copilul orfan

1.
se dau: copil. bolnav de cancer. al meu.
ma preocupa moartea iminenta a copilului, sau cum se trateaza boala?

ai sa zici din prima ca problema-i cancerul si ca rezolvand boala il scapi de moarte.
am sa zic ca problema mea-i de fapt ca odrasla mi-e pe moarte.

2.
se dau: eu. bolnav de sida. copilul meu.
problema-i sida sau moartea ce-mi va lasa copilul orfan si fara sprijin in viata?


Daca in conditiile astea voi reusi sa privesc moartea ca pe un “dat” si sa afirm ca problema-i de fapt mortalitatea atunci voi fi depasit cu mult modul meu actual de-a-ntelege lumea si voi vietui deja in sfere superioare, fiindca daca azi odrasla mea s-ar confrunta cu moartea, numai la “numarul de decese cauzate de cancer intr-o anume perioada de timp” (=mortalitate) nu-mi va sta capul!

Asta ar fi, conceptual, problema medicilor si-a omenirii din care atunci nu-mi voi permite sa fac parte, intrucat in ochii acestei omeniri eu si copilul meu nu suntem decat un numar de dupa virgula, dintr-un tabel cu statstici.

In “rezume”, o fi Moartea ‘un dat’ dar iute devine necaz atunci cand ma priveste-n ochi.

sa va spun o poveste...adevarata....cineva din familie dorea sa adopte un copil....a umblat peste tot, usi inchise....la cutremurul din 77 a reinceput sa caute un copil orfan....cand, undeva, un copil l-a tras de haina....era copilul de trupa al unei institutii, orfan....nene, ia-ma pe mine....a venit cu el in brate......el si-a adoptat parintii si pe noi toti....nici macar o data nu am facut deosebire intre acel copil si ceilalti ai familiei....ba poate a fost cel mai apropiat de noi....






...non bis in idem...

Da!! fara sa ma gandesc la "gene defecte" sau "cheltuieli in plus" sau "batai de cap" - astea sunt prostii!!!
cum poate spune cineva despre un copil ca ar putea avea "gene defecte de la parinti alcoolici", acesta fiind un motiv principal care ar impiedica adoptia!???? dupa ce ca au fost destul de batuti de soarta acesti copii, fiind refuzati de familiile lor din cine stie ce cauze, ar trebui sa-i mai ignoram total si noi pentru ca nu le cunoatem parintii??? nu sunt "prea buni" pentru noi? suntem noi cumva perfecti?? avem genele alese si "in regula"?? cine suntem sa judecam un copil orfan?????? poate ar trebui sa ne gandim daca suntem NOI destul de buni pentru a le fii parinti!! ei nu iti cer promisiunea unui viitor starlucit sau conturi in banca sau mai-stiu-eu-ce. vor doar pe cineva in viata lor - cineva care ii doreste si iubeste si pe care pot sa iubeasca inapoi. vor sa aiba poate certitudinea ca atunci cand vor implini 18 ani nu vor fi aruncati in strada pentru ca nu mai este loc pentru ei in orfelinat. (si asa se inmulteste numarul copiilor strazii in fiecare zi - este mai bine asa?)
practic acesti copii nu au gresit cu absolut nimic si totusi continuam sa ii pedepsim pentru faptul ca au o viata mult mai grea decat a noastra!!
da, am de gand sa adopt un copil(de fapt sper ca nu numai unul :) ) si il voi creste asa cum voi putea mai bine - normal ca va avea lipsuri, pentru ca nu sunt perfecta, dar va avea o casa, o familie si un viitor mai bun decat la orfelinat.
cat despre timp si bani... se gasesc daca vrei intr-adevar un copil(fie ca este al tau sau "nu" - chiar si adoptat in scurt timp va fi AL TAU).

Sufletul romanesc - conditii istorice si trasaturi psihologice ale romanilor
de Lucian Hetco. 09.12.2001 - Göppingen bei Stuttgart

