comentarii

conditii ale emigrarii in ungaria


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Ungaria, corigentã la minoritãti - de SB_one la: 30/12/2003 09:22:47
(la: Vecinii Nostri)

Lectii de la Consiliul
Europei



Rãzvan
Mitroi



Permanenta presiune pe care
autoritãtile de la Bucuresti o resimt în legãturã
cu înfiintarea unei universitãti de stat în limba maghiarã
pare a nu mai avea vreo noimã în comparatie cu situatia existentã
la Budapesta. Deunãzi, Consiliul Europei a dat publicitãtii recomandarea
pe care Comitetul de Ministri a formulat-o Ungariei, pentru afirmarea identitãtii
minoritãtilor nationale din aceastã tarã. Astfel, în
documentul elaborat la
4 octombrie 2001, la Strasbourg, se cere Ungariei, printre altele, "sã
întãreascã infrastructura institutionalã pentru învãtãmântul
în limba minoritãtilor", "sã dezvolte posibilitãtile
de educatie bilingvã" si, în acest sens, "sã asigure
conditiile necesare pentru formarea profesorilor". Asta în domeniul
învãtãmântului în limba minoritãtilor,
care, se vede treaba, nu este suficient de permisiv în Ungaria.



De asemenea,
Comitetul de Ministri al Consiliului Europei cere vecinilor nostri "sã
întãreascã posibilitãtile pentru cetãtenii
minoritari de a se adresa în limba lor în administratie si în
fata justitiei". Vorbind de "întãrire", Consiliul
Europei face de fapt observatia cã pe hârtie existã multe
drepturi ale minoritãtilor din Ungaria, dar ele nu se respectã.
De altfel, recomandarea spune si textual: "Se recomandã Ungariei
(...) sã ia mãsurile organizatorice si altele adecvate pentru
ca mecanismele legale existente sã poatã fi puse în practicã".

Ce aflãm din aceastã recomandare a Consiliului Europei? Constatãm
cã Ungaria nu a atins încã standardele pe care România
le asigurã minoritãtilor nationale, si nu de formã, ci
cu "certificate de calitate" de la forurile europene. România
a trecut de mult de faza asigurãrii învãtãmântului
în limbile minoritãtilor si a accesului minoritarilor la aceste
structuri, inclusiv la nivel universitar. Iar despre limba minoritarilor folositã
în administratie, a trecut aproape anul de când consilierii români
din Harghita si Covasna stau cu cãstile de traducere pe urechi la sedintele
de Consiliu Local. E bine asadar, din când în când, sã
vedem, pe scara standardelor europene, unde suntem noi si unde sunt altii. Reamintim
cã recomandãrile Comitetului de Ministri au caracter de aplicare
obligatorie, în baza angajamentelor pe care tãrile membre si le-au
asumat la înscrierea în Consiliul Europei.








Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7464 (raspuns la: #7344) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nelutu - de (anonim) la: 15/10/2003 02:36:15
(la: A existat holocaust in Romania?)
Haideti sa vedem cum stateau de fapt lucrurile:
Care era situatia in 1940?
Recensamantul din 1940 e mai putin cunoscut, actualmente se face referire, in majoritatea scrierilor istorice, ca referential, la recensamantul din 1930, cand populatia Romaniei Mari era de 18.000.000 (din care 4% evrei).
In 1940, conform recensamantului din acel an, existau in Romania Mare 760.000 de evrei (adica 3,8% din populatia totala de 20.000.000 a Romaniei). Intre anii 1930 si 1940 populatia evreiasca a avut un ritm de crestere mai mic decat populatia majoritara, datorita faptului ca existau migrari spre Palestina si America si datorita faptului ca fiind o populatie urbana, evreii nu aveau o natalitate mare, comparativ cu majoritatea rurala a populatiei. Acest fapt se poate vedea si din modificarea proportiei populatiei evreiesti: de la 4% la 3,8% din populatia tarii si din modificarea proportiei populatiei romanesti (majoritar rurale): de la 71,3% la 74% din populatia tarii.
Din totalul evreilor romani, 340.000 traiau in Basarabia si Bucovina de Nord (unde formau 8,7% din populatia de 3.900.000 locuitori) 160.000 traiau in Ardealul de Nord (unde formau 6,7% din populatia de 2.400.000 locuitori).
In restul Romaniei, existau 260.000 evrei, din care majoritatea traiau in localitatile urbane din Moldova si in Bucuresti.

DUPA CEDARILE TERITORIALE:
In momentul cedarii Basarabiei si Bucovinei de Nord catre URSS si a Ardealului de Nord catre Ungaria, majoritatea (66% din evreii romani) au ajuns sub jurisdictia altor guverne.
1. Se cunoaste faptul ca evreii din Ardealul de Nord au fost deportati si exterminati, aproape in totalitate, de catre autoritatile ungare.
2. Se cunoaste faptul ca in Romania, guvernul Antonescu a impus o legislatie antisemita, insa nu a permis deportarea si exterminarea comunitatilor evreiesti. Cu toate acestea, in Romania, au avut loc atacuri contra evreilor si chiar un pogrom (organizat de aliatii germani la Iasi), soldat cu moartea a mii de evrei.
Cu toate acestea, comunitatea evreiasca din Romania a supravietuit razboiului, fara pierderi semnificative. Fapt dovedit si de estimarile de dupa razboi si de recensamintele care au urmat.
3. In teritoriile ocupate de URSS (Basarabia si Bucovina de Nord), au avut loc, in diferite etape, deplasari ale populatiei evreiesti, ca urmare a conditiilor de anexare si ulterior ca urmare a conditiilor de razboi.
Imediat dupa anexare, populatia evreiasca a ramas (in mare majoritate) pe loc, o mica parte (greu de estimat in cifre), migrand catre interiorul URSS. In general, comunitatea evreiasca, avand simpatii comuniste in toata perioada interbelica, a intretinut relatii excelente cu ocupantii sovietici, ajutand la represiunea pe scara larga a populatiei romane la care s-au dedat ocupantii sovietici in anii 1940-1941.
Odata cu ofensiva armatei romane (inceputa la 22 iunie 1941) Basarabia si Bucovina de Nord, o majoritatea populatiei evreiesti s-a refugiat catre interiorul URSS, temandu-se de represaliile armatei si populatiei romane.
Asupra evreilor ramasi, armata romana a dus o politica de represiune, mare parte din evreii ramasi fiind deportati in lagare de munca in Transnistria, unde zeci de mii de evrei si-au pierdut viata.
Odata cu reocuparea Bucovinei de Nord si a Basarabiei de catre URSS, multi evrei refugiati s-au intors, reconstituindu-se astfel o comunitate de peste 200.000. Aceasta in conditiile in care un numar mare din evrei refugiati in interiorul URSS nu s-au mai intors, preferand sa ramana acolo sau chiar emigrand.
Prin urmare, comunitatea evreiasca din Romania interbelica a pierdut aproape aproape 10% din total, datorita persecutiilor, lagarelor de munca si pogromurilor.
E important de subliniat faptul ca evreii ce se aflau in Moldova de Vest (actualmente in Romania), Muntenia, Dobrogea, Oltenia si Ardealul de Nord, nu au suferit pierderi, fiind scutiti, in mare majoritate, chiar si de stagiul militar.
#1349 (raspuns la: #1296) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Ai dreptate. Dar cu conditia - de Daniel Racovitan la: 18/12/2003 04:27:50
(la: De ce nu 120 de ani??? sau sa imbatranim intinerind?,, :-)))
Ai dreptate. Dar cu conditia sa stii ce insemna la modul concret notiunea de "corect".
#6844 (raspuns la: #6800) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sufletul romanesc - de SB_one la: 20/12/2003 14:15:18
(la: Romani in strainatate)
Sufletul romanesc - conditii istorice si trasaturi psihologice ale romanilor
de Lucian Hetco. 09.12.2001 - Göppingen bei Stuttgart

Ingaduiti-mi sa prelungim infatisarea metaforica a poporului roman - neam romanesc la rascruce de drumuri pe o placa turnanta aflata la gurile Europei, copil orfan al istoriei europene, fara neamuri aproape, lasat singur in calea tuturor neamurilor migratoare, vadit razboinice. Sintem un popor de oameni toleranti (prima noastra caracteristica care a influentat decisiv istoria noastra, voi arata mai incolo cum am ajuns aici), care cu intelepciunea taranului pamantean ( taran vine de la latinescul "terra" care inseamna pamant, aceasta denumire o avem doar noi romanii), s-a adaptat conditiilor neprielnice ale vremii reusind sa-si pastreze fiinta etnica prin intermediul culturii si limbii sale de tip latin. Sintem insa un popor in genele caruia intalnim si elemente ramase din trecerea si asimilarea altor popoare care ne-au stapinit vremelnic si partial, sintem adevarati europeni - autentici si nu veniti de prin pustiile eurasiatice. Insusi limba noastra poseda elemente din limbile Europei, pe fondul ancestral traco-moesic, cu preponderenta latinei vulgare, cu influentele puternice slave, germanice de devreme (gepizii, gotii si de mai tarziu, ale sasilor transilvaneni) , mai tarziu urmate de cele turane (pecenegii), ugro-finice (ungurii), cumane (inruditi cu pecenegii), turcice, ruse, franceze etc. Cultura romana a trait toate fatetele si inrauririle vremilor reusind sa se omogenizeze intr-o spiritualitate coplesitoare.
Insasi vocabularul limbii noastre moderne, atesta consistenta si suculenta vorbei noastre, asa cum spunea Ciulei. Succesiunea neamurilor care s-au perindat prin spatiul carpato-dunareano-pontic se regaseste inca si acum dupa sute de ani in fiinta noastra. Nu ramane decat sa constientizam origini, toponimii, denumiri si obiceiuri - sintem intr-adevar un unicat in Europa. Contrar teoriilor de natura politica prin care neamul nostru ar fi un neam de contrabanda, teorii vehiculate cu atata dezinvoltura si nonsalanta in occident de cei ostili noua romanilor, de parca falsificarea istoriei ar fi un fapt firesc, putem argumenta astazi, dincolo de subiectivism si interese nationaliste ca autenticitatea noastra este un fapt real si ca autenticitatea noastra e data si nu facuta. Mult hulitul (nu de istoriografia romana) cronicar anonim al regelui Bela atesta prezenta formatiunilor romanesti la navalirea brutala a triburilor ungurilor spre Europa, (dupa multi ani de existenta ungara in "Ätelküz" in sudul actualei Basarabii) este un fapt real si confirmat, existenta sa nu poate fi pusa la indoiala, iar faptele nu se pot contesta.
Mai intai de toate insa sintem traci si nu oarecum ci... cei mai buni dintre traci - daci romanizati prin destinele istoriei, neamului nostru trac ale carui gene le purtam azi in noi impreuna cu celelate popoare balcanice autentice, cum ar fi bulgarii si albanezii, ii fusese dat insasi de Herodot urmatoarea descriere:" ...neamul Tracilor este, dupa acela al Inzilor, cel mai numeros din lume. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate nemurile".
Coplesitor acest:"..daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate nemurile". Actuala si mai adevarata ca oricand aceasta a doua caracteristica a noastra. Istoria se repeta, iar noi romanii purtam aceasta caracteristica a strabunilor nostri mai departe cu noi, de parca am fi dorit sa o avem ascunsa in subconstientul nostru. Sa constientizam un alt element al spiritualitatii noastre, tipic spatiului nostru carpato-moesic atestandu-i autenticitatea istorica si prelungirea mentalitatii trace de-a lungul secolelor pina in zilele noastre.
Am luat de la slavi o multime de elemente, fapt de altfel firesc, caci in Tara Romaneasca ( Oltenia, de exemplu) romanii asimilara pe slavi, in Moesia ( actuala Bulgarie si Serbia) populatia vlaha sau valaha fu asimiliata de acestia. De la inraurirea slavona pe la anul 600-1000, ne-au ramas denumirile de institutii de tip cnezat sau voievodat, (totusi aici parerile difera, multi istorici vazind in cnezate continuarea vechii judecii de origine romana, numele de origine slava " cneaz" suprapunindu-se cu acesta, de la slavii care traiau impreuna cu romanii) . Institutiile crestine de tip roman, dupa 500 de ani de crestinism apropiat de Roma, au fost violent trecute la ritul grec ortodox sub "apasarea violenta a bulgarilor" (Xenopol). Trebuie insa sa fie si ceva adevarat in teoria dlui. Xenopol. De la vechiul imperiu bulgar, ne-au ramas cel putin in sudul tarii influente slavone de tip bulgaresc. Crestinismul slavon ne-a slavizat partial mentalitatea pe mai departe, intr-o propaganda activa. Slavii insa au acelasi rol in formarea poporului roman si a limbii romane neolatine, precum l-au avut germanicii in procesul de formare a limbilor neolatine occidentale.
Aceeasi origine slavona o avura mai tarziu toate dregatoriile politice, pe fondul carora se organizara principatele de mai tarziu. Numele dregatoriilor sunt de exemplu: Logofat, Ban, Vornic, Postelnic, Paharnic, Stolnic, Clucer, Jitnicer, Parcalab etc, care cu exceptia logofatului sint toate de origine slava. Nu cred sa fie multi romani astazi care sa poata sa descrie explicit functiile acestea. Inclusiv birul este tot de origine slava, inlocuind latinescul "tributum", dar aseaza deja darea pe cap a poporului de rand, si este un element rudimentar, premergatorul impozitelor de astazi, ca element de baza in constituirea constienta a unei societati oricat de rudimentara ar fi fost ea.
Elementul slav este deci un adaos, nu este insa implicit hotarator, adaosul venind destul de tarziu, pentru ca poporul roman tinar atinsese deja, in romanitatea sa nord-dunareana un grad de definitie si delimitare, de structurare si omogenizare, care nu mai permitea asimilarea de catre noii migratori. In concluzie - au fost ei (slavii) cei asimilati, cel putin la nord de Dunare. Etnicitatea noastra este un faptor complex si de necontestat. De sorginte tracica, mentionate si in timpul stapinirii romane, obstile teritoriale daco-romane erau esentialmente deosebite si superioare obstilor gentilice ale neamurilor slave sau germanice. Obstile se reuneau in uniuni de obsti, aceste "Romanii populare" cum le-a denumit Nicolae Iorga. Acestea au cunoscut o dezvoltare spre forme social-politice superioare, administrative si militare. ( P.P. Panaitescu). Deci in final datoram romanitatii noastre supravietuirea noastra.
Este o trasatura din vechiul caracter al dacilor si al romanilor , ramasa noua proprie in ciuda nefericirilor istoriei noastre: o dorinta nestirbita de libertate, o pornire excesiva spre neatarnare. Ne-au ramas toate acestea din vremea invaziilor, cele de devreme ale pecenegilor, gepizilor, cumanilor, ungurilor si cele de mai tarziu ale turcilor sau ale rusilor. Neiubiti: grecul si evreul sint in mentalitatea romaneasca de tip viclean si sint lacomi. Boierii (cuvant slav), tipul de mic stapinitor local, sint neiubiti si haiducii de mai tarziu care se ridica impotriva exceselor acestora sint adevarati eroi, elogiati si iubiti, adapostiti si ridicati la rang de eliberator, mici "Zapata" intr-un perimetru al tolerantei traditionale tipice noua romanilor.
Nici primele secole de dupa anii 1000 si nici Evul Mediu nu ne-au fost prea prielnice. Stransi intre chezarimea austriaca cu iz unguresc in Ardeal, cu vasalitatea principatelor romane in fata turcimii ce asfixia mijlocul Europei, cu polonezii si cu rusii in Est am stat la confluenta intereselor puterilor vremii. Ne-am plecat deseori capul spre a supravietui, dar de fiecare data l-am si ridicat afirmand demnitatea noastra. Am fost si mai tarziu adeseori umiliti si batjocoriti, sa nu uitam de moartea lui Mihai si tradarea lui Basta, groaznicele chinuri pe care ardelenii Horia, Closca si Crisan au trebuit sa le indure inainte de moartea lor ca martiri ai neamului. Ne-au umilit fanariotii, slugarnicia iar demnitatea noastra a fost calcata in picoare: sa nu uitam de macelul familiei Brancoveanu, de cei patru fii ai sai care au murit sub ochii tatalui. O fiica de-a familiei Safta (Elisabeta)se refugiaza in Ardeal, astfel ca, in mod contrar dorintei Portii otomane singele familiei Brancoveanu nu s-a pierdut si inca mai curge inca in venele unor romani ardeleni.

De pierdut insa nu ne-am pierdut noi romanii niciodata, nici nu aveam cum, de vreme ce eram un popor cu o natalitate demna de invidiat, fapt subliniat de altfel si de istoricul american Milton G. Lehrer in lucrarile sale despre Romania. Ne-au trebuit umilintele vremii, pierderea Basarabiei pentru prima data la 1812, barbaria grecilor fata de Tudor Vladimirescu, dispretul lui Kossuth fata de romanimea lui Avram Iancu si inca multe altele pentru a putea constientiza prin carturarii vremii sensul primei unitati noastre nationale faurite cu sute de ani in urma de primul strateg al neamului, banul Craiovei, principele Mihai Viteazul. Si nu numai de aici ne-au ramas idea de unitate si suflet, caci si simbolicele batalii de la 1877 au antrenat si pe romanii ardeleni. Prin hazardul istoriei am avut sansa unui prim rege de sorginte germana care a continuat constientizarea treptata spre Europa si sub care am reusit sa devenim in sfarsit independenti.

Repulsia romanilor de a servi pe altii, in special a vechii taranimi romane este un alt element tipic. Tocmai toleranta taranului roman in simplitatea sa a ingaduit excesele boierimii, iobagii, robii moderni au oferit de-a lungul istoriei noastre exemple suficiente. Romanii sunt un popor superstitios, mai superstitios chiar decat rusii, in ciuda vioiniciunii si istetimii spiritului sau. Calitatile mentale ale romanului nu stau la suprafata, el fiind de multe ori subapreciat - trebuind sa cobori in sufletul sau pentru a-l descoperi cu adevarat. Un german va fi cu siguranta mai silitor si mai muncitor, dar romanul va fi mai patrunzator si spiritul sau va fi mai vioi decat al germanului. Taranul roman, baza poporului roman, este latin autentic, asemanindu-se cu taranul francez, spaniol sau italian. Defavorabila este pina azi imaginea romaneasca cel putin in spatiul de limba german unde filo-germanitatea altor natiuni nu ne-au ingaduit o imagine corespunzatoare realitatii.
Ospitalitatea traditionala a romanilor si bunatatea caracterului sau o atesta calatori ai secolului trecut care relateaza ca romanii au obiceiul de a pune pe marginea drumurilor vase cu apa, pentru calatorii care pot trece si seara dinaintea portilor. Linga vasele cu apa, cei bogati mai pun si paine pentru cei ce vor veni noaptea. In bilciuri, fetele tinere se plimba cu vasele lor de lut pline cu apa si dau sa bea la cei insetati. Ospitalitatea noastra este o alta caracteristica a poporului nostru. In sfarsit scriitorul francez Le Cler rezuma admirabil in aceste cuvinte firea si psihologia romanilor: "rasa este occidentala, caci aminteste in privinta limbii si fizionomiei de italieni si spanioli, obiceiurile ei sunt orientale". Stramosii noastri, atacati mereu de cate vre-un neam mai puternic fura de multe ori invinsi... cu timpul renuntara de a mai ataca, devenind toleranti, au evitat luptele cautand sa reziste defensiv. O tactica care s-a confirmat in rezistenta pasiva vizavi de dominatia ideologiei comuniste timp de 50 de ani. Pentru noi romanii a fost o intrebare care a tinut de factorul timp.
Lipsa noastra de metoda ne-a fost adeseori fatala, atmosfera morala a orientului in care dominatia turceasca si greco-fanariota, bacsisurile si aceasta expresie: " de a te descurca..." coplesi si enerva spiritualitatea noastra. Mai apoi imprumutul sovietic: "omul nou", de tip comunist, o creatie a unor minti bolnave, modelat in spirit neo-sovietic de tip slav a pus pecetea sa asupra mentalitatii romanesti. De distrus insa nu poate fi vorba. Mentalitatea romana s-a imbogatit cu o noua experienta. Patima noastra de mai tarziu in a face politica este coplesitoare; rar intalnim o natiune europeana care sa discute cu atita patima problemele sale si sa se piarda la randu-i in detalii, coruptie si balcanism. Sintem o natiune europeana care se redescopera astazi cu tot optimismul, avand un trecut zbuciumat. Si meritam sansa istorica ce ni se acorda. Avem destule minti luminate, ar fi pacat sa nu ne trezim definitiv pe muzica imnului nostru national "desteapta-te romane" , acum cand poarta e deschisa.
O ultima observatie: avem in sufletul romanesc o sumedenie de contraste, nedesavirsiri si provizorate. Am trait mai multe umilinti decat oricare alt popor european. Nici imaginea noastra in spatiul european nu ne-a fost decat rareori favorabila. Avem insa si capacitatile noastre nationale, care vor modela si armoniza aprecierea spiritului romanesc la adevarata sa valoare si pe viitor. Nu avem voie sa ne vindem usor niciunde in Europa si niciunde in lume. Sa afirmam existenta noastra si a spiritului nostru pe plan international cu argumente si cu o imagine favorabila Romaniei in lume. Numai asa vom reusi sa tinem pasul cu alte natiuni care au invatat din mersul istoriei sa culeaga elementele favorabile lor si sa le sublinieze cu elocventa. Si noi avem potentialul necesar, sa o facem deci cu totii. Indemnul meu: Sa nu uiti ca esti roman - si daca poti sa faci ceva pentru poporul tau, oriunde ai fi - acasa sau in strainatate - sa o faci fara ezitare! Avem nevoie de fiecare suflet.
#7020 (raspuns la: #7016) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
12 milioane de romani traiesc in afara granitelor tarii - de anita47 la: 27/12/2003 02:28:12
(la: imaginea romanilor peste granite)
Adevarati soldati ai lobby-ului romanesc, romanii de aiurea
sunt marginalizati sistematic de politicienii de la Bucuresti
=============================================================

Despre romanii de aiurea, romanii din tara nu stiu prea multe lucruri, iar aceasta lacuna nu este altceva decat o consecinta a politicii paguboase dusa de Romania ultimilor 50 de ani. De la incheierea celui de-al doilea razboi mondial in tara nu numai ca a fost interzis sa vorbesti de Basarabia sau Nordul Bucovinei, dar si despre cei plecati prin cele strainataturi. Revolutia din decembrie 1989 ar fi fost indreptatita sa readuca lucrurile in starea lor fireasca, insa, asa cum au decurs lucrurile in Romania post-revolutionara, aceasta revenire nu a avut loc. Primul organism guvernamental insarcinat cu gestionarea relatiilor cu romanii de pretutindeni, si vorbim aici de circa 13 milioane, a fost Consiliul pentru Romanii de pretutindeni - birou ce nu si-a propus foarte multe. In februarie 1998, la conducerea nou-infiintatului subsecretariat de stat pentru romanii de pretutindeni a fost numit Mugur Vasiliu. In pofida evidentei ca la nivel national, guvernamental, problema romanilor din intreaga lume nu reprezinta nici cel mai mic interes, subsecretariatul a inceput sa lucreze de-adevarat. Mugur Vasiliu si-a asumat sarcina de a restabili relatiile cu toti romanii, indiferent de locul in care s-ar afla ei sau de convingerile lor politice, intelegand ca Romania are si obligatia morala de a-si tine conationalii aproape, de a-i cointeresa in viata patriei-mama. Primul pas a fost elaborarea unui proiect prin care subsecretariatul sa devina departament de stat - un statut egal cu cel al minoritatilor din Romania - insa, deocamdata, demersul sau nu a beneficiat de interesul guvernului roman. Dupa zece luni de gestionare a subsecretariatului iata ca Mugur Vasiliu ofera politicienilor romani un document de capatai care trebuie sa fie cunoscut de factorii de decizie din Romania: Memoriu "Intru apararea romanilor de pretutindeni" cu privire la starea de fapt si de drept a legaturilor statului roman cu persoane si comunitati romanesti din lume. Din pura precautie, la sfarsitul cartii se gaseste un capitol in care sunt prezentate organismele similare din alte state. Si din acest punct de vedere Romania se pacaleste singura. Avand milioane de conationali in afara hotarelor, ea nu stie sa comunice cu acestia chiar cand plange ca este marginalizata, ca Occidentul ii intoarce spatele. Prima mana de ajutor ar putea veni de la ei, romanii de pretutindeni, insa pentru ca acest lucru sa se poata petrece firesc, Romania trebuie sa intinda si ea mana. O relatie in doua sensuri.

