copilaria este inima tuturor varstelor

Maturitatea...depinde din ce punct de vedere privesti problema. Cred ca fiecare din noi am pastrat in adancul sufletului ceva din inocenta si nevinovatia copilariei. Un profesor de filozofie a spus elevilor sai urmatoarele: ,,Toata viata ramanem copii, nu facem decat sa schimbam jucariile".
In general ma consider un om matur, insa sa-mi parasesc sufletul de copil... cred ca fara asta n-as putea trai. Eu cred ca a pastra putin din copilarie ne ajuta sa trecem prin greutatile vietii de zi cu zi. Nu dau niciodata vina pe imaturitate atunci cand nu iau deciziile cele mai potrivite sau cand fac greseli, incerc sa le corectez si am curajul sa recunosc atunci cand am gresit, am responsabilitatea faptelor mele.
________________________________________
Copilaria este inima tuturor varstelor. (Lucian Blaga)

"Acum ca ai dezvaluit secretul Cafenelei, cum ca ar fi un Kindergarden"

Copilaria este inima tuturor varstelor, daca e sa ne luam dupa Blaga, iar cafeneaua cred ca incearca sa fie ceva de genul asta. Daca ii zici Kindergarden s-ar putea sa se supere si uneori mai si musca. (!)

S-a dus vremea Evului Mediu, din fericire, nu mai e nevoie de catapulte. In civilizatie eu prefer destept si ofensiv (probabil ca asta intelegi tu prin arta de afi agresiv), in loc de agresiv. Dar daca ma iei pe genunchiul tau si-mi spui povesti, sa stii ca vin! :oP

Grobienii sunt agresivi prin definitie. Agresivii chiar daca nu sunt grobieni in mod necesar, seamana foarte bine cu ei atunci cand se manifesta agresiv si de aceea agresivitatea nu mi se pare o alegere isteata. La nivel verbal taisul artistic se cheama spirit, nu? Victoriile pe care le aduce sunt mult mai elegante.

Oricum, imi placi ca esti "viu" si cred ca gandim la fel, doar ca punem diferit in cuvinte.
Sper ca nu ai genunchi din genul ala ascutit?! :o)

Inima e asa ca o ...pravalie,
De unde cumparam Iubire/Sinceritate/Prietenie
Termenul de garantie pe care ni-l da inima
Are varsta ...castelelor de nisip!

nu te cred desi habar nu am cine ar trebui sa te creada :).

ti-e dor oare de fluturi?
zboruri largi si stranse
roiuri ce dau gust buzelor
praf de iubire pe maini
atingerea!

ti-e dor oare de cer?
mangaie-mi ochii si deseneaza
norii - in albastru
cum doar tu stii sa o faci
zambind!

ti-e dor de dor?
asculta valul ce bate la poarta
inimii fara varsta sau culoare
si deschide - deschide!
nu ma auzi?

:) - e oare destul de personala?

Dragi frati si surori,

Cei din generatia mea pot cunoaste ceea ce scriu acum.Cei mai tinerei nu stiu.
Cand m-am nascut la conducerea tarii era Gheorghe Gheorghiu Dej,a murit cand eram in clasa a 2 a primara.Am facut scoala in Mandravela nici nu stiu daca mai exista.Tataie(tatal tatalui meu)ma ducea zilnic la scoala si ma lua inapoi.Toti baietii purtam un fel de uniforma ca o fustita pepita cu patratele mici alb-negru,guler alb si funda mare rosie la guler.Cam ciudat obicei,nu?

Prin clasa a2 a dupa ce Dej a murit,a fost plans de popor atunci,a venit la
conducere Chivu Stoica,un tip cu capul chel(se radea)care emula pe bossul lui rus,Hrusciov.Un var apropiat al tatalui meu a fost atunci adjunctul lui Stoica.
Cand erau petreceri in famile,nunti,sarbatori etc,venea adus cu masina si sofer personal care statea pana pleca el acasa.
Era una neagra cu...perdele la geamuri,marca Zil(mai tarziu a avut o Volga),era un lux pe atunci.Cand a cazut Stoica,a cazut si el.

Dar a apucat sa aiba o casa vila mare pe Aleea Trandafirilor data de partidul comunist pe gratis.Acest var al tatalui meu era un mocofan mare.Cand venea la mese,se indopa la refuz si apoi se ducea la WC si isi baga degetul pe gat,voma sa poata manca si mai mult!
Avea un baiat de-o varsta cu mine,sotia lui mereu se dadea mare cucoana,dar tot taranca era.
Cu varul meu,de cate ori ne vedeam ne luam la bataie,il cafteam bine.Alteori,pana la batai eram prieteni si la petreceri ne bagam sub masa sa ne uitam sub fustele rudelor,chiar si a mamelor noastre.De mic am luat-o aiurea in viata!
Cand noi ne duceam la ei,isi acopereau cu ziare picioarele mesei,nu cumva sa le zgariem ...din greseala.Aveau si mobilierul ,sifonier,etc,...imbracat in ziare.
Odata am furat un pistol cu capse jucarie de la varul meu si mama mia ce scandal a iesit!L-am dat inapoi dar ai mei m-au batut in prostie.

Imi placea sa stau la bunici(din partea tatalui)si in vacante,mai ales cea de vara,ai mei ma expediau la ei,eram fericit si aveam si prieteni de joca,unul pe nume George altul Gabi,dar noi ne numeam intre noi"Domne".
Tataie a fost locotenent de cavalerie in primul razboi si decorat pt. rani si bravuri.Avea pe un perete pe hol poze in sepia cu el ca soldat.
Un om admirabil,f. bun si mereu interesat in politica,citea ziarele zilnic si multe.
Se culca la 7 seara si se scula la 4 dim.Cu gainile.Aveau in curte un prun si un cais,o magazie si un loc unde crestea in fiecare an un porc pt. Craciun.Avea o capra,gaini,rate si o gasca pe nume Maritza,care era ca un caine,doar familia o stia,in rest ataca pe orice strain,postasului ii era frica sa vina la gard.Maritza a murit de batranete,asa o indrageam toti de mult.

Mamaie n-a muncit in tinerete deloc,s-a maritat cand avea 18 ani cu Tataie care era cu 15 ani mai in varsta,era un fel de traditie.
Au avut 2 copii,o fata,a murit la 17 ani de TBC si pe tatal meu.
Pe aceiasi strada locuiau multe din rudele lor,2 surori ale lui mamaie si veri ai tatalui.Bunicii pe atunci nu aveau inca televizor si cu mamaie mergeam in fiecare seara la una din sorele ei sa vedem filme.
Multi de pe strada nu aveau TV-uri,cand era un film f. bun si american sau francez ori italian(rareori,in rest erau rusesti in prostie numai despre razboi si comunism),ne adunam cate 15-20 persoane fie la un vecin fie la sora lui mamaie,sa-l vedem.

Mai tarziu,ai mei au cumparat si lor un TV,ca al nostru,rusesc si desigur cu lampi,daca se ardea una erai in pom pt. ca se gaseau f. greu de schimb,trebuia sa ai...relatii.Nu-mi aduc aminte marca TV ului,stiu ca era desigur in alb-negru si ecranul oval, cutia din lemn si in fata jos avea 2 butoane mari in stanga si dreapta,pt. sonor si altceva,avea 6 clape mici la mijloc pe care apasai sa-i dai drumul,sa-l inchizi,etc.

Multi din voi poate nu ati auzit de anume emisiuni din vremea mea,poate altii stiu,ma uitam duminicile dim. la un serial pt. copii numit"Aschiuta si Daniela".
Aschiuta era o papusa din lemn cu o palarie ascutita pe cap.El o numea pe Daniela,Danielutza si vorbeu despre copii si scoala si raspundeau la scrisori trimise de copii.
Danielutza era tare frumoasa cu gropite in obraji si cred ca aveam 6 ani atunci si eram indragostit de ea la nebunie.Ea avea vreo 25 ani...apoi m-am indragostit nebuneste de alta actrita din alt serial ce-l urmaream cu sufletul la gura"Capitanul Val-Vartej",pe nume Irina Bora,bruneta si frumoasa la culme.
Danielutza era blonda.Uneori a jucat si ea in episoade cu Irina,era o placere pt. mine sa le vad pe amandoua deodata.
Mai tarziu Irina Bora s-a maritat cu un tenor de opera,Dan Iordachescu.
Ca veni vorba de muzica,pe atunci se asculta Gica Petrescu,Mia Braia,Dorina Draghici,Angela Moldovan,Ioana Radu,mai tarziu a aparut Margareta Paslaru,
Marina Voica,Aurelian Andreescu(pe asta am ajuns sa-l cunosc cand eram la liceu),Cornel Fugaru si in special italieni,ca Gianni Morandi(erau si filme pe ecrane cu el,muzicale),Adriano Celentano,Domenico Cutugnio Rita Pavonne,francezi ca Eddy Mitchell,Joe Dasin,Johnny Halliday,Yves Montand,Gilbert Becauld ,Sylvie Vartan(era casatorita cu Halliday),Juliette Grecco si multi altii.

Mergeam cu mamaie la filme serile,ori alteori stateam pe o bancuta in fata gardului casei si alte femei se adunau la taclale,ma fascinau barfele lor.Aveam un costumas vara din catifea albastra cu pantaloni scurti,de vizite.Si un fes pe cap cu alb si albastru.Am apucat s-o vad si pe strabunica,mama ei, avea 105 ani si eu aveam 5.Mereu eram pus pe prostii(inca de atunci!),ii placeau dulciurile si ii dadeam o bomboana de ciocolata(Se numeau Lebada),dar ii spuneam:"Inchide ochii si deschide gura".Apoi dupa sa zic 30 min.ii spuneam acelasi lucru si ea facea.De data asta ii puneam in gura un gainatz de gaina....
Si radeam da cadeam pe jos de cum se stramba,si incerca sa ma loveasca cu o nuia,dar nu putea,atunci venea mamaie si ma alerga prin curte si eu ma cataram pe magazie si radeam mereu.