Ingaduiti-mi sa prelungim infatisarea metaforica a poporului roman - neam romanesc la rascruce de drumuri pe o placa turnanta aflata la gurile Europei, copil orfan al istoriei europene, fara neamuri aproape, lasat singur in calea tuturor neamurilor migratoare, vadit razboinice. Sintem un popor de oameni toleranti (prima noastra caracteristica care a influentat decisiv istoria noastra, voi arata mai incolo cum am ajuns aici), care cu intelepciunea taranului pamantean ( taran vine de la latinescul "terra" care inseamna pamant, aceasta denumire o avem doar noi romanii), s-a adaptat conditiilor neprielnice ale vremii reusind sa-si pastreze fiinta etnica prin intermediul culturii si limbii sale de tip latin. Sintem insa un popor in genele caruia intalnim si elemente ramase din trecerea si asimilarea altor popoare care ne-au stapinit vremelnic si partial, sintem adevarati europeni - autentici si nu veniti de prin pustiile eurasiatice. Insusi limba noastra poseda elemente din limbile Europei, pe fondul ancestral traco-moesic, cu preponderenta latinei vulgare, cu influentele puternice slave, germanice de devreme (gepizii, gotii si de mai tarziu, ale sasilor transilvaneni) , mai tarziu urmate de cele turane (pecenegii), ugro-finice (ungurii), cumane (inruditi cu pecenegii), turcice, ruse, franceze etc. Cultura romana a trait toate fatetele si inrauririle vremilor reusind sa se omogenizeze intr-o spiritualitate coplesitoare.
Insasi vocabularul limbii noastre moderne, atesta consistenta si suculenta vorbei noastre, asa cum spunea Ciulei. Succesiunea neamurilor care s-au perindat prin spatiul carpato-dunareano-pontic se regaseste inca si acum dupa sute de ani in fiinta noastra. Nu ramane decat sa constientizam origini, toponimii, denumiri si obiceiuri - sintem intr-adevar un unicat in Europa. Contrar teoriilor de natura politica prin care neamul nostru ar fi un neam de contrabanda, teorii vehiculate cu atata dezinvoltura si nonsalanta in occident de cei ostili noua romanilor, de parca falsificarea istoriei ar fi un fapt firesc, putem argumenta astazi, dincolo de subiectivism si interese nationaliste ca autenticitatea noastra este un fapt real si ca autenticitatea noastra e data si nu facuta. Mult hulitul (nu de istoriografia romana) cronicar anonim al regelui Bela atesta prezenta formatiunilor romanesti la navalirea brutala a triburilor ungurilor spre Europa, (dupa multi ani de existenta ungara in "Ätelküz" in sudul actualei Basarabii) este un fapt real si confirmat, existenta sa nu poate fi pusa la indoiala, iar faptele nu se pot contesta.
Mai intai de toate insa sintem traci si nu oarecum ci... cei mai buni dintre traci - daci romanizati prin destinele istoriei, neamului nostru trac ale carui gene le purtam azi in noi impreuna cu celelate popoare balcanice autentice, cum ar fi bulgarii si albanezii, ii fusese dat insasi de Herodot urmatoarea descriere:" ...neamul Tracilor este, dupa acela al Inzilor, cel mai numeros din lume. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate nemurile".
Coplesitor acest:"..daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate nemurile". Actuala si mai adevarata ca oricand aceasta a doua caracteristica a noastra. Istoria se repeta, iar noi romanii purtam aceasta caracteristica a strabunilor nostri mai departe cu noi, de parca am fi dorit sa o avem ascunsa in subconstientul nostru. Sa constientizam un alt element al spiritualitatii noastre, tipic spatiului nostru carpato-moesic atestandu-i autenticitatea istorica si prelungirea mentalitatii trace de-a lungul secolelor pina in zilele noastre.
Am luat de la slavi o multime de elemente, fapt de altfel firesc, caci in Tara Romaneasca ( Oltenia, de exemplu) romanii asimilara pe slavi, in Moesia ( actuala Bulgarie si Serbia) populatia vlaha sau valaha fu asimiliata de acestia. De la inraurirea slavona pe la anul 600-1000, ne-au ramas denumirile de institutii de tip cnezat sau voievodat, (totusi aici parerile difera, multi istorici vazind in cnezate continuarea vechii judecii de origine romana, numele de origine slava " cneaz" suprapunindu-se cu acesta, de la slavii care traiau impreuna cu romanii) . Institutiile crestine de tip roman, dupa 500 de ani de crestinism apropiat de Roma, au fost violent trecute la ritul grec ortodox sub "apasarea violenta a bulgarilor" (Xenopol). Trebuie insa sa fie si ceva adevarat in teoria dlui. Xenopol. De la vechiul imperiu bulgar, ne-au ramas cel putin in sudul tarii influente slavone de tip bulgaresc. Crestinismul slavon ne-a slavizat partial mentalitatea pe mai departe, intr-o propaganda activa. Slavii insa au acelasi rol in formarea poporului roman si a limbii romane neolatine, precum l-au avut germanicii in procesul de formare a limbilor neolatine occidentale.
Aceeasi origine slavona o avura mai tarziu toate dregatoriile politice, pe fondul carora se organizara principatele de mai tarziu. Numele dregatoriilor sunt de exemplu: Logofat, Ban, Vornic, Postelnic, Paharnic, Stolnic, Clucer, Jitnicer, Parcalab etc, care cu exceptia logofatului sint toate de origine slava. Nu cred sa fie multi romani astazi care sa poata sa descrie explicit functiile acestea. Inclusiv birul este tot de origine slava, inlocuind latinescul "tributum", dar aseaza deja darea pe cap a poporului de rand, si este un element rudimentar, premergatorul impozitelor de astazi, ca element de baza in constituirea constienta a unei societati oricat de rudimentara ar fi fost ea.
Elementul slav este deci un adaos, nu este insa implicit hotarator, adaosul venind destul de tarziu, pentru ca poporul roman tinar atinsese deja, in romanitatea sa nord-dunareana un grad de definitie si delimitare, de structurare si omogenizare, care nu mai permitea asimilarea de catre noii migratori. In concluzie - au fost ei (slavii) cei asimilati, cel putin la nord de Dunare. Etnicitatea noastra este un faptor complex si de necontestat. De sorginte tracica, mentionate si in timpul stapinirii romane, obstile teritoriale daco-romane erau esentialmente deosebite si superioare obstilor gentilice ale neamurilor slave sau germanice. Obstile se reuneau in uniuni de obsti, aceste "Romanii populare" cum le-a denumit Nicolae Iorga. Acestea au cunoscut o dezvoltare spre forme social-politice superioare, administrative si militare. ( P.P. Panaitescu). Deci in final datoram romanitatii noastre supravietuirea noastra.
Este o trasatura din vechiul caracter al dacilor si al romanilor , ramasa noua proprie in ciuda nefericirilor istoriei noastre: o dorinta nestirbita de libertate, o pornire excesiva spre neatarnare. Ne-au ramas toate acestea din vremea invaziilor, cele de devreme ale pecenegilor, gepizilor, cumanilor, ungurilor si cele de mai tarziu ale turcilor sau ale rusilor. Neiubiti: grecul si evreul sint in mentalitatea romaneasca de tip viclean si sint lacomi. Boierii (cuvant slav), tipul de mic stapinitor local, sint neiubiti si haiducii de mai tarziu care se ridica impotriva exceselor acestora sint adevarati eroi, elogiati si iubiti, adapostiti si ridicati la rang de eliberator, mici "Zapata" intr-un perimetru al tolerantei traditionale tipice noua romanilor.
Nici primele secole de dupa anii 1000 si nici Evul Mediu nu ne-au fost prea prielnice. Stransi intre chezarimea austriaca cu iz unguresc in Ardeal, cu vasalitatea principatelor romane in fata turcimii ce asfixia mijlocul Europei, cu polonezii si cu rusii in Est am stat la confluenta intereselor puterilor vremii. Ne-am plecat deseori capul spre a supravietui, dar de fiecare data l-am si ridicat afirmand demnitatea noastra. Am fost si mai tarziu adeseori umiliti si batjocoriti, sa nu uitam de moartea lui Mihai si tradarea lui Basta, groaznicele chinuri pe care ardelenii Horia, Closca si Crisan au trebuit sa le indure inainte de moartea lor ca martiri ai neamului. Ne-au umilit fanariotii, slugarnicia iar demnitatea noastra a fost calcata in picoare: sa nu uitam de macelul familiei Brancoveanu, de cei patru fii ai sai care au murit sub ochii tatalui. O fiica de-a familiei Safta (Elisabeta)se refugiaza in Ardeal, astfel ca, in mod contrar dorintei Portii otomane singele familiei Brancoveanu nu s-a pierdut si inca mai curge inca in venele unor romani ardeleni.

