comentarii

cladiri bucuresti zona limfotrofa


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
yuki, - de maria de la medgidia la: 15/11/2005 10:27:47
(la: Autismul)
da, asa este, prima clasa waldorf a disparut din lipsa preocuparilor pentru asta, apoi, ceea ce stiu eu este ca un grup din bucuresti a infiintat o asociatie ("prietenia"), si mai tarziu scoli de pedagogie curativa care combina elemente de pedagogie curativa waldorf (tehnici, sistem scolar in ansamblu) cu elemente antroposofice (de intelegere a varstelor spirituale ale copilului si de implinire a nevoilor sale afective, etc, concordante cu varsta cronologica, nu mentala)...

centrul de care vorbesc eu este centrul de pedagogie curativa si insertie sociala "corabia" din bucuresti, zona d-na ghica... si sunt 4 astfel de centre in romania...

nu stiu cum sunt priviti de catre sistem, pentru ca eu privesc din interior, nu din afara... stiu ca banii nu prisosesc niciodata, parintii se implica in toate activitatile, financiar sau cu munca organizatorica...
poate un indiciu despre reusita acestui centru ar fi faptul ca, de la an la an, se confrunta cu aceeasi mare problema: lipsa locurilor in clasa... vin multi parinti care afla de sistemul de lucru al acestei scoli, se face o evaluare a copiilor de catre comisie...

se lucreaza in ciuda si dincolo de diagnosticul medical primit de copil... progresele sunt uimitoare... copiii sunt fericiti, nu-s robotzei, sunt oameni ca mine si ca tine, deplini, eliberati de "handicapul" de a nu fi asemenea multimii...

nu stiu cum sa pun in cuvinte ceea ce se petrece acolo in fiecare zi, yuki... este un mod de a privi fiinta umana din interior, cu empatie (to be in his shoes), nu cu simpatie (n-au legatura una cu cealalta, simpatia poate genera dependente de tip maternal pentru ei, nu e ok)...
copilul creste cu bonding afectiv matur, cu rupere si restrangere, cu succes si esec... invata sa-si stabileasca singur granitele, ceea ce este poate cel mai greu lucru pentru copiii cu dizabilitati... pentru ca familia insasi ii creste intr-un clopot de sticla care ii incapaciteaza...

----------------------------------
Counseling pentru cretini: bungee-jumping de la 30 m cu coarda elastica de 60 m.
#87706 (raspuns la: #87454) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Bucuresti - de Intruder la: 27/01/2009 22:40:58
(la: Orasul meu (compunere))
pro:
- zona manastirii Casin cu umbra din curti si caini mari la porti.
- anticarii de la Universitate si fantana aia anosta
- zona Lipscani cu Galeriile si Pasajul
- zona cu case dintre Piata 1 Mai si Televiziunea Romana
- piata Obor, duminica dimineata
- cateva cladiri...Primaria Bucuresti, Muzeul de Istorie, Ateneul, Muzeul George Enescu de pe Calea Victoriei (superb), Capsa, restaurantul din Casa Vernescu, sediul CEC de pe Victoriei, BNR de la Universitate...
- strazile Eminescu, Brezoianu, Toamnei
- Pasajul (Victoriei?) care face legatura dintre Academiei si Calea Victoriei
-zona Bisericii Sf. Iosif
- Cismigiu, mai ales podetzu' ala arcuit
- palatul Cotroceni
- etc...etc...

contra:
- Lizeanu, unde mereu se bloca traficul
- toate cartierele cu blocuri, mai putin Drumul Taberei, Berceni si Colentina
- zona Lujerului...catastrofa.
- tramvaiele
- soferii de taxi
- femeile in papuci si-n camasa de noapte care ies vara afara sa cumpere ceva de la "non-stop"
- politia rutiera, strazile cu gropi, lipsa parcarilor, cacatii care blocheaza intersectiile
- chioscurile de tabla, cu ziare, sampoane si biscuiti
- mormanele de zapada innegrita, iarna
- "grecii"
Un fotograf al Bucurestilor - de anita47 la: 06/02/2004 15:57:19
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
UN FOTOGRAF AL BUCURESTILOR
*

Reconstituirea vietii de zi cu zi a Bucurestilor
dintre cele doua razboaie mondiale ar fi imposibila
fara tezaurul de imagini ladsat de fotograful Nicolae
Ionescu (1903-1974). Szathmari, Duscheck, Baer,
Spirescu sunt nume de pionieri ai fotografiei citadine
bucurestene. Ca viziune, מnsa, מntre creatiile lor si
cele ale lui Nicolae Ionescu este aceeasi distanta ca
מntre o pictura academica si una impresionista. Desi
fotografiile lui Nicolae Ionescu sunt cunoscute, de
multi chiar foarte bine, viata acestui artist pare sa
nu fi preocupat pe nimeni. Un motiv מn plus pentru a-l
evoca מn paginile Magazinului istoric.

Nascut מn prima zi de noiembrie a anului 1903, Nicolae
Ionescu a urmat cursurile primare si gimnaziale la
scoala "Enachita Vacarescu", una dintre cele mai vechi
din Bucuresti, situata lגnga intersectia Caii Serban
Voda cu Bulevardul Neatגrnarii, astazi Marasesti. Deci
la doi pasi de Mitropolie si de Piata Unirii, locurile
pe care le va imortaliza mai tגrziu pe pelicula
fotografica. Invecinarea cu unele cartiere
negustoresti, ca Rahova, Radu-Voda si Vacaresti, sau,
cu cele rau famate, precum "Crucea de Piatra" si
"Flamגnzii", cu zonele industriale Filaret, unde se
afla uzina Wolf, si Lגnariei, cu Uzinele Lemaגtre si
fabricile de מncaltaminte, i-au revelat o tipologie
umana si cadre sociale extrem de variate.

Izbucnirea primului razboi mondial l-a מmpiedicat pe
elevul Nicolae Ionescu sa se מnscrie la liceu. In
timpul ocupatiei straine a fost obligat sa se
מntretina singur, angajגndu-se ucenic la tipografia
"Fortuna". In 1918 a ajuns zetar, sub מndrumarea lui
Dimitrie Demetrian, unul dintre specialistii eminenti,
care se perfectionase מn Germania si pe care מl evoca
astfel: "Ma lua la el acasa duminicile si, cu o
bunavointa de parinte, מmi punea la dispozitie
colectii de ani מntregi din reviste de specialitate
germane, franceze si, mai ales, elvetiene. Aceasta a
constituit baza, pe care am adunat apoi toate
celelalte cunostinte tehnice ale mele".

La sugestia maestrului a cautat noi locuri de munca.
In 1922, dupa o scurta sedere la tipografia "Minerva",
Nicolae Ionescu a fost angajat provizoriu la "Cultura
Nationala", o tipografie moderna, construita de
Aristide Blank pe Calea Serban-Voda. In acest fief
liberal i-a cunoscut pe Vasile Pגrvan, I.G. Duca, dr.
C. Angelescu, Eugen Lovinescu si altii, care
supravegheau personal tiparirea cartilor. Discutiile
avute cu acestia מl determina sa se מnscrie מn toamna
aceluiasi an, 1922, la Liceul "Sf. Sava", la cursurile
serale, pe care le-a absolvit מn doi ani. Totodata, a
מnvatat limba franceza si germana: "Aveam - מsi
amintea el - un manual german de fotografie si
fotografia era marea mea pasiune". In 1927 a fost
numit corector, iar dupa efectuarea stagiului militar
s-a מncadrat מn Serviciul Fotografic al Armatei
Regale, Fotografiaza intens Bucurestii iar, din "anul
1927 - relateaza el - מn fiecare vara am colindat tara
pentru a-i fotografia metodic cele mai reprezentative
colturi, adunגnd clisee pentru organizarea unui muzeu
de fotografii". Proiectul era מndraznet, entuziasmul
mare, dar lipseau fondurile necesare.