Cu prietenii mei ne dezbracam goi sa ne uitam la putzele noastre,Goergica avea o sora ,tot de 5-6 ani Mihaela(o numeam Ela) si se dezbraca si ea si-si arate pasarica.Cred ca de pe atunci mi s-au tras treptat pornirile mele sexuale de mai tarziu....

Mamaie si Tataie,aveau ce se numea atunci,closet in fundul curtii,sau cacastor,sau altii il numeau vatra.Eu aveam sub pat insa olitza si imi faceam nevoile in ea,mamaie ducea apoi olita la closet.Nu aveau baie(cada sau dus),ci se spalau intr-un lighean mare,la fel mamaie ma spala in lighean.
Nu aveau nici apa in casa,pe strada era o cismea(asa se numea)comuna si toti de pe strada se duceau cu galeti sa ia apa pt. gatit si spalat.

Bunicii nu aveau aragaz,ci o soba mare din fier in care puneau lemne si ca ochiuri erau cercuri de diferite dimensiuni din fier si daca doreai foc mic scoteai cercul mic,sa intre foc mic.
Avea un burlan ce iesea la acoperisul bucatariei.Vara gatea in magazie.Aveau soba si foloseau lemne sau carbuni sa fie cald.Tataie avea un lighenas mic in care facea spuma din sapun sa se barbiereasca,si vara,mereu afara in curte.

Noptile,la culcare dormeam cu mamaie,tataie era in sufragerie.Mamaie ma punea sa ne rugam la Dumnezeu,spuneam impreuna"Tatal Nostru"si apoi imi citea cate un basm din Fratii Grimm,pana adormeam.
Tataie a avut 2 frati,el s-a nascut in Bacau.Mamaie s-a nascut in satul Greci nu departe de orasul Gaesti.Ea a avut 3 surori si 3 frati.Acum toti au plecat din lumea asta,ultima a fost mamaie,la 95 ani.A plecat cu 2 ani in urma.
Sorele ei de pe strada,au murit cu 2-3 ani inaintea ei,mamaie se senilizase saraca....mergea la casele lor si statea cu orele pe bancutze asteptandu-le sa iasa din curte...Tataie a murit cu mult inaintea ei,in 1985.

Eram deja in USA,i-am iubit si iubesc inca.
Tataie dupa razboi a muncit ca postar,cu bicicleta,au tras de bani cu dintii sa-si puna copii la scoli(erau cu plata),sora tatlui meu a fost o f. buna in matematica,tatal meu a facut liceul la Gh. Sincai si apoi a vrut sa devina chirurg insa si-a dat seama ca e prea sensibil si a urmat in schimb facultatea de biologie.A fost cel mai bun!La 25 ani un savant roman(Traian Savulescu)
l-a ales sa-i fie asistent.Mai tarziu a devenit directorul Institutului de biologie din Bucuresti.Avea masina la scara.
A fost demis si mutat la Baneasa,la Institutul de protecia plantelor pt. ca eu devenisem dizident politic....Are 74 ani azi.

Familia mamei mele a fost mai instarita si au avut pamanturi...inainte de comunism.Ea a avut 6 frati si surori dar toti au murit de mici copii de TBC,inca din timpul razboiului(al 2lea mondial),ea a fost cea mai mica,doar unul din fratele ei a trait pana la 33 ani dar a murit tot de TBC.Ea avea 7 ani pe atunci.
Mama ei a fost casatorita de 3 ori,n-a avut noroc de soti buni....toti 3 betivi
o bateau mereu,al treilea cel mai rau si era in Garda de Fier,mare scula de nazist imputit atat sub Zelea Codreanu cat si Horia Sima.Era mandru cand isi punea uniforma cu diagonala si pistol la centura si avea un bici,venea acasa
beat si o batea pe bunica cu biciul din senin!!!A murit in munti impuscat de comunisti.

Bunica pe care eu o numeam"Cuscra"pt. ca asa o numea mamaie,a murit la 82 ani de cancer la stomac,in 1972.Mamaie a ingrijit-o mult.
Cand lua pensia, mereu imi dadea pe furis 20 lei.I-am facut si ei destule poante proaste de copil mic...o scuipam si imi spunea:"pe lumea ailalta ai sa ma lingi",puneam in mancarea ei sare cu nemiluita,ii faceam sicane de ex. legam 1 leu cu ata si il puneam pe holul casei si ma ascundeam dupa perete,ea il vedea si eu il trageam incet,ea dupa el,odata a cazut pe jos.
Altadata aveam un prieten pe care ea nu-l agrea,si venea acasa sa ne jucam de-a indienii si cowboyy,eu eram mereu ....indian si ma vopseam cu culori pe fata si eram la pielea goala.
Odata a vrut sa-l dea afara din casa si m-am suparat,am imbrancit-o de a cazut si lovit la cap de frigider....am crezut ca murise si am plans si l-am luat la bataie pe prieten.
Din fericire n-a avut nimic...!

Mamaie si tataie nu aveau frigider ci racitor,el la 2 zile mergea si cumpara blocuri de gheata,le punea in el pe o usa deasupra.

Bunica"cuscra"a avut 3 surori,una din ele o numeam in familie"Cucoana"pt. ca era bogata si sotul ei mare businessman in flori si mai ales lalele,le importa direct din Olanda.
De cate ori venea in vizita la Cuscra la barfe si cafea,ma supara pt. ca mereu de cum ma vedea imi zicea:"Ce mai faci bai putza?".
Alta sora a fost castorita cu marele inginer si pilot de raliuri din anii interbelici,Jean Calcianu.
Alta a fost casatorita cu un colonel din garda personala a regelui Carol.

Mama mea la fel a urmat liceul Sincai(cu tatal meu s-au castorit la 25 ani,amandoi nascuti in 1930)si apoi facultatea de economie si a fost contabil sef la Fabrica de Ciocolata si Produse Zaharoase Bucuresti,pe Sos. Viilor.
Urma sa devina directoare cand a fost si ea data jos din pozitii ca si tata cand eram pe lista..neagra a securitatii.

Am fost singurul lor copil,dar inaintea mea urmau sa aiba altul,insa a murit prematur...ma gandesc si azi la soarta....ce ar fi fost s fi fost eu ...primul?
Azi nu mai scriam aceste randuri!

Mi-am stricat dintii de copil....prea multe dulciuri ce aducea mama acasa.
Ei traiesc azi in Buc.in apt. de bloc,comunistii au luat casa dupa ce am intrat eu impotriva lui Ceausescu si a lor.
N-au vrut sa vina aici in USA,dar ii ajut lunar cu dolari,pensia lor e mica.E randul meu sa-i ajut.

Eu?Eu trebuia sa fi fost mort de 5 ori pana acum.
Cand aveam 2 luni,tataie avea un cantar si asa ma cantareau,unul vechi cu balanta si o greutate de bronz in forma de para,grea.Odata m-a pus pe cantar si din greseala a facut para sa cada pe capul meu....mi-am pierdut cunostinta si au trebuit sa ma duca la reanimare imediat.Ai mei au fost tare suparati pe el o vreme,caci puteam sa mor.

A 2 a oara,aveam 9 luni si am facut pneumonie cronica.La reanimare din nou si apoi zilnic niste injectii.I cheated death again!

A 3 a oara aveam 4 ani si eram la poarta,ma uitam la baieti mai mari jucand fotbal pe strada.Un altul care nu juca m-a ochit cu prastia si m-a lovit in cap de mi-am pierdut pe loc cunostinta si sangeram de nu se oprea deloc.La spital din nou...si azi am o scobitura mica in craniu,dar pacalisem iar moartea.

A 4 a oara era sa mor in batai la securisti,Dumnezeu exista!Am pacalit iar moartea.

A 5a oara,in USA de O.D.(overdose)prea multe droguri si bautura combinate deodata.La spital dus de gagici.
Am pacalit iar pe Mr. Death.

Nasa mea mare care mereu mergea la sora ei in Franta,fie la Nice ori Paris,aducea reviste multe si chiar si sora ei ii trimitea apoi postal in R. reviste.Unele se numeau CineVerite,si la mijloc aveau poza dubla(gen Playboy) cu diverse starlete in pielea goala.Aveam 10 ani si mergeam la ea in pod unde la tinea pe cele vechi si furam acele pagini.Acasa ,in camera mea,le puneam pe perete la pat,si tin minte ca atunci eram indragostit lulea de Raquel Welch,aveam si poze cu ea pe perete.Desigur ca incepusem sa ma masturbez deja cu gandul la ea mereu.
Odata a venit un preot cu dascal de paste sa sfinteasca casa si in camera mea...popa dadea cu busuiocul si apa sfintita aiurea peste tot,caci ochii lui esra pironiti pe pozele mele!Ha!Tin mint ca repata mereu:"...Minunat,minunat..."

Mai la 7 ani aveam o papusa,in chip de fata si nu stiu de ce(nici azi)o numisem ...Magdalena?Dar dormeam cu ea in fiecare noapte,ai mei faceau misto de mine.
Prima mea iubire a fost la 6 ani(nicidecum sex!) si toti baietii o iubeau,se numea Renata,o alergam peste tot si odata am prins-o si sarutat-o pe gura(nicidecum french kiss),m-a strans in brate si m-a sarutat inapoi....am fost
cel mai fericit pt. ca ceilalti baieti nu au avut sansa asta,m-au urat chiar.O vreme am fost prieteni si mereu ne ascundeam si ne sarutam copilareste pe gura.