De pierdut insa nu ne-am pierdut noi romanii niciodata, nici nu aveam cum, de vreme ce eram un popor cu o natalitate demna de invidiat, fapt subliniat de altfel si de istoricul american Milton G. Lehrer in lucrarile sale despre Romania. Ne-au trebuit umilintele vremii, pierderea Basarabiei pentru prima data la 1812, barbaria grecilor fata de Tudor Vladimirescu, dispretul lui Kossuth fata de romanimea lui Avram Iancu si inca multe altele pentru a putea constientiza prin carturarii vremii sensul primei unitati noastre nationale faurite cu sute de ani in urma de primul strateg al neamului, banul Craiovei, principele Mihai Viteazul. Si nu numai de aici ne-au ramas idea de unitate si suflet, caci si simbolicele batalii de la 1877 au antrenat si pe romanii ardeleni. Prin hazardul istoriei am avut sansa unui prim rege de sorginte germana care a continuat constientizarea treptata spre Europa si sub care am reusit sa devenim in sfarsit independenti.

Repulsia romanilor de a servi pe altii, in special a vechii taranimi romane este un alt element tipic. Tocmai toleranta taranului roman in simplitatea sa a ingaduit excesele boierimii, iobagii, robii moderni au oferit de-a lungul istoriei noastre exemple suficiente. Romanii sunt un popor superstitios, mai superstitios chiar decat rusii, in ciuda vioiniciunii si istetimii spiritului sau. Calitatile mentale ale romanului nu stau la suprafata, el fiind de multe ori subapreciat - trebuind sa cobori in sufletul sau pentru a-l descoperi cu adevarat. Un german va fi cu siguranta mai silitor si mai muncitor, dar romanul va fi mai patrunzator si spiritul sau va fi mai vioi decat al germanului. Taranul roman, baza poporului roman, este latin autentic, asemanindu-se cu taranul francez, spaniol sau italian. Defavorabila este pina azi imaginea romaneasca cel putin in spatiul de limba german unde filo-germanitatea altor natiuni nu ne-au ingaduit o imagine corespunzatoare realitatii.
Ospitalitatea traditionala a romanilor si bunatatea caracterului sau o atesta calatori ai secolului trecut care relateaza ca romanii au obiceiul de a pune pe marginea drumurilor vase cu apa, pentru calatorii care pot trece si seara dinaintea portilor. Linga vasele cu apa, cei bogati mai pun si paine pentru cei ce vor veni noaptea. In bilciuri, fetele tinere se plimba cu vasele lor de lut pline cu apa si dau sa bea la cei insetati. Ospitalitatea noastra este o alta caracteristica a poporului nostru. In sfarsit scriitorul francez Le Cler rezuma admirabil in aceste cuvinte firea si psihologia romanilor: "rasa este occidentala, caci aminteste in privinta limbii si fizionomiei de italieni si spanioli, obiceiurile ei sunt orientale". Stramosii noastri, atacati mereu de cate vre-un neam mai puternic fura de multe ori invinsi... cu timpul renuntara de a mai ataca, devenind toleranti, au evitat luptele cautand sa reziste defensiv. O tactica care s-a confirmat in rezistenta pasiva vizavi de dominatia ideologiei comuniste timp de 50 de ani. Pentru noi romanii a fost o intrebare care a tinut de factorul timp.
Lipsa noastra de metoda ne-a fost adeseori fatala, atmosfera morala a orientului in care dominatia turceasca si greco-fanariota, bacsisurile si aceasta expresie: " de a te descurca..." coplesi si enerva spiritualitatea noastra. Mai apoi imprumutul sovietic: "omul nou", de tip comunist, o creatie a unor minti bolnave, modelat in spirit neo-sovietic de tip slav a pus pecetea sa asupra mentalitatii romanesti. De distrus insa nu poate fi vorba. Mentalitatea romana s-a imbogatit cu o noua experienta. Patima noastra de mai tarziu in a face politica este coplesitoare; rar intalnim o natiune europeana care sa discute cu atita patima problemele sale si sa se piarda la randu-i in detalii, coruptie si balcanism. Sintem o natiune europeana care se redescopera astazi cu tot optimismul, avand un trecut zbuciumat. Si meritam sansa istorica ce ni se acorda. Avem destule minti luminate, ar fi pacat sa nu ne trezim definitiv pe muzica imnului nostru national "desteapta-te romane" , acum cand poarta e deschisa.
O ultima observatie: avem in sufletul romanesc o sumedenie de contraste, nedesavirsiri si provizorate. Am trait mai multe umilinti decat oricare alt popor european. Nici imaginea noastra in spatiul european nu ne-a fost decat rareori favorabila. Avem insa si capacitatile noastre nationale, care vor modela si armoniza aprecierea spiritului romanesc la adevarata sa valoare si pe viitor. Nu avem voie sa ne vindem usor niciunde in Europa si niciunde in lume. Sa afirmam existenta noastra si a spiritului nostru pe plan international cu argumente si cu o imagine favorabila Romaniei in lume. Numai asa vom reusi sa tinem pasul cu alte natiuni care au invatat din mersul istoriei sa culeaga elementele favorabile lor si sa le sublinieze cu elocventa. Si noi avem potentialul necesar, sa o facem deci cu totii. Indemnul meu: Sa nu uiti ca esti roman - si daca poti sa faci ceva pentru poporul tau, oriunde ai fi - acasa sau in strainatate - sa o faci fara ezitare! Avem nevoie de fiecare suflet.

După dezastrul de la Stănileşti, Ţarul Petru se retrage şi, odată cu el, pleacă în Rusia Dimitrie Cantemir şi boierii filo-ruşi.

Abia acum iese şi Lupu Costache din întăritura de la Bursuci şi, rămas singurul cu care vizirul mai putea discuta, este chemat de acesta şi mustrat pentru “hainirea” ţării.