Italia

Diaspora romaneasca din Italia numara in prezent, dupa unele estimari, circa 25.000 de persoane, caracterizandu-se prin structuri destul de eterogene. In ultimii 20 de ani s-au constituit comunitati romane in zonele oraselor Roma, Milano, Torino, Bari, Verona, Florenta, cu precadere in jurul bisericilor ortodoxe romanesti. In Italia functioneaza mai multe asociatii culturale, centre de studii, fundatii cu caracter romanesc, dintre care unele editeaza si publicatii in limba romana.

Franta

Primii emigranti romani la Paris au fost intelectualii atrasi de ideile Revolutiei franceze din 1789. In 1939, romanii din Paris s-au organizat intr-o Societate Romaneasca, avand biblioteca proprie, constituindu-se colonia romana. In contextul istorico-politic interbelic si in perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, numarul emigrantilor romani din Franta a sporit semnificativ. In prezent, diaspora romana din Franta numara aproximativ 60.000 de persoane. Caracteristica principala a emigratiei romane din Franta o constituie faptul ca majoritatea acesteia, mai veche sau mai noua, are o pozitie pozitiva fata de patria de origine. O parte importanta a intelectualitatii de origine romana a fost si este unanim apreciata in viata culturala franceza. Emigratia romana din Franta este concentrata in marea ei majoritate la Paris si in unele orase, intre care Marsilia, Bordeaux, Montpellier, Metz, Grenoble, Saint Nazaire, Narbonne, Avignon, Valance, etc.

Germania

Emigratia din Germania s-a constituit in valuri succesive, indeosebi dupa 1940. Se estimeaza ca numarul sasilor si al svabilor din Romania este de circa 550.000 de persoane, iar cel al azilantilor proveniti din Romania de circa 150.000. Avand in vedere particularitatile emigratiei romanesti din Germania, Biserica Ortodoxa Romana, ca singura forma institutionala acceptabila, ar putea juca un anumit rol, prin Mitropolia Ortodoxa pentru Germania si Europa Centrala si prin parohiile sale din Hamburg, Munchen, Offenbach, Salzgitter, Baden-Baden si Nurenberg, in cultivarea traditiilor romanesti si pastrarea identitatii lingvistice si religioase.

Austria

Comunitatea romana din Austria numara peste 23.000 de persoane, organizati initial in doua asociatii. In prezent, aceste asociatii si-au pierdut rolul si nu mai au capacitatea de a polariza activitatea comunitatii romane. Un liant al comunitatii il constituie Comunitatea Ortodoxa si Parohia Romana din Viena, precum si cea din Salzburg.

Elvetia

Numarul romanilor stabiliti in Elvetia se ridica la cateva mii, fiind concentrati in jurul celor doua mari orase Geneva si Lausanne, precum si in Elvetia germana sau in Ticino. Etnicii romani din Elvetia au constituit comunitatea romana care grupeaza aproximativ 10% din umarul acestora. Din 1991 la Geneva functioneaza biserica "Sfantul Ioan Botezatorul", la care serviciul religios este oficiat de un preot roman. Tot la Geneva functioneaza bisericile ortodoxe "Invierea Domnului" si "Nasterea Maicii Domnului", iar la Lausanne, biserica "Sfantul Gheorghe".

Spania

In Spania traiesc aproximativ 2.500 de romani in zone ca Madrid, Barcelona, Bilbao, avand o puternica parohie in capitala tarii, scoli si sectii in limba romana la Madrid si Salamanca. Au fost create unele asociatii romanesti, cum sunt "Comunitatea romanilor din Spania", cu sediul la Barcelona, "Fundatia culturala romana", la Madrid.

Belgia

Se apreciaza ca diaspora romana din Belgia numara, inainte de 1990, circa 700 de persoane. Imigranti romani mai vechi sau mai noi, in general cu un nivel de pregatire universitara, s-au integrat in mod firesc in societatea belgiana, fara a ocupa, insa, pozitii importante in plan politic sau economic. Din 1990 s-au mai stabilit in Belgia circa 2.500 de cetateni romani, din care 2.400 au cerut azil politic. Din punct de vedere juridic, o parte insemnata a acestora a renuntat la cetatenia romana.

SUA

Statisticile oficiale nord-americane au inregistrat pentru prima data in 1881, 11 emigranti din teritoriile romanesti. In prezent, se estimeaza ca in SUA traiesc peste un milion de americani de origine romana. Cea mai mare concentrare a originarilor din Romania se afla in orasele din nord-estul SUA - in statele Ohio, Indiana, Michigan, Ilinois, Pennsylvania si la New York.
Comunitatea romana din Statele Unite reprezinta, dupa standardele americane, un grup etnic de marime mijlocie. Conform recensamintelor, aproape 400.000 de cetateni americani se declara de origine romana, plasand comunitatea romana pe locul al 20-lea ca marime in randul celor 71 de grupuri etnice de origine europeana recunoscute oficial.
Ca o nota generala, adevarata viata a comunitatilor romanesti se desfasoara cu preponderenta in jurul bisericilor, unde se manifesta autoritatea morala si spirituala a preotului.Sunt remarcabile eforturile unor comunitati care, pe masura ce se incheaga si se constituie in noi parohii romanesti, se mobilizeaza pentru construirea unei biserici, sau eforturile comunitatilor mai vechi care, la un moment dat, simt nevoia construirii unei noi biserici. Nu lipsesc nici aici, insa, disensiunile si sciziunile. Nu e lipsita de relevanta, din acest punct de vedere, existenta in SUA a doua episcopate ortodoxe romanesti.

Fosta URSS

Potrivit recensamantului din 1989, in fosta uniune romanii erau raspanditi aproape in toate republicile unionale, dupa cum urmeaza : Rusia - 172.671, Republica Kazaha - 33.098, Republica Uzbeca - 5.593, Republica Bielorusa - 4.964, Republica Lituaniana - 3.223, Republica Gruzina - 2.842, Republica Turkmena - 2.466, Republica Azerbaidjana - 1.415, Republica Kirghiza - 1.875, Republica Letona - 1.215, Republica Tadjica - 859, Republica Armeana - 525.
Din surse neoficiale, rezulta ca numarul romanilor din fosta URSS este mult mai mare, aproape dublu fata de cel din statisticile oficiale.

Canada

Primii emigranti romani si-au facut aparitia in Canada intre 1882 si 1918. Al doilea val poate fi considerat cel de dupa primul razboi mondial, pana in 1929, nefiind foarte consistent. Al treilea val este consemnat la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, iar al patrulea poate fi apreciat ca fiind in perioada anilor 1970 si 1980. Conform statisticilor, in 1986 erau inregistrati peste 60.000 de romani-canadieni. Dupa 1990, circa 3.000 de romani s-au stabilit anual in Canada (tara care incurajeaza multiculturalismul etnic/emigratia).
In prezent, in Canada traiesc aproximativ 100.000 de romani si originari din Romania. Cei mai multi se afla in Ontario, Quebec, Alberta, Montreal, Vancouver, Edmonton si Hamilton.

Australia

In Australia se afla, in prezent aproximativ 50.000 de persoane originare din Romania, cifra care include, in afara de romani si etnici maghiari, greci, evrei, germani, sarbi, croati proveniti din tara noastra. De la inceputul aparitiei fenomenului de imigrare, dupa constituirea statului federal, autoritatile nu i-au definit pe nou-venitii drept "minoritari", ci "grupuri etnice". Ignorand ca fiecare dintre aceste etnii au adus in Australia traditiile proprii poporului din care provine, autoritatile au incercat, initial, sa practice o politica dura, de asimilare fortata a noilor veniti - care nu a dat rezultatele scontate.

Argentina

In Argentina sunt stabilite circa 10.000 de persoane de origine romana, majoritatea fiind concentrati in Buenos-Aires, iar in grupuri mai mici in Mendoza, La Plata, Cordoba si Rosario. Emigratia romana se poate imparti in doua categorii: emigratia economica (stabilita inaintea primului razboi mondial si in perioada interbelica) si emigratia politica (venita la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial).

Brazilia

Primele concentrari de romani au aparut in perioada interbelica, in zonele Rio de Janeiro si Sao Paulo, alcatuind emigratia economica. Incepand cu 1960, in Brazilia s-au stabilit, prin casatorie, reintregiri de familie etc., un numar relativ mare de persoane, in special tineri cu pregatire superioara in diverse domenii.

Columbia

In Columbia traiesc circa 40 de persoane de origine romana.

Mexic

Emigratia romana din Mexic este alcatuita din circa 50 de familii, majoritatea locuind in capitala. 80% dintre acestia sunt etnici evrei, unguri si germani plecati din Romania.

Peru

Diaspora romana din Peru s-a constituit prin emigrari, dintre care majoritatea au avut loc pana in 1970, sau prin casatorii mixte. In 1987, in Peru traiau aproximativ 100 de romani.

Venezuela

Diaspora romana de aici este formata din 10.000-12.000 de persoane, prezente in cercurile financiare si comerciale ale statului.



Cifre exotice

Turcia

In Turcia traiesc mai multi romani decat cei 800 atestati statistic. Adica 30.000.

Africa de Sud

Manati de mirajul prosperitatii, circa 3.000 de originari romani au emigrat aici.

Israel

Din datele oficiale reiese ca in Israel ar trai 450.000 de evrei originari din Romania.

Suedia

In Suedia traiesc circa 13.000 de originari din Romania, in cea mai mare parte de origine romana.

Danemarca

In Danemarca traiesc aproximativ 2.000 de romani, fata de 800 in Norvegia si alte cateva sute in Finlanda.

Marea Britanie

Circa 1.500-2.000 de romani s-au stabilit in Marea Britanie, concentrati in special la Londra, Birmingham si Nottingham.

Luxemburg

Aproximativ 300 de romani traiesc in Marele Ducat de Luxemburg.

Statele maghrebiene

Pentru aceste state, cifrele releva prezenta a 1.400 de persoane originare din Romania.

Maroc

In Maroc sunt astazi circa 150 de originari romani, iar in alte state arabe 2.000.



Romanii din jurul Romaniei

Comunitatea ortodoxa a romanilor din Ungaria, foarte puternica la sfarsitul secolului trecut, avea biserica proprie in Budapesta. Prin asimilare si schimbarea raportului intre etnii, actualmente, Biserica Ortodoxa a Romanilor a fost transformata in Biserica Ortodoxa maghiara. Maghiarii explica fenomenul prin sintagma "asimilare naturala". Problema restituirii patrimoniului comunitar si ecleziastic al minoritatii romane din Ungaria cade sub incidenta legii privind retrocedarea sau despagubirile cuvenite pentru bunurile confiscate de regimul comunist ungar. In schimb, patrimoniul imobiliar si mobiliar nu face obiectul cadrului legislativ deoarece acesta nu apartine in totalitate Bisericii Ortodoxe a romanilor din Ungaria sau minoritatilor romanesti din aceasta tara. Numai o mica parte revine comunitatii romanilor.
In sensul repunerii in discutie la nivel interguvernamentul a intregului patrimoniu al Fundatiei Gojdu, subsecretarul de stat Vasiliu a initiat cuprinderea acestei probleme atat in protocol, cat si in propunerile comitetului de specialitate pentru colaborare in problemele minoritatilor. Romanii din Ungaria nu pot accede in Parlament. Desi legal a fost prevazut dreptul minoritatilor de a folosi numele traditionale care sa fie inregistrate ca atare in actele de identitate, autoritatile ungare practica sistematic inscrierea numelor romanilor cu grafie maghiara in absolut toate documentele de identitate. Singurele nume scrise pana de curand in limba romana erau cele de pe crucile din cimitire.

Grecia

Procesul de constituire a diasporei romane din Grecia a inceput in contextul istorico-politic din perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial. Acesteia i s-a adaugat ulterior o emigratie formata in marea ei majoritate din persoane care s-au stabilit in Grecia ca urmare a casatoriilor mixte si intregirilor de familie. Se apreciaza ca diaspora romana numara 2.500 de persoane. Tot in Grecia se afla si cea mai importanta comunitate de aromani, denumiti "cutovlahi" sau "vlahofoni". Diferite surse estimeaza ca in prezent in Grecia traiesc intre 700.000 si 1.200.000 de cetateni de origine aromana. Potrivit prevederilor constitutionale, in Grecia nu sunt, insa, recunoscute minoritatile nationale. Astfel, aromanii sunt considerati greci romanizati, iar autoritatile manifesta o ostilitate fatisa fata de orice manifestare a apartenentei acestora la romanism.

Iugoslavia

Documentele iugoslave post-belice referitoare la componenta etnica a federatiei fac distinctie intre romani si vlahi, autoritatile de la Belgrad folosind prima denumire pentru locuitorii de origine romana din Banatul Iugoslav (Voivodina), iar cea de-a doua pentru cei care locuiesc in restul teritoriului si, mai ales, in Serbia de rasarit (Valea Timocului). Potrivit rezultatelor ultimului recensamant, din martie 1991, in Iugoslavia traiesc 38.832 de romani, aproape 2% din populatia Voivodinei, si 17.000 de vlahi, cifra mult inferioara numarului real al apartenentilor etniei romane din tara vecina. Potrivit reprezentantilor autorizati ai minoritatii romane de aici, numai pe Valea Timocului exista cel putin 600.000-700.000 de romani/vlahi. Situatia in cadrul comunitatii romano/vlahe din Serbia de rasarit, de pe Valea Timocului, ramane in continuare dificila, acestia nefiind recunoscuti ca minoritate nationala si, implicit, nebeneficiind de drepturile si libertatile aferente. Pornind de la ideea ca poate fi minoritate doar comunitatea etnica ce are o tara de origine, romanii/vlahii sunt considerati un grup etnic de origine necunoscuta.

Bulgaria

Porivit primului recensamant realizat in 1905, in Bulgaria fusesera recunoscuti aproximativ 80.000 de romani, cifra care apare si in statisticile din 1910. Dupa fixarea frontierelor, in 1920, recensamanturile arata ca in Bulgaria traiesc 57.312 romani de limba daco-romana si 1794 de limba macedo-romana. In 1926, statul bulgar recunostea prezenta a 83.746 de romani.
Desi in documentele datand din anul 1965 (ulterior nu s-au mai publicat date oficiale), in Bulgaria traiau 6.000 de romani, unii istorici si specialisti bulgari apreciaza ca, in prezent, pe teritoriul bulgar traiesc aproximativ 125.000-150.000 de romani, concentrati in partea de nord. Minoritatea romana este astfel a doua minoritate ca importanta si numar din Bulgaria, dupa cea turca.
Intrucat Constitutia bulgara nu recunoaste existenta minoritatilor etnice, nu exista structuri oficiale specializate care sa aiba in preocupare sprijinirea si monitorizarea activitatilor desfasurate de aceste grupuri.

Ucraina

Dupa semnarea si ratificarea Tratatului bilateral romano-ucrainean, la nivel local nu au fost materializate masuri si actiuni concrete care sa duca la indeplinirea prevederilor acestuia referitoare la comunitatile romanesti din Ucraina. Prin intermediul mass-media si in contactele directe la diverse intruniri cu reprezentantii localitatilor cu pondere romaneasca, autoritatile ucrainene acrediteaza ideea ca, in virtutea Constitutiei Ucrainei, statul a acordat in permanenta o atentie deosebita respectarii tuturor drepturilor comunitatilor romanesti, tratament care nu aplica etnicilor ucraineni din Romania, acuzand deschis statul roman de neadaptare la conceptiile moderne ale politicii fata de minoritati. In mod cert, in Ucraina exista si se manifesta activ cercuri antiromanesti care, incurajate sau sprijinite de autoritati, pun in practica politica de revigorare a sentimentului nationalist-extremist, caracterizat prin intoleranta etnica si anihilare a constiintei nationale a celorlalte comunitati. Este cert faptul ca, speculand anumite animozitati interne, autoritatile ucrainene controleaza activitatea unora dintre aceste societati prin elementele infiltrate in conducerea lor, organizand in acelasi timp, actiuni de discreditare a liderilor romani cunoscuti cu pozitii nationale si unioniste. Conform ultimului recensamant, din 1989, in Ucraina locuiesc 459.000 de romani, a treia comunitate numerica dupa ucraineni si rusi, impartiti in mod arbitrar de autoritati in 324.000 "moldoveni" si 135.000 romani.

Macedonia

Populatia aromana de pe teritoriul actual al Fostei Republici Iugoslave Macedonia, cunoscuta mai mult sub numele de vlahi, insumeaza intre 150.000-180.000 persoane, traind in grupuri compacte in Bitolia, Ohrid, Prilep precum si pe Valea Vardarului. Potrivit datelor oficiale, in Macedonia traiesc doar 7.764 de vlahi (aromani). Majoritatea aromanilor din Macedonia se considera un popor inrudit cu poporul roman, dar cu trasaturi proprii in ceea ce priveste evolutia, limba si cultura sa. In ultimii doi ani, conducerea de la Skopje, constienta de importanta elementului aromanesc in viata politica si social-economica a inceput sa manifeste intelegere fata de solicitarile liderilor aromani. Incepand cu anul scolar 1995-1995, aromanilor li s-a permis organizarea de cursuri facultative in limba materna la scolile cu populatie vlaha.

Republica Moldova

In Basarabia traiesc 2.794.749 de moldoveni/romani reprezentand 64,5% din populatie. Urmeaza ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, tiganii, bielorusii etc. Minoritatea ucraineana, cea mai numeroasa, este concentrata indeosebi in raioanele de sud ale Republicii, respectiv la Basarabasca, Ciadir-Lunga, Comrat, Taraclia si Vulcanesti. Comunitatea rusilor este dominanta in zonele urbane, in Chisinau, Balti, Tighina si Tiraspol.

Albania

Ramura sudica a poporului roman, despartita de trunchiul principal, aflat pe teritoriul Daciei istorice, prin interpunerea populatiilor migratoare slave este cunoscuta, in general, sub numele de aromani. Aromanii au alcatuit in Albania comunitati compacte, grupate in jurul principalului centru de civilizatie aromaneasca din Balcani, Moscopole, in apropiere de orasul albanez de astazi Korcea. La inceputul secolului al XVIII-lea, in Moscopole erau inregistrati 50.000 de locuitori si peste 12.000 de case, 14 bresle de mestesugari, o tipografie, o biblioteca, o academie, o casa a saracilor, un orfelinat, 24 de biserici si zeci de alte edificii. In anii 1760-1790 orasul a fost ars de Ali Pasa din Ianina si de trupele albaneze, determinand emigrarea populatiei. Moscopole mai numara astazi 1.000 de locuitori. Trebuie mentionat ca aromanii din Albania au fost supusi unui tratament brutal de deznationalizare in perioada comunista. Totusi, la 13 martie 1913, Guvernul Romaniei a sprijinit printr-un "Pro-memoria" trimis Foreign Office-ului, crearea unui stat albanez independent care avea sa cuprinda cat mai multe teritorii locuite de aromani. Autoritatile de azi de la Tirana nu au raspuns solicitarilor aromanilor pentru sprijinirea renasterii lor lingvistice, culturale si spirituale si, in general, nu agreeaza un tratament diferentiat pentru populatia aromana.
(moldova.go.ro)





KGB si revolutiile din Europa de Est - de anita47 la: 14/01/2004 12:15:05
(la: La multi ani Romania !)
Probabil ca numai in Romania anatomia comuna a evenimentelor istorice din anul 1989 continua sa fie - vorba poetului - lung prilej de vorbe si de ipoteze. In Occident, ca si in restul statelor Europei de Est, evenimentele din 1989 sunt de mult clarificate. Faptul ca multimile au fost atrase in strada de perspectiva ispititoare de a scapa de comunism a fost infatisat de Iliescu & Co drept o explozie populara, spontana. Trecandu-se, ca de obicei, sub tacere evenimentele care au facut posibila eliminarea, printr-o lovitura de stat, a clanului Ceausescu. Altii insa, ca presedintele Havel, n-au ascuns propriului popor adevarul legat de planul rasturnarii comunismului ca sistem si nici factorii, de mare complexitate, care au guvernat si monitorizat aceasta schimbare istorica generala, a unei jumatati de continent.

Cunoscutul dizident sovietic, Vladimir Bukovski - una dintre sursele cele mai bine informate, in ultimii douazeci de ani, din Estul Europei - dezvaluia urmatoarele, inca din 1990:

"Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii [U.R.S.S. - n.n.] si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand indeosebi circumstantele favorabile distrugerii zidului Berlinului" ("L'Empire du moindre mal', Libre Journal, Paris, nr. 1, sept-oct, 1990, p.30).

Strategia urmarita de U.R.S.S. fusese pusa la punct, inca din 1984, de Andropov si KGB (Directoratul nr. 1 - PGU) si urmarea un scop strategic. Acest scop strategic a fost definit de contele Alexandre De Maranches (fostul sef al SDECE-ului francez), care l-a citat pe unul dintre apropiatii lui Gorbaciov, anume Gheorghi Arbatov, cel care a afirmat: "U.R.S.S. va face cel mai rau lucru cu putinta: ea va va lipsi de dusmanul vostru" (Le Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990). Mai limpede a expus aceasta strategie sovietica, initiata de Andropov si transpusa in practica de Gorbaciov, Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat ca "Uniunea Sovietica isi propusese drept scop acela de a pleca, pentru a ramane" (vezi art. "Les marches lointaines de l 'Empire: partir pour rester", in Jean Marie Benoist "Apres Gorbatchev", Paris, 1990, p.137 si urmatoarele).

Si mai explicit asupra scopului strategic urmarit de Gorbaciov prin schimbarea la fata din 1989, ulterior prin puciul lui Potemkin (august 1991), a fost Lev Nevrozov, cand a scris "In partida sa de sah pentru dominatia mondiala, Kremlinul si-a sacrificat stapanirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese, pentru a-si asigura o mai buna penetrare a economiei si tehnologiei Europei Occidentale ("The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment", Midstream, 1990, p.1)". Insusi Erich Honecker, liderul comunist est-german, a confirmat ca a existat o strategie pe termen lung a KGB-ului si a evocat "o scurta vizita a lui Sevardnadze pe tarmul Marii Negre in toamna lui 1984, adica inca in timpul lui Cernenko, in cursul careia s-a cazut de acord asupra faptului ca totul trebuia sa se schimbe, in Uniunea Sovietica si in alte parti" Erich Honecker, interviu acordat televiziunii germane DSF, la 10 octombrie 1990, orele 20,15). Ac!elasi Honecker dezvaluia, la 21 noiembrie 1990, politica "Casei comune si europene" a lui Gorbaciov si adevaratele sale resorturi, intr-un alt interviu: "Destituirea mea ca sef al partidului si al statului este rezultatul unei manevre de anvergura, ai carei instigatori continua sa ramana in umbra. Cei care astazi se lauda cu aceasta actiune nu sunt altceva decat plevusca. Ne aflam in prezenta unor schimbari extrem de importante, care nu au aparut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multa vreme, la scara europeana si chiar mondiala. (...) Reunificarea Germaniei trebuia sa fie considerata ca o contributie la construirea “Casei europene si, data fiind situata actuala, lucrul acesta nu putea fi atins decat printr-o transformare a sistemului politic din RDG" Erich Honecker, interviu acordat ziarului "Berliner Wochenpost", 21 noiembrie 1990). Este, probabil, una dintre cele mai importante dezvaluiri asupra culiselor geostrategice ale rasturnarii comunismului in intreaga Europa de Est, facuta de stapanul STASI. De remarcat este faptul ca Honecker vorbeste de schimbari planificate de multa vreme, nu numai la scara europeana, ci si mondiala. Evenimentele ulterioare lui '90 au confirmat aceasta directie: eliminarea lui Mobutu, Suharto etc. pledeaza pentru un proces continuu la scara internationala. Un lucru este cert: tratativele Gorbaciov-Kohl, privind conditiile reunificarii Germaniei, s-au materializat prin pactul Kohl-Gorbaciov, de la Geneva, din septembrie 1990, care a stabilit, intre altele, noile sfere de influenta, din Europa de Est si Balcanica. Razboiul din Iugoslavia, declansat in 1991, este un exemplu notoriu in acest sens.