Apoi ne-am mutat si am schimbat scoala,nu ne-am mai vazut.Dar au venit alte fetite in viata mea,cu gramada,mai tarziu cand am dat de gustul pasaricii....
nu ma mai opream,desigur ca primul sex ce am avut a fost lamentabil,dar la 14 ani ce stii?Nici fata nu stia deloc,fiind de-o seama cu mine si amindoi la virginitate,desigur ca nu a avut orgasm.
Dar cu timpul ne-am educat si expertizat,apoi am trecut ca un fluturas de la una la alta.
Am mai scris astea.

Cand aveam 14 ani eram deja cu o gasca de copii de-o varsta si mai mari cu 5 ani ca noi.
Ne duceam pe terasa unui bloc al unora si ne masturbam toti ,care se scapa primul trebuia sa dea 25 lei ....era Tudor Vladimirescu pe hartie.
Furam din magazine zilnic bautura si conserve,alteori spargeam masini noaptea sa furam,de multe ori ne bateam cu alte gasti din alte cartiere,era unul numit Ferentari(plin de tzigani),altul Pajura,altul Chibrit,altul Damaroaia de ex.Batai cu bate si cutite,am fost taiat de cateva ori,as putea zice ca as fi putut muri a 7a oara.
Aveam un lant cu mine mereu,cu asta loveam la sange.Ionel,un tip din gasca avea de ex o bara de fier,asta a fost mereu prin puscarie,ca si Virgil,Faraonul,Gica cutit lung,Broscoiul.Pe mine ma numeau Montzi.
Broscoiul era un tzigan mic dar f. rapid cu pumnul,nici nu-l miroseai!Odata m-am batut cu el si mi-a spart nasul,n-am vazut pumnul deloc!
Erau niste frati pe nume Carligel(3)si erau spaima cartierelor,mai era si Gelu Pandelica,asta doar se arata si fugeu toti,mai era Virgil Vlajganul,si asta batea de speria lumea.

Odata eram si jucam barbut afara in dosul blocului si o femeie a cazut(s-a sinucis)chiar langa noi,blocul avea 9 etaje.Tin minte si acum,ne uitam la ea cum ii curgea sange din nas si urechi si gura.Am plecat si chemat militia.
Altadata omoram niste broaste si popandai cu latzul de sarma si vedem o gramada de oameni,femei,copii ,barbati alergand dupa un tip la 23 ani urland :Puneti mana pe el ca si-a omorat tatal cu toporul."
Atata am asteptat,eram cred ca doar eu Ion si Valerica,ca ne-am si luat dupa el,l-am prins si luat la cafteala de l-am umplut de sange.O patrula de militari trecea pe acolo si l-au luat ei in primire pana a venit militia.

Mergeam la scoala si acolo iar batai cu alte gasti.Fumam deja si beam ,jucam poker pe bani si haine(aveam cativa legaturi la Shop-uri pe valuta),uneori aveam noroc de o pereche de jeans,de multe ori insa pierdeam.Trebuia sa fur bani de la parinti ori din casele altora.Intram pe geamul de la baie,stiam cand nu e nimeni acasa.
Uneori cu Valerica ne uitam la femei cum fac baie,odata era una f. frumoasa si cada era chiar sub geam.Geamul deschis,si ea in cada.Ne bagam efectiv capetele pe geam ,ea se spala si noi eram la 1 metru de ea!!!!N-am fost prinsi niciodata.

Cand aveam 10 ani alergam cu Georgica dupa fetite si le prindeam si apoi le bulaneam si frecam la pasarica.Odata am vazut o fata de 14 ani masturbandu-se cu un creion in WC,tot pe geamul de la baie.
Ca sa te uiti la bloc pe geam se facea in curtea interioara si era un culoar de trecere de la o scara la alta pt. a duce gunoiul la tobogan.Ei bine trebuie ca eram inconstienti!!!!Geamurile la 2 apt. erau la perete pe acest hol care avea
o balustrada de fier....Ne urcam pe balustrada si ne sprijineam de perete si apoi ne uitam pe geam.
Ganditi-va ca uneori eram la etajul 3,6,8,9 si o miscare gresita...moarte,te faceai praf in curtea interioara.
Oare de cate ori am sfidat moartea???

Dar acum inchei aici cu alta amintire de cand aveam 5 ani.Parintii de Craciun cumparau jucarii cu 1 sapt. inainte si le ascundeau in sifonier.Eu stiam unde-i cheia si ziua deschideam sifonierul ,le luam si ma jucam cu ele,apoi le puneam la loc in aceleasi pozitii,cand venea ziua Craciunului ma prefaceam ca sunt uimit de ele....

Pt. mine aceste randuri ma ajuta la scrierea memoriilor,la copiez pe printer si apoi le traduc si rescriu in detalii in engleza,dar sper ca si pe voi din Cerc va intereseaza sa cititi.Poate multi din voi nu ati avut astfel de copilarie ca a mea.Sper sa fie candva publicat acest text.

Desigur si repet sunt alta persoana azi si de 14 ani total opusa,dar de ce sa fug de trecut?E parte din viata mea,o experienta prin care am trecut odata.

Love&peace,
Ozzy(Wichincala Magha Chaule Shice-Little Eagle Who Cries).

Cind am fost copila m-am indragostit de frumusete. Imi gaseam intotdeauna placerea in natura care ma inconjura, in bisericile ortodoxe si icoanele lor pictate, in florile plantate din centrul Oradiei, in sculpturiele monumentale de prin parcuri, in absolut tot ce ma inconjura. Pe vremea aceea incepusem si eu scoala. De cind am intrat in clasa 1-a devenisem fetita mare si mama ma lasa sa merg si sa vin singura de la scoala. Imi atirnase cheia la git care in ziua de azi se poate asocia cu posedarea unui carnet de conducere. Eram fetita cuminte, stiam si sa-mi incalzesc mincarea, si la ora de "..." ma duceam la gradinita sa-mi iau fratiorul si-apoi impreuna ne jucam cuminti pina venea mamica de la servici. Eram asa de mindra cind mamica ma lauda pe la vecini si rude.

Pe strada Republici nu se mergea cu masina, era numai pentru pedestrieni pentru ca acolo erau cele mai multe magazine. Imi placea cind mergeam de mina cu mama pe-acolo pentru ca puteam sa vad tot felul de minunatii in ferestrele frumos aranjate. Intr-o zi insa am vazut pentru prima data ceva care nu am observat pina atunci. Eram in fata unei biserici cind ne-am intilnit cu o cunostinta. Ne-am oprit sa vorbim cu ea si-atunci am vazut o sculptura nemaipomenit de frumoasa. Era "Pieta" Fecioara Maria cu fiul ei Isus mort in brate. Biserica era inconjurata cu un gard negru de fier asa ca mi-am tras minuta din mina mamei si mi-am bagat nasucul printre gratii sa ma uit mai bine la sculptura. Eram pur si simplu hipnotizata de frumusetea ei. Stateam si ma uitam la ea cu sufletul la gura pentru ca in mintea mea de copil ma gindeam ca daca stau si ma uit intensiv poate, poate se trezeste Isus. Ma uitam la fiecare detaliu in parte si imi imaginam ca aceasta sculptura e vie ca sub stratul acela alb de marmura exista carne, oase si singe viu care pulseaza in vene. N-as mai fi vrut sa plec de-acolo, dar la insistenta mamei m-am dezlipit de gard dar am ramas cu capul intors inspre sculptura pina n-am mai vazut-o. In momentul acela mi-am propus ca a doua zi dupa scoala sa fug sa-mi vad sculptura indragita. Vroiam sa fiu prezenta atunci cind farmecul se va descatusa si Maria cu Isus vor lua viata. Zis si facut. A doua zi cu ghiozdanelul in spate am fugit intr-o suflare sa-mi vad sculptura, dar binenteles farmecul ramasese, si stratul alb de marmura tot impietrit a ramas. Inima imi batea asa de tare ca puteam sa o aud fara stetoscop si minutele imi erau inghetate de frigul care se lasase. Am plecat dezamagita, tragindumi picioarele dupa mine ca un soldat dupa razboi. Vroiam sa pling dar lacrimile mi se inodise in git. Din cind in cind imi intorceam capul cu speranta ca poate, poate... Dar in zadar. Din ziua aceia de fiecare data cind am trecut pe linga biserica cu Pieta inima mi se oprea din bataie pentru o clipa, emotiile ma copleseau si doar cu coada ochiului priveam sa vad daca sculptura mai este acolo......

Multi ani au trecut de atunci si pe parcurs am uitat despre aceasta intimplare, pina intr-o zi cind dintr-o data mi-am adus aminte. Eram la Universitate chiar inainte de graduare si de a merge in Romania pentru prima data dupa 11 ani de America. In timpul acela incercam sa-mi descopar radacinile si asa cotrobaind printre amintirile copilariei mele am dat peste aceasta memorie.

Ajunsa in Oradea binenteles am luat calea inspre indragita sculptura. Am observat cum cu cit ma apropiam mai mult de locul unde se afla cu atit imi cresteau emotiile. Traiam din nou clipele acelea cind am fugit de la scoala sa-mi vad sculptura. Era tot acolo unde o vazusem 17 ani in urma. Stratul acela alb de marmura care odinioara era stralucitor si pur ca primul strat de zapada, acum era jegarit si distrus de ploaia acidica. Totusi pentru mine era tot frumoasa. Era amintirea copilariei mele cind descoperisem ca eram... indragostita de frumusete.

Nu vreau sa ma arat sentimental sau sa dau dovada de un umanitarism fortat, insa stiu perfect/inteleg prin ce treci. Si cred ca intuiesc destul de bine cam cum decurge relatia voastra, de vreme ce eu insumi am trecut prin ceva asemanator in relatia mea cu propriul tata. Sper sa nu te superi daca am sa vin aici cu exemple din experienta proprie.