Boierul îi arată, însă, că nu sunt de vină nici boierii, nici ţara, ci numai Poarta, care instalează domni nedoriţi de ţară.

Vorbele Lupului sunt o adevărată pledoarie pentru alegerea domnitorului de către boieri şi ţară:

"Iar mai nainte era obiceiu de-ţi alegè boierii şi ţara domnu, pre cine poftiè ei, ţi pre acela punè şi Poarta".

Vizirul nu îi răspunde, dar nu va uita afrontul

Pe moment, însă, îl îmbracă pe Lupu cu caftan, numindu-l caimacam, împreună cu postelnicul Macsut.

Cei doi caimacami îl gonesc pe Curtu-paşa din Iaşi.

Odată intraţi în capitală, li se alătură un al treilea caimacam, vărul lui Lupu, Antiohie Jora, care dorea să-şi facă uitată colaborarea cu muscalii.

Lupu, “ca unu lup nesăţios”, a început să-i pedepsească pe foştii aliaţi ai ruşilor.

Căimăcămia lui a durat 40 de zile.

Răzpunzând unor jeluiri şi mânat, probabil, de aversiunea faţă de semeţul Lupu Costache, vizirul îi arestează pe caimacami şi îi trimite la Varna, unde vor sta doi ani (sau opt luni,dupa alte date ).

La 1712, este instalat domn al Moldovei, Nicolae Mavrocordat.

Foştii caimacami ies din închisoare, prin mijlocirea hanului, căruia îi dăruiesc câteva sate.

Temându-se de influenţa păstrată încă de Lupu pe lângă Poartă, domnitorul Mavrocordat îl recheamă în ţară, în iulie 1712, şi îi dăruieşte din moşiile celor aflaţi în surghiun în Rusia, printre care se găsea şi Ion Neculce (care îşi va recupera moşiile în timpul celei de-a treia domnii a lui Mihai-vodă Racoviţă).

Întors în ţară, Lupu primeşte opt pungi de galbeni şi este făcut vel-vornic.

Neculce se plânge de mizeriile pe care i le-a făcut boierul, pentru a-l ţine departe de ţară şi a-i păstra moşiile.

Deşi fusese în cinstea domnitorului, la mazilirea lui Mavrocordat, Lupu îl vorbeşte de rău.

Aici, Neculce nu ratează prilejul de a încondeia puţin semeaţa familie a Costăcheştilor, atât de greu de supus oricărui fel de autoritate:

“…după cumu-i firea acestui neam a Gavriliţeştilor, de nu sint nici unui domnu mulţămitori, ce pre urmă tot cu năpăşti le mulţămesc”.

Lupu Costache începuse deja să aibă mult prea mulţi duşmani, care îi doreau dispariţia.

În anul 1716, Mihai-vodă Racoviţă vine în Moldova pentru o a treia domnie.

Lupu este pus vel-vornic de Ţara de Jos.

În urma uneltirilor lui Nicolae-vodă Mavrocordat, care nu uitase afrontul, vizirul Gin Ali-paşa îl arestează pe Lupu Costache şi, fără judecată, pune să i se taie capul, în câmp.

Corpul îi rămâne neîngropat, hrană păsărilor.

Împreună cu el au mai fost executaţi Mihai Cantacuzino şi spătarul Dudescu, pretextul fiind o presupusă colaborare cu austriecii.

Figura marelui boier este mult mai bine văzută în Cronica racoviţeană (Lupu fusese un apropiat al lui Mihai-vodă Racoviţă) şi în cronica lui Nicolae Costin, în care există, interpolat, acel Izvod Costăchesc scris, se pare, la porunca lui Lupu Costache (care simţea nevoia unei căi proprii de legitimare a acţiunilor sale), cu începere după data de 1 august 1712, deci după întoarcerea boierului de la Varna.

Cronica de familie ar fi putut fi scrisă de către un Ştefan Pădure, fiul preotului Pădure de Suceava şi fratele tiparnicului Dumitru Pădure.

Nicolae Costin ar fi putut primi izvodul chiar de la marele boier, spre a-l folosi ca sursă în alcătuirea cronicii sale.

Iată deci o altă latură a neamului Costăcheştilor, care nu au fost numai abili politicieni, ci şi cărturari (tradiţia cărturărească porneşte în familie de la Antiohie Costache, căsătorit cu fiica lui Grigore Ureche şi continuă cu Gavriliţă, Tudosica Costin şi Lupu).

Lupul Costache este ”reprezentantul tipic al boierimii moldovene din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi primele decenii ale scolului al XVIII-lea”, mai întâi partizan al luptei anti-otomane, mai apoi “credincios” turcilor.

Depăşind imaginea fixată de cronicarul Ion Neculce, descoperim în el un boier cultivat, cu ambiţii domneşti şi care, dincolo de ţesăturile intrigilor, se dovedeşte a fi una dintre minţile cele mai limpezi şi voinţele cele mai puternice din Moldova epocii sale.

Nu am dezvoltăm aici întreaga descendenţă a boierilor Costăcheşti de care am vorbit până acum, am exemplificat sintetic gandesc.

Amintesc aici doar ramurile care s-au desprins, în timp, din trunchiul comun al familiei, precum şi reprezentanţii cei mai importanţi ai acestora, oprindu-ma cu precădere la trei dintre ei:

vel-logofătul Constantin Costache, Veniamin Kostaki, Mitropolitul Moldovei, şi Emanoil Kostake-Epureanu, prim-ministru al României.

Epurenii şi-au luat numele de la vechea moşie a familiei (deţinută încă din secolul al XVI-lea), Epurenii din ţinutul Fălciu.

Mai importanţi:

-Manolache, fiul lui Costachi Costache. A fost mare-logofăt (1760); căsătorit cu Maria, născută Pallady.

