mai mari, ele tind să producă mai multe idei, dar raportul idei/persoană rămâne constant. In contrast, când grupurile “faţă în faţă” se măresc, sunt generate din ce în ce mai putine idei de persoană. Ce explică succesul tehnici electronice? Reducerea inhibării legate de participare şi posibilitatea de a comunica ideile fără a-i mai aştepta pe alţii par să fie motivele principale.”
Statistic, după două săptămâni de la deschiderea conferinţei, situaţia se prezenta astfel:
sunt 2612 afisari, 198 de comentarii, făcute de 39 de utilizatori ai Cafenelei, 12 femei si 27 bărbaţi. Din cei 39 de utilizatori, 19 sunt români stabiliţi peste hotare, 11 s-au prezentat ca români rezidenţi în România, iar despre ceilalţi nu putem spune de unde sunt, întrucât nu şi-au dat datele lor personale.
Dezbaterea despre conflict s-a dovedit o ocazie de a răbufni in conflict, pentru membrii Cafenelei care s-au certat de-a lungul timpului, s-au între care s-a adunat mai multă tensiune, prin imposibilitatea exprimarii unor puncte de vedere la un moment dat. Astfel, după primele două mesaje, pline de idei şi încurajările venite din partea gadzei, au urmat alte şapte mesaje, în care participanţii şi-au expus părerile lor. Au urmat apoi trei mesaje din partea gazdei prin care s-a întărit disponibilitatea unora mai timizi de a-si exprima punctul de vedere. Urmează alte sapte mesaje orientate spre aducerea câtor mai multe idei despre conflict, însă apar şi primele nemulţumiri în legătură cu dorinta gazdei de a ajunge la un punct de vedere comun faţă de tratarea conflictelor şi mai ales faţă de prevenirea lor. Işi face loc şi primul conflict, între doi adversari declaraţi: Jimmy_Cecilia şi Anita47: dacă la început fiecare îsi exprima nemulţumirea faţă de temele care ne aduc în conflict, în cearta lor intervine un al treilea participant, AlexM, supărat pe atitudinea poliţienească a lui Anita47 şi postează un mesaj extrem de dur la adresa etniei evreieşti. Conflictul se derulează apoi între cei din urmă şi un alt participant, Axel, încearcă “să liniştească” atmosfera, fără succes. Intervenţia gazdei nu a fost eficientă pentru a opri atacul lui Anita 47. Fiindcă a intervenit şi un alt adversar declarat al său, SB, inflamând şi mai mult atmosfera, unul dintre administratori decide închiderea temporară a conferinţei. Discuţiile purtate pe cale particulară între gazda conferinţei şi celălalt administrator au avut sorţi de izbândă si după apoximativ 24 de ore, conferinţa s-a redeschis, cu eliminarea celui găsit vinovat de starea de conflict: AlexM. Această decizie a fost contestată. In primul rând de Axel, unul dintre artizanii stării de conflict. Anita 47 îl atacă din nou pe SB şi, treptat şi alţi participanţi încep să-şi exprime nemulţumirea faţă de eliminarea lui AlexM, ceea ce determină replici tăioase din partea aceluiaşi Anita47, care îşi îndreaptă furia către unul dintre cei care cereau revenirea lui AlexM, Florin şi atât. Conflictul ia amploare prin intrarea în conflict a unui alt participant, Destin, adversar al lui Anita47. Pentru că administratorii iau dreptul de publicare lui Anita47, conflictul se poartă între ceilalţi doi protagonişti. Incep să intervenă şi alţi participanţi, în încercarea de a linişti spiritele. Interventiile gazdei şi ale altor participanţi duc dezbaterea mai departe, dar şi conflictul. Astfel, Florin şi atât continuă conflictul cu gazda, acuzând-o de intoleranţă. Lui i se alătură Gabi Boldiş, care alimentează conflictul religios, care se va transfoma într-un conflict personal cu Hypatia, gazda conferinţei. Revin Anita47 şi SB, mai calmi, cu câte un banc, menite să relaxeze dezbaterea, dar intervenţia lui Ikoflexer îl aduce în conflict cu Anita47, moment în care Anita 47 este considerat troll de majoritatea participanţilor. “Trollul” este participantul care blochează cu bună intenţie discuţiile, abătându-le de la subiect şi luând la atac persoanele participante. Acum Anita47 este în conflict cu SB, Ikoflexer, Păianjenul şi Adrian Marchidan. Ideea gazdei de a discuta conform unor reguli, anunţate şi ele, a fost foarte rău primită, drept pentru care gazda a fost înfruntată de mai mulţi participanţi. Un alt motiv de conflict cu gazda, a fost neînţelegerea unei alte propuneri din partea gazdei: abordarea problemelor sau subiectelor de dezbatere ca dileme, iar al treilea motiv de conflict a fost prezentarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, care interzice anumite abordări legate de chestiunea evreiască. E momentul în care conflictele dintre ceilalţi membrii se conservă, iar gazda devine vinovatul numărul 1 pentru starea de conflict. Are un singur susţinător: SB.
Participanţii la dezbatere au indicat drept cauze ale conflictului în mediu virtual urmatoarele:
-educaţia si autoeducaţia (Axel, 24835)
-diferenţele dintre oameni, greşelile de interpretare (Daniela Manolescu, 25398)
-anonimatul utilizatorilor (Daniel Racoviţan, 24810)
-ideile preconcepute si răutatea (Sonia, 24866)
-atitudinea comentatorilor (Desdemona, 25398)
-aţâţarea din partea unora şi activitatea trollilor (SB, 25313) -“trollii” sunt persoanele care deturnează dezbaterea spre ceartă, de dragul contrazicerii şi de a face şicanii celorlalţi)
-Anita47 ( mai mulţi utilizatori au indicat această persoană ca fiind provocatoare de tensiuni şi conflicte)
-lipsa ruşinii faţa de Dumnezeu şi de semeni (Carapiscum, 25164)
-orgoliul (LCM, 25211)
-subiectele de actualitate (Jimmy_Cecilia, 24969)
-discuţiile despre istorie, religie, politică (Florin şi atât 25213)
-subiecte fără zona de mijloc, de armistiţiu
-dogme diferite
-ambianţa NET: fără frică, fără respect (anonim, 25222)
-natura virtuală (Păianjenul)
-evitarea monotoniei (Daniela Manolescu)
-Oamenii îşi dau cu parerea despre lucruri pe care nu le cunosc (AndreiS, 25598)
-intoleranţa (Adela, 25424)