Daca Gyula Horn, ministrul de externe al Ungariei comuniste - vechi membru al serviciului secret maghiar AVO (vezi declaratia contelui Stephen Bethien, membru al Parlamentului ungar) si documentele transmise de televiziunea ungara in mai l994 - a deschis granita pentru miile de refuigiati est-germani aflati la frontiera cu Austria, in schimb, Zidul Berllnului a cazut, in urma unui asa-zis accident. In realitate, inca de la mijiocul anilor '80, KGB-ul a creat la Berlin o antena (rezistenta) ultasecreta, codificata Luci (Fulgerul), care actiona independent de sediul est-german al KGB-ului, de la Kalhorst, si care nu avea nici cel mai mic contact cu STASI. Existenta acestei unitati ultrasecrete nu era cunoscuta decat de membrii Diviziei a 4-a a KGB-ului si de cativa din membrii statului sau major de la Moscova, in primul rand de generalul Anatoli Novikov. Sarcina grupului Luci: restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului, in pregatirea reunificarii (vezi Raif Georg Reuth, Andrea Bonte "Das Komplott", Munchen, 1993, p.210 si urmatoarele). Printre altele, grupul Luci organiza manifestatii de strada - unele insumand cate 100.000 de oameni - cu caracter anticomunist si chiar antisovietic.

Ori pentru a elimina din viata politica lideri interimari, ca Hans Modrow. Demolarea Zidului Berlinului a fost doar una din sarcinile grupului Luci, in modelarea peisajului est-german, in vederea reunificarii negociate de Kohl cu Gorbaciov.

Cele mai importante declaratii privind rolul KGB-ului in evenimentele din 1989 raman, probabil, cele ale presedintelui ceh Vaclav Havel. Dizident binecunoscut de peste trei decenii, Havel este unul dintre oamenii care - asemenea lui Lech Walesa - au facut istorie in Europa de Est. Remarcabil este faptul ca, dupa ce a devenit presedinte al tarii sale, Havel nu a rescris istoria, dupa modelele binecunoscute, ci a continuat sa marturiseasca adevarul, indiferent care ar fi fost acesta. Astfel, Presedintele Havel a dezvaluit ca 'Revolutia de catifea" de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declansata de KGB. Havel a definit aceasta operatiune drept "un complot pentru abolirea regimului comunist", condus de brejnevistul Gustav Husak. Complotistii, potrivit lui Havel, s-au folosit de protestele studentilor pentru a ridica noul regim in sa, si pentru a realiza reforma de tip gorbaciovist. Tot Havel a mai dezvaluit ca, initial, s-a dorit aducerea la putere a unui membru al cabinetului Dubcek (din 1968), aflat in exil la Viena, dar acesta a declinat oferta. Marturisirea lui Havel de la BBC (vezi filmul documentar "Czechmate", (BBC) a fost apoi reluata, in rezumat, si in "Die Welt", fiind sustinuta astazi si prin alte dovezi.

Astfel, generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB-ului), a sosit in ajun, personal, la Praga, impreuna cu un grup de visautniki, ofiteri spetznaz (operatiuni speciale), care actioneaza de regula in civil. Gen. Grusko si gen. Teslenko (insarcinatul la Praga al KGB- ului) au condus, impreuna cu colegul lor, cehul Alois Lorenc (Seful STB, Securitatea cehoslovaca), intreaga desfaasurare a revolutiei de catifea dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat ca Lorenc vizitase anterior Moscova, unde fusese instruit asupra viitoarelor evenimente. Practic, evenimenzele de la Praga au fost starnite de locotenentul STB Ruzicka, cel care a transformat, cu ajutorul sovieticilor; manifestatia de comemorare a unei victime a militienilor praghezi intr-una de protest. Ofiterii spetznaz, care de la aeroportul "Ruzine" se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe gen. Grusko, seful lor, cu mersul revolutiei cehe. Un aspect interesant, semnalat de corespondentii straini: militienii praghezi, care s-au manifestat initial extrem de violent fata de manifestanti, au disparut apoi pur si simplu, lasand bulevardele in mana manifestantilor. Pentru multi corespondenti straini, violenta initiala neobisnuita a militiei pragheze a avut un caracter provocator, deliberat. In noaptea de 17 noiembrie 1989, gen. Grusko si echipa sa spetznaz au parasit Praga, la fel de discret precum aparusera. Revolutia de catifea izbandise. In ceea ce priveste Romania, ne multumlm sa-l citam pe Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, care a explicat: "Ion Iliescu avea in vremea aceea legaturi destul de strinse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Ceausescu" Toporovski adauga: "Pentru a incepe operatiunea propriu-zisa, noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece, altminteri, actiunea ar fi prezentat dificultati". Despre prezenta la Timisoara, apoi la Bucuresti, a turistilor sovietici n-are rost sa mai amintim. Acestia au actionat mana in mana cu ofiterii Romani de profil, de la unitatea 404, ca maiorul Ghergulescu ori simpaticul Trutulescu. Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in cateva ore, in dimineata de 22 decembrie '89, cand dictatorul a fost parasit, in mod subit, de toti colaboratorii. A fost arestat practic, in sediul C.C.-ului, expediat sub escorta la Targoviste si executat dupa un proces sumar



2. "REVOLUTIA", CA TEHNICA A "LOVITURII DE STAT"

In cartea "Gorbacev and the Est-European Revolutions" (Gorbaciov si revolutiile est-europene), publica la Londra in 1990, Mark Almod, profesor de istorie moderna la Oxford University, ajunge si el la concluzia ca revolutia de catifea din Cehoslovacia a fost declansata de un complot al KGB-ului, dirijat la fata locului de gen. Viktor Grusko (sosit special in acest scop de La Moscova la Praga), impreuna cu rezidentul KGB-ului din Cehosiovacia la acea vrerne, gen. Teslenko, si cu seful STB-ului Alois Lorenc, iar Frontul Salvarii Nationale din Romania fusese, in realitate, creat de KGB cu mult inaintea caderii lui Ceausescu. Almond noteaza: "Moscova si KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformarile din Europa rasariteana si centrala, iar acestea s-au savarsit cu cea mai mare usurinta deoarece a fost suficient sa se activeze rezistentele care existau deja."

La randul ei, Evghenia Albaz a oferit numeroase amanunte legate de aceste activitati ale KGB, in remarcabila sa carte Geheimimperium KGB (Munchen, 1992, pag.232 si urmatoarele).

In Polonia, in noiembrie 1987, ofiteni SB (securitatea poloneza) au oferit ajutor logistic membrilor opozitiei, grupati in sindicatul Solidaritatea, in numele mimstrului de interne Kiszczak, pentru organizarea grevelor care au izbucnit in aprilie 1988 (vezi Francoise Tolirn, "Les fins du comunisme", pag. 47). Pe langa aceasta, SB-ul a propus Solidaritatii sa tipareasca si sa distribuie ziarele de opozitie (vezi Andrej Zarach, in Solidarnost Waszoca, nr. 300, feb.1993). Pana la urma, Gorbaciov i-a dat lui Jaruzeiski ordinul de a abandona puterea in favoarea Solidaritdtii. Potrivit unei informatii aparute in presa americana, in septembrie 1995, Solidaritatea numara, inca de la infiintarea sa, peste un milion de membri de partid, inclusiv 42 dintre cei 200 de membri ai Comitetului central ales in 1981. Anatoli Golitin sustine in cartea sa "New Lies for Old" noi minciuni in locul celor vechi) din 1984 ca in 1981 Solidaritatea fusese suprimata la ordinul KGB de catre Jaruuelski, tocmai pentru a convinge Occidentul de autenticitatea miscarii, iar conducerea sindicatului internata intr-un castel, cu tot confortul. Dupa negocierile lui Walesa cu guvernul comunist (martie 1989), liderul Solidaritatii a acceptat ca 65% din Seim (parlamentul polonez) sa revina comunistiloriar Jaruzelski - adica tocmai cel ce suprimase sindicatul in 1981 si decretase legea martiala- sa devina presedintele primului Seim liber. In decembrie 1990, Jaruzeleski s-a retras elegant iar Walesa a devenit primul presedinte al Poloniei democrate. La 2 martie 1989, Walesa a declarat saptamanalului sovietic "Timpuri noi" urmatoarele: "Vom lasa puterea in mainile comunistilor, dar va fi altfel decat pana acum. O sa-i lasam sa-si slujeasca poporul mai bine, sa respecte legea si sa raspunda in fata societatii. Noi suntem pregatiti sa cooperam constructiv cu asemenea autoritati.

In Ungaria, istoricul Istvan Nemeskurty ajungea la urmatoarea concluzie: Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut, si nu stim de ce, este ca marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, ne-a eliberat dintr-o data. Ea a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese de "gat". ("Magyar Nemzet", 16 martie 1991).

Aceste intelegeri geopolitice, cu caracter istoric, s-au materializat in 1989 prin prabusirea, in numai cateva luni, a comunismului in toate tarile est-europene, printr-o serie de asa-zise revolutii, toate dirijate, fara exceptie, de serviciile secrete - KGB, in primul rind - dar si de serviciile secrete occidentale, precum si de retelele acestora din tarile est-europene,

pe un teren psihologic si de mentalitate pregatit minutios din vreme. Mai exact, imediat dupa venirea globalistului Gorbaciov la putere in U.R.S.S., in 1985, prin utilizarea tehnicilor de dezinformare si manipulare in masa. Estul si Vestul - Gorbaciov si Occidentul - se pusesera de acord in 1989 ca divizarea Europei sa fie abolita iar Germania sa fie reunificata (intre altele, si prin demolarea, simbolica, a "Zidului Berlinului", operatiune declansata de grupul "Luci" (Fulgerul KGB-ului). Scopul: reunificarea politica si economica a Europei, a construirii Casei Comune Europene, cum se exprima insusi Gorbaciov, ca o componenta esentiala a Noii Ordini Mondiale, preconizate de organizatiile globaliste, in primul rand de CFR (Council of Foreign Relations) si de Comisia Trilaterala, organizatii care grupeaza elita politica bancara, stiintifica si militara aflata la putere in SUA de peste jumatate de secol, cu enorme influente si ramificatii in lumea intreaga. Or, pentru a reunifica Germania, apoi Europa, pentru construirea unei Case Comune Europene era necesar ca, mai intai, vechile regimuri totalitare, comuniste, din estul Europei sa fie rasturnate. Sarcina rasturnarii acestor regimuri a fost incredintata, in chip firesc, profesionistilor serviciilor secrete din est si din vest, specializati in tehnica loviturii de stat si a manipularii in masa. Calea urmata a fost insa adaptata situatiei concrete din fiecare tara comunista est- europeana, mergand de la puciul de palat (Bulgaria) la revolutii (Cehoslovacia, Germania rasariteana, Romania), mai mult sau mai putin de catifea, mai mult sau mai putin sangeroase.

Trebuie precizat ca exista trei tipuri, trei scenani posibile, pentru a realiza o lovitura de stat si a prelua puterea: 1) "lovitura de palat"; 2) "puciul militar"; 3)"revolutia populara”. Prima forma a loviturii de stat - "lovitura de palat" - se realizeaza departe de ochii si urechile multimii, apartine de regula unei factiuni aflata la putere, apropiata clanului conducator (uneori chiar din cadrul clanului), si se sprijina pe unii sefi militari sau din serviciile secrete cistigatii de partea complotistilor.

A doua forma a loviturii de stat, "puciul militar", se deruleaza la vedere, cu desfaurarea de trupe si tancuri pe strazi, de cateva unitati rebele si poate avea caracter sangeros, mai ales daca exista confruntari cu trupele fidele clanului conducator. Nu antreneaza insa masele si urmareste acelasi obiectiv: arestarea sau suprimarea sefilor statului.

A treia forma a lovituni de stat, asa-zisa "revolutie", este, de regula, sangeroass. “Revolutia populard" are doua componente:

Un "puci militar", mascat de o "revolta-populara", provocata prin dezinformare si manipulare. Presupune scoaterea maselor in strada. Tipica pentru "lovitura de palat" a fost, de pilda, arestarea in 1943 a lui Mussolini, chemat pentru o asa-zisa "audienta" la regele Victor Emmanuel sau arestarea (dupa modelul italian) a lui Antonescu, la Palat, in august '44. In 1989, schimbarea lui Jivkov in Bulgaria, cu Mladenov, a fost o astfel de "lovitura de culise". In schimb, o lovitura de stat prin "puci militar" a constituit-o debarcarea presedintelui comunist Salvador Allende Gossens de catre armata (Chile, 1973), in momentul cand acesta pregatea (ajutat de serviciile secrete sovietice si cubaneze) propria sa lovitura de stat, impotriva armatei chiliene, si instaurarea comunismului in Chile. La fel de tipice au fost toate "puciurile militare", derulate in anii '50 si ‘'60 in statele latino-americane, cu sprijinul secret al CIA, ca Operatiunea “Diabolo", din 1954, contra presedintelui procomunist Jacobo Guzman din Guatemala ori "Lovitura de cocaina" din Bolivia din 1982, contra presedintelui Heman Zauso. Toate, orchestrate de asi ai operatiunilor speciale, paramilitare, din cadrul CIA, ca Howard Hunt, Frank Sturgis ori Guy Bannister.

Cit despre revolutii, mentionam doua asemenea lovituri de stat, exemple tipice in materie. Astfel, asa-zisa mare revolutie bolsevica din octombrie a fost in realitate un simplu puci, finantat de "Banca Imperiala" a Germaniei si realizat cu agenti germani, dupa ce Berlinul ii teleghidase anterior pe Lenin si vreo 400 de bolsevici, cu un tren plumbuit, din Elvetia (unde acestia se aflau in exil) in Rusia. Pentru ca Lenin sa preia puterea si sa incheie o pace separata in Est cu Germania, iar aceasta sa-si transfere grabnic trupele in Vest (debarcau americanii). In acest scop, pana si presa bolsevica ("Pravda") a fost tiparita cu finantare germana. Se cunosc astazi foarte exact, din documente, numele ofiterilor germani care au condus puciul de la Palatul de Iarna din Petersburg. Interesant este ca, pana in 1921, agentii germani au asigurat securitatea personala lui Lenin si a conducatorilor bolsevici, in timp ce consilierii militari germani dirijau Armata Rosie in Razboiul civil. Doar masa de manevra a fost ruseasca. Ceva mai aproape de zilele noastre, realizata printr-o "revolutie populara" dirijata de serviciile secrete, a fost "Operatiunea Ajax" a CIA, de la Teheran din 1953. Dupa ce sovieticii organizasera anterior o lovitura de stat, rasturnindu-l pe Sah de la putere si impunind in schimb o marioneta a Moscovei, pe presedintele Mossadegh (fostul prim-mimstru), CIA a contraatacat." Kermit" Roosevelt, cu ajutorul lui Otto Skorzeny (racolat de americani la sfarsitul razboiului, prin intermediul lui Gehien, pe "Filiera sobolanilor"), a declansat o "revolutie populara" la Teheran, incitand populatia religioasa impotriva lui Mossadegh, descris drept un ateu, o marioneta bolsevica a comunistilor iranieni sustinuti de Moscova. Manipuland astfel populatia revoltata, agentii CIA l-au alungat pe Mossadegh. Sahul (refugiat cu familia la Roma) s-a intors la Teheran, pre!uandu-si tronul iar SUA, influenta asupra Iranului.

O a doua precizare, importanta: toate serviciile secrete ale marilor puteri ori ale puterilor regionale detin unitati specializate in declansarea de revolte populare, revolutii si miscari de eliberare. Aceste unitati sunt formate din experti in tehnicile dezinformarii si manipularii maselor, care actioneaza in tarile-tinta, sub acoperiri diverse, la momentul oportun: turisti, ziaristi, diplomati, echipe de caritate, preoti, sportivi etc. Asadar, fiecare serviciu secret important include si o unitate speciala, care se ocupa de organizarea revoltelor populare, revolutiilor si a miscarilor de eliberare. Facem aceste precizari pentru a clarifica confuziile, cultivate deliberat de cei interesati sa profite in plan politic, prezentandu-se natiunii drept emanati ai unei revolte spontane a poporului, asadar impusi de vointa populara liber exprimata, cu avantajele politice conferite de o asemenea imagine publica. Fara sa mentioneze, bineinteles, si culisele care au facut posibila declansarea revoltei spontane si a manipularii maselor, soldata uneori cu varsare de sange nevinovat, de la cateva persoane pana la cateva sute sau chiar mii de morti. Pusa, de regula, pe seama odiosului regim proaspat rasturnat si a aparatului de represiune al fostului dictator. Regizorii adevarati, cei care au stat in umbra revoltei populare, a revolutiei, manipulind opinia publica prin mass-media, precum si nucleul paramilitar utilizat in lovitura de stat, raman ani de zile - ori pentru totdeauna - necunoscuti marelui public. Caci profanii nu sunt niciodata tolerati in templul conspiratiei. Complotistii prefera sa pozeze, in astfel de situatii, drept persoane aduse la putere pe creasta valului revoltei populare. Oameni care se cunoscusera in acele momente fierbinti, niciodata mai inainte. Fara nici o legatura cu fostul regim ori, mai ales, cu fortele externe. Negarea implicarii fortelor externe in orchestrarea unei revolutii populare este o axioma pentru noii emanati. Culisele sunt categorisite drept scenarii si teorii conspirativiste.

Poporul si revolta spontana, iata cuvintele cheie, rituale.



3. "COMPLOTUL GENERALILOR" - LOVITURA DE STAT ESUATA DIN 1984

In Romania, manevrele KGB-ului si GRU-ului, precum si operatiunile acestora de influentare a principalilor actori ai evenimentelor din decembrie '89, datau de mai multi ani. In iunie '89, doua personaje emblematice se intalneau in Parcul Herastrau: Ion Iliescu si generalul Nicolae Militaru. intalnirea conspirativa a celor doi a fost confirmata, ulterior, atat de Petre Roman in "Le Monde" din 05.01.1990, cat si de Silviu Brucan intr-un interviu din martie 1990. Din declaratia unui fost securist, din echipa de filaj, reiese ca Militaru dorea sa-l informeze pe Iliescu, cu ocazia plimbarii lor conspirative, despre constituirea unei alte grupari cu numele de Front. In iarna lui 1988, Comitetul Salvarii Nationale - infiintat inca din 1984 - se transformase in Frontul Salvarii Nationale. Acum aparuse concurenta.

In 1982, generalul Militaru il contactase pe Iliescu la spitalul "Elias". Iliescu venise la "Elias" ca sa-i faca o vizita lui Valter Roman iar gen. Militaru, internat si el in spital, profitase de moment si- l abordase direct pe Iliescu: "Dom'le, nu se gasesc in Romania niste forte sa-l arunce peste bord pe Ceausescu?" Prudent, Iliescu s-a ferit sa dea un raspuns transant dar, dupa ce generalul Militaru s-a externat, l-a rugat sa-l viziteze la "Consiliul National al Apelor", unde Iliescu avea rang de ministru. Cei doi s-au deplasat cu masina institutiei pina in Parcul Herastrau, ca sa se explice.

Principala dilema a celor doi conspiratori a fost explicata mai tarziu, nu fara umor, de generalul Militaru. Iliescu era de parere ca, pentru rasturnarea lui Ceausescu, trebuia organizat un soi de puci militar. "Cativa militari, un fel de pir-pir-pir si cu asta basta!" ii rezumase Iliescu toata filozofia complotului. Militaru, in schimb, sustinea implicarea maselor in lovitura. "Dom'le, daca nu sunt angrenate si masele populare, nu iese nimic." Pana la urma s-au despartit, fiecare cu ideea lui. "Ne-am despartit cu aceasta idee: el cu pir-pir-ul lui si eu cu masele populare", si-a amintit, mai tarziu, Militaru. Decizia urma, bineinteles, sa fie luata in alta parte.

La Moscova, in iunie '89, cand cei doi se plimbau prin Herastrau, lucrurile evoluasera mult fata de anii '82-'84. In '87, pe fundalul deschis de operatiunea tip "maskirovka" lansata de Gorbaciov, prin vehicularea conceptelor-capcana de glasnosti (transparenta) si perestroika (restructurare) - care incerca sa induca din nou in mass-media ideea comunismului reformabil (dupa aceea a comunismului cu chip uman, experimentat in cursul Primaverii de la Praga din '6 - Iliescu publicase un articol, Creatie si informatie, in care mesajul cifrat catre tovarasii sai era:

Este necesar sa introducem «restructurarea» (perestroika). Filiatia spirituala era foarte clara: Gorbaciov si operatiunea de imagine pe care acesta o derula din 1985, cu sprijinul Directoratului I al KGB. Or, glasnosti si perestroika nu erau niste concepte noi.

In sec. XIX, tarul Alexandru al Il-lea, in instructiunile sale catre cenzura, sustinea ca presa trebuie sa dea dovada de glasnosti - o transparenta limitata si subtil controlata - atunci cand articolele sau cartile dezbateau reformele din Rusia timpului. Mai clar fusese Cernasevski, in "Scrisoare fara adresa" (republicata la Moscova, in 1983), unde la pag. 495 denunta, foarte transant, glasnosti-ul pe care il definea astfel: "expresie birocratica plasmuita sa inlocuiasca conceptul propriu-zis al libertatii de exprimare". Era imposibil ca acest substitut perfid al libertatii propriu- zise de opinie sa nu atraga atentia bolsevicilor si propagandei lor. Potrivit lui Michel Hellei, Lenin insusi folosise cuvantul glasnosti de patruzeci si sase de ori in scrierile sale. NEP-ul (Noua Politica Economica), perioada de liberalizare relativa din Rusia dintre 1921 si 1928, fusese prezentata de Lenin drept o perestroika si un glasnosti, dupa anii comunismului de razboi (1918- 1921). Stalin folosise, la randul sau, conceptul de perestroika, in anii '30 si '40. Prin articolul "Creatie si informatie" din 1987, Iliescu isi deconspira inca o data legaturile vechi pe care la avea cu U.R.S.S. si aparatul de influenta al Moscovei.

Promovat de Ceausescu dupa 1965, Iliescu devenise, la 38 de ani, membru al Comitetului Central. Apoi, in 1971, secretar al CC al PCR, responsabil cu propaganda. Dupa calatoria lui Ceausescu in China si in Coreea de Nord din 1971, Iliescu primise sarcina sa regizeze un fel de minirevolutie culturala romaneasca si sa organizeze cultul geniului carpatin. Cum Iliescu se considera, inca din 1968, alternativa la conducerea partidului, nu s-a aratat dispus sa intretina cultul celui pe care, de fapt, abia astepta sa-l inlocrnasca de la putere. Temator fata de perspectiva ca Moscova sa-l schimbe cu Iliescu, Ceausescu l-a expediat pe acesta secretar doi al judetului Timis, apoi prim-secretar la Iasi. Ruptura de Ceausescu si adevarata marginalizare a lui Iliescu a aparut abia in 1984, cand Iliescu si-a pierdut calitatea de membru al Comitetului Central, devenind director la Editura "Tehnica". Functie, oricum, inclusa in nomenclatura partidului. in 1986, imediat dupa venirea lui Gorbaciov la putere, Iliescu iese in fata.