-Iordache, fiul lui Lupu Costache. A ocupat, la 1727, dregătoria de vel-vornic în timpul domniei lui Grigore-vodă Ghika. A fost căsătorit cu o Racoviţă şi a murit asasinat la porunca domnitorului, rămânând fixat în conştiinţa populară, prin balada despre “Iordache al Lupului” (neînţelegându-se cu domnitorul, care se temea că Iordache i-ar fi putut uzurpa Scaunul, el fugise în “Ţara Bugeagului, scăparea pribeagului”, la tătari, cu care era foarte bun prieten; tătarii i-au propus chiar să intre cu armata în Moldova şi să îl instaleze Domn, în locul lui Ghika. Iordache a refuzat: “Cine-aduce oastea-n ţară, de blestemul ţării moară !”. Până la urmă, în naivitatea lui, se lasă convins de Ghika să revină în Moldova, unde domnitorul pune să fie decapitat, după ce îl primise la Iaşi cu mare cinste).

-Grigoraş, fiul lui Manolache, primul care ia numele de Epureanu. A fost vel-spătar şi a avut-o ca soţie pe Mariţa, născută Caragea.

-Iordache Epureanu, nepotul lui Grigoraş, mare-vornic, căsătorit prima dată cu o Callimachi şi a doua oară cu o Samurcaş.

-Emanoil (Manolache) Kostake-Epureanu(1824-1880, născut la Bârlad), fiul lui Iordache Epureanu.

A fost membru al Adunării ad-hoc a Moldovei, în 1857; preşedinte al Consiliului sub Cuza-vodă; preşedinte al Adunării Constituante din 1866; de mai multe ori ministru şi prim-ministru (în perioada aprilie-decembrie 1870, a condus un guvern de debutanţi, aşa-zisa “Cloşcă cu pui”, în timpul “revoluţiei” de la Ploieşti; al doilea său mandat s-a desfăşurat în perioada aprilie-iulie 1876).

Mai întâi conservator, semnatar al “Petiţiei de la Iaşi” (2 mai 1871) şi Ministru de Justiţie, se îndepărtează apoi de Lascăr Catargiu şi, în ianuarie 1875, se află în fruntea “independenţilor de dreapta”, pentru ca ulterior să se apropie de liberali şi să fie membru al “Coaliţiei de la Mazar-Paşa” (actul de naştere al Partidului Naţional Liberal, semnat în casa englezului Lakeman, poreclit şi Mazar-Paşa). Se retrage din Parlament în urma votării de către conservatori a Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria şi a concesiei pentru linia Ploieşti-Predeal. Liberalii câştigând alegerile, este ales senator de Tutova; devine apoi Ministrul Lucrărilor Publice, după care ajunge, în 1876, Prim-ministru şi Ministru la Comerţ, Industrie şi Lucrări Publice. Fiind un moderat, se vede tot mai izolat în partid.

Simţindu-se ca un “orfan” în camera dominată de “roşii” (liberalii radicali), demisionează din funcţia de Prim-ministru, primind elogiile lui Ion Brătianu, cel care îi urma în această demnitate (iată un fragment dintr-o cuvântare a lui Epureanu, ţinută în Cameră: “Mie permiteţi-mi a mă considera mai mult ca un copil orfan între d-voastră.”).

Kostake-Epureanu se distanţează de liberalii radicali (aripa Rosetti-Brătianu), alături de Mihail Kogălniceanu, Vernescu, Blaremberg, Grădişteanu, Pake Protopopescu şi alţii.

Combate Convenţia cu Rusia, pentru trecerea trupelor acesteia prin ţară, spre frontul din sudul Dunării:

“Şi încă o dată vă spun că concluziunea aci este că nici Convenţiunea de faţă nu poate să ne dea speranţă că va fi cea din urmă încălcare a teritoriului nostru”.

Manolache a fost un distins orator şi a fost căsătorit cu Maria Sturdza.

Felul independent în care acţionează Manolache Kostake-Epureanu faţă de facţiunile aflate în lupta politică la sfârşitul secolului al XIX-lea, oroarea lui de înregimentare şi ruso-fobia ni-l readuc în minte pe înaintaşul său, Lupul Costache.


(va urma)

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Multumesc tuturor pentru contributii. Imi pare rau ca reactionez asa tarziu : am urmarit cateva zile sa vad daca apare mesajul pe site, dupa care am crezut ca…s-a pierdut in spatiu. Din intamplare am descoperit ca fusese totusi postat. Sunt foarte multe replici interesante la care as vrea sa raspund.

Maan :

Foarte limpede si frumos. Ce bine ar fi daca s-ar putea aplica la fel de usor si la altii.
"Atunci cand iubesti, celalalt are dreptul s-o stie, asa cum esti dator sa-i spui cand s-a sfarsit."
Asta ma tem ca e mai degraba dovada de curaj decat de iubire. Mai bine zis, de lipsa de lasitate. De care nu toti sunt capabili, din nefericire.

"Ce om normal ar accepta sa traiasca alaturi de un partener care tocmai i-a declarat ca nu-l mai poate iubi? ce om indragostit ar tine langa el, cu sila, un suflet care nu-i impartaseste sentimentele?"
Din pacate, in afara de sentimentul pur si simplu aici-si-acum, mai exista tot soiul de iluzii si sperante, de genul : "poate ca totusi o sa ma iubeasca intr-o zi", precum si un intreg arsenal de alte mijloace de persuasiune decat sentimentul, si anume, de exemplu, culpabilizarea (si aici societatea, familia, religia si morala, pot juca in unele cazuri un rol determinant). Pentru unii, e mai important sa pastreze proprietatea decat sentimentul si poate am sa revin mai tarziu la aceasta idee.

"Toti cei care insala, s-au inselat pe sine, in prealabil, de mult prea multe ori..."
Corect. Dar ma intreb daca poate spune cineva cu inima impacata ca nu s-a inselat pe sine niciodata.

"In sfarsit, nu cred ca exista un singur raspuns corect pentru intrebarile tale."
Cu siguranta, si nici nu urmaream asa ceva. Raspunsul depinde, cred, in mare parte, si de tipurile de temperament in cauza, printre altele. In situatii identice nu alegem cu totii acelasi lucru. Tocmai de aceea mi s-a parut interesant.

Anonim :

Intr-adevar, existenta unui copil schimba destul de mult datele problemei. De asemenea, forta de autosugestie a fiecaruia. Iata un raspuns bun la intrebarile retorice ale lui maan : chiar daca sentimentul se sterge, mai exista si vointa. Iata un caz in care cineva a avut motive sa continue sa traiasca alaturi de un partener, desi iubirea nu mai era impartasita : cu timpul, lucrurile s-au rezolvat in favoarea sa, si nu a amantei.