Ca forme sau tipuri ale conflictului sunt enumerate: dezbaterea de idei, pe care unii o identifică cu conflictul, neînţelegerile, criticile.
Nivelurile atinse de intensitate a conflictului sunt sesizate ca : jigniri, insulte, calomnii, ameninţări, certuri, atacuri la persoană.

Comportamente în conflict: defularea, “tonul” ridicat, replici tăioase, hazul de necaz. De la un timp, şi-au făcut loc în variante diferite şi asumarea responsabilităţii pentru conflict şi, pe alocuri, încercări de a se scuza, ceea ce a condus la atitudini mai apropiate de împăciuire, pe de o
parte, dar şi la escaladarea virulenţei mesajelor, pe de altă parte.

Părţi implicate:
mai intâi persoanele implicate în conflict din alte conferinţe, e.g. Anita- Jimmy_Cecilia, Anita-SB, Hypatia-Gabi.Boldiş;
apoi participanţii la această conferinţă, e.g. Destin- Florin şi atât, Anita-AlexM,
urmând ca tensiunea să crească între gadza conferinţei si participanţii nemultumiţi de ideea şi de soluţiile avansate până aici, e.g.: Hypatia-Gabi.Boldis, Mary, Florin şi atât.

Posibile rezolvări:
-recunoaşterea conflictelor existente, SB 25721, Ikoflexer 25642, Anita 25734, Gabi.Boldiş 25723
-renunţarea la controversă, Păianjenul, 25649
-banarea producătorilor de conflict (mai mulţi utilizatori)
-limbaj civilizat şi bun simţ, Sanjuro 24955
-negociere după plan, Hypatia 25402
-hazul si ironia: Axel, Daniela Manolescu.