Celalalt plimbaret prin Herastrau in iunie '89, generalul Militaru, participase la toate conspiratiile urzite contra lui Ceausescu. Format in U.R.S.S. - ca si Iliescu - dar la scoala GRU-ului (serviciul secret militar sovietic), gen. Militaru se aliase inca din 1973 cu gen. Ion Ionita ministrul Apararii Nationale, impotriva lui Ceausescu. Dupa ce Militaru a fost martor la o discutie telefonica dura a lui lonita cu Ceausescu, ministrul Apararii l-a chestionat transant:

"Ma tu esti de acord cu mine?" "Da", a raspuns prompt Militaru. "Ramai pe langa mine, vor urma si altele", a prevestit lonita. Potrivit lui Militaru, in 1974, in padurea Baneasa, Maurer - mazilit si el de Ceausescu - i-a spus "Esti tanar, poti sa mai faci ceva pentru tara asta, Militarule. Eu te ajut cu ce pot, dar daca o faci, fa-o. Este absolut necesar" Militaru a incercat sa puna in legatura grupul generalului Ionita cu grupul civililor condus de Iliescu, intre care se numara Virgil Magureanu, dar si Vasile Patilinet ori Virgil Trofin (depistat, marginalizat si sinucis in 1982). In 1983, prima tentativa de lovitura esueaza. Un an mai tarziu, avertizati din vreme de Ioan Ursu cu detaliile vizitei in Germania Occidentala a lui Ceausescu, programata pentru toamna, a fost elaborat alt plan pentru o lovitura de stat militara, cu sprijinul aripii civile a conspiratiei. Informat de securitate, Ceausescu a dispus trecerea in retragere a mai multor generali si mutarea unitatilor rebele din Bucuresti, intr-o singura noapte, organizatia conspirativa a generalilor s-a dizolvat, cel putin aparent, iar Patilinet a disparut apoi intr-un accident de masina in Turcia. Dispare ulterior, in conditii suspecte, si Ion Ionita. Militaru considera ca tradatorii din 1984 se pare ca fusesera generalii Dragu si Popa. In iarna '84/'85 ia fiinta "Comitetul Salvarii Nationale", devenit in 1988 "Frontul Salvarii Nationale". In 1987, Militaru se deplaseaza la Constanta si ia legatura cu consulul sovietic, care il asigura ca U.R.S.S. va fi prima tara care sa recunoaste noile autoritati, in cazul rasturnarii lui Ceausescu. Un alt contact al complotistilor cu Moscova a fost consulatul sovietic de la Constanta, prin gen. Vasile Ionel. Dupa moartea lui Ion Ionita (1987), Iliescu si Militaru stabilisera sa se intalneasca in prima zi de marti, de la inceputul fiecarei luni. In vara lui '89, au loc alte doua evenimente importante, ramase in umbra: gen Stanculescu si familia isi petrec, ca din intamplare, concediul la Lacul Balaton, in compania ministrului ungar al Apararii, Ferencz Karpati; exilat la Damaroaia, Silviu Brucan face in noiembric '89 naveta Damaroaia - Washington - Moscova, unde afirma ca s-ar fi intalnit cu Gorbaciov si ar fi discutat cadrul in care urma sa cada Ceausescu, ca si cel al viitoarei noi puteri, exilat la Focsani, Virgil Magureanu intreprinde si el cateva vizite in U.R.S.S., in a doua parte a lui '89.



4. "FIRUL ROSU" CU KREMLINUL: ILIESCU, STANCULESCU SI MILITARU AU TINUT PERMANENT LEGATURA CU MOSCOVA DIN SEDIUL M.Ap.N.

Intrat in istorie prin celebrul sau picior de ghips, jocul generalului Stanculescu din '89 include si cateva pete albe, mai importante poate decit piciorul ghipsat. Prima, si cea mai importanta dezvaluire, este ca Stanculescu si-a petrecut concediul din vara lui '89 la Lacul Balaton din Ungaria, impreuna cu familia, in compania ministrului ungar al Apararii, gen. Ferencz Karpati, si el in vacanta cu familia.

Provenit dintr-o familie de ofiteri din Tecuci, gen. Stanculescu a jucat un rol cheie sub regimul Ceausescu, in domeniul sensibil al comertului cu arme. Intr-un amplu interviu din Ziua, Stanculescu a amintit cativa parteneri, pe care i-a cunoscut in afacerile cu armament ale clanului Ceausescu. Printre acestia se numara si sirianul Al-Kassar, unul dintre pionii binecunoscuti ai Moscovei in Orientul Apropiat, implicat in multe dintre afacerile oculte din anii '79-'80 (inclusiv in afacerile "Lockerbie" si "Achile Lauro"). Potrivit unor surse ungare, gen. Stanculescu s-ar fi angajat in vara ini '89 la Balaton ca Armata Romana nu va interveni in cazul unor actiuni anti- ceausiste (informatie confirmata si de Antonia Rados in "Die Verschworung der Securitate" (Hamburg, 1990). De ce in Ungaria? Este cazul aici sa precizam un aspect foarte important, pentru a intelege mai bine rolul Ungariei in declansarea evenimentelor din vestul Romaniei (Ardeal si Banat).

In primul rand, in Ungaria se afla in ianuarie 1989 comandamentul grupului de Armata Forta-Sud a U.R.S.S., aflat sub conducerea gen.lt.Demidov, corp de armata responsabil cu operatiunile in spatiul sud-est european. In cadrul Fortei-Sud din Ungaria, functiona o unitate spetznaz, pentru operatiuni speciale, cu profil de cercetare-diversiune in spatele inamicului. Altfel spus, expertii in declansarea, intre altele, de revolte, revolutii ori miscari de strada. Unitatile de tip spetznaz includ, de regula, atat unitati de tip comando (militare) dar si unitati care actioneaza in civil pe teritoriul inamic. Civilii poarta numele de visuatniki si ei au fost semnalati in Romania, in decembrie'89, in celebrele masini Lada ca turisti sovietici, atat la Timisoara, cat si apoi la Bucuresti. Comandamentul general al unitatilor spetznaz se afla la Moscova, in subordinea GRU (spionajul militar sovietic), aflat in '89 sub comanda gen. G. F. Krivosiev, adjunct al sefului Marelui Stat Major, maresalul S. F. Ahromeiev. Interesant este si alt detaliu: Directia a 13-a, de dezinformare activa, creata in 1967 de maresalul Ogarkov, l-a avut la comanda din 1974 chiar pe maresalul (pe atunci general) Ahromeiev. Asadar, la Balaton, gen. Stanculescu i-a avut drept parteneri atat pe ministrul ungar al Apararii, gen. Karpati, cat si pe gen. Demidov. iar prin acesta, pe gen.Krivosiev (comandantul GRU si unitatilor spetznaz), adjunctul maresalului Ahromeiev, Seful Marelui Stat Major sovietic, mana dreapta a ministrului sovietic al Apararii, Dimitri Iazov. Adica, intreaga filiera militara sovietica.

In tot cursul eveninientelor din 22 decembrie 1989 si in zilele urmatoare, gen. Stanculescu nu s-a miscat din sediul M.Ap.N. Chiar atunci cand gen. Guse l-a amenintat cu executia, pentru ca a refuzat sa se prezinte in fata lui, Stanculescu s-a rezumat la a-i da un telefon lui Guse, dar nu a parasit sediul M.Ap.N. De ce oare? Trebuie sa dezvaluim un mic detaliu, ascuns cu grija de complotisti, timp de zece ani: M.Ap.N. era singurul punct care avea o legatura directa cu Moscova si cu toate capitalele tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia, inclusiv cu comandamentul acestuia. Deoarece Comitetul Central nu era un obiectiv militar, aceasta nu avea o legatura directa cu Moscova. Cand gen.Guse a fost apelat in ruseste la C.C. si a dat celebrul raspuns, tot in ruseste, ne panimaiu pa ruski (nu inteleg ruseste), el fusese apelat din Romania, in scop de compromitere. Militarii si Stanculescu, in schimb, au tinut permanent legatura cu Moscova si comandamentul Tratatului de la Varsovia din sediul M.Ap.N. lata de ce s-a deplasat acolo si Iliescu.

La sediul M.Ap.N. se primeau ordinele Moscovei si ale Tratatului de la Varsovia. Poporului roman nu i s-a spus insa nimic despre acest detaliu, in deceniul care a trecut, pentru a se crea astfel legenda revolutei spontane, cea care l-ar fi emanat pe Iliescu, prin vointa maselor, pe creasta valului popular etc. In realitate, dupa cum vom vedea, toate directivele veneau de la Moscova si comandamentul Tratatului de la Varsovia, prin legatura telefonica dfrecta de la M.Ap.N. Dar despre firul rosu, secret, romanii n-au aflat decit in anul 2000.

Intr-un interviu dat de Brucan in mai 1990, acesta a confirmat ca, impreuna cu Iliescu, vizita aproape saptamanal in 1989 ambasada sovietica de pe soseaua Kiseleff. Chipurile, pentru a citi “Pravda". Desi Ceausescu il exilase in Damaroaia, Brucan a putut pleca totusi nestingherit la Washington, cu un pasaport furnizat chiar de gen.Vlad. De la Washington, Brucan s-a deplasat direct la Moscova. El a sustinut apoi ca a discutat cu Gorbaciov cadrul in care urma sa se desfasoare revolutia romana, precum si cel trasat de Kremlin viitoarei puteri: conservarea partidului unic, cu tolerarea factiunilor si toata cosmetizarea, dupa modelul perestroika.

O serie de participanti celebri la revolutie, desi se aflau sub supravegherea stricta a Securitatii, au putut calatori in RFG, in U.R.S.S. etc. Sovieticii, in vara lui 1989, incep sa intoarca vizitele. Din marea tara vecina de la rasarit, in care unii avusesera marea bucurie sa studieze (intre altele la sectia A a Directoratului I din KGB) sosesc la Bucuresti vizitatori misteriosi, care intra discret in contact cu diversi comunisti, cazuti in dizgratia lui Ceausescu de-a lungul anilor, pe care ii atrag in discutii detaliate privind necesitatea reformarii comunismului, tatonandu-i cu privire la atitudinea fata de glasnosti si perestroika. In ciuda spontaneitatii evenimentelor din decembrie 1989, toti cei contactati de sovietici au dat fuga, in 22 decembrie '89, sa raspunda apelului televizat al lui Iliescu, pentru intalnirea de la orele 17 fix, din fata C.C.-ului.

In preajma Congresului al XIV-lea al P.C.R., desfasurat in noiembrie, Elena Ceausescu l-a convocat pe gen. Iulian VIad si i-a inmanat o lista cu proscrisii, printre care si Marcel, alias Iliescu, fostul favorit cazut in dizgratie dupa 1980, mazilit la Ape, apoi la Editura Tehnica. Proscrisii trebuiau arestati si tinuti sub supraveghere, pe tot timpul Congresului. Vlad a luat lista si i-a trimis imediat vorba lui Marcel sa nu stea acasa, in vila de la Floreasca. Marcel a cerut insa ajutorul familiei Petre Roman, reusind sa se ascunda la Snagov. (Vezi declaratia data de gen. Militaru lui Jean Paul Man in "Nouvel Observateur", mai '90). Cele patru zile ale Congresului P.C.R. au fost petrecute de Ion Iliescu in linistea si splendoarea specifice sfarsitului de toamna de la Snagov (vezi Antonia Rados, op.cit.). Marcel nici n-avea de ce sa se impacienteze. El stia prea bine pentru cine bat clopotele. Nu scrisese el, inca din 1987, in articolul de camuflaj Creatie si Informatie ca: "Este necesar sa introducem restructurarea", deci perestroika gorbaciovista?



5. CITEVA MII DE TURISTI SOVIETICI, DIN FORTA SPETZNAZ, AU PARTICIPAT LA LOVITURA DE STAT DIN DECEMBRIE 1989

Punerea in scena a loviturii din decembrie '89 a avut o repetitie generala in noiembrie 1987 cand, la doar cateva luni dupa vizita lui Gorbaciov la Bucuresti, pe 15 noiembrie 1987, a izbucnit revolta de la Brasov, o manifestatie muncitoreasca care a coagulat repede nemultumitii orasului, intr-o duminica in care in Romania aveau loc alegeri. Devastarea regionalei de partid, cele cateva momente de libertate ale brasovenilor, apoi interventia in forta a trupelor de interne au prevestit dezastrul lui Ceausescu din decembrie '89. Postul Europa Libera a intrat in actiune, difuzand comentanile lui Silviu Brucan, pe marginea evenimentelor, cateva saptamani la rand. Un fapt a iesit in evidenta: gradul de nemultumire al maselor atinsese pragul exploziei sociale. Era suficient un detonator pentru ca bariera psihologica a fricii colective sa fie depasita iar populatia, bine manipulata, sa ia cu asalt obiectivele din oras. Repetitia generala din '87 nu s-a rezumat la Brasov. Incidentele din 15 noiembrie '87 au fost sustinute apoi de manifestatii ale studentilor la Iasi si Timisoara. Axa Iasi-Brasov-Timisoara a revoltei din '87 va functiona si in 89, chiar daca evenimentele planuite pentru 15 decembrie '89 la Iasi nu au amorsat o revolta de proportii ca la Timisoara, datorita proastei organizari. Un lucru aparea clar: in '87, pentru rasturnarea guvernului Ceausescu, era necesara declansarea simultana a revoltei in mai multe orase industriale, culminand cu Bucurestiul. La Brasov, in noiembrie 1987, a iesit la iveala si capacitatea de represiune a regimului dar, mai ales, faptul ca mamaliga poate exploda. Invatamintele din 15 noiembrie '87 vor fi aplicate doi ani mai tarziu, cand spetznaz-ul sovietic va intra in actiune.

Declansarea evenimentelor din decembrie '89 a fost precedata de un fapt ocultat sistematic de "emanati", in ultimii 10 ani. Dupa data de 10 decembrie '89, in Romania patrund un numar fara precedent de turisti sovietici. Coloane intregi de automobile Lada, cu cate patru barbati atletici, sunt semnalate la granita cu U.R.S.S., Bulgaria si Ungaria. Un detaliu merita, deasemenea, mentionat: turistii sovietici au patruns in Romania fara pasapoarte, ceea ce dovedea o complicitate la nivel inalt. Conform unor statistici, se estimeaza la cateva mii numarul turistilor sovietici patrunsi in Romania in decembrie '89.

Pe 13 decembrie '89, rapoartele inspectoratelor de securitate Olt si Dolj semnalau deplasarea masiva a coloanelor de automobile Lada, cu turisti sovietici, in directia Timisoara. La o singura statie PECO, de exemplu, a fost semnalata o coloana de 12 autoturisme Lada. Turistii sovietici, atletici si sobri, au evitat orice contact cu bastinasli romani. S-a remarcat faptul ca, de regula, sovieticii evitau hotelurile, preferand sa ramana peste noapte in masini, prin parcari si campinguri. Si serviciile secrete occidentale au remarcat invazia de turisti sovietici din Romania in prima jumatate a lui decembrie '89. Turistii sovietici formau forta de SOC spetznaz, constituiti din operativi ai GRU, care actionau in civil (visuatniki), la care ne-am referit mai inainte. Totodata, la granitele Romaniei se semnaleaza constituirea unor forte de invazie militara straina. La granita cu U.R.S.S., in zona Galati-Braila, s-a semnalat o forta de interventie sovietica alcatuita din trupe de infanterie si tancuri. La granita cu Bulgaria, la Ruse, se semnaleaza o concentrare a unitatilor franceze GIGN. In timp ce la frontiera romano-ungara se aflau, gata de interventie, unitati vest- germane din cadrul cunoscutei forte GSG 9.

Elemente ale AVO ungar si UDB iugoslav sunt semnalate in Banat si Ardeal, in ciuda faptului ca Ceausescu, reintors la Bucuresti de la o intalnire a Pactului de la Varsovia desfasurata la Moscova (unde avusese o discutie la cutite cu Gorbaciov, care ii daduse un ultimatum privind introducerea in Romania a schimbarii, a politicii de perestroika), dispusese, subit, ca trupele de graniceri (17.000 de militari) sa treaca in subordinea Mimsterului de Interne. La 1 decembrie '89, la o sedinta a CEPEX, Ceausescu isi criticase aspru clica de potentanti. Dupa caderea regimurilor totalitare din Europa de Est, cu complicitatea vizibila a Moscovei, potentantii lui Ceausescu intelegeau insa perfect ca jocurile erau facute intre Gorbaciov si Occident, si ca zilele lui Ceausescu erau numarate.

Pe 17 decembrie, la un CEPEX de criza, Ceausescu anunta:

"Stim deja ca atat Est-ul cat si Vest-ul vor sa schimbe totul." A doua zi pleca in Iran. La reintoarcere, pe 20 decembrie, i se spune ca la Timisoara lucrurile s-au mai calmat. Rosteste un discurs televizat din studiourile TV aflate in subsolul Comitetului Central. La sugestia, se pare, a lui Barbu Petrescu, Ceausescu organizeaza un miting a doua zi, 21 decembrie. In timpul discursului rostit de Ceausescu la mitingul din fata C.C.-ului se aud brusc tipete de femei, rapait de gloante si scrasnete de tancuri. Ce se intamplase? La mitingurile lui Ceausescu, de regula, echipa de sonorizare utiliza o banda de magnetofon cu urale, aplauze si lozinci, amplificate prin statii in intreaga zona. Pe 21 decembrie, o echipa instalata in podul Ateneului s-a cuplat la reteaua de amplificare a Pietii Palatului si, in plina cuvantare a lui Ceausescu, a introdus in statie o banda sonora inregistrata anterior, la represiunea din fata Catedralei de la Timisoara. Pe banda se aud urlete de femei, rapait de mitraliere si scrasnete de tancuri. Pe 21 decembrie, cand banda este introdusa in statia de amplificare de echipa din podul Ateneului, lumea adunata la miting aude rapaitul de gloante si urletul femeilor dinspre zona Victoriei. Cei prezenti intra in panica, refugunda-se. Ceausescu, lipsit de vizibilitate in balconul C.C.-ului, nu intelege ce se petrece si striga: "Stati linistiti tovarasi." Elena striga si ea. Prea tarziu. Mitingul s-a spart. Alti manifestanti intra in Piata Palatului, cu pancarte anticeausiste. Se formeaza in Piata Universitatii un nucleu de rezistenta. Printre manifestanti se afla insa numerosi securisti in civil, care pozeaza in anticomunisti. Dupa-amiaza si noaptea are loc represiunea. De pe blocul Dalles si de pe fostul Carlton, echipe speciale de lunetisti trag asupra manifestantilor (conform declaratiilor locatarilor).

Avertizat, Ion Iliescu isi ia ramas bun de la colegii de la Editura Tehnica si pleaca intr-o directie secreta. S-a spus ca s-ar fi deplasat la Televiziune. Conform anchetei Antoniei Rados (op.cit.) Iliescu s-a deplasat mai intai la sediul M.Ap.N. care, cum am aratat anterior, avea legaturi telefonice cu Moscova si cu tarile membre ale Tratatului de la Varsovia. De la aparatul cu nr. 261, Iliescu a luat contact cu toate capeteniile Armatei si Securitatii, asigurandu-se mai intai de sprijinul lor, apoi a convocat o reuniune pentru orele 15.00, in biroul ministrulul Apararii. Abia dupa aceea, Iliescu a plecat in graba la TVR. Pe fir direct, M.Ap.N.-ul ramane in contact permanent cu gen. Piotr Lusev, cel care preia conducerea operatiunilor din Romania. (vezi interviul lui Militaru din "Nouvel Observateur", mai 1990, precum si interviul cu Mihai Lupoi)

In sediul C.C.-ului, gen. StancuIescu apare pentru prima data in civil in fata lui Ceausescu, cu piciorul in ghips, si il anunta ca afara sunt muncitori, dupa ce dictatorului i se spusese tot timpul ca sunt doar niste huligani. Il convinge apoi sa paraseasca cladirea C.C., insotit de o garda civila. Desi Ceausescu putea sa plece din C.C. pe mai multe cai, Stanculescu il convinge sa ia elicopterul, solicitat insistent chiar de el. In felul acesta, masele pot vedea ca dictatorul fuge. Intre timp, Securitatea deschide emisia in televiziune. O legaturi directa, facuta dintr-o camera de la etajul 7, de langa blocul studiourilor, permite Televiziunii Romane Libere sa transmita in releu, via Praga si Belgrad, atat in Est cat si in Vest. In "Studioul 4,” sunt adusi grabnic o multime de artisti, regizori, poeti, filosofi, figuri binecunoscute, in frunte cu dizidentul Mircea Dinescu (eliberat din arestul la domiciliu de ambasadorul o!andez Stork). Toata lumea face declaratii entuziaste. Din "Studioul S", insa, Securitatea vegheaza. La etajul II, directorul Petre Constantin, un vechi activist, este asistat de Dan Martian, lector la "Stefan Gheorghiu", un apropiat al lui Iliescu. Dupa regizorul Sergiu Nicolaescu, apare la TVR gen. Militaru care il cheama insistent pe Iliescu. Apare si Lupoi, omul lui Stanculescu, care ramasese la M.Ap.N., unde exista legatura directa cu Moscova. Soseste in cele din urma si Iliescu, care tuna si fulgera impotriva lui Ceausescu, la. ora aceea arestat la Targoviste. Anunta formarea "Consiliului Salvarii Nafionale" si cheama oamenii responsabili, la orele 17.00, la C.C. Dupa o jumatate de ora, Iliescu reapare, dar in "Studioul S". Mult mai sigur pe el, apeleaza membrii de partid, disociindu-i de cel care intinase nobilele idealuri ale socialismului. Pleaca imediat, insotit de Silviu Brucan. Citeva minute dupa ce Iliescu a parasit TVR, cei din "Studioul 5" inchid emisiunea si "Studioului 4". Pretext: s-a incins aparatura. Poetilor, filosofilor si artistilor li s-a pus astfel pumnul in gura. Rolul lor, in acreditarea lui Iliescu in ochii Romanilor, se incheiase. Nu mai era nevoie de figuratie.