Obligat sa amגne construirea muzeului, se abandoneaza
cu totul fotografiei. "Progresele mari realizate מn
fotografie m-auz determinat sa ma ocup si de
cinematograf". Cel putin un "documentar" despre
Bucuresti, vizionat nu demult pe micul ecran, poarta,
dupa opinia noastra, amprenta de neconfundat a lui
Nicolae Ionescu.

In 1928 s-a casatorit. "Din banii nevestei mi-am
cumparat aparate perfectionate, mi-am instalat
laborator cu electricitate si alte מmbunatatiri". Doi
ani mai tגrziu pleaca מn Franta. "Am lucrat o vreme -
cam doua luni - la Lyon, la Uzinele Lumiטres, dar
mi-am dat seama ca-mi pierd timpul si am trecut la
Paris. Aici, printr-un compatriot, am fost prezentat
la Pathי Nathan. Angajat operator asistent, am fost
pus la diverse lucruri marunte מn asteptarea unor
misiuni mai importante. Dupa 4 luni, vazגnd acalmia
care domnea מn studio, m-am hotarגt sa ma מnapoiez מn
tara si sa ma consacru muzeului, al carui gגnd ma
muncea tot mai mult".

S-a angajat la Imprimeria Nationala "cu conditia ca 2
luni pe vara" sa-si vada de fotografiat. Existenta se
complicase enorm. "Atelierele lucrau מn doua echipe,
iar eu - povesteste Nicolae Ionescu - eram singurul
revizor si mai tot timpul eram obligat sa lucrez מn
doua echipe. Pe de alta parte, aveam nevoie de
material fotografic si trebuia sa lucrez fotografii
pentru librariile din oras, asa ca de multe ori ma
culcam pe la 3-4 dimineata, iar la 7 eram la servici!"
In plus, banii cגstigati erau reinvestiti מn material
fotografic, "pentru a grabi realizarea muzeului".

Cinci decenii mai tגrziu, doamna Constanta Ionescu,
rememora cu zגmbetul pe buze acei ani de eroism, cגnd
existenta sotului ei devenise aproape imperceptibila
pentru ea. In primavara anului 1937, Eugen Lovinescu,
numit la 23 ianuarie 1937 מn Consiliul de
administratie a Societatii "Adevarul", i-a propus
vechiul sau prieten functia de director tehnic.
Societatea era condusa de Emanoil Tatarescu, fratele
primului ministru. "In noul meu serviciu - מsi amintea
N. Ionescu - am avut de la מnceput mari dificultati
din cauza intrigilor si diverselor interese care se
ciocneau מn aceasta מntreprindere". Sperantele de
prosperitate aparute מn 1937 se vor materializa rapid.
In vara lui 1938 si-a construit o casa "pe terenul
mamei". Avea un salariu lunar de 11 000 lei (un ou
costa 1 leu). Va ramגne מn aceasta functie pגna מn
noiembrie 1940, cגnd a fost retrogradat de noua
conducere legionara. Motivul? "Intrucגt ai colaborat
cu jidanii, dumneata nu mai poti ocupa functia de
administrator si vei ramגne sa vezi numai de
Tiefdruck".

Pe timpul rebeliunii s-a opus din rasputeri si, din
fericire, cu succes, ideii unor subalterni evrei care,
מnfricosati de zvonuri, au intentionat sa incendieze
cladirea. Va ramגne מn functie de sef al sectiei
Tiefdruck pגna מn aprilie 1947. Prin aprilie 1945
pusese bazele unei edituri - Enciclopedia fotografica
- destul de rentabile pentru ca, מn sfגrsit, מn banii
obtinuti sa-si realizeze mult visatul muzeu
fotografic. In 1947 a constatat ca "munca la editura
s-a מncetinit. Pricepusem cam tגrziu ceea ce ar fi
trebuit sa מnteleg mai curגnd si am מnceput sa
lihideze editura".

Se instaura comunismul... Munca מl מndepartase de
pulsul zilei. Se recunoste מnvins. Visul muzeului,
pentru care מsi sacrificase cei mai frumosi ani ai
vietii, מn care investise si cel din urma leu, s-a
naruit. Artistul care obtinuse premiul al II-lea la
Expozitia O.N.T., organizata sub auspiciile "Lunii
Bucurestilor", are o licarire de speranta la finele
anului 1948, cגnd a fost numit profesor la "Scoala
tehnica de arte grafice" de pe strada Anton Pann: cel
putin demnitatea מi va fi salvata. S-a מnselat si de
data aceasta.

A trebuit sa se recunoasca iarasi מnvins, izgonit cu
sentinta de "mare mגncator de evrei". Legionarii מl
acuzasera de colaborationism cu evreii, comunistii מl
acuzau de antisemitism... Nu scapa de perchezitii,
confiscari, distrugeri de bunuri materiale, de anchete
si alte umilinte absurde. L-a salvat mai putin
"originea sanatoasa" - erau condamnati cu zecile de
mii si altii cu o origine la fel de sanatoasa - cגt
recunostinta unor evrei pe care pe care מi protejase
מn scurta existenta a statului national legionar.

Va lucra sporadic la diverse edituri si la revista
Flacara, iar מntre anii 1956-1962 ca fotograf la
Institutul de Istoria Artei. Dupa pensionare se va
מngriji sa transfere o parte din materialul fotografic
adunat pentru "Muzeul de fotografie al Romגniei", la
Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei, unde se
pastreaza si מn prezent.
(dbnet.ro)



__________________________________
#9059 (raspuns la: #9054) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
MARTOR LA EVENIMENTELE DIN 1944 - de anita47 la: 14/02/2004 15:01:24
(la: Evreii si o manie curioasa..)
Martor la evenimentele din august '44

Teodor Wexler
Vicepresedintele Fundatiei W. Filderman

Dupa batalia de la Stalingrad aliatii Germaniei erau constienti ca aceasta va pierde razboiul si cautau solutii pentru a iesi din conflict si a incheia un armistitiu cu Natiunile Unite. Nu intotdeauna solutiile propuse occidentalilor de catre aliatii Reichului erau realiste si in primul rand ele pacatuiau prin aceea ca nu tineau cont de inamicul nr. 1 al Germaniei, Uniunea Sovietica, si de faptul ca Statele Unite si Marea Britanie considerau alianta cu rusii ca o realitate ce nu putea fi ignorata si, cu atat mai mult, tradata. In ianuarie si iunie 1943, Mihai Antonescu se deplaseaza la Roma pentru a stabili cu Mussolini iesirea simultana din razboi a Italiei si Romaniei. Actiunea esueaza. In tot cursul anilor 1943-1944, atat guvernul Antonescu, cat si opozitia democrata din Romania vor tatona obtinerea unor conditii de pace. Ei vor fi respinsi rand pe rand pentru ca occidentalii se vor incapatana in a respecta alianta cu Uniunea Sovietica si aceasta in special pentru tarile din Europa de est. Clasa politica romaneasca din acea vreme nu a inteles sa-si asume raspunderea tratativelor de pace, de aceea vor esua si tratativele ambasadorului Cretzianu la Ankara cu delegatii generalului Wilson si tratativele de la Stockholm cu Ana Kollontay, ambasadoarea sovietica in Suedia.


Un moment semnificativ al tratativelor de pace din primavara anului 1944 este acela la care participa Barbu Stirbey si ambasadorul MacMillan - principalul consilier al generalului Wilson. Dar sa-l lasam pe Nicolae Baciu sa relateze: "Voi semnala ca la acea data (aprilie 1944 - n.a.) autoritatile engleze erau in posesia unei importante scrisori adresate de avocatul Filderman, seful Comunitatii Israelite din Romania, catre principele Stirbey.

Scrisoarea era destinata, evident, sa intareasca mana principelui in negocierile sale. De altfel, maresalul s-a gandit el insusi, vazand ca negocierile de la Cairo nu inainteaza, sa-l trimita pe avocatul Filderman ca pe un al treilea emisar" (Nicolae Baciu, Ialta si Crucificarea Romaniei, Editura Dumitru, München, 1983).