De altfel, statistic vorbind, cred ca asa se intampla in majoritatea cazurilor. Faptul ca in discutia noastra opiniile au fost mai degraba de partea cealalta nu dovedeste, poate, decat o tipica eroare statistica, si anume ca aceia care aleg o solutie de genul "renuntarea la iubire" se simt poate mai putin mandri de fapta lor si, implicit, mai putini dispusi sa vorbeasca despre asta. Mai poate sa dovedeasca, de asemenea, o anume medie de varsta / experienta a interlocutorilor. In cazul de fata imi pare ca e vorba de cineva care a lasat in urma o astfel de poveste de mult timp. Merci pentru sinceritate.

"Nimeni", Criss

Ipoteza nu presupunea neaparat ca respectiva casatorie sa se fi realizat din dragoste. Se subintelege ca, daca mariajul in cauza nu avea nici o hiba, nu ar fi fost posibila o atare pasiune extra-conjugala.

De asemenea, unele persoane nu sunt neaparat constiente de ceea ce inseamna "animus" ori "anima" pentru ele. Unii nu descopera nici dupa o viata, timp in care au trait alaturi de altcineva…Insa in momentul cand acest lucru se produce, poate fi intr-adevar o revelatie, si n-are cu nimic de-a face nici cu nesinceritatea prealabila a persoanei, nici cu inconsecventa, nici cu descoperirea unor calitati anume. Poate fi cu adevarat un coup de foudre, chiar si stiintific vorbind. Este vorba pur si simplu de o determinare psihologica careia ii suntem supusi cu totii, care teoretic se poate intampla oricui. Nu putem decat, cel mult, sa diminuam posibilul impact al unei eventuale "revelatii", incercand sa constientizam cat mai bine aceasta latura obscura a inconstientului nostru. Atunci procesul poate deveni controlabil. Dar nu inevitabil.

In ce priveste inertia, cred ca ea trebuie privita ca o problema individuala si apoi relationala. Si mai cred ca are si mult de a face cu imaginatia, mai bine zis cu lipsa ei. Evident, it takes 2 to tango, dar…nu e neaparat nevoie de tot atatia pentru a induce o schimbare.

Wild wind (frumos nickname) :

Dupa cum ziceam si dupa cum a si precizat cineva foarte bine la un moment dat, oamenii se pot casatorii si din motive mult mai jalnice decat simplele iluzii.
Iar dilema nu este neaparat a mea (asta ca o paranteza, doar in caz ca nu era foarte limpede). Eu am lansat intrebarea pentru ca m-a interesat cine ce ar face in atare situatii si de ce. Sau cine ce experiente similare a avut. Nu a fost o intrebare din categoria "ce sa fac?"

"Intrebare: Putem iubi intens si adevarat de mai multe ori in viata?"
Da, daca suntem destul de norocosi…Orice e posibil, de ce nu? Cine spune ca numarul maxim e unu? Uneori murim, in sufletul nostru, de mai multe ori in decursul unei vieti. De ce n-am avea si sansa sa renastem cu adevarat, printr-o noua iubire?

Paianjenul

Foarte exact. O lista de motive foarte…realista. Punctul pe i. Asa e, si pentru atare indivizi, poate ca mai importanta decat toate e consecventa. Adica daca tot te resemnezi, sa iti asumi decizia, nu sa ravnesti toata viata la ce ai renuntat. Asta ar insemna, cum zic francezii, sa vrei "le beurre et l'argent du beurre". Si, cu siguranta, totul are un pret.

Imi permit sa adaug un singur motiv : principiul practic potrivit caruia "sa nu dai vrabia de mâna pe cioara de pe gard". Functioneaza incredibil de bine.

Samadhi, Little Eagle :

Merci ca ati impartasit cu noi niste experiente atat de frumoase. Ma face sa ma gandesc ca a meritat intr-adevar sa lansez intrebarea. E frumos sa vezi ca la unii in suflet e asa verde si luminos...

Ice Queen

M-a impresionat profund povestea. Dar m-a si revoltat putin, incercand sa ma pun in situatia respectiva. Merita sa va acordati mai multe sanse, amandoi! Si care e problema, sa adopti un copil? E un lucru minunat. Oricine poate sa faca copii si s-au vazut atatea cazuri de mame ingrate, dar sa adopti un copil orfan e cu adevarat un act nobil. Si nu era singura solutie; sa nu mai spun ca, in ziua de azi, stiinta ofera atatea posibilitati...

Povestea are o doza de tragism care o face sa para desprinsa din romane. Ca esteta, nu as putea spune decat "superb", insa m-a miscat destul cat sa nu ma opresc la atat.

Nu vreau totusi sa incep a da sfaturi, fiindca realizez ca experienta a fost devastatoare. As spune numai ca, uneori, ne-ar fi mai bine sa nu fim atat de aspri cu noi si sa ne sacrificam mai putin. Poate sa sune meschin, dar fiind vorba de riscul de a interioriza o suferinta, dincolo de anumite limite subiective acest lucru poate avea efecte nedorite inclusiv la nivel somatic. Si asta nu aduce nimic bun.

Eu cred ca exista intotdeauna o compensatie si, cu cat pretul de platit e mai mare, cu atat ceea ce ar putea fi obtinut in schimb e mai important. Si nu e vorba de fatalism, ci de la o ecuatie simpla, potrivit careia suma energiilor care, din diverse motive, nu se pot cheltui intr-o directie, ar putea fi canalizate in alta directie, daca nu substituibila, dupa cum spuneam, macar compensatorie. Dar e o simpla probabilitate, si tocmai de aceea e important sa-i dam totusi o sansa sa se manifeste.

Destin
Maxima de la sfarsit e absolut geniala...
In ce priveste felul dilemei, nu am vrut sa dau prea multe detalii fiindca mi s-a parut limitativ pentru discutie. De aceea am spus „sa ne imaginam”. Intr-adevar, felul casatoriei poate fi un factor care sa accentueze dilema, la fel si autenticitatea „marii iubiri”. Cu toate acestea, mai exista si alte posibilitati. De pilda, pentru naturile duale, profund scindate, sa iubeasca doua persoane in acelasi timp. Este posibil sau e doar o dovada de superficialitate? Astept pareri si pe tema asta.