Deşi participanţii la brainstorming au avansat idei valoroase, atât cantitativ cât şi calitativ, pot spune că rezolvarea conflictelor în mediul virtual şi prevenirea lor a rămas o problemă de cercetat in continuare, pentru că soluţiile propuse au fost aspru criticate şi respinse de participanţi. Cercetările studiate arată că “grupurile electronice înclină să fie mai echilibrate decât cele “faţă în faţă”. Barierile de statut tind să dispară şi participarea este mai uniform distribuită între membri”, pe de o parte, însă “comunicarea electronică a încurajat mesajele impulsive, dure şi exprimarea unor păreri extremiste ()”. Fiind un grup constituit ad-hoc, în care unii participanţi sunt membri mai vechi, iar alţii sunt membri mai noi în “Cafenea”, conferinţa nu s-a soldat cu rezultate mulţumitoare, care să poată fi folosite. “Interacţiunea electronică încetineşte invariabil procesul şi duce la dificultăţi în privinţa atingerii consensului. poate fi o explicaţie parţială, dar lipsa semnalelor verbale şi nonverbale face dificilă recunoaşterea tendinţelor subtile pentru ajungerea la consens. Aceasta sugerează nevoia pentru o versiune electronică a abilităţilor de lider de discuţie” care să conducă grupul ca în maniera tradiţională:
-El este cel care convoacă grupul şi conduce discuţiile;
-pune problema într-o manieră nondefensivă, obiectivă, fără a sugera soluţii sau preferinţe;
-lucrează cu toţi membrii; previne dominarea de către o singură persoană şi protejează membrii grupului de atacuri sau critici severe;
-furnizează date concrete, esenţiale şi clarifică orice restricţii asupra soluţiilor;
-nu face sugestii şi nu pune întrebări care să orienteze discuţia într-un
anume sens;
-pune întrebări stimulative, care să facă discuţia să înainteze;
-rezumă şi clarifică problematica, în câteva puncte, pentru a marca
progresul dezbaterii;
-dispune de răbdare când apar pauze.
Analizând din această perspectivă problema conflictului în mediul virtual,
consider că unele din intervenţiile avute în cadrul conferinţei, au fost
greşite, sporind procesul de “inflamare” a participanţilor. Astfel, planul
sugerat de Hypatia este o astfel de greşeală, care a adus-o în conflict cu Gabi.Boldiş, Florin şi atât, Mary.
Ceea ce mi se pare extrem de interesant este că mulţi utilizatori consideră că pentru Cafenea, conflictul este calea către progres, confundând conflictul cu controversa, şi, de aceea, s-au opus cu vehemenţă încercărilor de rezolvare a conflictului în general, prin practicarea trollării utilizatorilor şi mai ales, a gazdei conferinţei despre conflict, Hypatia.
Ce a determinat pe participanţii la conferinţă să intre în conflict cu gazda?
A fost o întrebare care m-a frământat mai mult timp. Din analiza mesajelor postate, se pot identifica trei aspecte:
1.Dorinţa Hypatiei de a ajunge la un punct de referinţă comun tuturor utilizatorilor “Cafenelei” şi implicit, a conflictelor. Se pare că “acea părere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni”, a fost interpretat ca o încercare de uniformizare a opiniilor despre conflict -aspectul manifest- şi refuzul declarat faţă de evitarea, respectiv rezolvarea conflictelor- aspectul latent, la început. Ulterior, aspectul latent iese la suprafaţă, demonstrând rezistenţa la schimbare a mentalităţii participanţilor.
2.Apelul la respectarea regulilor şi a legii, în genere, a displăcut total participanţilor, care au criticat şi regulile şi legea, considerând că dacă sunt imperfecte, nu sunt obligaţi să le respecte.
3.Disponibilitatea diferită de înţelegere şi de acceptare a problemei şi respectiv a soluţiilor, pot fi tot atâtea motive.
Incercarea noastră practică de a dezamorsa conflictul dintre diferiţii utilizatori ai Cafenelei, a evidentiat faptul că oamenii conştientizează conflictul. Problema pusă în termeni de nevoi a reusit să-i transforme pe protagonişti în parteneri, cel puţin pentru un scurt timp. Ei au identificat corect cauzele care i-au adus în conflict şi au căutat să indice şi posibile căi de rezolvare, chiar dacă nu toţi participanţii doresc rezolvarea lui. Proiectarea demersului practic pentru schimbarea atitudinilor în procesul comunicării dintre membrii grupului, a fost sortit eşecului, pentru că unii paticipanţi au simţit noi relaţii de autoritate cu propunătorul şi nu sunt pregătiţi să-şi asume noi responsabilităţi, declarându-se pro comportamentului liber şi neîngrădit de reguli, în care fiecare să-şi exprime personalitatea aşa cum consideră de cuviinţă. In timpul brainstormingului, unii participanţi au reacţionat critic faţă de ideile deja avansate, neacceptând unele dintre idei din pricina prejudecăţilor cărora le sunt tributari. Cercetarea s-a oprit în stadiul alegerii soluţiilor, căci participanţii au refuzat punerea în acord cu privire la rolul conflictului în cadrul grupului. Teama de uniformizare, teama faţă de instalarea gândirii de grup, a determinat pe mulţi să considere că starea conflictuală alungă monotonia, indiferent de costuri. Se pare că lipsa de practicare a deprinderii de a aborda conflictul în maniera victorie/victorie, face ca partenerii de conflict să propună şi să accepte stilul victorie/ înfrângere, în maniera “cui nu-i place ce se discută, să se mute la o altă conferinţă”, făcând abstracţie de faptul că în acest fel de abordare a conflictului, disconfortul pricinuit de reprimarea propriilor opinii faţă de un subiect sau altul, va spori tensiunea între membrii grupului; neînţelegerea provenită din întelegerea greşită a mesajelor şi a adevăratelor intenţii ale partenerului de dialog nu fac altceva decât să sporeasca tensiunea şi să apară situaţiile de criză, de agresivitate verbală, când “comportamentul normal zboară pe fereastră”, aşa cum a fost cazul lui AlexM şi al lui Anita47. Soluţiile, de tipul banării unuia sau altuia dintre participanţi, ignorarea, demonstrează cum un incident greşit perceput, poate fi escaladat.
Incă o data, dacă mai era nevoie, cercetarea noastră a pus în evidenţă faptul că “părţile implicate într-un conflict se angajează adesea în perpetuarea conflictului prin investiţiile pe care le-au făcut în desfăşurarea conflictului; de asemenea, cei ce au căpătat puteri speciale, profit, prestigiu, slujbe, cunoştinţe sau abilităţi pe parcursul conflictului se pot simţi ameninţaţi de diminuarea sau încetarea conflictului.” Perceperea inexistenţei unor alternative sau substitute satisfăcătoare pentru realizarea intereselor aflate în joc în cadrul conflictului determină rigiditatea problemei. “Uneori, limitările motivaţionale şi intelectuale pot face ca părţile să perceapă problemele într-un mod mai rigid decât dictează realitatea, astfel încât ele îngheaţă pe ”.