Este cazul sa facem cateva precizari: 1) Scrisoarea lui Wilhelm Filderman nu era adresata lui Barbu Stirbey, ci ambasadorului MacMillan, viitorul prim-ministru al Angliei; 2) Scrisoarea a fost redactata la cererea presedintelui Partidului National Liberal, C.I.C. Bratianu, intrucat ambasadorul MacMillan l-a trimis pe Barbu Stirbey sa trateze initial cu dna Kollontay la Stockholm sau in spatele frontului de la Iasi direct cu sovieticii, in lumina declaratiei lui Molotov din 4 aprilie 1944. Dr. Filderman a predat scrisoarea ambasadorului Cretzianu la 10 mai 1944.


Autorul acestor randuri, studiind memoriile dr. W. Filderman, este nevoit sa mentioneze informatia ca ambasadorul MacMillan i-a predat scrisoarea liderului Comunitatii Evreiesti din Romania lui Vasili Bogomolov, ambasador sovietic la Alger si reprezentant al guvernului sovietic pe langa cartierul general aliat de la Cairo si in acelasi timp coordonatorul activitatii KGB pentru tarile Orientului Mijlociu si Africii de Nord. Deconspirarea scrisorii dr. Filderman a avut urmatoarele consecinte:


Rusii erau informati ca Romania doreste ca dupa armistitiu pe teritoriul sau sa stationeze trupe ale celor trei aliati si nu numai trupe sovietice.
Teritoriile romanesti cedate catre URSS la 28 iunie 1940 sa constituie subiect de negociere privind o retrocedare totala sau partiala catre Patria mama.

Comunitatea evreiasca din Romania, prin liderul ei, ramane fidela cauzei nationale a tarii.

La procesul pe care-l vor intenta lui Filderman, in 1950, comunistii vor utiliza scrisoarea drept cap de acuzare impotriva liderului populatiei evreiesti din Romania.


Alt moment semnificativ. La 13-14 iunie 1944, la Bucuresti, in casa profesorului universitar Tudor Ionescu din Calea Mosilor (profesorul Tudor Ionescu era un oportunist social-comunist) se intruneste comitetul militar politic de pregatire a unei lovituri de stat si incheierea unui armistitiu cu Natiunile Unite. Pe langa reprezentantii partidelor politice participa si reprezentantii minusculului partid comunist, Lucretiu Patrascanu si inginerul Ceausu, alias Emil Bodnaras, precum si generalul Aurel Aldea, generalul Gheorghe Mihail si colonelul Damaceanu. Casa Regala era reprezentata prin Mocsonyi-Starcea. Comunistii resping planul generalului Aldea Aurel de a se aduce de pe front unitati fidele regelui, de a mari dispozitivul de jandarmi pedestri cantonati in Bucuresti si de a trece urgent in dispozitiv de lupta premilitari aflati la dispozitia Apararii Pasive.


In contrapropunerea sa, Emil Bodnaras cere ca alaturi de unitatile militare din garnizoana Bucuresti, complotistii sa se foloseasca de asa-zisele "garzi patriotice" organizate de minusculul partid comunist. Cerandu-se explicatii de unde are PCR unitati militare pentru asigurarea unei insurectii armate (citeste lovitura de stat - n.a.), Lucretiu Patrascanu mentioneaza posibilitatea inarmarii populatiei evreiesti si in special a celei deportate.


Inca din noaptea de 13-14 iunie 1944, generalul Sanatescu il informeaza pe dr. Filderman de propunerile minusculului, dar zgomotosului partid comunist. A doua zi, 14 iunie 1944, Filderman se prezinta la Palatul Peles spre a-i cere regelui sa opreasca aventura sinucigasa in care comunistii vor sa-si dobandeasca un rol in viata tarii pe spinarea comunitatii evreiesti din Romania, dar si pe viitorul poporului roman. Mai mult, Filderman ii cere regelui ca Armata Romana sa asigure siguranta si viata evreilor in cazul unei retrageri germane. Regele este de acord cu liderul evreu, planul comunist nu este acceptat, ei vor incerca sa-l reia intr-o parodie esuata in dimineata zilei de 24 august la Bucuresti. In audienta de la Peles din 14 iunie 1944, au mai participat maresalul palatului, Al. Ghica, si secretarul doctorului Filderman, avocatul Grubea. Detinem continutul discutiei dintre rege si liderul evreu intr-o relatare pe care am primit-o, in august 1995, la Paris, din partea dr. Grubea.


Comentand evenimentele descrise mai sus si atitudinea ferma a dr. Filderman, cunoscuta analista politica Nicolette Franck scrie: "Daca s-ar fi ridicat impotriva compatriotilor lor romani, evreii puteau sa fie acuzati ca seamana discordie in interior si impiedica cristalizarea solidaritatii nationale: (Nicolette Franck, La Roumanie dans l'engrenage Edit Elsevier Jaquier, Paris-Bruxelles, 1977).


Dupa normalizarea relatiilor dintre puterea postdecembrista si fostul suveran al Romaniei, consider de a mea datorie sa cer Majestatii Sale ca pe baza arhivelor aflate la Versoix sa confirme intrevederea sa cu Filderman din 14 iunie 1944. Aceasta ar insemna nu numai respect pentru mult incercata istorie a Romaniei, dar si un omagiu postum adus ilustrei sale mame, Regina Elena, care, in anii razboiului, s-a implicat in salvarea a zeci de mii de cetateni romani de etnie evreiasca, manifestare plenara a umanismului romanesc.


Politica sferelor de influenta a marcat si evenimentul pe care l-am relatat mai sus. Intr-adevar, incepand cu 15 iunie 1944, ofiteri apartinand armatei a VIII-a britanice, detasati in Iugoslavia pe langa trupele lui Tito, trec clandestin frontiera Romaniei sau sunt parasutati de aviatia britanica spre a aduce la indeplinire planul Bodnaras-Patrascanu. O parte dintre ei sunt prinsi de Jandarmerie, o alta vor fi arestati dupa 23 august 1944 de guvernul Groza, ca spioni (vezi Arh. SRI, d. 16385). Prezenta acestora denota ca planul Bodnaras-Patrascanu a fost inspirat de sovietici si a primit binecuvantarea britanica pe principiul zonelor de influenta, stabilit intre englezi si sovietici si binecuvantat ulterior la Ialta. Am mentionat ca organizatorii "insurectiei armate" de la 23 august 1944 nu au renuntat la planurile lor. Nereusind sa primeasca adeziunea populatiei evreiesti, comunistii strang mai in gluma, mai in serios, in dimineata zilei de 24 august, circa 120-150 de copii, baieti si fete, cu varste cuprinse intre 13 si 16 ani, si ii trimit inarmati cu bate si topoare la Baneasa. Copiii proveneau din cartierele evreiesti Dudesti si Vacaresti. Vazandu-i, generalul Iosif Teodorescu, comandantul militar al Garnizoanei Bucuresti, il cheama pe Bodnaras, apostrofandu-l ca trimite copii la moarte sigura si ordonandu-i sa puna capat unui macel colectiv. Am citat falimentul ultimului act al unui scenariu pe care comunistii l-au regizat spre a-si atribui roluri pe care nu le-au avut si care nu si-au gasit ecou in randurile populatiei evreiesti, indiferent de naratiunile national-comuniste postdecembriste.


Alt moment semnificativ. Ovidiu Vladescu, fostul sef de cabinet al lui Mihai Antonescu, relateaza (Arh. SRI, ds. 16385) ca in seara zilei de 22 august, in jurul orelor 21,30, din ordinul lui Ica Antonescu, l-a convocat pe dr. Filderman la Palatul Victoria spre a-i cere in numele sefului sau sa solicite urgent marilor organizatii evreiesti sa intervina pe langa guvernele american si britanic ca unitati parasutate aliate sa participe la ocuparea Romaniei pentru ca rusii sa nu fie lasati sa faca singuri acest lucru. Ovidiu Vladescu afirma ca Filderman s-a ocupat de aceasta. Marturisiri asupra acestui moment dramatic fac (in acelasi dosar SRI) Radu Lecca si fruntasii evreimii romane: A.L. Zissu, Jean Cohen si Misu Benvenisti.