Un om ratat este ratat doar in raport cu el insusi. Va spun acest fapt deoarece nenorocirea mea vine din mine insumi. Candva am visat sa ajung sociolog, dar intamplarea a decis altfel . Si aici este toata problema. Muncesc, fara satisfactii spirituale, iar din punct de vedere material, ma descurc, de azi pe maine. Cu toate acestea , sigur nu sunt in totalitate un naiv. Sunt atras de periferia societatii deoarece aceasta experienta imi reactualizeaza conceptia dostoievschiana despre lume si viata. Am constatat, de pilda, ca oamenii nu sunt niciodata, ceea ce par ca sunt. Vesnica dedublare, alternanta dintre bine si rau, dualitatea ortodoxa sau duplicitatea psihologica, sunt doar cateva notiuni pe care le vehiculez, atunci cand umilit si obidit, de faptul ca traiesc intr-o tara condusa de infractori, ma gandesc cu groaza la ziua de maine. Si apoi suferinta aceasta morala.Beau peste masura si nu stiu nici macar acum, care este sensul vietii. Nu pot sa inteleg, decalajele imense care exista pe lumea aceasta. In fine, conceptii si conceptii. V-as ruga, ca un om, educat in spiritul necredintei, de o societate absurda, sa-mi dati un sfat despre cum as putea sa cred cu tot sufletul in Dumnezeu. Cand stiu ca am atatea pacate, atatea patimi si slabiciuni, recunosc ca este o intrebare delicata. Dar, ma mandresc cu mila pe care o am, ca un dar sufletesc. Spun asa, de exemplu, dar probabil, doar ca sa starnesc interesul, un citat din memoria aceasta traumatizata , ca nu incape in toata omenirea atata suferinta cat poate sa incapa in sufletul unui copil abandonat sau orfan. Am vazut in Bucuresti, copii aurolaci, care starneau scarba unor indivizi cu multa credinta in Dumnezeu si lucrul acesta ma invalideaza din toate punctele de vedere. Imi place sa spun ca nu putem vorbi de notiunea de lumina, daca n-ar exista intunericul. Bogat - Sarac. Barabat - Femeie. Credinta - Necredinta. Bun- Rau. Curajos - Las. Dumnezeu - Diavol. etc .Pana la urma, adevarul este ca avem din toate, cate ceva. Sunt un dezradacinat , in propria tara. Parintii mei, invatatori refugiati din Basarabia in timpul celui de-al doilea razboi mondial, zona Orheiului, au trait o viata atat de modesta si neinsemnata, incat este greu de relatat. Dar, la origine, neamul din care provin, a fost gospodar si bogat. Pamanturile noastre , de acolo, raman tot acolo.Iar eu, mostenitorul sunt un golan, adica gol de continut. Nici un fel de radacina. Cine este vinovat ? Citesc si descopar ca raul vine din toate directiile. Occidentul decadent, a creat nazismul in manifestarea sa pragmatica, iar maicuta Rusie a devenit comunista datorita starii de naivitate ortodoxa in care au gasit-o revolutionarii de la 1917. Germanii, sunt la doar 60 de ani, de la sfarsitul razboiului, o natiune, desi invinsa atunci, unita si in plina ascensiune. Rusii s-au destramat oarecum, desi au fost invingatori. Paradoxuri ? Nu stiu. Cert este ca limba germana, atat de tare imi sugereaza disciplina, ordine dar si imaginele socante ale acelor lagare de concentrare din perioada razboiului. Planuri de exterminare, etc. Limba rusa, atat de moale, imi sugereaza sufletul larg al rusului, vesel, comunicativ si bautor de vodca, adica indisciplina, lipsa de civilizatie etc. Tata a avut doi frati. Pe cel mai mare, in 1941 l-au condamnat la moarte prin impuscare, la doar 19 ani, NKVD-istii. Cel mic, basarabean desigur, dar deja inregimentat in Armata Rosie, l-au impuscat nemtii sau ma rog germanii. Sisteme sociale, religii, onoare, filozofie, ce conteaza ? Colectivism si Individualism. Prostii. Atata timp, cat noi am fost la mijloc, vinovati sunt si germanii nazisti, dar si rusii comunisti. In fond care este adevarul ? Basarabia este un tinut bogat si fertil, dar exploatat de-a lungul anilor. Si iata ca suntem cei mai saraci in Europa, cei mai defaimati si inculti. Explicatia este totusi simpla. Seamana Basarabia cu acel copil orfan in a carui suflet este adunata suferinta intregii lumi. Germania cotropitoare a adunat averi in acele momente de cosmar ale istoriei. Germanii sunt, in general vorbesc, oameni reci, distanti,rai la suflet. Rusii, neghiobii, indoctrinati de comunism, dupa Blocada Leningradului, aveau toate motivele sa ne pedepseasca. Si ne-au pedepsit, molipsindu-ne si pe noi de comunism. Romania, tradatoarea, fara onoare militara si alte bazaconii. Nu, nimic din toate acestea nu este adevarat. Capitalismul inseamna in esenta exploatarea omului de catre om. Comunismul inseamna incalcarea flagranta a drepturilor omului. Si ce-i cu asta ?Trebuie sa traim. Si atata tot. In ce scop, nu ne spune nimeni. Traim si asistam buimaciti la spectacolul lumii, ne desconsideram si refulam prin asasinarea conducatorilor acestia, atat de tipici si atipici in acelasi timp, respectiv Antonescu si Ceausescu. Imi pierd vremea in acest delir. Dar totusi ideea este ca Antonescu a fost extrema dreapta, iar Ceausescu extrema stanga. Capitalism- Comunism. Spectacol desuet. Povesti despre o lume, care are la baza sentimentul de ABSURD. In ce sa crezi omule ? Democratie - Dictatura ? Sau in capitalismul salbatic, deja instituit in Romania , culmea sau de ce ar fi culmea , tocmai de comunistii nomenclaturisti. In fond si comunismul initiatic a fost instituit de capitalisti, gen Marx sau Engels. Paradoxuri. Cai verzi pe pereti. Cu toate acestea viata, aceasta saritura scurta, merita traita. Cu sau fara credinta. Optimisti sau Pesimisti. Candva Iliescu voia sa construiasca comunismul stiintific. A venit Emil Constantinescu cu intrebarea credeti sau nu credeti in Dumnezeu ? Iar acum , mai nou sloganul domnului Basescu - SA TRAITI BINE ! Pentru ca este libertate de exprimare, am transformat sloganul in urmatorul mesaj - SA TRAITI BINE, DAR SA NU VA VINDETI SUFLETELE - ...........Ajutati copii orfani, ajutati Basarabia, ajutati ca Romania sa se reintregeasca. Diagnostic - Schizofrenie. Totusi Germania , cea rea s-a reintergit, dupa ce ne-a ucis cu rapace exactitate. Iar maicuta Rusie, band votca la Moscova, isi bate in continuare joc de moldovenii, care i-au hranit mai tot timpul. DANG- BANG. E noapte, totul este inutil. Sunt ganduri, fara coerenta. Ramane grija nenorocita a zilei de maine. S-ar parea ca pe vremea lui nea Nicu, romanul de rand, naiv si mediocru, ca subsemnatul nu era atat de stresat si bolnav psihic. Era sa uit, ca atacurile de panica s-au imultit. Era sa uit sa spun ca suntem in Spania, cea mai ieftina forta de munca. Era sa uit sa spun ca totusi suntem neamul lui EMINESCU. Era sa uit sa spun ca mi-e rusine ca v-am deranjat cu aceste ganduri,