In acest timp, Iliescu se grabea la intalnirea secreta de la Ministerul Apararii din Drumul Taberei, unde ii asteptau capii Armatei si Securitatii. Dupa un accident minor de masina, in Piata Victoriei, Iliescu si-a facut aparitia la Ministerul Apararii cu oarece intarziere. Generalii Stanculescu, Chitac, Mortoiu si altii ii asteptau nervosi. Sedinta secreta a debutat pe un fond de haos si neliniste: multi se intrebau ce cauta un civil, ca Iliescu, printre ei. Iliescu a cerut crearea unui organism provizoriu, care sa preia puterea in tara, pina la viitoarele alegeri. La sfarsit, l-a numit pe generalul Guse, seful Statului Major General, ca sef al comandamentului central al revolutiei, iar adjunct pe generalul Chitac, in acel moment comandantul trupelor de Securitate. I-a numit pe generali, desi in acel moment Ion Iliescu nu avea nici o functie oficiala, era un simplu cetatean, director al unci edituri de stat. Apoi, insotit deo parte dintre cel prezenti, Iliescu s-a grabit sa ajunga in Piata Palatului. ii insoteau, printre altii, Militaru, Guse, Brucan si Roman. Capitanul Lupoi, omul lui Stanculescu, le deschidea drumul prin multime. Ajuns in balconul C.C.- ului care, dupa intreruperea de o ora sij umatate a emisiei televiziunii, devenise singura tribuna a evenimentelor, Iliescu si-a modificat stilul. Saluta cu semnul victoriei, renunta la apelativul tovarasi, si se prezenta multimii drept sef al "Comitetului Salvarii Nationale". Cum rumoarea din piata crestea, Iliescu adauga, pentru a linisti multimea: "Securitatea nu mai exista. Trupele Ministerului de Interne au fost subordonate Armatei." Rumoarea ostila a multimii l-a determinat insa pe Iliescu sa-si intrerupa discursul. A intervenit, salvator, gen. Guse, ca reprezentant al Armatei, care a reusit pentru moment sa mai calmeze atmosfera. Sfatuit de cei din grupul sau, Iliescu se baga iar in fata, si incearca sa castige multimea din piata cu diverse promisiuni. "Dictatorul va fi dus in fata justitiei', a anuntat Iliescu, o afirmatie pe care curand o va regreta. Cum multimea nu reactiona pozitiv, Iliescu mai adauga cateva fraze populiste, apoi anunta: "Vom trece acum la formarea conducerii provizorii." Abandonind balconul, unde se va instala Dumitru Mazilu (creatorul "Forumului Cetatenesc", dupa modelul ceh), intregul grup, cu Iliescu in frunte - afisind un aer destul de panicat - a disparut in sediul C.C.-ului. Pentru a scapa de supravegherea permanenta si neincrezatoare a revolutionarilor lui Nica Leon si a altora, micul grup al lui Iliescu a pretextat ca avea nevoie de liniste, pentru a lucra. Cu totii s-au baricadat in camera 226 de la etajul II, unde s-au incuiat, lasandu-l afara, in fata usii, pe post de cerber pe Cazimir Ionescu iar in interior, pe acelasi post, pe capitanul Lupoi. Din acest moment n-au mai intrat in cameri decat persoanele agreate de Ion Iliescu. Afara, pe coridor, se adunau treptat barzii vechiului regim (ca Dumitru Popescu "Dumnezeu"), dornici cu totii sa se puna la dispozitia noii puteri democratice, dar si capi ai Securitatii, dintre care cel agreat de Iliescu a fost col. Gheorghe Ardeleanu, seful unitatilor anti-tero (U.S.L.A.). Care si-a pus pe loc, la dispozitia grupului de pucisti, toti cei 1600 de oameni ai sai. "Vom rezolva treaba, asa cum s-a discutat cu Victor" (Stanculescu), i-a spus Iliescu lui Guse, in timp ce avea in mana lista cu "persoane care ar putea ocupa posturi de raspundere". In camera 226 isi facea acum prezenta si Virgil Magureanu, cel care asteptase grupul ore in sir, in cladire, avand mare grija ca sa ramana permanent in spatele camerei de filmare. Postat in fata unei harti, Iliescu a luat legatura telefonica cu tovarasul Stanculescu, la Ministerul Apararii, cel care tinea permanent legatura directa cu gen. Piotr Lusev si ceilalti comandanti ai Tratatului de la Varsovia. Iliescu era obligat sa o faca. Comitetul Central nu era un punct operativ de comanda militara. Doar la Ministerul Apararii existau legaturi directe, secretizate, cu toti aliatii Pactului de la Varsovia. In primul rand, cu Moscova, cu Gorbaciov. Intre timp, cei din grup dezbateau aprins firma sub care pucistii urmau sa se infatiseze natiunii si lumii. Generalul Militaru o tinea una si buna: "Dom'le, sa ramanem la Frontul Salvarii Nationale". Cum nimeni nu parea foarte entuziasmat, Militaru a adaugat: "Frontul Salvarii Nationale exista de sase luni!" (De fapt, el exista din 1988, cand fusese constituit conspirativ, la sugestia sovieticilor. Cum am vazut, cu sase luni mai inainte, Militaru se intalnise cu Iliescu in Parcul Herastrau pentru a-l informa de existenta Frontului, asadar ca aveau o concurenta la gratiile sovieticilor).

Iliescu, fara jena, i-a informat pe ceilalti din camera ca el luase deja legatura cu ambasada sovietica, pentru a-i lamuri "cine suntem si ce vrem". Cel putin atit gasea de cuvinta Iliescu sa-i informeze pe cei din jur, in legatura cu convorbirea (ori convorbirile) cu sovieticii din acea zi. Sub pretextul ca sediul C.C. nu era un loc prea sigur - lipsea telefonul direct, firul rosu, cu Moscova si cu Pactul de la Varsovia - intregul grup s-a decis sa se refugieze la Ministerul Apararii, in Drumul Taberei. Conform amintirilor publicate de Dumitru Mazilu dar si a altor marturii, se pare ca, pe drum, grupul s-a abatut mai intai pe la ambasada sovietica. Episodul este controversat, din motive usor de banuit. Totusi, lasind deoparte alte marturii, intr-un documentar realizat la Bucuresti de CNN - in care sunt infatisate si tunelurile subterane, asa cum erau cele de sub sediul C.C. si Piata Palatului, pe care Ceausescu s-ar fi putut cu usurinta evacua - se sugereaza ca grupul lui Iliescu ar fi facut o halta la ambasada, in acea seara.

Imediat dupa plecarea lui Iliescu si grupului sau din sediul C.C.-ului, in Piata Palatului rasunau primele rafale. In jurul orelor 21 cadeau primii morti. In mod subit, aparuse pericolul terorist, oameni descrisi de Iliescu ca fiind antrenati sa "traga din toate pozitiile". Timp de doua zile, asa- zisul pericol terorist ii va permite grupulul lui Iliescu sa castige timp, cu un dublu scop: 1) sa acapareze total puterea si 2) sa scape de Ceausescu, care cunostea mult prea multe despre Iliescu, familia sa si legaturile acestora cu Moscova. La orele 23, Iliescu reapare la TVR si citeste primul comunicat al Comitetului Provizoriu al "Frontului Salvarii Nationale". De fapt, textul fusese redactat initial de Dumitru Mazilu dar fusese modificat, pe ici pe colo prin punctele esentiale, de Silviu Brucan care nu agrease nici macar formula finala: "Asa sa ne ajute Dumnezeu", deoarece i se parea, ca amintea prea mult de monarhie. Iliescu a mai citit o lista cu membrii Comitetului Provizoriu, lista in care el se trecuse ultimul, sugerand astfel telespectatorilor aparenta sa lipsa de apetenta pentru putere.

In realitate, lui Iliescu ii vor mai trebui inca dous zile pentru pune mana complet pe putere - doua zile in care teroristii vor trage din toate pozitiile, provocand astfel peste o mie de morti si sute de raniti, cu totii oameni nevinovati - ca si pentru a se debarasa de incomodul (in viata) Ceausescu, tinut inca din 22 decembrie, la pastrare, intr-o unitate militara de la Targoviste, dar a carui arestare nu fusese anuntata poporului decat douazeci si patru de ore mai tarziu. Timp de doua zile, in mare taina, Iliescu nu se ocupase decit cu restructurarea aparatului militar si cel al Securitatii. Ultimul, activat din 24 decembrie, cind ofiterii fostei Directii a 5-a, care avusese misiunea sa apere sediile, fusesera convocati la Ministerul de Interne. Pe 23 decembrie, in editia unica a "Scanteii poporului", distribuita cu o remarcabila promptitudine, aparea urmatorul comunicat al lui Iliescu:

"Noi, romanii, nu dorim sa copiem modelul vecinilor nostri. Protestul nostru era indreptat impotriva lui Ceausescu, dar era in acelasi timp (un semnal) favorabil mentinerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitatea de opinie si de “ordine socialista” [subl. n.].

Insotit de fidelul sau paznic, Gelu Voican Voiculescu, Ion Iliescu a mai aparut de doua ori la TVR, in dorinta de a linisti cele 4 milioane de membri de partid. Din Studioul 4 fusesera alungati intre timp artistii si poetii. Stirile erau citite de acelasi Marinescu George care citise in 22 decembrie decretul de instituire a starii de necesitate. Iliescu a anuntat ferm, cu acest prilej: "Va veni vremea unui proces drept, condus de “justitia poporului” (subl. n.)." La a doua aparitie, Iliescu a devenit mai pragmatic: "Toti civilii vor preda armele pe care le poseda pana la 25 decembrie, orele 17", altminteri ar fi urmat sa fie considerati teroristi. Grijuliu, Iliescu a reamintit ca toate organizatiile din tara se subordoneaza Frontului Salvarii Nationale. Apoi, instalat in biroul directorului general al Televiziunii de la etajul II si pazit de Gelu Voican Voiculescu, Iliescu a inceput sa primeasca in audiente comunisti de rang inalt. Un preot si trei tineri timisoreni, sositi cu o declaratie a "Comitetului Democratic" prin care se cereau alegeri libere si pluripartitism, au fost intimpinati cu un refuz politicos. Peste cateva zile, Comitetul Democratic va fi integrat Frontului Salvarii Nationale.



6. UN ACT ISTORIC: PE 24 DECEMBRIE '89, INTR-UN WC DE LA M.Ap.N., CETATEANUL ILIESCU A DECIS ILEGITIM SA CONSTITUIE UN "TRIBUNAL MILITAR EXCEPTIONAL", CARE SA JUDECE PE CEAUSESTI

Arestati, practic, inca din dupa-amiaza de 22 decembrie, sotii Ceausescu au fost tinuti, sub paza militara, la unitatea de la Targoviste. initial, pucistii au mers pe varianta suprimarii imediate a cuplului Ceausescu. Scenariul asasinarii urma sa fie declansat de parola "Recursul la metoda". Populatiei i s-a ascuns, cel putin douazeci si patru de ore, ca sotii Ceausescu fusesera arestati inca din dupa-amiaza zilei de 22 decembrie, si tinuti sub o paza militara sigura. Mai mult, prin televiziune s-au vehiculat in acest rastimp fel de fel de zvonuri privind urmarirea sotilor Ceausescu, si actiuni teroriste de eliberare a celor doi, care aveau doar scopul sa mentina panica in randul cetatenilor, sugerandu-li-se astfel pericolul pe care il reprezenta, in continuare, un Ceausescu in viata. Pe 24 decembrie, planul "Recursul la metoda" a fost insa abandonat: se pare ca, la Moscova, Gorbaciov staruia inca din 22 decembrie pentru un proces al fostului dictator, in locul unui simplu asasinat. Acesta este si motivul pentru care planul "Recursul la metoda” nu a fost pus in practica, intre 22 si 24 decembrie. Ion Iliescu a luat decizia istorica de a constitui un tribunal militar exceptional, care sa-i judece pe sotii Ceausescu, in W.C.-ul din apropierea cabinetului ministrului Apararii din Drumul Taberei, unde grupul pucist se refugiase. In susurul apei de la W.C., Iliescu credea ca decizia va fi mai bine protejata si evitate, astfel, surprizele. Miza era imensa: lichidarea fizica a sotilor Ceausescu, cei care stiau prea multe despre Iliescu si grupul de pucisti. Decretul, redactat si semnat de Iliescu pe 24 decembrie 1989, fara numar de inregistrare, decidea - in numele Consiliului Frontului Salvarii Nationale (CFSN) din Romania - instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sa procedeze de urgenta (subl. n.) la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena. Acest document istoric este semnat de Ion Iliescu, in calitate de presedinte al Comisiei Frontului Salvarii Nationale (subl. n.). Numai ca la data de 24 decembrie 1989, CFSN-ul nici macar nu exista! Asa cum se stie, prima intrunire a CFSN a avut loc abia patru zile mai tarziu, pe 28 decembrie, la Palatul Victoria. Nici atunci Ion Iliescu nu a fost ales presedinte al CFSN. Rezulta ca Iliescu a semnat ilegitim - printr-o tipica uzurpare de titlu - un document ilegal, lovit de nulitatea absoluta din punct de vedere juridic.

Prima Consecinta: Tribunalul Militar Exceptional care i-a judecat pe sotii Ceausescu la Targoviste, datorita semnaturii ilegitime a lui Ion Iliescu pe decretul de constituire, este la randul sau ilegal. A doua consecinta: sotii Ceausescu n-au fost executati dupa un proces, ci asasinati. Gelu Voican Voiculescu a sustinut, ulterior ca sa-si salveze tovarasul de drum, cum ca: "Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea". Ceea ce a urmat nu este, de asemenea, prea bine cunoscut opimei publice. Astfel, deplasarea la Targoviste, unde urma sa aiba loc procesul, a asa-zisului Tribunal Militar Exceptional, s-a facut cu cinci elicoptere. Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu. Asadar; se stia inca inaintea procesului ca sotii Ceausescu urmau sa fie ucisi. Procesul nu a fost decat o mascarada, pusa la cale de Iliescu. Dupa aterizare, in timp ce gen. Victor Stanculescu se ocupa de detaliile executiei, Gelu Voican a cerut ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Detaliile procesului se cunosc. Interesante sunt insa concluzule profesorului legist francez Louis le Riboux privind momentul si conditiile in care sotii Ceausescu au fost impuscati. Dupa executie, cadavrele celor doi au fost aduse, infasurate in prelate, cu elicopterul, pana la stadionul Ghencea, unde au fost abandonate, in timp ce Stanculescu si Voican Voiculescu s-au dus la o gustarica. In realitate, asa cum demonstreaza o videocaseta, cadavrele celor doi, infasurate in prelate, au fost plimbate prin cladirea C.C., si in alte institutii, unde au fost expuse, deoarece multi nu credeau ca Ceausestii fusesera impuscati, in ciuda filmului prezentat pe 25 decembrie, intr-o versiune prescurtata, la TVR. Cert este ca abia a doua zi dimineata, la ora 8, trupurile sotilor Ceausescu au fost aduse la morga Spitalului Militar, unde cadavrul lui Ceausescu se pare ca a fost profanat de un autopsier, curios "sa vada p...a, cu care fostul dictator a f..t o tara timp de 24 de ani". Din dimineata de 26 decembrie pana in 30 decembrie 1989, cand s-a decis inhumarea, cadavrele Ceausestilor au ramas sigilate in instalatia frigorifica de la morga. De inmormintarea celor doi s-a ocupat tot Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim- ministru, cu prietena sa Cerasela Baijac Demetrescu, care a sterpelit cu aceasta ocazie bijuteriile Elenei Ceausescu. Au mai asistat: Mugurel Florescu, lt. maj. Trifan Matenciuc si col. Ion Baiu, cel care a asigurat, ca si la Targoviste, filmarile. De procurarea sicrielor se ocupase, anterior gen. Stanculescu, fostul protejat al familiei Ceausescu. Ambele cadavre au fost perchezitionate de Cerasela Baijac, grijulie mai ales cu cadavrul Elenei. Apoi, ambele cadavre au fost acoperite cu pinze de cearceaf. Mai intii s-a pus capacul peste cosciugul Elenei. Apoi peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Voican, prudent, a desenat cu o creta semnul lui Marte. Langa fiecare groapa se gaseau dale din beton si cate o roaba cu ciment. Groparilor li se spusese ca era vorba despre doi colonei in rezerva, ucisi de teroristi.

Ceausestilor nu li s-au pus cruci: fusesera uitate la morga. Pentru asasinarea Ceausestilor s-au intocmit doua dosare, care poarta acelasi numarul: 1/SP 1989. Nu vom intra in detalii privind continutul acestor doua dosare, precum si implicarile lor. Vom mentiona doar un singur detaliu: certificatele medicale, prin care se constata decesul sotilor Ceausescu, ca si actele de deces, au fost eliberate fara autopsiere si fara actele de identitate ale celor doi. Astfel, in absenta buletinelor de identitate, toate celelalte acte eliberate de medicul constatator, Vladimir Belis, si de notarul Sectorului 1 Bucuresti, Adrian Toma, sunt ilegale. Exact ca decretul, semnat ilegitim prin uzurpare de titlu, de Ion Iliescu, prin care s-a constituit asa-zisul Tribunal Militar Exceptional, care i-a trimis la moarte pe sotii Ceausescu. Numai pentru ca acestia sa nu poata dezvalui public ceea ce stiau despre proaspatul emanat, si despe firul rosu care il lega, inca din tinerete, pe Ion Iliescu de Kremlin
(rezistence.tripod.)
munca in strainatate - de Catalina Bader la: 21/01/2004 04:19:42
(la: Romania e in rahat pan' la gat. Solutia?)
Legalitate si bani multi

Anul trecut, peste 46.000 de romani au plecat la munca in strainatate prin Oficiul pentru Migratia Fortei de Munca (OMFM) si prin Patronatul ACORD. Alte zeci de mii de persoane au plecat pe cont propriu. Salariile pe care romanii le castiga in strainatate sunt mult mai mari decat cele pe care le-ar primi in tara. Numai cei care au plecat prin intermediul OMFM au castigat, in total, in 2003, aproximativ 101 milioane de euro. Banii, care in majoritate se intorc in tara, au doua tinte: familia si diverse investitii. Lipsa locurilor de munca din tara si salariile mici i-au determinat pe zeci de mii de romani sa isi caute norocul in strainatate. Daca la inceputul anilor ‘90 oamenii plecau “la risc”, ajutati de cunostinte sau in baza unor promisiuni, aparitia firmelor care intermediaza gasirea unui loc de munca in straina tate a modificat piata. Roma nii, care isi gasesc un job in strainatate prin Oficiul pentru Migratia Fortei de Munca sau prin firmele private, au asigurari medicale, contracte si venituri sigure. Diferenta dintre salariile primite in tara si cele din strainatate este foarte mare. Astfel, in tara, salariul mediu lunar este de aproximativ 5 milioane de lei, echivalentul a 120 de euro, in timp ce in strainatate, salariul mediu pe care il primeste un roman este de aproape 1.000 de euro.

Germania si Spania sunt in top

Ofertele de locuri de munca in strainatate sunt foarte variate, in functie de firma care intermediaza plecarea. Oficiul pentru Migratia Fortei de Munca, institutie aflata in subordinea Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, a intermediat anul trecut locuri de munca atat in industrie, agricultura, gastronomie, cat si in domeniile hotelier, sanitar si construct ii de masini. Germ a n i a , S p a n i a , Elvetia, I t a l i a , Q a t a r , Ungaria si SUA sunt tarile in care au plecat roma nii anul trecut prin OMFM. Suma totala pe care au castigat-o in 2003 cei peste 40.000 de romani care au plecat prin Oficiu este de 101 milioane de euro. La preselectiile organizate de OMFM, romanii care isi doresc sa plece la munca in strainatate formeaza cozi uriase, ajungand uneori sa doarma in strada, doar pentru a nu pierde randul. Pentru 2004, in perioada 27-30 ianuarie, OMFM organizeaza preselectie pentru locuri de munca in agricultura spaniola. Potrivit ofertei angajatorilor iberici, vor fi selectate 600 de persoane.

Peste 6.000 de medieri ale ACORD

“Lucram cu persoane calificate, cu oameni pentru care putem negocia salarii bune”, sustine Roxana Prodan, presedintele Patronatului Agentilor Economici Acreditati p e n t r u Ocuparea si Plasarea Fortei de M u n c a (ACORD). Anul trecut, prin Patronat au plecat la munca in strainatate peste 6.000 de persoane.

Cu sau fara comision

Oficiul pentru Migratia Fortei de Munca nu percepe nici un comision pentru inscrierea in baza de date sau pentru medierea unui loc de munca in strainatate. Comisionul perceput de firmele care fac parte din Patronatul ACORD pentru inscrierea in baza de date este de aproximativ 600.000 de lei. “Dupa ce este platita taxa pentru procesarea datelor, omul nu mai trebuie sa dea nici un ban pana nu este semnat contractul, adica pana nu ii gasim un loc de munca. Noi ne ocupam de traduceri si de legalizarea actelor, iar comisionul platit de roman in momentul in care pleaca este de 300-400 de euro, in functie de fiecare tara si domeniul in care urmeaza sa munceasca”, spune Roxana Prodan. Cel mai greu de obtinut este primul contract. Dupa aceea este mult mai usor. Perioada pentru care sunt semnate contractele variaza in functie de tara, de domeniul si de firma care intermediaza. Perioada minima este de trei luni, iar cea maxima este de doi sau trei ani.

Venituri inzecite fata de cele din tara

Salariile romanilor care pleaca in strainatate sunt, in medie, de 1.000 de euro. Acestea depind insa de domeniul si tara in care lucreaza fiecare. Cele mai mici salarii sunt cele pentru muncile necalificate in agricultura si in industrie, adica in jur de 1.000 de euro lunar. Persoanele calificate, care lucreaza in domeniul sanitar, petrolier sau industrie, pot castiga lunar sume de pana la 3.500 de dolari. Saptamana aceasta, peste 5.000 de persoane s-au adunat in fata Oficiului pentru Migratia Fortei de Munca pentru a se inregistra in baza de date a institutiei. Chiar daca miercuri OMFM trebuia sa inregistreze doar femei care doreau un loc de munca la cules de capsuni, la preselectie s-au prezentat femei si barbati care indeplineau doar partial cerintele.

Conditii de munca si cheltuieli

Conditiile de munca si de cazare difera in functie de domeniu si de tara. Daca unii sunt multumiti de ceea ce gasesc in tara in care urmeaza sa lucreze, unii dintre capsunari, dezamagiti de Spania, spuneau ca locuiau in baraci din tabla .n care ploaia intra prin zeci de gauri, cu gratii la usi si la ferestre. In Spania, romanii cheltuiesc lunar, in medie, 50 de euro pe mancare si telefoane. Costurile cazarii sunt fie suportate de firmele straine, fie sunt platite de catre lucratori. Daca romanii nu isi respecta obligatiile contractuale, angajatorii au dreptul sa ceara incetarea contractului; daca nu se intorc in Romania dupa incetarea contractului, lucratorii primesc interdictie intre un an si cinci ani pentru spatiul Schengen.

Documente obligatorii

Acte necesare pentru inscrierea in baza de date a OMFM si a Patronatului ACORD:
- copie legalizata dupa cartea de munca si/sau contractul de munca in original si copia acestuia;
- copie legalizata dupa certificatul de calificare profesionala;
- copie dupa buletinul sau cartea de identitate
(cu o valabilitate de cel putin 6 luni);
- copie dupa pasaport (cu o valabilitate de cel putin 6 luni);
- adeverinta de la medicul de familie care atesta ca cel in cauza este apt de munca din punct de vedere medical;
- cazier judiciar valabil;
- curriculum vitae;
- fotografii tip pasaport;
pentru inscrierea in baza de date a Oficiului pentru Migratia Fortei de Munca mai este nevoie de recomandare de la ultimul loc de munca si fisa individuala (dupa modelul aflat la Oficiu).
Din "Adevarul" - de anita47 la: 01/02/2004 10:08:04
(la: Evreii si o manie curioasa..)
Fiul calugarului Vasile



Editorial de Cristian Tudor POPESCU



Dupa scorul inregistrat de C.V. Tudor si PRM, dl. Octavian Paler vorbeste de sinucidere colectiva. Nu impartasesc parerea domniei sale, desi C.V. Tudor prevesteste periodic in Romania mare" inexorabila si apropiata sinucidere a sus-semnatului. Va trebui sa convietuim intr-un fel, in vremurile care vin, cu un PRM votat dupa toate regulile democratiei. Ii este data Romaniei si aceasta incercare, dupa chinurile pe care le-a indurat de 10 ani incoace.

Ceea ce nu inseamna ca putem sa ne facem ca nu s-a intamplat nimic, sa zicem ca au avut loc niste alegeri si cu asta basta. S-a petrecut un lucru grav, democratia a provocat in Romania o malformatie maligna a organismului politic. Democratia nu functioneaza sanatos in orice conditii: daca mediul economic si spiritual dintr-o tara sunt alterate pana la fibra, atunci mecanismul democratic, aidoma unor ovare iradiate, poate naste monstri. Al cui fiu este acest C.V. Tudor, care umple acum ecranele, privind natia cu o cruzime paterna prin superochelarii sai Gucci? Raspunsul e pe cat de socant, pe atat de limpede: al calugarului Vasile.

Potrivit unei atente analize IMAS, publicata ieri de ziarul Adevarul, nu mai putin de 29% dintre cei care l-au votat pe Emil Constantinescu in 1996, acum l-au votat pe C.V. Tudor! Dupa ce uimirea se mai duce, prima intrebare este: cum se pot agrega in mintea unui om doua optiuni atat de diferite? Raspuns: cele doua optiuni nu sunt, in esenta, diferite. In 1996, Constantinescu a venit cu un discurs mesianic, soteriologic, de salvator, de erou liberator. Cifrele pronuntate de el - 60 miliarde de dolari, bani care vor veni din afara, 15.000 de specialisti - nu tineau de economie sau tehnica, ci de paranoia personajului, care se inchipuia buricul lumii, viitorul lider regional". Politicienii au fost asimilati - De acum incolo nu se va mai sacrifica poporul, ci conducatorii" - unor apostoli pregatiti sa indure martiriul in numele lui Iisus Constantinescu. Finalul cu Credeti in Dumnezeu, domnule Iliescu?" si invocarea calugarului Vasile care semana cu Corneliu Coposu" a inscris decisiv in zona misticii si aratarilor religioase imaginea unui presedinte Constantinescu care, altfel, s-a dovedit un natarau desavarsit in materie de economie, administratie, alegerea si conducerea oamenilor.