Iata propriile mele amintiri asupra acestui eveniment. In august 1944, W. Filderman si sotia sa, Emilia, locuiau provizoriu in casa dr. Alfred Condru, situata in Bucuresti, Piata Sf. Voievozi nr. 1, et. 1, ap. 2. Filderman ocupa provizoriu aceasta locuinta intrucat in imediata apropiere se afla Ministerul Economiei Nationale, in subsolul cladirii fiind amenajat unul dintre cele mai eficace adaposturi antiaeriene din Bucurestii acelor ani. Eu locuiam peste drum de locuinta dr. Condru, adica pe str. Sf. Voievozi 32. In seara zilei de 22 august 1944, ma gaseam impreuna cu parintii mei in casa Condru. In jurul orei 22,30 a intrat dr. Filderman, insotit de un ofiter imbracat in uniforma de front. Era sublocotenentul Nenitescu, secretarul cu probleme militare al lui Mihai Antonescu. I-au telefonat dr. Costinescu, presedintele Crucii Rosii Internationale, din Piata Romana, de unde s-a transmis mesajul guvernului Romaniei. Unul dintre destinatarii mesajului era Agentia Evreiasca din Istanbul si altul, Sally Maier, reprezentantul Agentiei Evreiesti din Zürich. Cand Filderman s-a intors noaptea tarziu, era deja 23 august 1944. Zarurile fusesera aruncate. Ezitanta in a salva tara, clasa politica esuase. Regele Mihai si unii dintre conducatorii armatei mai sperau sa salveze ceva actionand cu abnegatie si devotament. In ceasul al doisprezecelea al istoriei, agentura comunista intorcea evenimentele in propriul sau interes si al stapanilor de la Kremlin. Noaptea totalitarismului fascist era inlocuita cu lunga noapte a totalitarismului comunist.
LUMEA MAGAZIN





Mi-e dor de Bucurestiul stude - de (anonim) la: 09/03/2005 16:54:13
(la: Pentru Bucuresteni si nu numai pentru ei)
Mi-e dor de Bucurestiul studentiei, de scarile din fata cladirii Comertului (ASE), de Piata Romana, de Piata Universitatii, de Hanul lui Manuc si de mustariile toamnei, de Teatrul Bulandra si Teatrul National, de Cismigiu, de ClubA,de Motoare. Mi-e dor de colegii din facultate care m-au facut sa iubesc Bucurestiul si mi-e groaza ca ma voi deziluziona cumplit peste doua saptamani cand, dupa 4 ani, voi putea ptrece cateva zile in Bucuresti. Mi-e groaza ca va fi gol, fiindca nu mai este nimeni in Bucuresti. Tori suntem impartiti prin continentele lumii.....
Ma deranjeaza mult cei care afirma ca este un oras urat si murdar. In general sunt oameni care nu au avut decat un contact vag cu orasul si nu au stiut sau nu au vrut sa ii caute frumusetile si farmecul. Poate nu este un oras care impacteaza la prima vedere, trebuie sa intri intr-o aventura a cautarii si sa gusti satisfactia fiecarei descoperiri. Asa, putin cate putin, iti intra in sange si te indragosteste....



Hai sa ne-ntalnim sambata seara! - de gigi2005 la: 13/03/2005 03:33:24
(la: Pentru Bucuresteni si nu numai pentru ei)
Amintirile mele despre Bucuresti sunt legate de o perioada lipsita da griji din viata mea, liceul si studentia, pe vremea prea tarziu impuscatului. Plecam de la Liceul Basarab spre dealul Mitropoliei, jos era o covrigarie,poate cineva si-o mai aduce aminte. Eram cu iubitul meu de atunci (ce tineri si frumosi eram!), luam invariabil cate patru covrigi de caciula, urcam dealul si in fata la palatul "marii adunari nationale" ne maimutaream la copiii aia de pazeau acolo. Apoi o luam in jos spre cinema Modern si mergeam in parcul Carol (atunci nici nu stiam cum ii zice). Alta placere era sa mergem pe jos prin carierul Dorobanti, pe unde sunt casele acelea de la inceput de secol, si sa ne imaginam cam cum ar fi sa stam acolo. Exercitii de oameni saraci...
Mai tarziu in facultate (am facut la Universitate - Geologia) a fost terasa Dunarea si Doina din Aviatorilor. Aveam acolo tot un fel de cafenea, ne intalneam mai multi, pe unii nici nu-i cunosteam dupa nume, stateam la o bere sau o cafea si nu stiu cand se facea noapte.
Erau plimbarile de la "sosea" cum spunea tata, de la Antipa pana pe soseaua Nordului la ambasada chineza. O zona plina de amintiri pentru mine. Pe aici m-am plimbat cand am iubit, cand m-am despartit, cand iar am iubit... Era frumos si acel Bucuresti.
Dincolo de ce spune lumea, ca-i mizerie, aglomeratie, alea, alea, Bucurestiul este locul unde ma simt bine si care incepe sa semene cu o capitala Europeana. Are si multe prosti dar peste tot e asa.
Ce-i drept farmecul cladirilor cu arhitectura inceputului de secol ramine neschimbat. Fiecare are povestea ei, adevarata sau imaginata numai, fiecare te patrunde cu un fior de melancolie cand calci pe pardoseli sau atingi balustradele vechi din lemn masiv.
Ma bucur ca in sfarsit primaria a hotarit conservarea si restaurarea cladirilor centrului vechi (zonele Selari, Covaci, Curtea Veche, Lipscani si altele pe acolo) unde s-au instalat familii de tigani, cu puradei muciosi si tiganci cu fuste largi, care traiesc intr-o mizerie de nedescris.
#39282 (raspuns la: #39158) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Expo foto Bucuresti : "Tokyo - 100 de ani" - de Dragos Bora la: 05/05/2005 20:39:44
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
MUZEUL NATIONAL DE ARTA AL ROMÂNIEI
Sectia de Arta Orientala
JCII PHOTO SALON, AMBASADA JAPONIEI

COMUNICAT DE PRESA
EXPOZITIE DE FOTOGRAFIE JAPONEZA
TOKYO - 100 DE ANI

Expozitia: Tokyo - 100 de ani
Vernisaj: joi, 5 mai, orele 12.00
Perioada expozitiei: 5 mai - 5 iunie 2005
Locul: Muzeul National de Arta al României
Sala Rotonda Auditorium
Corp Stirbei (Strada Stirbei Voda nr. 1)
Program de vizitare: miercuri-duminica 11.00-19.00