Spre deosebire de mama mea, care provine dintr-o familie ce a frecventat biserica (ortodoxa) si care tinea cu strasnicie pravilele crestine strabune, tatal meu provine dintr-o familie care a fost exact contrariul primei: oameni simpli si needucati, invatati doar cu munca rudimentara a campului si intotdeauna cu grija vietii de maine, nu numai ca n-au inteles niciodata rostul bisericii si implicit al lui Dumnezeu in viata lor, dar au si dus un fel de campanie sustinuta impotriva oricaror idei despre divinitate luand in ras cam orice legat de aceasta. Prin urmare tatal meu a fost fidel intocmai celor invatate in copilarie si mai tarziu in tinerete, impunand in mod tacit aceeasi nepasare fata de cele sfinte inclusiv mamei mele- nu trebuie uitat insa ca in perioada despre care vorbesc acum sentimentul anti-religios era la moda, comunismul ateu ducand lupta impotriva bisericii pana la limitele imposibilului.

Au trecut anii, repede ca furtuna, ani din care nu-mi pot aminti decat necazuri, greutati, neajunsuri, piedici, injuraturi, blesteme, vaiete, simtamantul neputintei si al robiei sufletesti impuse cu forta...si o singura "Inviere" la care am fost impreuna cu mama mea dupa multi ani de lipsa totala. Am ajuns la varsta intrebarilor mai mult decat la cea a raspunsurilor si, printr-un concurs de imprejurari care avea sa-mi schimbe mai tarziu intreaga viata, am pasit pt. prima data pe drumul spre biserica, singur si neindrumat de nimeni. Care a fost "bobarnacul"? Incerc sa spun pe scurt: o profesoara de limba romana si franceza, care ne preda limba straina la liceul in care am intrat, infruntand obiceiul prin care majoritatea profesorilor la cursuri denigrau biserica si ne invatau sistemul de gandire evolutionist stiintifico-fantastic, ne-a propus la una din ore (celor care eram interesati) sa mergem la una din bisericile ortodoxe ale orasului, loc in care se intalneau de ceva vreme cateva sute de copii si tineri. Asa ca eu cu inca vreo trei colegi de clasa am mers intr-o sambata seara la acea intalnire si dupa vecernie am ramas sa ascultam predica. Aceasta a fost pt. mine prima intalnire reala cu Dumnezeu, prima dintr-un lung sir ce avea sa urmeze. Ca o paranteza, pt. ca acesta este un aspect important, din ceilalti colegi ai mei unul mi-a devenit cumatru (am amintit despre el intr-un alt loc in cafenea), altul s-a lasat de "sportul" asta devenind sergent in politie (sa-l vezi cum umbla ca un cocos pintenat...), si ultimul a devenit un critic si un aspru judecator al faptelor crestinilor pe motiv ca viata ii fusese pusa la incercare de niste greutati ce-l lovisera (dupa ce dusese stilul de viata hollywoodian). Despre ultimul pot spune ca de cate ori ma intalneam cu el, de tot atatea ori se plangea de viata lui, vorbea cu un fel de constiinta a propriului martiraj social, si-i ataca pe preoti (chiar si pe Dumnezeu) fiindca nu-l scapa de necazuri. Nici eu insumi n-am scapat acestor atacuri virulente. Orice i-as fi spus considera din start ca fiind venit din partea unuia "habotnic". Ori asta ma durea f. tare fiindca, f. sincer trebuie sa spun asta, daca as fi fost bine situat i-as fi dat in fiecare zi cate un peste sa manance, n-as fi incercat numai sa-l invat sa pescuiasca. Insa si eu insumi se intampla sa n-am nici macar coada uscata a unui peste pt. mine insumi. Culmea e ca lui i se parea ca eu o duc regeste fata de el. I se parea, fiindca in realitate nici nu beam ca el, nici nu mergeam la "curve" (cum se lauda el), nici nu cheltuiam pe prostii putinii bani de care dispuneam.

Sa revin insa la tatal meu. Putini si dintre prietenii sau cunoscutii mei apropiati stiu faptul ca inca de la inceputul crearii acestui lant acasa-biserica-acasa am intampinat din partea propriului tata o opozitie extrema, opozitie ce s-a soldat nu in putine randuri cu bataile de rigoare suferite pt. ca i-am incalcat porunca de a nu mai merge la biserica. Imi amintesc acum ca si cum ar fi aievea, seara in care intors de la vecernia de sambata impreuna cu sora mea (pe care nici nu mai stiu cum am facut-o sa vina cu mine) am fost luati pe sus inca de la usa. Si in timp ce el se rafuia cu sora-mea, eu am zbughit-o pe usa afara, descult si dezbracat ca un cersetor de rand (norocul meu ca era vara), m-am ascuns printre blocuri o vreme ca sa vad ce mai urmeaza, apoi m-am suit intr-un troleibuz si m-am oprit in fata usii surorii lui care statea in partea opusa a orasului. Povestea e lunga, nu vreau sa o mai continui aici.

In orice caz, vazand el in timp ca nu mai vreau sa-l ascult si ca ii voi incalca hotararea de a nu mai merge la biserica, n-a avut incotro si pana la urma nu facea decat sa ma certe, dar nu ma mai oprea. Cu toate acestea, in sufletul meu n-am fost si nu sunt linistit nici in ziua de azi. Poate te intrebi de ce. Fiindca simt in sinea mea acea mustrare de constiinta pt. faptul ca n-am reusit sa-l fac sa inteleaga ceea ce intelesesem eu referitor la Dumnezeu. Nimic de zis, "biruinta" asupra sistemului lui de gandire si logica s-a petrecut atunci cand in sfarsit a inceput sa-si mai faca seara cate o cruce (dupa ce toata ziua pomenise numai de sfinti si de cruci si de dumnezei) si a culminat cu spovedirea lui- probabil prima si ultima. Spun ultima pt. ca nici acum nu crede in asa ceva. Asadar continui sa simt o frustrare adanca in ce priveste persoana tatalui meu, pe care totusi nu-l condamn pt. ce a facut, dar simt aceasta frustrare cu atat mai tare cu cat relatia dintre noi s-a deteriorat mult ducand la o ruptura sufleteasca. Intrebarile ce mi le pun tot timpul: AM FACUT TOT CE SE PUTEA PT. EL? Sunt eu mai putin vinovat fata de el? Nu cumva, undeva, candva, in loc sa-i deschid o portita eu i-am trantit-o in nas?

In fine, anii trec la fel de repede, viata merge inainte indiferent ca vrem sau nu noi. Ce am invatat pana acum la sanul bisericii mama e ca: nimic nu e intamplator in viata asta, totul are o ordine si o disciplina interioara sau exterioara; nimeni nu-ti scrie in frunte destinul (cum gresit se afirma: "ce ti-e scris, in frunte ti-e pus"- poate doar momentul mortii, in nici un caz felul cum mori); fara Dumnezeu suntem suferinzi chiar de am fi cei mai sanatosi oameni (fizic vorbind) si cei mai saraci chiar de am avea milioanele de dolari la tescherea; un om fara constiinta sufletului spiritual n-are cum sa inteleaga existenta unei fiinte spirituale mai presus de fire si de intelegere; un om fara constiinta pacatului nu poate avea un echilibru interior care sa-l faca sa interactioneze pozitiv cu cei din jur; un om care nu-ti accepta explicatiile poate fi usor strabatut de fiorul sfant atunci cand nu o minune, ci un cutremur ii va zgudui viata; cine hraneste spiritual pe cineva, chiar daca "mancarea" asta va fi mult timp aruncata la gunoi de cel/cea caruia ii este destinata, trebuie mai intai sa se inarmeze cu multa rabdare si sa faca asta din dragoste, nu numai din convingerea ca acesta e un lucru bun; cine daruieste aceasta dragoste crestina nu trebuie sa se astepte la multumiri si sa stie ca mai devreme sau mai tarziu samanta pe care o arunca poate sa dea rod- nadejdea poate sa dea rod bun, deznadejdea niciodata. Sunt multe lucrurile pe care le-am invatat, dar totusi atat de putine in comparatie cu cat de adanc este sacul plin cu aceasta invatatura... Si totusi, chiar de n-as sti nimic din stiinta lumii sau a bisericii, in sinea mea exista acel "ceva" fiintial care isi cere legatura cu eternul, cu viata vesnica. Pt. ca, in ultima instanta, a trai doar cu gandul ca viata dureaza doar pe pamant si dincolo suntem desfiintati este optiunea acelora care nu stiu sa iubeasca cu adevarat. Iubirea este nemuritoare, trece dincolo de mormant, e vie si lucratoare ca picatura de apa ce loveste stanca de granit. Asadar pe unii ca acestia trebuie mai intai sa-i invatam sa iubeasca, abia dupa aceea sa le vorbim despre dogmatica crestina.