Pe ce-a batut moneda Constantinescu de la bun inceput? Pe cruciada anticoruptie, pe lupta" galagioasa cu mafia, ca asta nu cerea cunostinte economice si manageriale aprofundate si prindea la public. Nu va suna cunoscut? Ce deosebire este intre cruciada anticoruptie a lui Constantinescu si Jos mafia, sus patria!" a lui C.V. Tudor? Una singura: Constantinescu a apucat sa esueze jalnic, C.V. Tudor inca nu. Fabuloasele miliarde de dolari ale lui Constantinescu se transforma, in programul PRM, in alte surse de finantare externa", care vor permite suspendarea temporara a inrobitoarelor acorduri cu FMI si Banca Mondiala". Cine o sa ne dea banii astia? Le Pen, Jorg Haider, Khaddafi, Saddam, Putin? Coreligionarii din America ai lui C.V. Tudor? In fine, la C.V. Tudor cei 15.000 de evanghelisti sunt trei, Puzdrea si Corleone, ceea ce nu-l impiedica pe tribun sa invoce sistematic Biblia si pe Dumnezeu. De la Iisus Constantinescu la Vadim Hristos. Acesta este autotransplantul care s-a petrecut in creierul consumatorilor de miracole din tara noastra. Nici nu-i de mirare intr-o tara in care 55% din populatie crede in Judecata de Apoi si in Rai. Ei isi pot manifesta optiunea si in afara politicii: sunt cei care au jucat la Caritas (ne miram acum ca il voteaza Clujul pe C.V. Tudor?), au pus si au pierdut bani la Safi, la FNI, si daca maine mai deschide unul o taraba unde zice ca inmulteste banii de 10 ori, dau navala. Pentru ei, capitalismul e societatea in care fie te imbogatesti din nimic, fie, daca ratezi chestia asta, vine statul si iti da.

Natura mesianica a votului acordat lui C.V. Tudor rezulta si din infrangerea lui Isarescu. Actualul premier este cel care a avut la dispozitie, spre deosebire de Ion Iliescu, C.V. Tudor sau Theodor Stolojan, sacul bugetar pentru a mitui electoral populatia. Si a practicat o mita electorala porceasca, azvarlind cu promisiuni si bani in cine s-a nimerit, stergand datorii, acordand indexari, suplimentari, pomeni si culminand prin stergerea prin OUG a datoriilor catre stat ale tuturor intreprinderilor din tara, fie de stat, fie private - un indemn clar sa nu mai plateasca nimeni impozite in Romania, sa se termine o data cu statul asta national si unitar. Daca ar fi fost vorba numai de saracie si foame, lumea ar fi trebuit sa-l voteze pe binefacatorul" Isarescu. Iata insa ca asa-zisul tehnocrat n-a recoltat decat 10 procente, iar C.V. Tudor a fost votat in Transilvania, zona mai bogata decat restul tarii. De unde rezulta ca sunt multi cei care asteapta un Mesia, nu o suta de mii de lei in plus la pensie.

Cu tinerii insa, multii tineri intre 18-29 de ani, destui dintre ei pentru prima data la urne, care l-au votat pe C.V. Tudor, e o alta problema. Ei sunt produsul ultimilor ani de tranzitie spre neant din Romania. In acesti ani, ecranele patriei au fost invadate de o maree neagra, de o revarsare infioratoare de kitsch, de vulgaritate, de prost gust, de bancuri groase si porcoase, amestecate cu antisemitism, rasism, sovinism. Daca Vacanta mare" face succes de public, mai e de mirare ca a fost votat C.V. Tudor? Valorile publice ale epocii au devenit grosolania, desantarea, smecheria, gura mare, tupeul nemarginit, combinate cu lacrimile produse la comanda de emisiuni storcatoare de glande si cu luciul fetelor de gagici misto si baieti cu bani. O lume pe cat de falsa, pe atat de scaldata in culorile vii, electrice, pulsatile ale superficiului, superficialitate plus artificiu. In acest univers televizual a navalit C.V. Tudor, o mixtura de Robocop (Sunt programat sa-i termin!"), manual de istorie, Bingo, baiat de cartier, telenovela, O noapte cu Adrian Paunescu si Vreau sa fiu miliardar. Asta a fost C.V. Tudor in ultimele doua saptamani ale campaniei electorale - un nou show de succes pe toate ecranele. Daca ar vrea sa devina showman de televiziune, C.V. Tudor l-ar aduce pe Florin Calinescu in sapa de lemn. Din nefericire, el vrea sa fie presedinte...

O generatie intreaga a fost, deci, anesteziata spiritual pe cale audiovizuala pentru a primi acum in ceafa injectia cu vadimism. Cu atat mai usor cu cat cei tineri nu stiu cu ce s-a ocupat C.V. Tudor inainte de '89, iar de Elena Ceausescu au auzit vag. Mai invoca si alte motive tinerii care l-au votat pe C.V. Tudor: de pilda, sa obtina usor azil politic in Occident dupa ce ajunge el presedinte. O, Doamne, ce-am trait sa aud, la 10 ani de la Revolutie...

Ca si cum n-ar fi de-ajuns raul imens pe care l-au facut acestei tari, felurite specimene de pe dreapta, cederisti, ghedesisti, intelighenti sustin acum teoria cretina ca PDSR i-a dat in mod deliberat voturi lui C.V. Tudor, ca sa aiba Iliescu un adversar usor" in turul II. Cat de usor, rezulta din declaratia de ieri a liderilor PDSR, ca, daca C.V. Tudor castiga presedintia, atunci PDSR se retrage si lasa PRM sa faca guvernul. Migratia reala a voturilor de la PDSR la C.V. Tudor, deja inregistrata in proportie de 11%, este un fenomen ingrijorator pentru liderii PDSR, nicidecum unul pus la cale.

O alta diversiune, venind din partea unor jurnalisti absolut independenti", in fapt sustinatori vicleni ai lui C.V. Tudor, este aceea ca Occidentul ii trateaza la fel pe Ion Iliescu si C.V. Tudor. Fals. Fata de fostii comunisti, Occidentul are o atitudine nuantata. Daca are interes sau constata ca respectivii au devenit niste democrat-capitalisti in toata regula, atunci fac abstractie de trecutul comunist. Este cazul cu Kwasniewski in Polonia sau cu Gyula Horn in Ungaria. Este cazul Coreei de Nord sau Vietnamului, cu care SUA isi dezgheata relatiile. Ex-comunismul lui Ion Iliescu nu e nicidecum o piedica de netrecut in relatia cu Vestul. Depinde de ce se intampla efectiv in Romania.

In schimb, cand vine vorba de antisemitism, ultranationalism, sovinism, xenofobie, s-a incheiat orice discutie. Reactia Vestului este automata, brutala, necrutatoare. O Romanie condusa de C.V. Tudor sau cu PRM la guvernare inseamna un ghetou carpato-danubian. Nici un roman nu va mai avea dreptul sa se duca sa caute de munca nici pana la Budapesta. Orice finantare externa va fi oprita. Nici un sef de stat civilizat nu mai calca la Bucuresti.

Dupa 4 ani cu Iisus Constantinescu, am ajuns in urma Bulgariei. S-a ivit acum ocazia de a cobori si mai jos. Alegerea ne apartine, nu ne-o impune nici o cizma ruseasca sau americana. Daca noi, romanii, vom crede in majoritate ca merita, democratia ne permite sa aruncam Romania in timpul mort, in singuratatea de plumb a ultimilor ani ai lui Ceausescu.

Copyright S.C. ADEVARUL S.A


Dupa umila mea parere... - de Paianjenul la: 17/02/2004 20:17:59
(la: Romani in strainatate)
PATRIOTISM?... Ce e ala?... ORGOLIU NATIONAL?... Dar ala?...
...Parasind Romania, pe vremea lui Ceausescu, in "periplul" meu spre destinatia visata - AUSTRALIA, circumstante nefavorabile m-au fortat sa petrec mai mult de un an in UNGARIA, apoi inca un an si ceva in SPANIA. Latura pozitiva a inconvenientului de a fi fost "intirziat" de aceste circumstante, a fost ocazia de a trai in ALTE tari decit tara mea de bastina, a cunoaste oameni de alte nationalitati si culturi, altele inafara de cea romaneasca. Dupa inca (,) citiva ani de rezidenta si in AUSTRALIA, ma "bazez" sa afirm ca AM idee cum se traieste in patru tari din lume: ROMANIA, UNGARIA, SPANIA, AUSTRALIA... Si, in timp ce relevanta nu e "identitatea" acestor patru tari atit de diferite intre ele, si atit de specifice fiecare in felul ei, concluzia mea personala e ca... nici INTELEPCIUNEA nici PROSTIA... nici ONESTITATEA nici ESCROCHERIA... nici DECENTA nici BADARANIA... nici ERUDITIA nici IGNORANTA... nici MODESTIA nici AROGANTA... nici RESPECTUL fata de semeni nici URA... etc, etc... nu au NATIONALITATE!... Gasesti din fiecare, oriunde te-ai duce...
Personal am avut norocul sa intilnesc oameni binevoitori, prietenosi, saritori la nevoie... PESTE TOT pe unde m-a dus viata.... Asta m-a facut sa ma simt peste tot ca ACASA... Peste tot am intilnit fiinte UMANE care au avut (sau inca mai au) nevoie de COMPANIA mea, de AJUTORUL meu (fie el de o natura sau alta)... de PAREREA mea (uneori) si - eventual - SUGESTIILE mele... toate aceste experiente intarindu-mi sentimentul ca TARA MEA e ORIUNDE pot sa traiesc in LIBERTATE, cu DEMNITATE, in ARMONIE cu semenii mei... si desigur, in conditii materiale DECENTE. Nu mi-am uitat inca nici limba MATERNA, nici locurile NATALE, nici rudeniile si nici prietenii ramasi in tara... dar pentru mine personal, limba materna (romana) e o limba CA ORICARE ALTA (sint incintat ca POT sa COMUNIC cu altii SI in aceasta limba)... locurile natale sint doar... "geografie"... la fel ca orice alte locuri de pe glob... rudele si prietenii din tara sint... semenii mei... fiinte umane ca oricare altele de aiurea...
...Sint constient ca oamenii sint DIFERITI... ca nu toti GINDESC si SIMT la fel... si, nici nu condamn, nici nu vreau sa ridiculizez pe cei care "cred" in PATRIOTISM si in ORGOLIU NATIONAL (in masura in care aceste notiuni au si o latura pozitiva)... dar - istoria confirma asta - prea adesea aceste sentimente sint sistematic CULTIVATE de catre politicieni si ideologi ca apoi sa fie EXPLOATATE, tot de ei, in beneficiul lor personal... Si, Doamne... cite milioane de "eroi" isi dau viata fara sa stie nici ei pentru CE!...
"De muncit in conditii aseman - de (anonim) la: 19/02/2004 16:40:35
(la: Ce gandeste un roman...tanar!)
"De muncit in conditii asemanatoare cu cele de afara poti si aici la MULTINATIONALE. DAR MUNCESTI Frate pe banii aia!"

Si tu crezi ca noi cei de afara ne jucam pe banii astia "de afara"?

Daca eu mi-as petrece 12 ore la munca din care 2 scriind baliverne si doua cu alte treburi (pentru ca tu in finalul calculului zilei tale de munca ai ramas numai cu 8 ore, ceeea ce reprezinta o productivitate de 66%), as fi concediat din prima zi.

Poarte ar trebui le comunici celor "Doi oameni de exceptie, actualii mei sefi directi" cit % din timpul tau de lucru acorzi sarcinilor de serviciu.

Si vei avea asfel ocazia sa demonstrezi ce onest esti..ha, ha, ha
#10102 (raspuns la: #9961) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Diferente.. Inainte de toate - de Ivy la: 24/03/2004 11:42:59
(la: Diaspora.. sa fie chiar 2 tabere ???)
Diferente.. Inainte de toate sintem oameni...Am mai spus lucrul asta prin mesajele mele. Cei veniti inainte de 89 si cei veniti dupa...Am emigrat dupa 1989, si nu stiam pe nimeni in locul unde am aterizat. Aveam un numar de telefon al unei doamne ce fugise din Romania prin 1968, fosta cunostinta a mamei. Nu ne stia...so nu avea nici o obligatie..Au trecut niste luni de la aterizarea noastra si am decis sa o sun. Intre timp cunoscusem oameni, locuiam decent, eram pe o cale. Am sunat...si nu stiu de ce..desi pe cucoana respectiva nu o cheama Jimmy Cecilia..:-), cind ma gindesc acum..parca, parca ar fi fost ea... Sorry Jimmy, chiar de te-am contrazis in destule mesaje am totusi o admiratie fata de tine..
Dar revenind, am sunat si am apucat doar sa ma prezint..pentru ca dupa aceea nu am mai reusit sa spun mare lucru...Frazele doamnei in cauza curgeau fara oprire:"sinteti cumva la aeroport?..noi nu avem nici o obligatie de a veni sa va recuperam de-acolo..si nici bani nu imprumutam, si..si.." Dumnezeule mare..cu ce-am gresit si cu ce am suparat??? I-am spus politicos ca nu dorim nimic, ca am aterizat cu multe luni in urma si ne-am urnit din aeroport in timpul asta...:-), ca nu dorim bani, ca de fap nu dorim nimic....si ca ii multumesc...(nici eu nu stiam pentru ce..)
Am inceput sa-i ocolesc pe cei veniti inainte de 1989. Cum auzeam ca sunt de mult sositi aici, fugeam, imi era frica, ma simteam controlata de privirile lor severe...Nu aveam nimic cu ei..doar frica...Aveam impresia ca vor sa-mi faca rau..
De ce oare?? Poate cei vechi emigranti imi pot raspunde...
Au trecut ani si intimplator am avut norocul sa o cunosc pe respectiva doamna acum in virsta de cred 65, o dulce altfel si cu inima mare. I-am cunoscut si grupul de prieteni, au fost discutii de ce atita fuga de cei veniti mai tirziu, de ce mereu oribila fraza: "ehhhh asteapta, nu poti sa ai totul dintr-o data, incepi de jos...pai ce stiti voi, noi am trecut prin greu..doar nu credeti ca voi o sa primiti totul mai usor..." Well societatea a avansat, conditiile emigrarii sunt altele deci nu pot exista prea multe similaritati..Avem si noi, noi cei ce am emigrat dupa 1989 greutatile noastre, greul nostru...Si culmea, oamenii au cazut de comun acord, si cel putin la suprafata exista respect, exista intelegere...Si asta se cheama intelegere intre generatii...

toate bune la toti din cafenea
Ivy
#12747 (raspuns la: #8790) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Romania si provocarile regionale ale integrarii euro-atlantice - de belazur la: 24/03/2004 18:54:40
(la: Adevarata sursa de anti/americanism este Rusia)
Moldova, Romania si provocarile regionale ale integrarii euro-atlantice

Romania si provocarile regionale ale integrarii euro-atlantice

- relatia cu Republica Moldova si posibile consecinte pe termen scurt si mediu -

DAN DUNGACIU

"Anumite actiuni si evenimente recente din viata politica a Rusiei si din politica externa a Rusiei ne-au pus pe ganduri... Prezenta trupelor ruse [in Georgia si Moldova] nu se conformeaza angajamentelor asumate la Istanbul. Doresc sa le spun rusilor inca o data ca, in opinia noastra, trebuie sa depuna mai multe eforturi pentru aplicarea obligatiilor pe care si le-au asumat la Istanbul. Rusia nu a respectat calendarul retragerii".(Colin Powell, ianuarie 2004, Moscova)

"Pentru prima data in istorie, interesele Romaniei coincid cu cele ale Occidentului in ceea ce priveste Republica Moldova... O data la doua generatii (1918, 1940, 1991), Moldova este cap de lista a prioritatilor agendei diplomatice internationale si aproape de fiecare data Occidentul este prins pe picior gresit, pentru ca nu a existat o analiza profunda a acestui spatiu. Acum ne aflam intr-un astfel de moment. Si, pentru prima oara, Romania are posibilitatea de a influenta deciziile internationale". (Vladimir Socor, 28.01.2004, Bucuresti)

"Replica pe care urmeaza sa o dea Occidentul politicii externe agresive, promovate de Moscova in spatiul post-sovietic, o poate constitui extinderea treptata a Aliantei Nord-Atlantice si a Uniunii Europene, pana cand acestor organizatii li se vor alatura, intr-o forma sau alta, tarile din imediata lor apropiere, Ucraina, Belarus, Republica Moldova, Georgia si Azerbaidjanul". (The Wall Street Journal, ianuarie, 2003)

Republica Moldova - o prezenta absenta

Republica Moldova are un statul paradoxal pe agenda publica a dezbaterilor din Romania. Este invocata, dar nu discutata, este pomenita (rar!), dar nu analizata. Este o prezenta, dar o prezenta discontinua, fara substanta, fara efect. O prezenta... absenta.

Acest text apare nu doar din dorinta de a inventaria un an de evolutii politice si geopolitice din Republica Moldova, ci de a evidentia, prin recul, o realitate care devine evidenta pentru orice observator de la Bucuresti sau aiurea. In anul 2004, una dintre mizele cele mai insemnate de pe agenda de politica externa a Romaniei va fi chestiunea Republicii Moldova, respectiv prestatia Chisinaului fata de Bucuresti si reactia pe care Romania va trebui sa o aiba fata de sfidarile puterii politice comuniste de peste Prut. Caruselul provocarilor la adresa Romaniei a inceput deja, si exista toate motivele sa credem ca el va continua. In plus, evolutia evenimentelor din Republica Moldova sugereaza ca dosarele geopolitice deschise in 2003 sunt departe de a fi solutionate, iar efectele acestei stari vor afecta, pe termen scurt si mediu, conditia Romaniei de membru NATO si aspirant la un loc in Uniunea Europeana. Faptul ca 2004 este an electoral pentru ambele tari (in primavara lui 2005 vor avea loc in Republica Moldova alegeri parlamentare) nu face decat sa complice ecuatia.

O conferinta si mai multe semne de intrebare

Pozitia Romaniei fata de Republica Moldova nu va fi de aici inainte benevola si nu o va implica numai pe ea, caci Romania este plasata acum la granita celei mai mari aliante militare pe care a cunoscut-o omenirea si care are interese geo-strategice in Istmul Ponto-Baltic si Caucaz. De aici sarcinile ce-i incumba. Toate evolutiile indica o crestere treptata - teoretica, cel putin! - a importantei Romaniei pe aceasta axa, si pozitia ei in viitoarea arhitectura de securitate regionala va depinde, in buna masura, de competenta si hotararea ei de a gestiona adecvat aceasta somatie iminenta. Dincolo de adeziunile fervente si retorica integrarii in NATO, urmeaza, in 2004, testul implicarii si evolutiei efective in aceasta regiune.

Poate Bucurestiul sa isi asume un asemenea rol? - este pana la urma interogatia majora pentru 2004. Din nefericire, semne de intrebare relativ la putinta sau abilitatea Bucurestiului au aparut prea repede. Intre 19-22 ianuarie 2004, la Niederpöcking, Lacul Starnberg, Germania, sub egida Pactului de Stabilitate in Europa de Sud Est, in cooperare cu Ministerul de Externe German (si organizata de Asociatia pentru Europa de Sud Est) s-a desfasurat conferinta "Perspectivele europene ale Republici Moldova". Este prima conferinta de asemenea anvergura dedicata explicit Republicii Moldova, iar participarea a fost numeroasa - aproape o suta de reprezentanti ai asociatiilor sau institutiilor politice sau nepolitice cu interese in Republica Moldova sau regiune - si de inalt nivel: Erhard Busel, Coordonator special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud Est, William Hill, Seful Misiunii OSCE la Chisinau, Vladimir Filipov, reprezentantul Consiliului Europei la Chisinau, reprezentanti ai Ministerelor Afacerilor Externe ale unor tari europene, experti internationali, liderii politici de la Chisinau (Nicolae Dudau - Ministru de Externe - Iurie Rosca, Dumitru Braghis, Oleg Serebrian, Oazu Nantoi etc.).

In cadrul conferintei, trei grupuri de lucru au discutat strategii europene, politici economice si sociale, precum si aspecte de securitate referitoare la Republica Moldova. Aceste comisii vor pregati terenul pentru intrunirile viitoare si pentru elaborarea unor proiecte sau strategii care sa includa si recomandari concrete pentru factorii de decizie d la Bruxelles sau Chisinau. O conferinta, asadar, de o importanta strategica indiscutabila. Din partea Romaniei a fost invitat, intr-o prima instanta, doar Gabriel Andreescu, Centrul de Studii Internationale, Comitetul Helsinki ("expertul favorit" al liderilor politici sau de opinie ai Partidului Comunistilor aflat acum la putere la Chisinau). Textul preferat al echipei istoricilor oficiali ai regimului comunist este, de departe, Renate Weber, Valentin Stan si Gabriel Andreescu, "Relatia Romaniei cu Republica Moldova", text tiparit in 22 Plus la 25 ianuarie 1995, in care autorii acreditau ideea unei "minoritati romanesti" in Republica Moldova. Pentru o valorificare recenta a lui Gabriel Andreescu in presa oficiala de la Chisinau, se poate vedea Haralambie Corbu, "Culegem ceea ce semanam", serial tiparit pe prima pagina a Moldovei Suverane, ianuarie 2004. Al doilea favorit al istoriografiei comuniste si revizioniste de la Chisinau este Lucian Boia, considerat de Vasile Stati, autorul penibilului Dictionar moldovenesc-romanesc, drept "cel mai obiectiv istoric roman". In principala lucrare revizionista a lui Vasile Stati, Istoria Moldovei, "Vivar-Editor", Chisinau 2002 - pe a carei coperta troneaza fara jena imaginea "Moldovei Mari" - Lucian Boia este gratulat cu atributele cele mai inalte: "prestigiosul istoric roman" etc. Invocarea lui Lucian Boia este, totusi, inepta si frauduloasa: istoricul oficial al revizionismului "moldovenesc" utilizeaza demersul lui Lucian Boia in litera, nu in spiritul lui. Stati utilizeaza deconstructia (de-mitizarea) istoricului de la Bucuresti doar pentru istoria Romaniei, niciodata pentru ceea ce el considera a fi "istoria Moldovei").

Revenind acum la invitati, nu poti sa-ti reprimi perplexitatea (pe care unii au exprimat-o public acolo!): vecina Moldovei, Romania, reusea "performanta" diplomatica de a avea un invitat din cei aproape o suta! In ultima clipa, s-a reusit introducerea pe lista invitatilor, ca observator, a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe. Cam putin pentru o tara care are ca sarcina gestionarea viitoarei frontiere estice a NATO si UE si care nazuieste sa devina locomotiva Republicii Moldova in demersurile acesteia - cate sunt! - de integrare europeana. Iar aceasta prezenta debila spune ceva despre strategia (existenta sau nu) a Bucuresti-ului in raport cu Republica Moldova sau despre institutiile care sunt puse in miscare (sau nu) pentru aplicarea acesteia. Cu atat mai mult cu cat la Niederpöcking, reprezentatii altor doua tari, Polonia si Lituania, au declarat explicit intentia de a deveni ele locomotiva Republicii Moldova in eforturile acesteia de integrare in structurile europene! Cuplata cu refuzul obstinat al Chisinaului de a colabora cu Bucurestiul - de aici, firesc, disponibilitatea institutiilor occidentale de a gasi un inlocuitor -, propunerea pare amenintator de plauzibila, iar consecintele geopolitice pentru Romania sunt incomensurabile: in esenta, este vorba despre a doua deposedare a Romaniei - dupa "pierderea" flotei din Marea Neagra - in ceea ce priveste capacitatea Bucurestiului de a actiona pe frontul de Est (Marea Neagra si Caucaz). O Romanie care pierde initiativa spre Est devine un actor figurant si nesemnificativ in orice initiativa a Washingtonului sau a UE in Caucaz sau Istmul Ponto-Baltic. Aceasta este, geopolitic vorbind, miza confruntarilor Chisinau - Bucuresti si aici sta, se pare, explicatia razboiului declansat de puterea comunista la adresa Romaniei.