Muzeul National de Arta al României, Ambasada Japoniei la Bucuresti si
JCII
Photo Salon au placerea sa va invite joi, 5 mai, orele 12.00 la
vernisajul
expozitiei de fotografie TOKYO - 100 de ani. Deschiderea expozitiei, al
carei curator este domnul Gheorghe Kazar, va avea loc în prezenta
doamnei
Roxana Theodorescu, Director General al Muzeului National de Arta al
României, a Excelentei Sale, domnul Naotoshi Sugiuchi, Ambasadorul
Japoniei
la Bucuresti si a doamnei Mayumi Moriyama, presedinte al JCII Photo
Salon
si membra a Camerei Deputatilor din Japonia.
Prin intermediul unui grupaj de aproape 180 de fotografii alb-negru si
co-
lor realizate în perioada 1890 - 2000 de artisti japonezi, expozitia
reflec-
ta schimbarile care s-au produs în Tokyo de-a lungul secolului al
XX-lea.
Fotografiile fac parte din colectia JCII Photo Salon (Japan Camera and
Optical Instruments Inspection and Testing Institute) si au fost expuse
pen-
tru public în ultimii 10 ani la Photo Salon.
Fotografiile de la începutul secolului al XX-lea înfatiseaza atmosfera
ora-
sului prin intermediul imaginilor cu cladiri guvernamentale, parcuri
sau
gradini. Pentru a le face sa para mai reale, autorii colorau manual
fotogra-
fiile, aspectul lor fiind de tip carte postala. Lucrarile au fost
realizate
de fotografi profesionisti care erau si proprietari de studiouri foto -
ei
erau singurii care detineau la vremea respectiva aparatura necesara
obtine-
rii unor astfel de imagini.
Fotografiile realizate în perioada interbelica surprind aspecte din
viata
cotidiana a locuitorilor capitalei nipone. Imaginile cu Tokyo-ul anilor
’30
înfatiseaza o tara care se îndreapta spre razboi, în timp ce dupa
capitula-
rea Japoniei metropola ne apare ca un oras grav afectat, care-si
începea
însa reconstructia. „Miracolul economic japonez”, cum a fost numita
epoca
de dupa anii ’50, este ilustrat prin fotografii caracteristice
diferitelor
etape de modernizare, o importanta speciala fiind acordata Jocurilor
Olimpi-
ce din 1964. Portretistica este unul dintre genurile preferate de
maestrii
fotografi japonezi din aceasta perioada, în expozitie putând fi
regasite
portrete de politicieni, scriitori, actori, muzicieni si oameni de
afaceri.
Fotografiile zilelor noastre vadesc mai degraba un interes sociologic
si
preocuparea pentru anumite probleme cu care se confrunta capitala, cum
ar
fi problema poluarii si a supra-aglomerarii urbane. Multi artisti
contempo-
rani prezenti în expozitie - precum Ihee Kimura, Kiyoshi Sonobe sau
Shigeichi Nagano - au fost influentati de Yonosuke Natori (1910-1962),
pa-
rintele fotojurnalismului japonez, cel care a înfiintat „Atelierul
Japonez”
si a introdus termenul de fotografie de presa în Japonia.


Bucuresti-orasul meu - de Nanina la: 26/12/2005 11:37:04
(la: Pentru Bucuresteni si nu numai pentru ei)
Imi place sa zic despre Bucuresti ca este orasul meu, desi eu sunt a lui cu trup si suflet.Il iubesc.Aici ma simt acasa.
Iubesc muntele, dealurile, padurile....dar nu si campia.
Cand plec din Bucuresti si incepe zona deluroasa, simt ca ca mi se umple sufletul de bine,trag aer in piept cu nesat si imi umplu ochii cu cat mai multa frumusete si primesc liniste.Cand ajung in zona montana deja sunt in extaz.
La intoarcere admir peisajul si cum trec de Ploiesti ma intristez; mi se pare totul nesfarsit de ,,urat''.Ma apropiez de podul Basarab si emotiile cresc. Gara de Nord- modernizata atat cat au considerat.
I-au un taxi si ma indrept spre casa;revad locuri atat de cunoscute si atat de dragi mie si sunt fericita.Parca imi revad copilul. Insa eu sunt copilul orasului meu.
Am crescut si copilarit in ,,buricul targului'', aproape de Sala Palatului, intr-o casa de pe str. Brezoianu aflata langa Informatia Bucurestiului.
Cismigiul era locul nostru de joaca;dispaream cu orele indiferent de anotimp. Nu exista loc din parc pe care sa nu-l cunosc si fiecare a avut un rol important in functie de varsta.
Cand veneam de la scoala coboram prin Stirbei Voda la Izvorul lui Eminescu.Beam apa, radeam, alergam... .
Intr-o dimineata, eu si prietena mea Mioara, cu ghiozdanele in spate, am pornit vitejeste spre scoala;in drumul nostru-un catel flocos si frumos.Dilema: mergem la scoala sau il prindem? Il prindem.L-am fugarit fara a avea vreo bucurie; nu am reusit nici sa-l atingem. Amaratul de el, speriat de insistenta noastra, s-a ascuns intr-o scorbura.Am incercat sa-l ademenim cu vorbe frumoase, am pus la bataie si pachetele cu mancare puse cu grija in ghiozdane de mamele noastre si ...nimic. Copacul era gros si inalt si isi radea in sine de tenacitatea noastra. Obosite, am luat loc pe iarba,am luat gustarea, dupa care am inceput sa cotrobaim in pantecele copacului.A fost imposibil gasim catelul.Plictisite, am propus sa ne alergam in jurul copacului si spre ciuda noastra am descoperit ca scorbura avea iesire.Catelul plecase demult si noi am fost trezite la realitate- intarziasem la ore.Cand am ajuns la scoala,ora incepuse, am cerut voie sa intram ,dar invatatoarea ne-a spus sa iesim si apoi sa intram cand ne v-a chema dansa.Eram infricosate si curioase. Cand am fost chemate,intreaga clasa a IIa B era ridicata in picioare si ni se dadea binete ca si cum am fi fost tov. directoare si tov. inspectoare. Am aflat ca intarziasem numai doua ore si a trebuit sa dam raportul pe unde am umblat, atat in fata clasei cat si in fata mamelor noastre.S-a hotarat ca eram un element rau si ca nu mai aveam voie sa ma apropii de Mioara. Mi-a parut rau ca nu mai puteam sa fim prietene, dar cand eram acuzata de tribunalul oamenilor mari nu obisnuiam sa raspund, sa ma apar.Nu puneau bine problema in discutie si nu ma oboseam sa intru in ,,jocul''oamenilor mari.
Imi plac cainii si acum.
Aceasta este o amintire despre un copac din Cismigiu,copac care avea si intrare si iesire, dar diferit amplasate.
Am amintiri despre scari, despre poduri,despre colonade unde se afla si statuia Elenei Ferikide-nasa de botez a bunicului meu; despre
pelicani, leagane,porumbei, alei, Buturuga, vata de zahar, debarcader, despre serile de vara petrecute in parc, despre primul baiat cu care m-am plimbat in Cismogiu, despre restaurantul Monte Carlo unde mergeam la o friptura si o bere.
Bucurestiul-orasul drag inimii mele, dar si orasul in care mi-au murit cei apropiati- fie la cutremurul din 1977 ,fie mai tarziu din diferite motive.











____________________________________________________________________
Este imposibil sa cunosti oamenii daca nu cunosti forta cuvintelor.
Confucius
analiza de caz - de Dinu Lazar la: 12/03/2006 23:39:20
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"O intrebare: spuneti ca "De la anu` asa ceva le-ar fi ca si imposibil.".
De ce? Adica, intrarea noastra in "Marea Familie Europeana" i-ar incuia afara pe fratii moldoveni?"

Eu nu stiu; iata mai bine un citat din mesajul lor; ei ar dori si sa vada
daca ar fi interesat cineva de la noi sa expuna acolo si daca
s-ar gasi si pentru ei un loc sa expuna imagini aici.

Stimati cafegii, idei concrete de cazare ieftina si masa aveti?

Iata mesajul:


"Intentionam sa venim la Bucuresti cu o gasca de cam 8-10 insi,
sa vedem Bucurestiul, sa mai facem niste poze, sa mai bem o bere/cafea...
Este evident ca nici unul din noi nu cunoaste bine orasul
(eu personal ma cam limitez la aeroport, bd. Magheru si zona apropiata).
Poate ne dati Dvs. niste puncte de repere, cum zic americanii "a must see point",
ca sa ne putem face un plan de actiune. Daca ne putem pricopsi cu un ghid-fotograf,
ar fi culmea fericirii. Din pacate de la 01 ianuarie 2007 nu cred ca va fi
prea usor sa venim la Bucuresti si speram sa putem sa-l admiram si sa-l
fotografiem acum. Trenul de la Chisinau la Gara de Nord soseste cam pe
la 6 dimineata. Intentionam sa stam 2 zile si sa plecam tot seara inapoi
la Chisinau. Adica am putea veni sambata dimineata si pleca duminica seara.
O sugestie de cazare tot e binevenita. Sunt oare toate punctele de atractie deschise ?
sunt careva interdictii de a fotografia pe strazi, cladiri, oameni ? Am prea multe intrebari ...