Si un ultim aspect: impietrirea inimii nu este semnul ateismului din om, ci al lipsei lui Dumnezeu din viata acestuia. Poti fi un "slab" crestin, fara o viata dusa pe principiile evanghelice, dar asta nu inseamna sa fii ateu. Dar poti fi un bun teoretician modern care cunoaste numele si miscarea tuturor stelelor si prin aceasta ti se pare ca Dumnezeu este desfiintat nemaiaflandu-si rostul intre conceptiile tale- asta te poate face sa lupti impotriva Lui. Asadar ateu inseamna sa fii/te pui impotriva Lui. Pt. unul ca acesta exista alternativa "Saul pe drumul Damascului". Si, apropo, menirea vietii tale nu e sa-i mantuiesti pe altii, ci pe tine insati. Fa aceasta si celelalte se vor adauga de la sine.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

Draga anisia, te rog sa mi te adresezi cu 'tu' (nu m-am considerat niciodata vrednica de oficialul 'dvs' - decat, poate, seara pe clar de luna, cand vin trubadurii sa-si ofteze cantecele sub balconul meu, dar cum asta nu se intampla prea des, ma surprinde sa nu fiu tutuita). Pe de alta parte, daca dumneavoastra preferati adresarea in aceasta forma, pot sa o fac (daca mi-o spuneti). Pana atunci insa, prefer sa fiu cu toti 'per tu' ca de la virtual la virtual.
Nu stiu daca inteleg exact sensul afirmatiei 'multe din prieteniile de(...) acum sunt bazate pe interes'. In ce sens: interesul cuiva sa-ti fie prieten fiindca obtine ceva de pe urma ta sau in sensul de-a avea interese comune (pictura, conversatie, natura, calculatoare)? Daca e al doilea sens (ceea ce nu pare a fi probabil) e perfect normal, daca nu ai nimic in comun cu cineva nu ai ce discuta cu el. Daca e in primul sens, aceea nu mai este prietenie. Dar poate sa fie ceva intermediar intre acestea doua si anume: o persoana cu care ai cateva lucruri in comun, si careia ii dai mai multa importanta decat i-ai da in mod normal fiindca prezenta ei iti este utila. Cum ar fi persoana cu care te duci la sport. Ea poate trece drept o 'prietena' mai ales daca de ani de zile mergi la sport impreuna cu ea, desi efectiv nu comunici bine cu ea si nu ti-ai 'deschide inima' in fata ei. Astfel, prin forta imprejurarilor (si din interes, acela de-a nu fi singura) cultivi relatia in ciuda lipsei de inclinatie. Aici se poate spune ca nu e prietenie adevarata, fiind mai mult 'camaraderie'.
In fine, am senzatia ca nu la acest lucru te-ai referit, ci la 'bisericutze'=grupulete (pe care le amintesti pe urma). Acestea au implicit o caracteristica: resping persoanele care nu le apartin. Am intalnit in trecut trei astfel de momente, si in unele dintre acestea eram un fel de 'fortza de mentinere a pacii'. In scoala generala (pe la 6-8 anisori) imi amintesc foarte bine ca in clasa noastra se creasera (intre fete) doua 'partide' in jurul unor 'lidere' care erau ambele cam dominatoare si hotarata, si nu se prea iubeau reciproc. Normal, fiecare din ele recruta prozeliti printre fetele inocente din clasa. Si asa se facuse ca la un moment dat una din clici incepuse sa persecute un membru mai timid al 'opozitiei', prin excluziune de la activitatile comune. Ca sa isi desavarseasca victoria, au venit si la mine sa ma convinga sa 'nu ma joc cu' X. Mare greseala! Eu de mica am avut valentze de justitziar (sau schtroumpf moralist) si imediat am inceput o campanie anti-clica, convingand (cu debitul meu mare inca de pe atunci) pe oricine voia sa ma asculte ca nu e corect sa faca asa, ca nimeni nu castiga din asta, si ca nimeni nu are dreptul sa impuna regulile sale asupra grupului. In fine, am reusit sa castig procesul, si partial, antipatia celor doua 'sefe' (fiindca m-am opus si celuilalt grup cu alte ocazii) ulterior au mai fost conflicte dar nu majore, si clasa noastra a fost relativ unita. Mai grava a fost problema cu baietii (la varsta aceea ne uram ca romanii si turcii) si ne luam chiar la bataie in numele dreptatii (si feminismului ?). Dar asta era alta poveste, cu toate ca ne-am batut cu pumni si palme (si cu bulgari de zapada) am avut mereu mare respect unii pentru altii. O clasa normala, ce mai.
Altfel de situatie a existat in liceu, asemanatoare in esenta, diferita in rezultate. Imediat dupa ce am inceput scoala in clasa a IXa, s-a format prima 'gasca', in urma unor chefuri si dupa ce ne-am cunoscut un pic. La inceput, grupul a fost cu 'intrare libera' dar ulterior au aparut vreo 2-3 persoane care au inceput sa 'dea nota de cool' a grupului. Crezi ca au fost persoanele cele mai valoroase ? Nu, persoanele cele mai 'infipte' si obisnuite sa domine. La nici o luna de la crearea, grupului au inceput presiunile asupra celor ce nu se conformau 'standardului', iar pentru adminterea de noi membri de-obicei trebuia sa te arati foarte ingaduitor cu 'sefii', sa te lasi umilit, dupa care erai acceptat. Persoanele cu bun simt care oscilau la 'periferie' au plecat imediat, altii mai cu personalitate au ramas (dupa o infruntare personala cu 'sefii'). In timpul asta si eu ma aflam la 'periferie' dar ca de obicei nu mi-am dat seama ce se intampla (sunt foarte distrata, si daca ceva nu e scris negru pe alb il ignor total). Ceva mai tarziu mi-am manifestat interesul pentru grup si am vrut sa fiu admisa, intre timp 'puterea' trecuse in mainile unei persoane care desi era cam dominatoare, era si cea mai iubita ca lider, si cel putin merita pozitia). In momentul acela eu faceam parte dintr-un altfel de grupuletz (de fapt eram 3 prieteni buni). Abia cand mi-am manifestat adeziunea la 'gasca' am constatat conflictul. Eu as fi fost admisa dar numai fara ceilalti doi prieteni (existand oarecare animozitati intre ei si amicii mei). Fiind pusa in fata unei astfel de alegeri, am renuntat la 'membership' in 'gasca'. Ulterior mi-am dat seama ca as fi putut sa aderez totusi, si sa continui si cu ceilalti 2, dar ar fi cerut mai mult timp si intelegere (si eu eram tare tanara si cam naiva). Marturisesc ca atat timp cat eram la 'periferia gastii' cei dinauntru ma considerau cam ciudata.
A treia situatie s-a petrecut cumva independent de mine. Un grup de oameni (vreo 30) ce se cunosteau de mult au avut pareri diferite cu privire la o fapta facuta de-o persoana. Unii au aprobat-o altii au condamnat-o, si s-au impartit in grupuri impotriva ei. Eu am considerat ca ambele parti au dreptate si ca schizma nu are nici un rost (fiind o adevarata copilarie in comportament) dar nu m-am implicat deloc in rezolvarea ei. Speram ca timpul sa le dovedeasca ca s-au inselat ... nu in ce priveste condamnarea sau nu a acelei fapte ci in ce priveste impartirea in grupuri.

Aici unde sunt acum (de cateva luni) nu imi vine sa imi fac prieteni. E si un serviciu temporar si nu stiu dupa cele cateva luni daca voi mai sta aici sau intr-un oras la sute de km distanta. Placerile Frantei. Dar parca nu mi-e usor sa ma explic, sa ma deschid in fata unor persoane care vor trece prin viata mea in 2 ani si nu le voi mai vedea dupa aceea. Altfel cunosc zeci de oameni in care am investit afectiv, si se afla prin diferite tzari si continente: in India, in Madagascar, in America, in Columbia, in toate tzarile din EU, si mi se pare ca pierzand aceste persoane am pierdut parti din mine.
Cred ca ti-am raspuns mai multe decat trebuia, sper sa nu te fi plictisit, si daca da, imi cer scuze pentru timpul ce l-ai pierdut citind mesajul asta. Sper ca ti-am raspuns la intrebare, daca nu e asa, sune-mi.

O zi buna !

Desdemonita

Salut Tudore!

Uite am descoperit site-ul asta doar ieri si de atunci nu-mi pot despinde ochii de el! mi se pare tare interesant tot ce se dezbate aici si desi am ezitat, pana la urma mi-am luat inima in dinti si am zis sa ma bag si eu putin, n-am putut rezista tentatiei.
In legatura cu prietenul tau din Torino. Am citit raspunsul tau la comentariul lui Popix, te rog permite-mi sa-mi dau si eu cu parerea. Nu il cunosc pe prietenul tau, sau mai stii, la cat de mica e lumea asta, dar ma regasesc oarecum in atitudinea lui descrisa de tine in momentul in care a revenit in tara dupa multi ani. Eu sunt plecata de aproape 5 ani, sunt in Londra, mai mult chiar sunt chiar acum la serviciu, dar cum spuneam, nu ma pot abtine sa nu ma uit la ce se mai zice aici. Cum spuneam, si eu am mers acasa si mi-a fost oarecum greu sa explic despre ce e vorba aici. Si cum s-o faci in cateva ore intr-un bar? In primul rand ca pentru cateva saptamani bune esti in stare de soc, chiar daca nu iti dai seama de chestia asta neaparat, si incerci din rasputeri sa te adaptezi si sa nu te simti ca si cum nu mai apartii nici unui loc, cu atat mai mult cu cat acel loc e locul unde te-ai nascut, ai copilarit si te-ai format ca om. Eu vorbesc din punctul meu de vedere, am plecat si la o varsta destul de frageda, poate n-as simti la fel daca eram ceva mai coapta la minte?!
Dar asta nu inseamna ca nu ma intereseaza ce fac si ce au facut prietenii mei in timpul asta, ba din contra. Ma repet, nu stiu exact si probabil ca ai mare dreptate in ce il priveste pe prietenul tau, el poate chiar isi da aere de superior si in cazul asta, sa-i fie rusine. Mai ales ca Torino, hai sa fim seriosi, din cate am auzit, e plin de romani si nu se poate sa nu fi fost in contact cu ei, o face pe Raducioiu care a fost plecat 6 luni si vezi Doamne nu mai stia sa vorbesca romaneste la intoarcere? Dar o iau si pe partea cealalta, daca atitudinea lui e pur si simplu o dovada a inadaptabilitatii lui la Romania pe care o cunoaste dupa ani si ani? Eu cand merg acasa sunt cam la fel, muta pentru cateva zile, ii ascult pe prietenii mei si abia dupa ceva timp ma apuc sa povestesc de cum e aici. Eu fac si un efort deosebit sa tin legatura cu prietenii apropiati de acasa, deci nici pe departe sa uit de unde am plecat, dar obeserv ca ei sunt cei care se distanteaza de mine si lucrul asta ma intristeaza peste masura.
Si se mai intampla un lucru: are loc o dezradacinare cand iti parasesti tara, eu asa cred. Practic, cand tu, ca roman, ajungi intr-o tara straina, pana prima data cand mergi inapoi in Ro ti-e inevitabil dor de tara si de tot ce tii tu minte ca e acolo, dar de fapt ti-e dor de cum vedeai tu Ro cand erai acolo, deci din perspectiva unui om care nu a mai fost peste hotare si nu a mai vazut altceva. Si dorul asta te tine pana cand mergi acasa prima oara si vezi ca nu mai e nimic la fel, nu are cum sa fie, pt ca perspectiva ta s-a schimbat si nu poti sa te prefaci ca nu stii altceva. Nu stiu daca ma fac inteleasa... Nici pe departe nu spun ca dupa aia, odata intors in tara ta adoptiva, nu-ti mai este dor de Ro! Bineinteles ca tot iti este, si aici are loc o lupta interioara cumplita! Cand am mers acasa prima oara am stat mai mult si mi-era groaznic de dor de aici, iar acum ca sunt aici mi-e dor de acolo. Practic, esti mereu cu sufletul in 2 parti, ca sa zic asa. Si cand mergi acasa in vacanta, e fain 2-3 zile, o saptamana, cat te intalnesti cu prietenii si povestesti, dar obesrvi apoi ca prietenii au mult mai multe lucruri in comun, nimicuri zilnice care ii leaga si cu care tu nu prea ai tangente. Si apoi, intors aici, vezi ca oricat de bun prieten ai fi cu bastinasii tarii adoptive, un prapastie culturala exista, intrucat un englez n-o sa stie niciodata cu adevarat de batoanele de ciocolata de 3 lei din fata scolii si de covrigii calzi, chiar daca ii explici, si nici n-o sa inteleaga niciodata "Miorita" cat de translator bun ai fi tu!
Am vrut sa-ti relatez cateva din trairile mele interioare, sper ca nu te-am plictisit. Pe curand!