Inainte de a detalia, sa urmarim, rapid, cateva repere ale acestei campanii.

"Aria calomniei". Chisinaul ataca Romania la institutiile europene

Doar cateva mostre: "In timpul celor 1213 zile cat Moldova s-a aflat sub ocupatia Romaniei, un evreu era ucis la aproape fiecare doua minute" (din "Plangerea 435" depusa de Andrei Neguta, deputat comunist, la Consiliul Europei, 2003); "Romania a ramas unicul imperiu in Europa, constituit din Moldova, Dobrogea si Transilvania" (Presedintele Vladimir Voronin, Postul de televiziune NIT, decembrie, 2003); "Scopul lui Rosca [liderul PPCD] este crearea provinciei romanesti si invadarea acesteia cu sute de mii de romi" (Moldova Suverana, publicatie oficiala a guvernului Republicii Moldova, 14 ianuarie 2004)... Sunt doar cateva exemple dintre zecile care invadeaza astazi spatiul public sau politic de la Chisinau sau aiurea. Razboiul declansat de Chisinau - flancat, probabil, de alti "prieteni" traditionali ai Romaniei - au adus relatiile dintre cele doua state in faza cea mai delicata din 1990 incoace. Dupa o perioada de relativ inghet de dupa 2001, a doua jumatate a anului 2003 a marcat apogeul acestei confruntari. Iata cateva momente ilustrative ale acestui dosar care nu pare ca se va inchide curand.

In 2002, relatiile bilaterale romano-moldovene fusesera, practic, suspendate o data cu anularea vizitei la Chisinau a primului-ministru Adrian Nastase in urma unor neinspirate declaratii belicoase ale unor oficiali moldoveni. In aprilie 2003, Ministrul roman de Externe, Mircea Geoana, si omologul sau moldovean, Nicolae Dudau, declara la Chisinau ca Tratatul de baza dintre Republica Moldova si Romania ar putea fi incheiat pana la finele anului curent. Ministrul romana prognoza chiar ca posibila o vizita a Presedintelui Iliescu, in toamna, in Republica Moldova. (Ca gest de bunavointa, Mircea Geoana anunta re-esalonarea datoriilor din importul de curent electric ale Republicii Moldova.) Chisinaul astepta de la aceasta vizita semnarea Tratatului de baza moldo-roman - vizita nu va mai avea loc.

Declaratiile belicoase ale comunistilor nu se opresc; dimpotriva. La 25 iulie 2003, la Chisinau, apare Dictionarul moldovenesc-romanesc, semnat de Vasile Stati, care afirma ca aceasta carte "demonstreaza existenta obiectiva a celor aproximativ 19.000 de dovezi de netagaduit ale individualitatii si dainuirii seculare a limbii pe care moldovenii o numesc moldoveneasca". Institutul de Lingvistica al Republicii Moldova anunta ca il va actiona in judecata pe Vasile Stati, pentru compilatie si furt intelectual. In acelasi zi, ziarul guvernamental Moldova Suverana publica celebra "Conceptie nationala de stat a R. Moldova" a Presedintelui Voronin. Unul dintre scopurile acestor gesticulatii politice era provocarea autoritatilor romane inaintea intalnirii dintre cei doi presedinti. La inceputul lunii august, Presedintele Ion Iliescu se intalneste, la Costesti-Stanca, cu omologul sau moldovean, Vladimir Voronin. Cei doi sefi de stat nu fac referinte la "Tratatul politic de baza moldo-roman", despre care Voronin afirma cateva zile inainte ca ar trebui discutat in mod obligatoriu.

Odata cu preluarea presedintiei Consiliului de Ministrii al Consiliului Europei, Moldova incepe o campanie sistematica de denigrare a Romaniei. Alexei Tulbure, reprezentantul permanent al Moldovei la Consiliul Europei acuza Romania de opozitie fata de planurile de "federalizare" ale Republicii Moldova si de implicare in manifestatiile anti-rusificare si anti-comuniste din anul 2002. (Prestatia oficialului de la Chisinau a fost uluitoare. Nu doar ca nu a adus vreo proba in sprijinul celor afirmate, dar a incheiat emfatic: "Noi vom considera astfel pana nu ne vom convinge de contrariul in baza intregii acelei informatii pe care trebuie sa ne-o prezinte Guvernul roman"). Urmeaza apoi acuzele de "anti-semitism" si "xenofobie". Seful Comisiei pentru Relatii Externe din Parlamentul moldovean, Andrei Neguta, reia argumentele de "anti-semitism", depunand o cerere catre Comitetul de Ministri al Consiliului Europei pe aceasta tema. (In reuniunea din 21 ianuarie 2004, Comitetul de Ministrii a dat un raspuns negativ interpelarii lui Neguta, infirmand acuzele parlamentarului moldovean.) Actorii acestei campanii sunt insa mult mai numerosi decat cei invocati. Victor Stepaniuc, Seful grupului parlamentar al comunistilor, a adresat o interpelare - Interpelarea Nr. 434 - referitoare la situatiei Bisericii Ortodoxa de Stil Vechi din Romania, acuzand Guvernul Romaniei de incalcare a drepturilor omului. Si exemplele pot continua.

In septembrie, premierul roman Adrian Nastase anunta ca Romania nu este interesata sa incheie un "Tratat politic de baza cu Republica Moldova", pentru ca Bucurestiul a recunoscut independenta R. Moldova si "respecta principiile dreptului international in relatiile bilaterale". In noiembrie 2003, Ministrul roman de Externe Mircea Geoana declara la Chisinau ca Romania va sprijini in continuare Republica Moldova pe calea integrarii in structurile europene, fara a tine cont de declaratiile care "au incercat sa puna o umbra in relatiile bilaterale", lansate de oficiali moldoveni. La finele lunii decembrie, Presedintele Voronin completeaza aceasta campanie anti-romaneasca declarand, printre altele, ca "Romania este azi unicul imperiu din Europa, constituit din Moldova, Dobrogea si Transilvania..." (Presedintele Voronin nu si-a ascuns niciodata anti-romanismul, "doctrina" preferata, in fapt, al Partidului Comunistilor al carui lider este. In 2000, de pilda, actualul presedinte al republicii solicita inlocuirea denumirii "limba romana" cu "limba materna" in proiectul de nomenclator al specialitatilor pentru predarea in institutiile de invatamant superior si caracteriza drapelul de stat al Republicii Moldova drept "fascist", datorita identitatii sale cu cel romanesc.) Urmeaza cateva atacuri la persoana Presedintelui Romaniei. Presedintele Iliescu riposteaza: declara ca partidul de guvernamant din Republica Moldova este un partid comunist cu "naravuri staliniste" si condamna "campania antiromaneasca" promovata de partidul comunistilor condus de Vladimir Voronin. In cadrul ceremoniei de inaugurare a Anului Stefan cel Mare si Sfant de la Vaslui (10 ianuarie 2004), presedintele roman respinge conceptul de "Moldova Mare" lansat de autoritatile Republica Moldova. Relatiile nu sunt inghetate, insa, cel putin din partea Bucurestiului: "Relatia Romaniei cu Republica Moldova va ramane o relatie prioritara si extrem de importanta pentru tara noastra in pofida recentelor declaratii ale presedintelui tarii vecine", a declarat la 12 ianuarie 2004 intr-o conferinta de presa, ministrul roman de Externe, Mircea Geoana. Zece zile mai tarziu, in cadrul unei intalniri cu membrii corpului diplomatic acreditat in Republica Moldova, Presedintele Voronin declara ca relatiile cu Romania poarta un caracter "destul de destructiv".

Romania "cade" de pe harta?

Avem acum tabloul intreg. Fie si rapid conturata, campania declansata de Chisinau nu are nimic intamplator, nimic din atitudinea conjuncturala si reactiva sau din lipsa de fermitate a Bucurestiului. La Chisinau exista strategii, la Bucuresti - nu suntem siguri; la Chisinau este o campanie concertata, la Bucuresti sunt riposte sporadice si fara coerenta. Acuza care a deschis seria, cea de "interventie" a Romaniei in treburile interne ale Republicii Moldova este ridicola, cel putin pentru motivul ca in momentul in care Chisinaul arunca pe piata aceasta poveste Romania era cel mai putin implicata in Republica Moldova de la declararea independentei acestei republici incoace.

Constatarea sugereaza ca scopurile campaniei sunt altele, cu atat mai mult cu cat atacurile impotriva Romaniei cresc direct proportional cu apropierea Romaniei de structurile euro-atlantice. Credem ca tinta acestei campanii este discreditarea Romaniei pe plan international si scoaterea ei din joc de pe spatiul geo-politic in care este destinata sa evolueze. Daca Romania nu mai lucreaza cu Republica Moldova, nu (mai) are motive substantiale sa se implice pe axa Istmul Ponto-Baltic - Caucaz. Va deveni dintr-o pozitie geopolitica un simplu amplasament - eventual, pentru diverse baze militare.

In pofida isteriei insuportabile si a retoricii neghioabe, Chisinaul are un proiect infinit mai coerent decat al Bucurestiului in zona. La 15 ianuarie 2004, Vasile Sturza, ambasadorul Republicii Moldova in Bulgaria, a inmanat la Tirana scrisorile de acreditare presedintelui albanez, devenind astfel si ambasador al Republicii Moldova in Albania, cu sediul la Sofia. In ziarul oficial Moldova Suverana aparuse cu o zi inainte un amplu material a lui Vasile Sturza: "Pentru Republica Moldova cooperarea si parteneriatul cu tarile din Balcani reprezinta unul dintre obiectivele sale strategice in regiunea Europei de Sud-Est" - veritabil plan de actiune in viitorul apropiat. Pe relatia Chisinau - Sofia, evenimentul cel mai important l-a constituit vizita de stat a presedintelui Republicii Bulgare in Republica Moldova: 17-19 ianuarie 2003. De atunci relatiile au luat o turnura ascendenta, fiind semne ca anul acesta relatiile se vor intensifica. Reamintim ca Bulgaria exercita in 2004 presedintia OSCE, institutie cu atributii decisive in solutionarea problemei transnistrene. Insa nu doar relatia cu Bulgaria este vizata. (In prima jumatate a anului 2004, de pilda, presedintele Republicii Macedonia va vizita Chisinaul.) In sectiunea "Prioritatile politicii externe ale Moldovei in Balcani" din textul citat se precizeaza ca dezinteresul fata de regiune "ar distanta Republica Moldova de spatiul european". De aceea, "pentru Republica Moldova valorificarea potentialului de cooperare si parteneriat cu tarile din Balcani reprezinta unul din obiectivele sale strategice in regiunea Europei de Sud-Est". Una dintre actiunile strategice ale Chisinaului decurge firesc: "Semnarea acordurilor inter-guvernamentale, in special a Acordului cu privire la liber schimb, ceea ce va permite Republicii Moldova sa se incadreze in regiunea de liber schimb a Pactului de stabilitate pentru Europa de Sud-Est".

Daca adaugam relatiile bune ale Chisinaului cu Budapesta, intelegem ca integrarea Republicii Moldova in UE are legatura cu oricare alt stat, cu exceptia Romaniei. Fie Polonia, fie Lituania, fie Bulgaria, fie - poate - Ungaria sunt candidatele Chisinau-lui la parteneriat pe coordonatele UE, Sud-Estului Europei sau Caucazului. Romania risca sa "cada" de pe harta strategica a zonei.

Relatia Bucuresti-Chisinau are dimensiuni politice si geopolitice care vizeaza pozitia geopolitica a Romaniei in viitoarea configuratie strategica pe una dintre directiile cruciale de inaintare a frontierei NATO, respectiv Eurasia. Este fundamental ca realitatile de peste Prut sa intre, competent, pe agenda civica sau politica a dezbaterilor de la Bucuresti. Anul 2004 va fi, din acest punct de vedere, un test crucial atat pentru diplomatia romaneasca cat si pentru societatea civila.

http://www.yam.ro/articles/2004/martie/23/1.html
#12770 (raspuns la: #12769) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Marele savant NiKola Tesla a fost roman - de SB_one la: 05/05/2004 12:03:18
(la: Jos palaria!)
Marele savant NiKola Tesla a fost roman
>Era istro-roman de origine si il chema Nicolae Teslea
>Marele savant si inventator Nicolae Teslea (Nikola Tesla) s-a nascut in noaptea de 9 spre 10 iulie 1856, ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea si al Gicai Mandici. Familia tatalui era de
>graniceri antiotomani, in fostul imperiu austro-ungar.
>Numele initial de familie era Draghici, dar el a fost inlocuit in timp, prin porecla de Teslea, dupa meseria transmisa in familie, de dulgher (teslari). Tatal lui Nicu Teslea (Tesla) a mai avut un
>frate, Iosif, militar de cariera, care dupa absolvirea scolii de ofiteri a predat matematica in diferite scoli militare, ca pana la urma sa ajunga profesor la Academia de Razboi din Viena. Tatal lui
>Teslea, initial, si el elev la scoala militara, si-a schimbat repede profesia, trecand la seminarul teologic, devenind preot ortodox in 1845, cand s-a insurat cu Gica. Biserica in care a slujit
>initial parintele Teslea se gasea in comuna Similian, la poalele muntilor Velebiti, acoperiti de paduri de stejar, fag si corn, in provincia Lica, cu centrul la Gospici, unde a fost transferat si
>parintele.
>Henri Coanda il prezinta pe marele inventator Tesla ca roman banatean din Banatul sarbesc, dar realitatea era ca prietenul sau Nicolae era istro-roman din Croatia. Provincia Lica era locuita compact
>de istro-romanii morlaci, inca din sec. XV-XVI. Gospici se afla la cativa kilometri de tarmurile Marii Adriatice, iar satul Similian la 12 km de Gospici, satul fiind patria lui Tesla, Teslea, Tesla.
>Preotul, om cult, se interesa cu precadere de literatura, filosofie, stiinte naturale si matematica. Incercarea de desnationalizare i-a adunat pe morlaci sub stindardul bisericii ortodoxe.
>Mama lui Teslea, Gica Mandici, romanca si ea dupa nume, a ramas - copila fiind - orfana, si a trebuit sa se ocupe de cei sase frati mai mici. Tatal sau a refuzat s-o trimita la o scoala in limba
>straina, dar ca autodidacta si-a completat cultura ca eleva a sotului ei. In casa preotului se stransese, cum am vazut mai sus, o vasta biblioteca din felurite domenii, mai mult stiintifice. Gica era
>vestita datorita frumoaselor broderii pe care le facea.
>Teslea a mai avut un frate, Dan, mort tanar intr-un accident, si trei surori: Anghelina, Milica si Marita, mezina pe care a iubit-o cel mai mult.
>Despre familia Teslea s-ar putea povesti mult.
>Nicolae, inventatorul, si-a facut studiile la Karlovat si la Politehnica din Graz (1875-1881). Isi incepe celebrele descoperiri si inventii inca din 1881-1882 la Graz, la Budapesta, la Paris, in
>cadrul Companiei Edison (1882), Strasbourg (1884), dupa care porneste in vajnica odisee americana.
>Cand zici Nicolae Teslea (1856-1943), te gandesti la istro-romanul devenit cetatean american, omul de stiinta si inventatorul prolific in domeniul electro si radiotehnicii, descoperitorul campului
>magnetic invartitor (simultan cu italianul Galileo Ferraris, 1847-1897). Tot el a inventat si sistemul bifazat de curent electric alternativ si a studiat curentul de inalta frecventa. El a construit
>primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de inalta frecventa etc. In atomistica, a cercetat fisiunea nucleelor atomice, cu ajutorul generatorului
>electrostatic de inalta tensiune. Noi, romanii, am uitat sa-l comemoram la 140 de ani de la nastere, cand Tesla a fost pomenit doar, intr-o scurta comunicare de 15 minute la Academie, de prof. N.
>Leonachescu.
>Inventia fenomenului "camp electric invartitor" se naste in 1882 la Budapesta, dar imediat, in baza unei recomandari, Teslea pleaca la Paris, unde este angajat la "Compania continentala Edison". Aici,
>modifica dinamo-masina Edison. In cadrul aceleiasi companii, construieste centrala electrica Strasbourg. Desi i se promisesera 25.000 dolari la incheierea dificilei lucrari, a fost frustrat de
>gratificatii. Unul din asistentii lui Edison, Charles Bechelore, ii propune sa emigreze in America si ii da o scrisoare de recomandare pentru Edison personal (1884). Dupa unele peripetii (i s-au furat
>banii in gara Le Havre), se adreseaza proprietarului vasului, care ii intelege situatia (biletul si locul ii apartineau, fiind nominalizat), si pe baza documentului de bord este primit si astfel, fara
>bilet, ajunge la New-York, unde se prezinta la Edison. Este primit cu dificultati si raceala, dar in baza recomandarii scrise, este angajat in atelierele companiei, ca inginer-electrician pentru
>repararea motoa-relor si generatoarelor de curent continuu Edison.
>O situatie neprevazuta il face sa se remarce in mod deosebit (1885). Transatlanticul Oregon, dotat cu generator Edison, care se defectase, trebuia sa plece spre Europa la data fixa; avea toate
>locurile vandute si intarzierea le-ar fi adus armatorilor mari pagube. Firma lui Edison il insarcineaza pe Teslea sa repare scurt-circuitul generatorului, cauza pe care o descopera in spirele
>infasurarii bobinei si o remediaza, rebobinand-o in 20 de ore. Edison ii promisese un premiu de 50.000 dolari daca defectiunea este indepartata in timp util plecarii vasului la data prenotata. Nava
>pleaca la timp, dar promisiunea premiului se transforma in explicatii: fusese o gluma. Nici alte gratificatii promise, de exemplu pentru perfectionarea generatoarelor si motoarelor electrice Edison in
>24 de variante, inzestrate cu un regulator si un nou tip de intrerupator, nu i se acorda. Edificat asupra conduitei lui Edison, Teslea va lucra de acum inainte pe cont propriu si va realiza
>definitivarea sistemului sau original, bazat pe curenti alternativi polifazati. Trecerea timpului ii da dreptate lui Teslea in competitia sa cu Edison si treptat, teza sa privind curentul alternativ
>se impune.
>Din primavara lui 1885, mandrul Teslea refuza sa mai colaboreze cu Edison si lucreaza independent, infiintandu-si propria firma, "Tesla Arc Light Company".
>Intr-o discutie cu Henri Coanda, inregistrata pe magnetofon, marele savant mi-a declarat personal ca il cunoscuse pe Teslea: "Eu l-am cunoscut pe Teslea, cand eram tanar de tot, prin tatal meu
>(Generalul Constantin Coanda - n.n.), care a fost intotdeauna langa mine. Nicolae Teslea, care este inventatorul curentului electric alternativ, era roman din Banat (era aroman - n.n.); e banatean, si
>felul lui de a gandi si de a vedea, m-a frapat enorm de mult. El era cu patru luni mai tanar fata de tatal meu, dar nu pot sa spun ca nu am fost influentat si de el, pentru ca felul lui de a vorbi si
>de a prezenta lucrurile erau asa de extraordinare incat, desi eram copil, n-am uitat. Vezi, unul din romanii foarte importanti, care a schimbat poate toata viata omenirii, e un banatean!...". Daca
>acum, sa zicem 150 de ani, s-ar fi spus, ar fi venit cineva sa ne spuna cum spunea Teslea Nicolae, Teslea, romanul din Banat: "Voi face lumina electrica, adica lumina, voi face asta miscand o bucata
>de fier in fata unui fir de arama", lumea l-ar fi inchis ca nebun. Intalnirea lui Coanda cu Teslea s-a petrecut in 1893, cand Teslea se afla in tara, datorita mortii mamei sale. Era deja celebru in
>lumea intreaga, in Romania insa mai putin.
>In noiembrie 1933, recent emigrat in SUA, Albert Einstein afla de cercetarile lui Tesla asupra fisiunii nucleare si cauta sa-l cunoasca. Apropierea se face cu ajutorul unui tanar reporter stiintific,
>Kenneth Sweasy, care se prezinta la Tesla cu o scrisoare de recomandare din partea lui Einstein. Teslea avea 75 de ani, in 1931, cand primeste scrisoarea lui Einstein. Cu prilejul sarbatoririi
>aniversarii sale, el marturiseste ca lucra la o noua sursa de energie, informatie care-l incita pe Einstein spre a-l cunoaste.
>Teslea se ocupa de campurile gravitationale (asemenea celui electromagnetic). Einstein ia cunostinta de articolul savantului roman din "Scientific American", bazat pe experientele efectuate la
>instalatia sa de la Institutul Tehnologic din Massachussetts (1934), pentru obtinerea tensiunilor inalte, cu ajutorul unui generator Van den Graaf, destinat cercetarii nucleului atomic.
>La 13 martie 1885, un incendiu distruge laboratorul lui Teslea din New York. Flacarile mistuie toate instalatiile de telegrafie si intreaga aparatura pentru obtinerea curentilor de inalta frecventa.
>Catastrofa il lasa sarac la batranete pe Teslea, fara mijloace financiare, dar savantul isi recompenseaza secretarele care-l parasesc, taind in doua medalia de aur Edison pe care o primise. Dupa ce
>incendiul laboratorului l-a lasat in strada (nefiind asigurat), Teslea s-a mutat intr-o modesta camera de hotel. Dar si in aceste conditii precare el isi continua cercetarile.
>In primavara lui 1898, Teslea demonstreaza public dirijarea prin radio, la mare distanta, a unui vas fara echipaj. Experientele au fost efectuate in largul marii, in apropiere de New York.
>In 1899, Teslea construieste la Colorado un mare post de radio, cu o putere de 200 kw, si realizeaza transmisii prin telegrafie fara fir, de peste 1000 km, face sa se aprinda lampile orasului de la
>distanta, obtine tensiuni de 12 milioane de volti.
>Edison si Teslea au fost propusi impreuna sa imparta premiul Nobel pentru fizica pe 1915, ca unii ce-si inchinasera viata pentru descoperiri si realizari tehnice utile omenirii. Teslea a refuzat
>premiul, din cauza animozitatilor din trecut. Dar era in 1916, si premiul pe acel an nu a mai fost acordat, din cauza razboiului mondial...
>Nicolae Teslea moare la New York, in noaptea de 7-8 ianuarie 1943 si este inmormantat la 12 ianuarie. O covarsitoare personalitate care a marcat doua secole prin geniul sau.
>Prof. univ. asoc. dr. ing.
>DINU-STEFAN T. MORARU,
>membru titular al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania
>P.S. Imi permit sa atrag atentia ca in vreme ce lui Teslea, guvernul iugoslav i-a acordat o pensie viagera lunara pentru meritele sale, de 7500 dolari, desi lucra la "Massachussetts Institute of
>Tehnology", nu cunosc vreun om de stiinta roman care sa fi primit vreo pensie viagera de merit, din partea statului. In aceeasi serie de nedreptati, amintesc si faptul ca in vreme ce la Belgrad exista
>un mare muzeu tehnic "Nikola Tesla", la noi, fostul "Muzeu Coanda" din casa parinteasca a savantului a fost desfiintat, din dispozitia Elenei Ceausescu.
>Cine are urechi de auzit?
>
>
>
>Mia Cojocea
>PDS MLPRO/MUNIS
>*Tel: 201 557-2586
>Fax: 201 557-2123
>
>



SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !
#15010 (raspuns la: #14841) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Citez din conditiile de utili - de admin la: 29/06/2004 23:09:58
(la: Ozzy vs LMC)
Citez din conditiile de utilizare:

"- remarcile referitoare la modul de administrare al clubului se fac numai in forumul “Prin Luneta”; orice mesaje sau aluzii publicate in alte locatii de pe sit vor fi considerate drept o incercare de trollare a forumului"
#17013 (raspuns la: #17009) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Capcanele lui 23 august 1944 - de RSI la: 02/09/2004 13:45:20
(la: O CATASTROFA NATIONALA: 23 AUGUST 1944)
Capcanele lui 23 august 1944 (NO RATING!)