Putem o organiza o expozitie a mai multor fotografi romani,
poate ne mai sugerati pe cine ati dora sa-i vedeti.
Eventual am putea inchiria si o sala pantru 300 de
lucrari, dar e mai complicat cu ramele"
#111182 (raspuns la: #111045) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Epilogul meu-Pentru Fefe - de dulcineea la: 21/03/2006 19:57:02
(la: "Americanii sunt prosti")
Comentariile mele nu au fost mai rautacioase ca ale tale,pe alocuri unde am crezut eu ca depasesc limita mi-am cerut deja scuze.
Zici ca diferenta de varsta dintre noi e mare:))Cred ca da,si mai cred ca brusc te-a luat amintirea diferentei si disputei intre generatii.O sa va vorbesc cu "dumneavoastra" ,doamna daca e mai pe gustul dumneavoastra.
Daca m-am referit la Romania ca la o tara de c***t este pentru ca o mare parte este asa si nu "am facut-o eu de c***t" ci era deja dinainte:))Nu mi-e rusine sa spun lucrurilor pe nume, de aceea feriti-va ochii si urechile de lucruri mai insensibile deoarece eu nu ma incadrez in curentul romantic,ci realist.
Nu mi-am permis sa fac afirmatii despre averea dvs si nu v-am intrebat ce si cum castigati.Bravo dvs si e dreptul fiecaruia.Am lansat numai o invitatie de a vedea zona respectiva de pe centura Bucurestiului,dar si de a vedea o data cand veti avea timp Bucurestiul cu tot ce are el:si Ferentariul,si centrul istoric,muzee,cladiri,teatre,opera,sa mergeti cu autobuzele intr-o caldura si inghesuiala excesiva,sa vedeti masinile de pe strada si blocurile de sticla din centru-putine ,atatea cate sunt.
Haida de cu Montana asta cu drumuri iluminate si pietruite:)))Aveti si voi drumuri de macadam si neluminate.De ce sa nu recunoasteti?Poate ca nu stiti asa bine America in care traiti!Dar nu fiti ipocrita doamna.Eu una recunosc uratenia din Romania ,nu inseamna ca nu sunt patrioata daca spun adevarul.
Nu genul ala de siguranta rutiera ma refeream:))Voiam sa zic despre atentate,crime,impuscaturi,droguri,etc.Cat despre siguranta rutiera in Romania, codul rutier spune ca se traverseaza pe la trecerea de pietoni,iar unde nu e trecere dupa ce se asigura bine pietonul ,poate trece strada(dar daca il calca cineva e vina lui ca n-a trecut pe la trecere).
Sa va fie de bine acolo unde sunteti!Era un citat pe la scoala ,l-am invatat si eu cand ma mai duceam:)):"Tara mea este unde imi este bine"(un latin zicea asta dar nu mai stiu care dintre ei).
Eu una nu plang cand se canta nici un imn,dar sa stiti ca stiu versurile imnului:).Romanii nu au impresia ca trebuie sa fie europeni mai intai...Ei chiar sunt ,fie ca intra sau nu in Uniunea Europeana.
Ati bocit in fata televizorului?Ce sa mai zic despre cei care au fost acolo si au murit?Au murit saracii ca unealta a unor interese comuniste,straine,kaghebiste,americane,engleze,etc.Si eu am rude la Timisoara si nu stiam daca mai traiesc sau nu in conditiile cand nu venisera acasa de ceva timp.Revolutia a fost o manipulare a unor oameni nevinovati.Au murit fara sa stie ce interese servesc.Eun lucru arhicunoscut ca revolutia nu a fost ceva spontan si popular ci ceva provocat si dorit.Asa se discuta prin Romania de ceva timp de catre cei care comenteaza , de cei care au fost securisti si sunt in continuare,de cei care nu au avut nici o implicare in securitate,de cei care au fost acolo si au vazut niste agitatori,etc.Sunt multe povesti.Nu e topicul unde s=ar putea face asemenea comentarii.Ar fi interesant de deschis un topic pe tema asta.
Ati spus urmatoarele:"Imi pare rau pentru persoane ca si tine care nu stiu sa aprecieze eforturile celor care au luptat pentru libertate, imi pare rau pentru Romanul din ziua de azi care a uitat motivul pentru care a luptat atunci, imi pare rau ca Romanul cinstit si muncitor trebuie sa se coboare la minciuna si la inselatorii ca sa poata sa supravietuiasca... dar din pacate asta e tot ce-mi sta in putere, sa-mi para rau."
Ei nu zau ?Chiar asa coboara romanul cinstit si muncitor la inselatorii?E ceva general?Nu cred!E la fel de general ca si faptul ca americanii sunt prosti.Asa cred eu...
Eu cred ca nu ar trebui sa fim asa de patrunsi de propriul patriotism si sa-i lasam pe altii sa-l judece.Sau cel mai bine sa nu ne laudam cu el!
Salutari de la dulcineea!
#112578 (raspuns la: #111849) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Bucuresti-ul nostru drag - de BLiTz la: 20/07/2006 13:13:47
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Cateva imagini din zone ale Bucurestiului care pana acum nu mi-au atras atentia...si un subiect pe care eu pana acum nu l-am dezbatut deloc... http://blitz.uv.ro/?p=83
ziaristii romani fug de cultura ca de ciuma - de Cassandra la: 06/08/2006 19:21:54
(la: Ciuma lui Caragea)
Am investigat putin "stirea" si am gasit ca ea a aparut in ziarul Ziua din 20 aprilie 2006. Mi se pare incredibil cum ziaristii romani pot sa propage in asa masura incultura fara sa-si verifice corectitudinea stirilor pe care le transmit populatiei. Iata cite ceva din articol:

"Virusul rezista in pamant chiar si 500 de ani

Ciuma se mai poate transmite insa si prin contact direct cu animalele bolnave ori cu produsele lor infectioase sau pe cale aeriana, de la bolnavi, a caror sputa contine un numar imens de bacili pestosi. In pamant, virusul este deosebit de longeviv. Poate rezista chiar si 500 de ani in adormire, pentru ca, scos la aer, sa poata ataca. Cu alte cuvinte, focarele din Statele Unite sau de aiurea sunt mici copii fata de ce avem noi sub Bucuresti. ...

In spatele Policlinicii Vitan, in prezent se construieste din greu. Locul pe care izvoarele istorice l-au desemnat ca fiind un fost "cimitir" in care au fost ingropate mii de persoane moarte de molima in perioada anilor 1813 - 1814 cand cumplita "ciuma a lui Caragea" a secerat zeci de mii de vieti, a devenit o prospera zona de constructii. Peste 10.000 de oameni morti de ciuma au fost ingropati, la gramada, numai in acel mic perimetru din Vitan, unde astazi se construieste de zor. Reporterii Ziua au cercetat zona, discutand cu muncitorii care au lucrat la fundatiile cladirilor care stau sa se inalte. "Sapaturile s-au incheiat de ceva timp. Acum lucram la etajele cladirii. Pe vremea cand se lucra la fundatie s-a sapat cu excavatorul, prea putin la lopata. S-au gasit niste oase mici, carora nu le-am dat importanta, dar puteau sa fie de caine, pisica, ceva domestic, nu cred ca erau de om. Oricum, fundatia nu a fost foarte adanca", ne-a declarat unul dintre muncitorii care lucrau la cladire. Una dintre ele avand destinatia de magazin si birouri. In vecinatatea constructiei se afla intr-adevar un morman de pamant cat si o groapa de gunoi, cu resturi de la constructie, delimitate de un gard. Cat despre existenta in zona a unui focar epidemiologic, lucratorii nu aveau nici un habar. Mai ales ca acestia nu stiau ca acum ani de zile, in zona a fost o imensa groapa comuna unde au fost aruncate cadavrele celor decedati de ciuma. "Si daca a fost ciuma acum o suta de ani. Ce-i cu asta?" au spus muncitorii fara a constientiza pericolul unei infestari atata timp cat virusul poate rezista sub pamant chiar si peste 500 de ani. Daca locuitorii din zona nu aveau habar de nimic, iar constructorilor nici nu le-a pasat, am solicitat lamuriri la Agentia Regionala de Protectia Mediului Bucuresti. Iulia Dinu, specialist in protectia mediului, de la serviciul de monitorizare si sinteza ne-a declarat ca "acordul de mediu este complex si se necesita analize serioase atunci cand are impact asupra mediului. Pentru cladireile cu destinatie comerciala, in cauza, avizul procedurii de mediu numit Stampila A, prevazuta in directivele Uniunii Europene, nu se elibereaza dupa ce se fac investigatii in legatura cu ce a fost pe locul respectiv. Municipalitatea ar fi cea in masura sa stie istoricul zonei si sa hotarasca. Daca odinioara a fost ciuma, nici nu stiu ce sa zic. Si Lacul Morii s-a construit tot pe un astfel de teren si nu ne-am ciumat inca". La randul sau, administratia locala a spus ca nu este de competenta lor sa de autorizatiile de constructie in functie de harta asezamintelor istorice.