Aveam 6 ani si ne mutaseram la o noua locuinta. Apartament destul de mare, un culoar lung si intortocheat, mese si dulapuri percepute la acea varsta ca veritabile posibile ascunzatori. Erau zile in care stateam singur pana dupa lasatul serii. Pe masura ce se intuneca afara, imi cresteau angoasele. Deveneam tot mai atent la zgomotele marunte din casa. Mi-era teama sa ma ridic si sa aprind lumina.
Aceasta e cauza majora a unui gen de cosmar pe care l-am avut pana spre adolescenta. In vise imi aparea acea senzatie a 'strainului'. Ce se transforma cel mult intr-o umbra neclara la un moment dat. O prezenta ce nu era asteptata in casa la noi. A unei intruziuni cu ganduri rele. Perceptia prezentei fara confirmare statea la baza angoasei. Prezenta se confirma - dar nu mereu - printr-o umbra miscatoare in spatele geamului semitransparent al usii din sufragerie. Sau printr-o umbra fara chip sub un colt al mesei, in spatele unui dulap.
Am citit la Iulius un cosmar pe care-l banuiesc ca avand aceleasi surse. Daca mai tin bine minte, am scapat de cosmar ajungand treptat sa infrunt prezenta strainului. Daca simteam angoasa, imi luam inima in dinti si cautam sub masa sau dupa dulap. Cautam confirmarea. Nu a fost usor, insa odata prezenta confirmata, cautam sa strig, sa o infrunt, si atunci ma trezeam. Treptat, visele au devenit astfel de mai scurta durata. Apoi au disparut cu desavarsire. Poate si Iulian ar trebui sa faca la fel, sa accepte confruntarea si sa limiteze astfel durata cosmarului. Daca viziunea capata si imaginea unui balaur, exerseaza separarea visului de realitate. Spubne-ti ca visezi si confrunta-l cu banuiala ca nu poate fi real. La urma urmei, si daca ar fi real, tot o sa te prinda. De ce sa prelungesti angoasa?

Imi place sa zic despre Bucuresti ca este orasul meu, desi eu sunt a lui cu trup si suflet.Il iubesc.Aici ma simt acasa.
Iubesc muntele, dealurile, padurile....dar nu si campia.
Cand plec din Bucuresti si incepe zona deluroasa, simt ca ca mi se umple sufletul de bine,trag aer in piept cu nesat si imi umplu ochii cu cat mai multa frumusete si primesc liniste.Cand ajung in zona montana deja sunt in extaz.
La intoarcere admir peisajul si cum trec de Ploiesti ma intristez; mi se pare totul nesfarsit de ,,urat''.Ma apropiez de podul Basarab si emotiile cresc. Gara de Nord- modernizata atat cat au considerat.
I-au un taxi si ma indrept spre casa;revad locuri atat de cunoscute si atat de dragi mie si sunt fericita.Parca imi revad copilul. Insa eu sunt copilul orasului meu.
Am crescut si copilarit in ,,buricul targului'', aproape de Sala Palatului, intr-o casa de pe str. Brezoianu aflata langa Informatia Bucurestiului.
Cismigiul era locul nostru de joaca;dispaream cu orele indiferent de anotimp. Nu exista loc din parc pe care sa nu-l cunosc si fiecare a avut un rol important in functie de varsta.
Cand veneam de la scoala coboram prin Stirbei Voda la Izvorul lui Eminescu.Beam apa, radeam, alergam... .
Intr-o dimineata, eu si prietena mea Mioara, cu ghiozdanele in spate, am pornit vitejeste spre scoala;in drumul nostru-un catel flocos si frumos.Dilema: mergem la scoala sau il prindem? Il prindem.L-am fugarit fara a avea vreo bucurie; nu am reusit nici sa-l atingem. Amaratul de el, speriat de insistenta noastra, s-a ascuns intr-o scorbura.Am incercat sa-l ademenim cu vorbe frumoase, am pus la bataie si pachetele cu mancare puse cu grija in ghiozdane de mamele noastre si ...nimic. Copacul era gros si inalt si isi radea in sine de tenacitatea noastra. Obosite, am luat loc pe iarba,am luat gustarea, dupa care am inceput sa cotrobaim in pantecele copacului.A fost imposibil gasim catelul.Plictisite, am propus sa ne alergam in jurul copacului si spre ciuda noastra am descoperit ca scorbura avea iesire.Catelul plecase demult si noi am fost trezite la realitate- intarziasem la ore.Cand am ajuns la scoala,ora incepuse, am cerut voie sa intram ,dar invatatoarea ne-a spus sa iesim si apoi sa intram cand ne v-a chema dansa.Eram infricosate si curioase. Cand am fost chemate,intreaga clasa a IIa B era ridicata in picioare si ni se dadea binete ca si cum am fi fost tov. directoare si tov. inspectoare. Am aflat ca intarziasem numai doua ore si a trebuit sa dam raportul pe unde am umblat, atat in fata clasei cat si in fata mamelor noastre.S-a hotarat ca eram un element rau si ca nu mai aveam voie sa ma apropii de Mioara. Mi-a parut rau ca nu mai puteam sa fim prietene, dar cand eram acuzata de tribunalul oamenilor mari nu obisnuiam sa raspund, sa ma apar.Nu puneau bine problema in discutie si nu ma oboseam sa intru in ,,jocul''oamenilor mari.
Imi plac cainii si acum.
Aceasta este o amintire despre un copac din Cismigiu,copac care avea si intrare si iesire, dar diferit amplasate.
Am amintiri despre scari, despre poduri,despre colonade unde se afla si statuia Elenei Ferikide-nasa de botez a bunicului meu; despre
pelicani, leagane,porumbei, alei, Buturuga, vata de zahar, debarcader, despre serile de vara petrecute in parc, despre primul baiat cu care m-am plimbat in Cismogiu, despre restaurantul Monte Carlo unde mergeam la o friptura si o bere.
Bucurestiul-orasul drag inimii mele, dar si orasul in care mi-au murit cei apropiati- fie la cutremurul din 1977 ,fie mai tarziu din diferite motive.











____________________________________________________________________
Este imposibil sa cunosti oamenii daca nu cunosti forta cuvintelor.
Confucius