[romanian-portal.com], (8/23/2004) »
Ca niciodata in ultimii 15 ani, apropierea acestui 23 august a starnit in discursul public romanesc o revigorare a interesului (uneori a pasiunilor) fata de acest eveniment important al istoriei contemporane. Mai multi factori au condus aici: in primul rand, intentia oficialitatilor, anuntata inca de la mijlocul lui iulie a.c., de a organiza o celebrare substantial mai consistenta decat in toti anii de dupa 1990 (legitimata de implinirea unui numar rotund de ani); apoi, trebuie sa luam in calcul recentele avataruri ale Casei regale romane, ca si ameliorarea spectaculoasa a relatiilor dintre Regele Mihai si actualul presedinte al Romaniei; in fine, cred ca in substratul intregii povesti se afla balanta inca neechilibrata, in memoria noastra comuna, intre nostalgia dupa autoritarismul legitimat "patriotic" al maresalului Ion Antonescu si frustrarile firesti ale celor care stiu ca, o data cu acea zi, a inceput drama comunizarii Romaniei. Istoricii nu pot conduce, prin ei insisi, la rezolvarea definitiva a acestui impas - o data pentru ca istoria este o disciplina in continua rescriere*, apoi pentru ca s-a vazut limpede ca nici macar ei nu au cazut intru-totul de acord asupra interpretarii acestui subiect fierbinte.



Propun aici o analiza succinta a evenimentului de acum 60 de ani, avand convingerea ca orice incercare de clarificare a acestui trecut relativ recent poate conduce la o mai buna intelegere a prezentului nostru.


I. Cum s-a ajuns la 23 august 1944?

Intre 21-24 noiembrie 1940, pe fondul unei Europe prinse de mai bine de un an in conflict, generalul Ion Antonescu (devenit, din 14 septembrie acel an, Conducatorul statului national-legionar roman) facea prima vizita la Berlin, ocazie cu care le prezenta lui Adolf Hitler si ministrului de Externe german Joachim von Ribbentrop viziunea sa asupra situatiei europene si locului Romaniei in acest peisaj. Antonescu si Hitler si-au facut reciproc o buna impresie. Generalul roman, al carui patriotism sincer nu putea masca un mare amatorism intr-ale politicii, si-a expus dorinta de a lupta pentru refacerea granitelor statale, grav afectate de pierderea Basarabiei, Bucovinei de Nord si a unei parti din Transilvania, in chiar vara acelui an. Spre deosebire de Antonescu, Hitler avea o mare abilitate politica: "Istoria nu se va termina in anul 1940" - i-a spus el lui Antonescu, sugerandu-i o speranta. Din acest moment, Romania va intra intr-o dezastruoasa competitie cu Ungaria lui Horthy pentru captarea bunavointei Fuhrer-ului. In chiar aceasta vizita, pe 23 noiembrie, Conducatorul roman semneaza in numele tarii sale aderarea la Pactul Tripartit (alcatuit din Germania, Italia si Japonia si completat de Ungaria cu doua zile mai devreme, pe 21 noiembrie).



Explicatia acestui gest - si a celor care aveau sa urmeze - nu este pasiunea fascista a lui Antonescu, ci convingerea sa ca Hitler va castiga razboiul. Din 1916, politica externa a Romaniei fusese legata de cea a Frantei; dar Franta cazuse, sub loviturile unei armate germane care parea invincibila. Ca militar, Antonescu a avut o intuitie corecta: ca, in ciuda pactului din 23 august 1939, Germania si URSS vor ajunge in conflict. Temator pana la obsesie de sovietici (avea, ca roman, motive, desigur), Antonescu a ales sa mearga pe mana Germaniei.



In cele sapte luni care vor urma, in toate intalnirile si in mesajele schimbate, Antonescu arata disponibilitatea Romaniei de a lupta impotriva bolsevismului. Dar Hitler s-a aratat initial rezervat fata de aceasta oferta. Nedorind sa-i dea un cec in alb liderului roman si aparent deplin increzator de forta sa, el insista pe nevoia de stabilitate a Romaniei, siguranta economica etc. Convins totodata de dorinta de revansa a romanilor, Hitler definitiva la mijlocul lui decembrie 1940 Planul Barbarossa de atacare a Uniunii Sovietice, in care Romania avea rolul sau - chiar fara ca, in acel moment, Antonescu sa stie!



Discutia definitiva intre cei doi a avut lor pe 12 iunie 1941; abia acum Hitler l-a anuntat pe Antonescu de intentia inceperii razboiului in Est (fara a-i spune data exacta!). Antonescu, intarit intre timp in tara prin infrangerea legionarilor (in 21-23 ianuarie), s-a declarat decis sa lupte, in vederea recuperarii teritoriilor romanesti pierdute. De retinut ca, spre deosebire de Primul Razboi Mondial, cand Ionel I.C. Bratianu a negociat intens conditiile iesirii Romaniei din neutralitate, in iunie 1941 Ion Antonescu a acceptat intrarea in conflict fara nici un tratat formal cu Germania, bazandu-se exclusiv pe o intelegere verbala cu Hitler.



Greu de imaginat astazi entuziasmul inceputului campaniei anti-sovietice, dupa 22 iunie 1941. Pentru multi romani, contaminati de optimismul propagandei germane, razboiul pentru Basarabia echivala cu o excursie ceva mai plictisitoare in stepa rusa. Cucerirea Odessei (cu pierderi de peste 90.000 de soldati!), pe 16 octombrie, a intarit aceasta speranta. Aici trebuie spus ca, increzator el insusi, Antonescu a preluat datele esentiale ale politicii germane, inclusiv conceptiile rasiste: dupa ocuparea Transnistriei, intre august 1941 si iulie 1942, cca 110.000 de evrei din Basarabia si Bucovina au fost deportati aici, urmand ca din septembrie 1942 sa fie adusi si evrei din Romania (din cauza cursului razboiului, planul nu s-a aplicat); in acelasi timp, intre iunie si septembrie 1942, cca. 25.000 de tigani nomazi au fost deportati tot acolo.



Iarna 1942-1943 (adica esecul din batalia Stalingradului) si pierderile masive de aici, din Cotul Donului si Stepa Calmuca (cca. 150.000 de oameni) au fost un avertisment sever pentru Antonescu. Din vara acestui an, bombardamentele asupra Ploiestiului si zonei petroliere (incepute inca din iunie 1942) devin o problema curenta. Din acest moment, oficialii romani (fie ministrul de externe Mihai Antonescu, fie reprezentanti ai partidelor politice aflate in "adormire") vor sonda o posibila iesire din razboi, fara succes. In cadrul aliantei antihitleriste, se impusese pregnant ideea ca Romania este o problema a Rusiei - drept urmare, emisarii romani vor fi sfatuiti, insistent, sa trateze cu sovieticii si sa nu mai astepte sprijin separat de la Anglia sau Statele Unite.



Trebuie spus foarte clar ca, in vara anului 1944, aceste negocieri erau practic blocate. Cu exceptia unor schimburi sporadice de conditii la Cairo, URSS urmarea sa traga de timp, pentru a-si continua contra-ofensiva spre Berlin si a cuceri, implicit, Romania.


II. Filmul unei zile incepute in haos si terminata in speranta

Pe 19 august 1944, ofensiva sovietica incepe, in operatiunea Iasi - Chisinau, incercuirea trupelor germano-romane in Nordul Moldovei, indreptandu-se spre aliniamentul Focsani-Ismail. Si aici intervine exagerarea numita linia de aparare Focsani - Namoloasa - Galati. Vazuta ca antepenultima reduta impotriva rusilor (in cazul caderii ei, Antonescu ar fi incercat rezistenta pe crestele Carpatilor si pe Olt), aceasta linie fortificata, in realitate, nu era inca terminata, era prost echipata din punct de vedere tehnic si - ceea ce e mai important - urma sa fie ocupata de soldatii aflati in retragere din Est, ei insisi demoralizati si intr-o stare precara. Cei care estimeaza, pe baza unor date fragmentare, ca aici s-ar fi putut rezista in fata rusilor pana la sase luni se hazardeaza intr-un optimism nejustificat.



In noaptea de 21 spre 22 august 1944, la Palatul Regal din Bucuresti a avut loc o ultima intalnire a complotistilor care initiasera, inca din iunie, consultari in vederea iesirii din alianta cu Germania si, la nevoie, eliminarii lui Ion Antonescu. Au fost prezenti Regele Mihai, Iuliu Maniu (presedintele PNT), Constantin I.C. Bratianu (PNL), Constantin-Titel Petrescu (PSD) si Lucretiu Patrascanu (in numele comunistilor, dar in virtutea bunelor relatii pe care el le avea cu "lumea burgheza"). Cu acest prilej s-a decis ca duminica, 26 august, la ora 13.00, Regele sa-l convoace pe Ion Antonescu la Palat si sa-i ceara fie semnarea armistitiului, fie demisia.



Lucrurile s-au precipitat aproape dramatic in dimineata de 23 august, cand s-a aflat ca maresalul Antonescu urma sa plece pe front. Si astfel s-a profilat determinarea si curajul tanarului Rege Mihai (pe 25 octombrie el urma sa implineasca 23 de ani). Fara sprijinul direct al liderilor politici, dar cu concursul unor inalti ofiteri apropiati Casei Regale, Mihai i-a convocat pentru ora 15, la Palat, pe Ion Antonescu si Mihai Antonescu. Ultimul a fost punctual, iar maresalul, invocand treburi reale, a ajuns in jurul orei 16. Discutia s-a purtat in biroul regal, intre patru persoane: Regele Mihai, generalul Sanatescu (seful Casei Militare regale), maresalul Ion Antonescu si ministrul Mihai Antonescu. Intr-o camera alaturata se aflau generalul Aldea (consilier al Regelui pe probleme militare), maresalul Curtii Ion Mocsony-Starcea, secretarul regal Mircea Ionitiu si Grigore Niculescu-Buzesti, iar in apropiere, pentru a interveni la nevoie, un alt grup de ofiteri de incredere.



Arestarea celor doi Antonescu s-a facut in jurul orei 17, dupa un schimb de replici in care maresalul si-a prezentat obiectiile cu privire la iesirea din razboi, motivand ca astfel ne vom da cu mainile legate rusilor. Odata inchisi cei doi intr-o camera de valori a Palatului, imediat Regele a demarat consultarile pentru alcatuirea guvernului. In jurul orei 18 au ajuns la Palat, convocati, si generalul Constantin Pantazi (ministru de Razboi), generalul Picky Vasiliu (seful Jandarmeriei) si colonelul Elefterescu (seful Politiei). In fata alternativei arestarii, ei au ales colaborarea. Simultan, a fost convocat si seful Serviciului Sigurantei, Eugen Cristescu. Din intuitie sau ca urmare a unor informatii scurse, acesta a banuit despre ce e vorba si, in loc sa vina la Palat, s-a deplasat la locuinta ambasadorului german von Killinger, avertizandu-l.



Primul detaliu ce merita retinut este ca schimbarea s-a produs fara nici o defectiune majora; ofiterii superiori din Bucuresti, informati rand pe rand, au dovedit o mare fidelitate fata de Rege si o lipsa de solidaritate cu Antonescu asupra careia merita meditat. In jurul orei 18.30, Armata romana era deja plasata in noi dispozitive, in vederea unei riposte. Dupa ora 19 au ajuns la Palat ambasadorul Killinger, generalul Gerstenberg (seful Apararii antiaeriene) si generalul Hansen (seful Misiunii militare germane in Romania). Informati cu deferenta, li s-a cerut evacuarea fara lupta a armatei germane din tara. In zilele urmatoare, Killinger avea sa se sinucida - pentru ca, in ciuda informatiilor pe care le primea constant, nu prevazuse actul - iar Gerstenberg a ales, din 24 august, calea represaliilor, desi isi daduse cuvantul de onoare in sens contrar.



In jurul orei 22.10, a fost difuzat, prin Radio, mesajul Regelui catre tara. In acel moment, schema noului guvern - prezidat de generalul Constantin Sanatescu - era, in linii mari, definitivata: cei patru lideri politici amintiti mai sus erau ministri secretari de stat (in plus, Lucretiu Patrascanu - vezi mai jos - primise Justitia), iar restul posturilor erau ocupate de militari. La ora 2 a diminetii de 24 august, Regele, insotit de cativa apropiati, a plecat spre Gorj - via Craiova - la sugestia apropiatilor care se asteptau (si aveau dreptate) ca a doua zi Palatul sa fie bombardat.


III. Consecinte imediate si multe intrebari

Un numar mare de intrebari agita inca analiza acestei zile.



In primul rand, care a fost rolul factorului politic? Singurii lideri care au ajuns la Palat in seara de 23 august au fost, in ordine, Lucretiu Patrascanu (ajuns spre orele 19.30) si Constantin-Titel Petrescu; dupa ora 22, a venit si comunistul Emil Bodnaras, cu intentia ferma de a se interesa de Ion Antonescu. Se poate glosa mult pe seama lipsei liderilor taranist si liberal; cea mai probabila explicatie este aceea ca, desi informati, au preferat expectativa, nu foarte convinsi de reusita actului.



Cum se explica rolul lui Lucretiu Patrascanu? Prezenta sa la Palat si propunerile cu care vine imediat (amnistierea detinutilor politici, desfiintarea lagarelor etc.), precum si dorinta de a fi inclus pe lista guvernamentala intr-o pozitie net privilegiata isi au sursa in stradania lui de a lua un avans in fata celorlalti lideri ai partidului comunist. Patrascanu avea sa nutreasca, pana prin 1947, convingerea ferma ca el ar avea datele intelectuale si meritele istorice si politice pentru a conduce PCR. Aceasta convingere il va duce in inchisoare si apoi la moarte, peste mai putin de 10 ani.



De ce a ajuns Ion Antonescu in mainile comunistilor atat de repede, inca din primele ore ale lui 24 august? Oricat de trist, adevarul este ca numai comunistii (dirijati de Bodnaras) au putut alcatui, in timp scurt, o brigada de soc, capabila sa-l deplaseze intr-un loc sigur si sa-l pazeasca pe maresal. Liberalii si socialistii spusesera inca din 21 august ca nu au oameni pregatiti pentru o asemenea eventualitate, iar Ilie Lazar, seful departamentului Muncitoresc al PNT, care - teoretic - avea oameni, aparent a lipsit in acea zi din Capitala. Antonescu a ajuns astfel in cartierul Vatra Luminoasa si, in nici o saptamana, era deja predat sovieticilor.



Care a fost rolul noului guvern Sanatescu? Atunci, ideea unui guvern militar a parut a fi cea optima. Astazi, se poate medita daca un guvern preponderent politic nu ar fi fost mai eficient in vederea rezistentei la comunizare. Imediat dupa 12 septembrie (data la care era semnata la Moscova Conventia de Armistitiu intre Romania si Aliati), Comisia Aliata de Control (in esenta sovietica) a devenit organul de conducere neoficial al Romaniei, iar presiunile ce au urmat pana la impunerea guvernului pro-comunist Petru Groza din 6 martie 1945 s-au desfasurat in ritm sustinut. Primul rezultat a fost, deloc paradoxal, tocmai lipsa regelui de la sarbatorirea primului an de la eveniment, pe 23 august 1945; atunci, surprins de refuzul lui Groza de a-si prezenta demisia (asa cum Regele Mihai i-o ceruse), suveranul a boicotat, in mod simbolic, aceasta celebrare si incepea astfel "greva regala" ce avea sa dureze pana pe 7 ianuarie 1946.



In fine, a fost 23 august un act de salvare nationala sau o catastrofa? La o analiza lucida, rezulta ca inlaturarea lui Antonescu si ruperea aliantei cu Germania erau, (in acel moment si in acele conditii concrete), singura sansa pentru a putea spera la un statut mai bun al Romaniei postbelice. Nu e cazul sa ne facem complexe: Romania nu a parasit atunci o Germanie democratica, ci un Reich utopic si criminal. E drept, acea zi nu a adus sfarsitul razboiului - dar a adus, oricum, ruperea unei aliante nefaste, pe care Romania nu o alesese de bunavoie, dar care impinsese tara in dezastru si o putea conduce la dezmembrare. Personal, am convingerea ca daca azi Transilvania se afla in granitele Romaniei (URSS ne-a sustinut in acest sens, in 1946-1947, sugerandu-ne astfel sa "uitam" de Basarabia), acest lucru are legatura si cu 23 august 1944.


IV. Ce mai inseamna azi 23 august 1944?

Confiscata de comunisti, ziua de 23 august a purtat de-a lungul deceniilor diverse semnificatii, toate impuse. Ea a devenit zi nationala in 1948, imediat dupa proclamarea frauduloasa a Republicii. Vreme de aproape un deceniu, 23 august a fost descrisa ca zi de eliberare a Romaniei de catre glorioasa Armata Rosie (care, evident, nu fusese implicata in mod direct). La inceputul anilor 60, regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej a deplasat treptat atentia spre insurectia antifascista, reducand in paralel apologia armatei sovietice. Succesorul sau, Nicolae Ceausescu, va agrea mai mult o formula complicata, in stare sa legitimeze impletirea dintre istoria inventata a PCR si istoria neamului: Revolutia de Eliberare Sociala si Nationala, Antifascista si Antiimperialista.



Sperantele romanilor din seara de 23 august 1944, ca vor iesi din razboi si ca se vor intoarce la democratia de pana in 1938, au fost abrupt inselate. Practic, ziua arestarii lui Antonescu a fost primul pas pe calea unei sovietizari accelerate. Dar trebuie sa spunem ca nici unul dintre actori nu putea atunci intui ce avea sa urmeze. A-i face pe Regele Mihai sau pe apropiatii sai vinovati de evolutia ulterioara tradeaza fie necunoasterea istoriei, fie rea-credinta.



In fine, care este oare sintagma cea mai potrivita in rememorarea acestui eveniment? Aparent, lovitura de stat este o formula potrivita, din moment ce Ion Antonescu era, in acel moment, Conducatorul statului, iar Regele Mihai nu mai avea decat o mica parte din prerogativele constitutionale regale din 1923. Totusi, in opinia mea, indiferent de statutul oficial (si autorevendicat!) al Maresalului, o lovitura de stat data de un rege in functie este o contradictie in termeni si o imposibilitate logica.



Asadar, cred ca, fara a ne complica inutil in formule pretentioase, dar greu de argumentat, gen insurectie, lovitura de Palat, lovitura de stat s.a.m.d., putem accepta ca la 23 august 1944 a avut loc demiterea fortata a regimului Ion Antonescu, in virtutea unei sperante care - asa cum spuneam - va mai avea nevoie de 45 de ani pana la a prinde contur.


Adrian CIOROIANU

Semnalez cu placere o ultima aparitie dedicata subiectului, din care provin unele dintre detaliile analizei de fata: Ion Solacolu (editor), Tragedia Romaniei 1939 - 1947, Institutul National pentru Memoria Exilului Romanesc & Ed. Pro Historia, Bucuresti, 2004



Stire preluata de pe siteul ZIUA

http://www.ziua.net/
care sunt conditiile pt a pleca in irlanda - de (anonim) la: 05/09/2004 16:37:04
(la: Irlanda are nevoie de 100.000 de imigranti)
sunt inginer de meserie desi nu am profesat niciodata.doresc sa stiu si eu care sunt conditiile pt a putea "vizita" Irlanda?care sunt pasii care trebuie urmati , este nevoie de viza??
#21108 (raspuns la: #20161) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pt. Jimmy_Cecilia (si nu numai...)... - de Paianjenul la: 18/09/2004 14:24:51
(la: Ajutorul primit)
"Un ajutor primit nu trebuie uitat niciodata, si chiar daca nu este dat ca sa-ti creieze o obligatie, trebuie sa te revanshezi dublu sau triplu cand ai iesit la liman si sa fi recunoscator toata viata.
Numai in aceste conditii cei care au ajutat o data, vor continua sa ajute..."



- FRUMOS spus si... ADEVARAT.

Plecat legal in Ungaria in martie 1988, cu intentia de nu ma mai intoarce in Romania, am apelat la ajutorul unei familii de maghiari care locuia intr-o suburbie a Budapestei (si a carei adresa o aveam din tara). Oamenii habar nu aveau cine sint, dar dind oarecare credit celor care ma recomandasera, gazda mi-a spus: "Stilul nostru de viata este foarte modest, dar daca esti multumit de conditiile pe care ti le putem oferi... esti binevenit sa ramii la noi oricit vei dori!" Am ramas la ei... dupa doua saptamini tot ei mi-au gasit un loc de munca permanent si destul de bine platit, avind astfel posibilitatea sa "rambursez" (macar in parte) ceea ce cheltuiau cu intretinerea mea.... Oricum, timp de 14 luni cit am locuit la ei, am ramas alintatul familiei. Cind in iunie 1989 imi luam ramas bun de la ei, indreptindu-ma spre Spania... plecam cu "statut" de "fiu adoptiv". Nu am uitat, fireste, gestul lor nobil, si desi nu-mi pot permite "sa ma revansez dublu sau triplu", se pare ca micile mele atentii financiare (care convertite in FORINTI nu sint deloc de desconsiderat) le parvin intotdeauna atunci cind au mai mare nevoie de ele. Si evident, ele vor continua sa le parvina, familia Pogany raminind pentru totdeauna pe lista mea de prioritati atunci cind vine vorba de cei fata de care am obligatii morale si materiale/financiare. E dreptul lor sa secere ce au semanat.
#22786 (raspuns la: #22024) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Eu cred altceva deact toti de aici... - de romanul_vesel la: 25/01/2005 01:49:03
(la: de ce romanii sunt considerati tigani?!)
Desi nu ai semnat comentariul tau, si nu ai avea motive sa-ti fie frica sa faci asa, totusi in anumite puncte de vedere iti dau dreptate.
Aroganta tipica a Gemaniei si faptul ca Transilvania a fost sub influenta Austro-Ungara timp de citeva sute de ani le da Ardelenilor o nota de superioritate. Dar sa nu uitam ca de fapt Austro-Ungarii i-au considerat SCALVI! Si ca numai unindu-se cu "Regatul" au devenit independenti.

Intradevar, toleranta romanului de rind le creeaza tiganilor conditii de viata propice.
Ai dreptate, in ziua de azi, daca asculti manele si muzica tiganeasca esti la moda, iar daca asculti muzica populara romanesca este considerat un TARAN.

In privinta integritatii Romaniei, desi ce s-a intimplat este tragic, trebuie sa spunem ca am fost norocosi si ca destramarea Yugolsaviei ne-a salvat pe noi.
Ar fi fost mult prea mult sa faca si in Romania ce au facut in Yougoslavia.

Populatia de rind din Ardeal nu are nici o vina. Exista elemente din afara, fie nemti sau unguri, care instiga la dezbinare.
Populatia de origine maghiara si germana. Ar trebui sa-si dea seama de faptul ca nemtii si ungurii nu-i va considera de-ai lor niciodata.
Oriunde se vor duce in lume vor fi tot romani. Si daca ei singuri refuza sa se considere romani atunci se pun in situatia de a fi "oameni fara tara".
In ce priveste aportul fiecarii regiuni la crearea venitului national si portia care i se repartizeaza, este cu totul o fabulatie. Zvonuri si creatii personale. Noi, romanii sintem cei mai buni la asa ceva.

Totusi situatia se va schimba. Daca Uniunea Europeana se va mentine si Romania va fi acceptata ca tara membra, atunci granitele vor deveni nesemnificative. La ora actuala Germania investeste in Romania peste 400 milione Euro in modernizarea retelelor electrice, pentru ca Romania va fi granita de est a Uniunii Europene.

Alex
#34437 (raspuns la: #34242) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...