In Bucuresti, in afara zona Lacului Morii, despre care cronicarii au consemnat, la timpul respectiv, ca acolo s-a aflat un lazaret de ciuma, unde au fost ingropate alte mii de cadavre atinse de cumplita boala, exista si alte suprafete ale Capitalei, in care excavatiile pot scoate la suprafata alte si alte molime. Cu acte in regula, pentru constructori, dar intr-o crasa nepasare a celor care ar trebui sa vegheze la sanatatea cetatenilor. (Mihnea TALAU )

Nici medicii nu stiu cum se trateaza ciuma

"Da, aveti dreptate, e straniu, dar teoretic aveti dreptate. Noi nu cunoastem boala decat din carti. Daca s-ar declansa, probabil ca am asista la o nenorocire, deoarece consider ca personalul medical nu este suficient de pregatit in acest sens. Si nu mai vorbesc de populatie, care ar fi prinsa total pe picior gresit de un virus periculos pe care il confunda cu o raceala. In asemenea cazuri trebuie sa intervii foarte repede. Bolnavii trebuie tratati imediat", este de parere Sorin Oprescu, directorul Spitalului Municipal. "


E clar ca nu se poate pune baza pe adevarul din stirile transmise de acesti "ziaristi"... Ii intereseaza doar senzationalismul.

http://www.ziua.ro/display.php?id=198229&data=2006-04-20
dar despre zonele geopatogene ce ziceti? - de unromanmicdetot la: 13/03/2008 15:12:35
(la: Gura de Rai)
am auzit ca Bucurestiul se afla intr-o astfel de zona geopatogena...exista chiar si o harta a zonelor din bucuresti in care incidenta imbolnavirilor de cancer este mare...si corespund aceste zone cu puncte de intensa activitate magnetica
Circulatia rutiera in Bucuresti pe timpul Summit-ului NATO - de alex andra la: 01/04/2008 08:12:23 Modificat la: 01/04/2008 08:13:13
(la: Sumitt...)
1 aprilie – 4 aprilie, incepand cu intai aprilie, ora 7.00, culoarul unic va fi functional si se instituie toate restrictiile speciale care vor fi mentinute pana la data de 4 aprilie ora 24.00.

Culoarul Unic
Principala restrictie se refera la culoarul unic care se va realiza in perioada 2 - 4 aprilie, prin inchiderea circulatiei publice rutiere pe anumite segmente de drum si securizarea traseului respectiv cu dispozitive ale SPP, MIRA si SRI. Sunt prevazute rute de deviere sau ocolire si modalitatile de traversare ale culoarului unic.

Culoarul unic va fi realizat de la Aeroportul International „Henri Coanda” pana la Palatul Parlamentului, astfel: D.N. 1 - Aeroportul International „Aurel Vlaicu” – Piata Presei Libere – Soseaua Kiseleff – Arcul de Triumf – Piata Victoriei – Calea Victoriei – Piata Natiunilor Unite – Bd. Natiunilor Unite – Palatul Parlamentului.

Culoarul va putea fi traversat auto in urmatoarele puncte: Sos. Bucuresti Ploiesti – Bd. Aerogarii, Arcul de Triumf, Sos. Kiseleff - Str. Arhitect Ion Mincu, Calea Victoriei – Bd. Dacia, Calea Victoriei – Bd. Regina Elisabeta, Calea Victoriei - Pod Natiunile Unite.
Pentru evitarea aglomeratiei din aceste intersectii, recomandam ca trecerea, din partea estica a orasului catre vest, sa se faca prin Pasajul rutier Victoria sau prin sudul orasului pe la intersectiile: Bd. Dimitrie Cantemir cu Bd. Marasesti, Bd. Tineretului cu Bd. Gheorghe Sincai, Bd. Tineretului cu Calea Vacarestilor.

De la aeroport pana la Piata Presei Libere, culoarul unic va cuprinde benzile 2 si 3 de circulatie, pe ambele sensuri. Circulatia autovehiculelor va fi permisa, in exteriorul culoarului, pe prima banda de circulatie, in ambele sensuri.

Pe Soseaua Kiseleff, intre Piata Presei Libere si Arcul de Triumf, va fi interzisa circulatia autovehiculelor pe segmentul central, aceasta urmand a se desfasura pe arterele laterale. Va fi inchisa circulatia pe Sos. Kiseleff intre Arcul de Triumf si Piata Victoriei si, in continuare, pe Calea Victoriei, pana la Podul Natiunile Unite si pe Bd. Natiunile Unite.

Va fi inchisa circulatia rutiera si pietonala in perimetrul Palatul Parlamentului, respectiv Str. Izvor, Calea 13 Septembrie intre Sos. Panduri si Bd. Libertatii, Bd. Unirii intre Bd. I.C.Bratianu si Piata Constitutiei si pe Bd. Libertatii in perioada 1- 4aprilie).

In dupa amiaza zilei de 2 aprilie, circulatia rutiera va fi inchisa pe Bd. Regina Elisabeta, Bd. Eroii Sanitari si in perimetrul Palatului Cotroceni - respectiv Sos. Cotroceni (intre Pod Cotroceni si Piata Leu), Str. Dr. Gheorghe Marinescu, Bd. Geniului (pe sensul dinspre Sos. Panduri catre Piata Leu). Traversarea acestui tronson se va putea realiza la Piata Operei si la intersectia Bd. Eroilor cu Bd. Eroii Sanitari.

Oprirea si parcarea autovehiculelor va fi interzisa pe carosabil si pe trotuar de-a lungul culoarului unic si in zona obiectivelor, precum si pe strazile care intersecteaza culoarul, pe o distanta de 10 -15 metri.

Pentru evitarea aglomeratiei, se recomanda folosirea cu precadere a mijloacelor de transport public.

Rute ocolitoare:
Pentru DN1:
- Sos. Bucuresti-Targoviste, prin Mogosoaia, Buftea, D.J. 101 prin Corbeanca pana la Balotesti si apoi pe Sos. Bucuresti-Ploiesti;
- D.N.1 A - Bucuresti-Ploiesti, prin Buftea;
- D.N.71 - Bucuresti- Baldana – Targoviste - D.N.171 – Fieni – Moroieni – Sinaia.

Pentru Sos. Kiseleff si Calea Victoriei pana la Palatul Parlamentului:
Bd. Maresal Prezan, Piata Charels de Gaule, Bd. Aviatorilor, Piata Victoriei, Bd. Lascar Catargiu, Piata Romana, Bd. General Magheru, Bd. Nicolae Balcescu, Piata 21 Decembrie 1989, Bd. I.C.Bratianu, Piata Unirii;
Bd. Maresal Averescu, Str. Turda, Pasajul Grant, Calea Grivitei sau Calea Giulesti;
Bd. Marasti, Str. Alexandru Constantinescu, Bd. Ion Mihalache.