Ma bucur ca ai puterea de a trece peste aceasta stare devenita si la tine cronica razand ori luandu-ti peste picior dezinteresul.
Din pacate eu nu mai am aceasta forta. Si stii de ce? Deoarece eu n-am stiut vreme indelungata ce inseamna sa razi cu sufletul. Am fost incojurat de tristete. Mai bine zis am fost un copil trist, un tanar si mai trist iar acum sunt un adult depresiv.
Nu demult vorbeam cu un bun prieten si ii spuneam ca imi plac mai mult fotografiile din copilarie (mai exact de pe vremea cand aveam vreo 5-8 anisori)- pentru ca in mai toate radeam, radeam cu toata fiinta mea chiar daca familia trecea prin perioade extrem de dificile, dar eu eram nestiutor si ignorant asa ca imi permiteam sa rad- decat cele prezente unde se vede clar ca imi lipseste bucuria vietii.
Si atunci el m-a intrebat: si de ce nu mai simti bucuria vietii la momentul prezent? Am reflectat la aceasta intrebare iar acum daca ar fi sa-i raspund i-as spune ca nu o mai simt intrucat inca de la varsta de 12 a inceput pentru mine "calvarul". Mi-a fost dat sa vad cum rand pe rand toti cei la care tineam ma paraseau. Morti premature si nefiresti, boli incurabile, disparitii invaluite in mister. Am vazut cum treptat neamul meu se stinge. Eram multi si acum ne putem numara pe degete dar mai grav e ca desi suntem asa putini nu ne mai intelegem unul pe altul, ca ne-am distantat teribil, iar atunci cand ne intalnim de cele mai multe ori ne adresam cuvinte grele.
Tristetea a coborat treptat in sufletul meu, pentru ca am vazut atata suferinta umana mai intai in calitate de lucrator rezidential intr-o casa de tip familial pentru copii cu nevoi speciale si mai apoi ca asistent maternal profesionist caruia i s-a incredintat spre crestere si educare un copilas de 12 ani cu cerinte educative speciale. Atunci am vazut ce inseamna sa fi parinte al unui astfel de copil, am vazut cum e sa lucrezi 24 de ore din 24 fara sa beneficiezi de sprijin, dar fiind inconjurat de nepasarea si uneori chiar dispretul oamenilor dar mai ales al amicilor care nu intelegeau cum de mi-am putut asuma o asemenea responsabilitate.
Pana la urma am fost nevoit sa renunt , nu mai rezistam nici fizic, nici psihic asa ca copilasul s-a intors intr-un centru de plasament iar eu am ramas cu un gust teribil de amar.
Unii spun ca am facut un gest nobil. Dar eu nu asta am vrut, am vrut sa incerc sa fac ceva pentru cauza unor astfel de copii dar am esuat in mod deplorabil. Singurul lucru care ma mai linisteste cat de cat e convigerea ca in perioada cat a stat cu mine a simtit si el ce inseamna un camin adevarat si cred ca am reusit sa-i daruiesc un strop de fericire.
Dar ma doare sufletul cand ma gandesc ca a trebuit sa se intoarca intr-un centru de plasament. As fi vrut sa pot face mai mult, dar acestea au fost limitele mele.
Si totusi n-as putea spune ca sunt complet nefericit. Iubesc si sunt iubit numai asa cum spuneam si in mesajul precedent iubirea noastra e pusa la grea incercare.
As vrea sa-mi redobandesc senitatea si sa retraiesc bucuria vietii pe care o simteam in copilarie dar mi-e tare greu.
Cri cri imi pare rau ca in loc sa-ti arat "un lucru cu adevarat inaltator" eu iti descriu doar uraciunea vietii, insa am constat ca tu ai o putere speciala si ca deja ai inceput sa depasesti aceasta stare.
As vrea sa inchei cu un fragment dintr-o poezie a lui R. Kipling care mie imi place nespus de mult si imi alina ceasurile de singuratate. Poate o stii si tu. Titlul ei: "Daca"
"Daca poti sili inima, nervii si tendoanele sa te serveasca mult dupa ce s-au consumat, si asa sa continui cand nu este in tine nimica afara de vointa care-ti spune: CONTINUA...
Daca poti vorbi multimilor si sa-ti pastrezi demnitatea, ori sa pasesti alaturi de regi, dar sa nu-ti pierzi simpatia fata de cei mici...
Daca nici dusmanul si nici prietenii iubitori nu te pot rani...
Daca pe toti ii pretuiesti, dar pe niciunul prea mult...
Daca poti sa umpli neinduplecatul minut cu valoarea celor 60 secunde parcurse...Al tau este pamantul si tot ceea ce e in el, va fi si inca ce-i mai mult: "VEI FI OM, FIUL MEU!"

E, poate, greu... e, poate, lux... e, poate, doar o copilarie sa pastrez copilul din mine... sa intreb "de ce?" pana la exasperare. Dar mie imi "vine" natural :P si nu e normal (spune lumea).
Si se intampla... din pacate se intampla atat de des sa strivesc gandacei in pumni! Nu ca sa-i doara, nici ca sa-i vad cum plang, ci din prea stangacie, poate. Si ma regasesc si eu prea des cu urme de lacrimi brazdandu-mi praful de pe fatza... Sunt tare usor de dezamagit in naivitatea mea, dar si usor de impacat... da-mi zmeura din pumnul tau si promite-mi ca suntem "prietenii cei mai buni din lume care-au existat vreodata" si ai toata inima mea. :)
Poate e trist, poate e bine, poate ca de fapt e grav...

Suntem destui pe acest Forum cu varsta cuprinsa in doua parte a vietii
( cea cu panta descendenta, pe care o vrem cat mai lina si mai lunga)!
Insa mi-a ramas din copilarie si tinerete spiritul rebel si cred ca este bine, ca nu mi-a imbatranit inima!
Arome noi in Cafenea, de Craciun am fost numai eu cu sotia, copii erau de serviciu, dar de anul nou a fost regal!
Am iesit cu totii in Piata Daciei din Buzau(deh, si el oras european) si am sarbatorit cum se cuvine!
___________________
Eu sunt cel care sunt!

De multe ori ma intreb si eu unde este pragul dintre copilarie si maturitate. Intotdeauna am avut vorba asta ca este bine sa ai suflet de copil si minte de "om mare" si nu invers....gand probabil derivat din "somnul ratiunii naste monstri"...asociat cu cine stie ce alte idei mi-au mai trecut mie prin cap intr-un moment de filosofare.
Eu sunt copil....chiar rau de tot...si nu prea ma pot vindeca de asta, sunt copil cand visez cu ochii deschisi, cand mi se pare ca o vorba buna /
mangaiere / imbratisare o sa faca problemele sa treaca si o sa-mi aduca zambetul pe buze, cand imi doresc ceva din tot sufletul, cand ma uit la desene animate, cand intru intr-o cofetarie, cand mi se pare ca joaca este cea mai amuzanta modalitate de a-mi petrece timpul...cand vad viata in roz si ma lovesc de griul inevitabil si raman pentru o clipa nedumerita...fiindca in mintea mea totul era mai simplu...

Sunt megies din targul Buzaului, orasul prafuit de la rascruce de drumuri, atestat documentar de 1600 ani!
Familia mamei este de 4 generatii aici, ne tragem din ''sarbi( gresit spus pentru ca gradinarii erau de fapt bulgari)'', iar tata a fost din Judetul Arges(sunt morti de 25 ani), s-au cunoscut la Bucuresti si tata cared ca m-a conceput intr-o permisie de pe front, m-am nascut in octombrie 1945, intr-o aripa daramata a Spitalului Coltea din Bucuresti. De la doi ani pana la 7 ani ma crescut la Mizil, la o matusa pana parintii s-au reunit la Buzau cu casa si serviciile.
Am fost copil unic nascut tarziu, nerasfatat, din parinti profesori, tata=latina si greaca la Scoala Normala de baieti, mama=istorie si geografie la Scoala Normala de fete.
Perioda cat am stat la Mizil a fost hotaratoare pentru educatia si viitoarea mea meserie. Sa va explic cum!
Matusa Antoneta( sora mamei care nu avea copii) si Unchiul Ionel tineau o Bacanie langa un han, la iesirea din micul orasel, pe malul garlei Ineu, deci toata copilaria mea s-a desfasurat intre carute, cai, han si bacanie.
Unchiul Ionel avea obiceiul ca dupa amiaza sa citesca Scanteia, cu glas tare si asa pe la varsta de 5 ani, cunosteam literele mari si citeam titlurile din ziar, iar faptul ca mai cantaream la bacanie stafide, masline,zahar, bomboane, m-au determinat ca in meseria mea de mai tarziu sa fiu un bun AMC-ist( aparate de masura si control).
Totul s-a sfarsit tragic, aveam 14 ani si eram deja la Buzau, Nenea Ionel avea cataracta la ambii ochi, a fost operat la Spitalul Predingher din Ploiesti, si cand i s-au dat bandajele jos si a vazut din nou, a suferit un atac de inima si a murit, la auzul vestii matusa Antoneta s-a aruncat in fantana.
Dumnezeu sa-i odihneasca, le port respectul ca si parintilor mei!
In 1952, ne-am mutat toata familia la Buzau, cu chirie la un avocat , care avea doua camere libere(casa se mai gaseste si azi in centru pe str.Independentii nr.6), o camera dormitorul parintilor, o camera pentru mine care era si sufragerie si bucatarie, wc comun pe un hol, iar baie la lighean.
In aceeasi curte mai statea la parter un carutas, copilaria mi-am petrecut-o cu Mishu, calul care nu a acceptat niciodata prietenia mea,deoarece i-am baut odata apa din galeata lui,iar tata a fost obligat sa cumpere o galeata noua.
Vecinii nostri erau: un evreu cu sapte fete(Ahter, care in final a emigrat cu toata familia in Israel), un neamt care avea un atelier de reparatii(Stosky) si familia Simionescu(adventisti) care aveau un baiat de o seama cu mine.
Acum imi dau seama ca eu crestin-ortodox, am crescut cu catolici, iudei si adventisti la un loc, fara ca asta sa impieteze cu ceva jocurile noatre comune, ba inca de mic copil participam la toate sarbatorile lor religioase.
Am fost dat la scoala in 1952, o singura clasa amarata, unde invatam toti, indiferent de varsta.
Si mai imi aduc aminte ca in iarna anului 1953 a fost o zapada de cainii vecinilor veneau la geamul nostru( la etajul unu) dupa mancare si apa.
In 1952 a avut loc o a doua stabilizare monetara, imi aduc bine aminte ca se schimbau numai 10 mil. pe 10 lei noi, erau multi care nu aveau nici un milion, iar altii saci intregi, se schimba personal cu buletinul, multi dadeau la altii sa schimbe cu o cota parte, bineinteles.
Aproape un an de zile ne-am jucat cu leii vechi care nu mai aveu nici o valoare, carutasul meu, nea Tanase, isi rasucea tigari din ei.
Mai rau este ca aparusera cartelele pe puncte, rationalizarea, aveai bani, magazinele aveau produse, dar trebuia sa te gandesti ce iei pe puncte:ulei, zahar,faina orez, paine,salam,carne sau sa dai 100 puncte si sa-ti iei un palton, dar vreo doua saptamani ce mai mancai?