CONCLUZII
Cercetarea noastră şi-a atins parţial scopul: putem spune că mediul virtual este un cadru propice pentru aparţia conflictelor şi oamenii conştientizează acest lucru, însă în cultura românească se impune o nouă dimensiune a educaţiei, şi anume, educaţia pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor, de la o vârstă cât mai fragedă. Conflictul poate fi o ocazie minunată pentru întărirea relaţiilor interumane, însă numai atunci când partenerii de conflict au abilitatea de a-l fructifica în sens constructiv. Specialiştii ne spun că nu înţeleg o societate fără conflicte, în care viaţa s-ar desfăşura ca în “Minunile Sfântului Sisoe”, a lui Topârceanu: ‘îngerii serafici se întrec în politeţuri şi în fapte bune, sufocând pe bietul muritor!’ “Din păcate, credem că nu putem ignora potenţialul de agresiune şi chiar violenţă ce caracterizează indivizii şi grupurile în societatea actuală. Dar sperăm să-i ajutăm să-şi evalueze corect atitudinile în cazul unor situaţii conflictuale şi să-i consiliem în efortul lor de controlare a unor asemenea conflicte. Conflictul bine gestionat poate deveni factor de progres şi angajament, pe când conflictul stihinic, dezorganizat, are efect devastator, aruncă în hăul arbitrajului oamenii şi grupurile.”





BIBLIOGRAFIE:
1.Chirică, Sofia, 1996, “Psihologie organizaţională; modele de diagnoză şi intervenţie”,Casa de Editură şi Consutanţă, Cluj-Napoca.
2.Cornelius,Helena şi Faire,Shoshana, 1996, “Stiinţa rezolvării
conflictelor”, Editura Stiinţă şi Tehnică, Bucuresti.
3.Deutsch, M, 1998, “Soluţionarea conflictelor constructive, Principii,
instruire şi cercetare”, în volumul “Psihologia rezolvării conflictelor”,
Polirom, Iaşi.
4.Johns, Gary,1998, “Comportament organizaţional”, Editura Economică, Bucureşti.
5.Rouchy, Jean-Claude, 2000, “Grupul- spaţiu analitic”, Polirom,Iasi
6. Stoica-Constantin, Ana, 2004, “Conflictul interpersonal”,Polirom, Iasi
7. Stoica-Constantin, Ana, Neculau, Adrian, 1998, Prefaţă la “Psihologia
rezolvării conflictului”, Polirom, Iasi.

Hypatia