Pentru Palatul Parlamentului:
Calea 13 Septembrie, Bd. Tudor Vladimirescu, Bd. Regina Maria, Piata Unirii;
Sos. Progresului, Sos. Viilor, Str. Dr. C.Istrati, Bd. Marasesti.

Sursa:http://www.stirilocale.ro/bucuresti/Circula_ia_rutier_A_n_Bucure_ti_pe_timpul_Summit_ului_NATO_IDN427885.html
#297807 (raspuns la: #297803) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
1brasovean - de monte_oro la: 23/09/2008 22:39:53
(la: Biserica Neamului Prost (si Mult))
Crede-ma...Rosia Montana e...Rosia Montana... Bucurestiul e Bucuresti. Ce merge pentru oricare alta zona, nu se aplica si aici. Si e doar exemplul...asa, in absolut treacat... al cladirii ce va fi sufocand catedrala Sf. Iosif... Si era vorba de biserica catolica, totusi... ceva mai influenta, zic eu, decat toate ONG-urile lumii. Aici e prada prea mare... pradatorii prea multi, ca sa renunte asa de usor. "Florile siu pieptul gol" erau fireste... o exagerare...tocmai pentru a arata inegalitatea "armelor" din lupta. Si nu ai nici o Malta in spate... de data asta.
amari - de zaraza sc la: 25/10/2010 07:47:44
(la: O ciudatenie...)
Exista o arhitectura a Bucurestiului, dar a ramas in zone de mica intindere. Sper sa se conserve si sa se intretina ce a mai ramas si sa nu le stricam ca sa ridicam chiar si astfel de cladiri frumoase.

Dupa mine asta nu e shui... :)

#577505 (raspuns la: #577254) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de pescadorul la: 04/03/2014 03:39:20 Modificat la: 04/03/2014 05:10:04
(la: articol de M Cartarescu)
(Vol. III)
Normal ca in acea zi nimeni nu-si mai batea capul cu probleme de serviciu ci se discuta despre tot ce se intamplase, fiecare venind cu amnunte semnificative si faceam presupuneri. La un momentdat a inceput sa se auda un murmur difuz care crestea incet, incet deslusindu-se chiar si scandrile de genul "Jos Ceausescu", "Jos comunismul", "Nu va fie frica, Ceausescu pica". Ne-am uitat de la ferestre si am vazut o multime ce se apropia de zona noastra. Normal ca n-am putut sa mai stam cu mainile in san si iesiti de peste tot am inceput sa coboram scarile. Un amanunt insa pe care nu l-am uitat, ca din vreo 40-50 de oameni porniti "la lupta" am ajuns pana jos maxim 15-20, ceilalti intrau prin toalete pentru a mai face un pipi si probabil ca si acum sunt tot acolo ca jos n-au mai ajuns. In sfarsit, din alta cladire din incinta, aia a institului, a coborat un alt grup de oameni si in poarta cine era? Dl. director Badea si inca Dinca care pusese portarul sa ferece portile cu lantul si ne trimitea inapoi la lucru.

Noi deja surescitati am inceput sa vociferam si sa impingem in porta ce rezista din ce in ce mai greu presiunii. Dl. Badea vazand ca e depasit de situatie a spus ca putem pleca dar cu bilete de voie si noi l-am intrebat ce sa scriem acolo "plecati la revolutie?" ca sa aiba "baietii" dupa aia materialul la dispozitie cu toti "recalcitrantii", ca multi dintre noi chiar nu mai credeau ca se intorc iar mie deja imi clantaneau dintii, la propriu, mai ales ca eram asigurati de dansul ca lucrurile vor intra foarte repede pe fagasul normal si cei care pleaca acum vor suporta repercursiuni grave. Cu un ultim efort poarta a fost dezmembrata si am iesit buluc in strada pierzandu-ne in grosul marsaluitorilor. In momentul cand am intrat in multime toata frica ce ma cuprinsese si nu numai pe mine, caci era evident ca ne tremurau sufletele, a disparut ca prin farmec. Ne simteam protejati si priveam calmi acum la cei de pe trotuare care erau la fel de speriati ca noi, inainte sa intram in "hora", multi priveau de la geamuri ascunsi dupa perdele ca se vedea agitatia, cei mai curajosi ne urmareau de la balcoane si incet incet randurile au inceput sa se ingroase.

In bul. 1 Mai ne-am unit cu o coloana ce venea dinspre platforma Bucurestii Noi si deja eram viteji. Strigam de ne dureau plamanii tote lozincile din repertoriu intr-un vacarm de nedescris si intr-o mare de oameni. Printre noi securisti care se distingeau clar prin imbracaminte, majoritatea in haine lungi de piele, frizuri scurte si ingrijite si fizionomii ce contrastau evident cu starea generala de surescitare "revolutionara" dar nu ne mai speria nimic. Ajunsi in Piata Victoriei ne-am pierdut in alte coloane ce veneau de pe Grivita si dinspre Aviatorilor si am intrat pe Calea Victoriei. Vibrau cladirile de strigaturile la unison cu care scandam lozincile. Au fost momente emotionante, oameni ce aplaudau plangand pe margini, de la restaurantele si cafenelele din drum iesea personalul cu tavi cu ceaiuri si senvisuri si ne multumeau ca suntem acolo, deja eram in al 9-lea cer, fericiti si nebuni desi "colegii" incepusera sa lanseze zvonuri prin multime ca mai sus pe Calea Victoriei ne asteapta armata cu cartuse de razboi iar in Piata Palatului au fost aduse tancuri. Nu stiu cat adevar a fost la mijloc, daca chiar au fost dar s-au retras, dar tancuri n-am gasit in piata unde ieri eram la miting. Pe drum la trotuar era blocata, de multimea care trecea ca un suvoi, o masina de corpul diplomatic cu steguletele unei tari exotice, Costa Rica sau Panama, ceva de genul asta si cei dinauntru ne priveau paralizati de groza, cei maturi, ca erau si 2 copii ce ne zambeau, m-am strambat la ei si mi-au facut fericiti cu mana in timp ce, probabil mamica, statea sa lesine.
Chiar cand am trecut pe langa Athenee Palace am vazut elicopterul care decola de pe acoperisul cladiri CC-ului. Ceausestii plecasera spre plutonul de executie.
#651046 (raspuns la: #651045) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Bucurestiului - de (anonim) la: 27/08/2003 14:00:17
(la: Bucuresti)
De acord cu D-lul Racovitean. Bucurestiul a devenit lada de gunoi a Romaniei si care impresioneaza in mod neplacut pe cei care aterizeaza la Otopeni pentru prima oara in viata lor fie ca turisti straini fie ca oameni de afaceri straini fie si ca romani care o viziteaza pentru prima oara de cind au ales cale libertatii inainte cu mult de 1989.
Unii blameaza PSD-ul altii PD-ul eu personal cred ca omul sfinteste locul si ca el ar trebui blamat in primul rind iar dupa aia dinozaurii neo-comunisti de la putere.
Sa vie Bazarca! - de sanjuro la: 17/10/2003 02:39:35
(la: Prietenia si prietenii)
Avea Ionel Teodoreanu un roman cu acest nume, in care se pomenea de Ceptura si de chiolhanurile ce sa faceau pe acolo, cu lautari si tot tacamu'!
Se afla in podgoria Dealu Mare, si este renumita pentru vinurile rosii, (Feteasca Neagra si Merlot). Ploiestean fiind, (chiar daca traiesc in Bucuresti de ceva vreme) cunosc bine potentialul din zona, ha-ha-ha! Daca Radu Anton Roman l-ar degusta, (ca Pastorel saracu nu mei este printre noi), ar scrie despre el ca are voluptatea unei tiganci depletite ce-si scutura salba de galbeni pe sanii goi...


sanjuro
#1515 (raspuns la: #1513) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...