aici merge viziunea lui George Carlin despre batranete:


Constientizati ca singura data in viata cand ne place sa "imbatranim" este in copilarie? La mai putin de 10 ani, suntem asa de incantati de asta, incat gandim si in fractiuni de an.
"Cati ani ai?"
"Am patru ani si jumatate!"
Nu vei spune niciodata ca ai 36 ani ..si jumatate. Da, dar ai patru ani si jumatate... Asta e diferenta! Ai ajuns adolescent, acum nu te mai pot opri. Sari de bunavoie la numarul urmator sau chiar putin mai departe.
"Cati ani ai?"
"O sa am 16!"
Poate ca ai 13, dar vei avea 16!
Si vine si cea mai grozava zi din viata ta.... ai 21. Chiar si cuvintele suna ca o ceremonie: ai devenit major, ai 21 ani! YESSSS!!!
Apoi, faci 30. Oooohh, ce se intampla aici? Parca ai fi lapte batut! Ala "se face" si e numai bun de aruncat, nu mai e amuzant, te-ai acrit. Ce nu e in regula? Ce s-a schimbat? Ai DEVENIT major, FACI 30, MERGI PE 40. Whoa! Pune frana, o iei razna. Pana sa bagi de seama, AJUNGI de 50 si toate visele s-au spulberat. Dar, asteapta!!! IMPLINESTI 60. Nici tu nu credeai ca vei face si asta!
Deci: DEVII major, FACI 30, MERGI pe 40, AJUNGI de 50 si IMPLINESTI 60. Asa viteza ai luat, incat ATINGI 70. Dupa asta este "de pe o zi pe alta", astepti "SA O DUCI PANA MIERCURI".
In varsta de 80 ani, fiecare zi e un ciclu complet: O TII pana la pranz, AI PRINS si 4:30; AI AJUNS si seara asta. Si nu se opreste aici !
In anii 90, o iei usurel inapoi: "Abia am avut 92". Apoi se intampla cel mai straniu lucru: dupa 100, devii iar copil "Am 100 si ...jumatate!"
Va urez tuturor sa prindeti 100 si jumatate cu sanatate!
CUM SA RAMAI TANAR?
1. Ignorati numerele neesentiale. Inclusiv varsta, greutatea si inaltimea.. Lasati doctorii sa-si faca griji in legatura cu astea. De asta ii platim.
2.. Inconjurati-va de prieteni veseli. Aia mohorati va deprima.
3. Invatati. Studiati computerul,mestesugurile,gradinaritul, orice. Nu lasati creierul sa leneveasca. "O minte inceata este atelierul diavolului." Si numele diavolului este Alzheimer.
4. Savurati lucrurile simple.
5. Radeti des, mult si din toata inima. Radeti pana nu mai puteti si va trebuie aer.
6. Mai apar si lacrimi. Indurati, suferiti si treceti mai departe. Singura persoana care ne insoteste toata viata, suntem NOI INSINE. Fiti "VII", cat sunteti in viata..
7. Inconjurati-va cu dragoste, indiferent ca asta inseamna familia, animalutele dragi, muzica, plante, hobbi-uri, ce-o fi. Casa voastra este refugiul vostru.
8. Pretuiti-va sanatatea. Daca este buna, pastrati-o. Daca mai are "hibe", reparati-o. Daca nu tine de voi "reparatia", cautati sprijin.
9. Nu va cautati vina. Faceti vizita la mall, in alt judet, in alta tara , dar NU unde este vina.
10. Spuneti-le oamenilor pe care ii iubiti, ca ii iubiti, cu orice ocazie.
SI NU UITATI NICIODATA: Viata nu se masoara cu numarul de respiratii pe care le aveti, ci in momente care iti taie rasuflarea!

Fiecare varsta are frumusetea ei, nici una nu semana cu celelalte, si are particularitatile ei. Ideal e sa stii sa iei ce e mai bun din fiecare etapa a vietii.

Este strict parerea mea. Ei nu au nici o vina ca sunt asa. Dar voi, ca parinti ai unui copil de 6 ani, care il dati la scoala sanatos, si se ia la bataie cu un copil seropozitiv, dintr-un oarecare motiv copilaresc si se taie amandoi? cam cum credeti ca a-si sta eu acasa ca parinte al unui copil sanatos? stiind ca el se poate rani in orice moment? are 6 ani, nu 26 sa stie sa-si poarte singur de grija. Eu nu mi-asi trmite copilul nici macar racit la scoala, ca sa nu-i imbolnavesc pe ceilalti. Asta e parerea mea si cand va implini copilul meu varsta scolii, sa fiti siguri ca nu voi tolera sa fie in aceeasi clasa cu un copil seropozitiv.Nu e ignoranta din partea mea sau pur si simplu ca as fi incuiata.Copii i-au primit bine pt. ca ei inca nu realizeaza ce e aia a te infesta cu acea boala si apoi a muri. Ei inca nu stiu notiunea de a muri.
Cu respect,
Mihaela Aldea

Ce-a gasit Nico pe internet este adevarat, cu exceptia ca la 70 de ani corpul uman nu mai contine decat 10 -maximum 20% din doza de DHEA pe care o continea la 20 de ani,
Doar 5% ar fi dramatic..

dar, dar...
nu este chiar atat de simplu, iar subiectul este f. vast, sunt si multe informatii false, iar altele sunt selective
in plus nu exista multa experienta anterioara, nu se poate discuta eficace despre efecte secundare.
Ce este sigur, este ca pastilele de DHEA, de care americanii sunt gurmanzi iar doctorii din SUA le prescriu generos, trebuie luate numai dupa un control sanghin exact, pentru a evita supra-dozajul.
Nu se cunoaste inca nimic despre efectul in timp asupra oamenilor, nu exista suficienta anterioritate,
dar experimentari in curs, facute pe animale, au aratat o progresie al cancerului de ficat.

S-a constatat la fel si un risc marit de cancer de sâni la femeile care l-au luat fara dozare prealablila prin analiza de sange...

Acest hormon actioneaza in acelas timp asupra corpului, dar si asupra spiritului (moralului)
Ar juca un rol important pozitiv asupra sistemului cardiovascular, sistemului imunitar, sur le libido ( :-)) ), ar ameliora functionarea creierului, ar diminua stresul, ar intineri pielea, ar mari cantitatea de muschi si ar avea un rol important in prevenirea unor cancere.

Spun toate astea la conditional, tinand cont de perioada mica de experimentare, de riscul de asimilare al unui produs de sinteza si tinand cont de efectele secondare ale unui hormon de sinteza si nu al acelui produs natural de corpul uman

Cum deja la 45 de ani doza de DHEA din corpul uman este doar de 50% din nivelul maxim de la 20 de ani, aportul exterior in DHEA ar trebui inceput la aceasta varsta..

Atunci ce facem??? Servim de cobai, pt a putea intocmi mai tarziu statistici si creia o anterioritate???

Sau facem atentie cum ne hranim, cum traim, pentru a putea redinamiza pe cai naturale productia naturala de DEHA in corpul nostru ???

Cum spuneam, este un subiect vast, nu o sa ma intind prea mult, este insa clar ca fiecare dintre noi ar avea posibilitatea teoretica de a trai pana la 120 de ani
Inima, muschii, creierul si kilometrii de vine si vinisoare sanghine din corpul nostru, in principiu sunt capabile sa ne-o permita

dar pentru asta trebuie numai sa veghiem sa dam de mancare cu bune nutrimente celor 70 de milioane de celule din corpul nostru...

Sunt reguli de baza si de viata de respectat pentru a putea face plinul in corpul nostru si asta in mod natural, de hormoni de tineretze.

as adauga aici, caci poate deschid mai tarziu un subiect aparte, cateva sfaturi :

-slabirea
rezervele de grasime inutile provoaca hormoni daunatori, ca de exemplu cativa oestrogeni "rai", care reduc productia hormonilor de tinerete, anti-imbatranire (anti-age)

-faceti sa lucreze rinichii : minimum 2 litrii de apa pe zi, pt eliminarea deseurilor

-faceti rezerve de lumina si soare
acestea mentin in forma glandele care servesc la producerea melatoninei (atentie, nu este melanina!; melatonina este un hormon secretat de glanda pineala in timpul noptii)

- luati Chrome, de la 45 de ani, 200 mcg pe zi, in farmacie in complexe de oligo-elemente sau in hrana pe care o mancati

-atentie la lysina, un amino-acid (carne, branza, lapte) ajuta la fixarea calciului in oase si previne osteoporoza

-mancati soia (soja) (stiau ei de ce au facut in RO salamul cu soja.. :-)) )
evita cancerul de sani, datorita tamoxifenului continut ( foarte putin cancer de sani la asiatice)

-veghiati nivelul proteinelor in sange, daca sunt destule, organismul poate produce hormonii de tinerete (carne si peste slabi, bogati in amino-acizi)

-stresul trebuie eliminat
stresul e responsabil de marirea dozei de cortizol in sange, un hormon care mananca proteinele din organism, slabeste sistemul imunitar si blocheaza gandirea (distruge celulele din creier)

-hormonii in pilule
numai si numai dupa un control hormonal de sange si prescrisi de doctori, pt a complecta ce lipseste, orice supradozare este periculoasa

-utilizati muschii
muschii activi (mers pe jos, haltere, sport, etc) stimuleaza producerea de testosteron si al hormonului de crestere umana HGH
in fiecare zi 20 de minute de gym cu haltere este de ajuns pentru "a destepta" hormonii de tinerete

10 sfaturi…. Sa mai adaug inca evitarea alcolului si al fumatului???

si acum bun curaj pe drumul celor 120 de ani...