Desigur ca am alta parere, dar deja asta nu e o noutate. :))
Parintii ne ofera conditiile de a creste. De crescut o facem singuri. Poti spune ca ai crescut un pom? Si daca mai vrei si alt argumente mai am: la fel creste si un copil orfan.
Ai vrea sa devii ce vor parintii tai? Esti sigur?
Dragul meu, ai incercat sa traiesti in prezent? Stii, viata ta este astazi. Si ai dreptate ca este in schimbare. Pe tine ce te retine sa o incerci?
Schimbarea pe care ti-ai dori sa o simti nu are legatura cu locuri sau persoane. Schimbarea pleaca din interior catre exterior si nu invers.
Sincer, ti-ai dori sa fii doar pansament peste ranile altuia?
Oare n-ar fi mai interesant sa fiti amandoi intregi si nevatamati sa puteti construi impreuna?

Dinu, iti multumesc din suflet pentru generosul dar. Colegul nostru, Mihai Ursu, invata la Bucuresti, si cred ca va avea posibilitatea sa treca sa ia acest minunat cadou. Daca nu acum de sarbatori, mai tarziu, ca ne-am pus scop sa fie un proiect de lunga durata. Si din pacate sunt destul de multe orfelinate in Moldova ...

Nu e de mirare ca ti-a scapat discutia de pe foto.md. Totul s-a hotarat in doua zile, si suntem mandri ca am reusit.

Cred ca se poate organiza ceva similar si in Romania, fotografi sunt destul de multi si actiunea nu necesita multe investitii. Dar va dati seama ce inseamna o poza pentru un copil orfan !

conteaza pt tine daca eu iti raspund ca tu mie nu?de regula imi plac adolescentii si nebuniile lor, tu insa imi lasi impresia ca pozezi in ce nu esti.

daca ai nevoie de ceva de ce nu ceri pur si simplu?

apoi am o nelamurire.pe confa asta inteleg ca ai parinti (poate ma insel, am citit-o pe sarite ), iar pe alta te dai copil orfan, care traieste la camin.iubita, ai sau nu parinti?eu cred ca ai, dar vreau s-o spui TU.

cum le ghicesti tu pe toate :).instinct de supravietuire copil orfan de un parinte, asa cica se numeste :)

ideea unui om in cer este una de legenda? pai si notiunile de "bine, dreptate, sprijin" sunt de basm. acolo le intalnim prima oara. ar trebui sa gandesc acum ca povestile au fost scrise tot pentru a domina spiritul copiilor? eu cred ca oamenii impartasesc din plin ideile legendei dominante. doar ca le place sa se creada liberi alegand alta fata pentru ideea lor. suntem firi dependente. ne nastem datorita "socializarii" a doua celule. e in natura noasra sa fim dependenti, sa vrem o prezenta in viata noastra. si pentru asta credem. forta de a depasi pierderea unui parinte este tot imaginara. nu se manifesta mecanic, nu e un lucru fizic - o pastila pe care o inghiti. durerea pe care o poarta in el un copil orfan e tot imaginara. nu i-o poate lua nimeni de pe umeri asa cum ai lua un ghiozdan prea greu. imaginarul iata-l, exista! e o chestie de alegere , de gust, ce culoare ii dai, daca ii spui credinta, Dumnezeu, zeu, semizeu, sau ii inventezi tu un nume. de crezut oricum credem. cel putin noi, cei care traim.

e copilul orfan la varsta de 5 ani???

ca pe o amintire. adultul de azi rememoreaza trairile copilului orfan de atunci.

adultul de azi rememoreaza trairile copilului orfan de atunci.

de-aia trebuie sa fie clar unde e adultul si unde-i copilul, in toata povestea asta.
o fi vorba de aceeasi fiinta, insa persoanele sunt diferite, avem de-a face cu doua instante narative care aici se topesc una in alta.
stii ce stii, ca cititor, fiindca intuitia iti spune ca asa trebuie sa fie, nu pentru ca ti-ar oferi textul vreo informatie.

mie mi s-a parut evident ca discursul nu e al unui copil orfan, deci nu putea fi decat al adultului care-si aduce aminte de copilarie. pana la urma e aceeasi persoana, chiar daca la distanta in timp.

daca m-a deranjat ceva e stilul patetico-declamativ, gen "noi, copiii astia ai nimanui... noi,...". ideea e frumoasa si cred ca se putea reda mult mai discret, se putea abia sugera. in fond e o amintire asa de intima, nu are niciun rost sa o strigi in gura mare unui eventual public.

Mama moare peste 10-15 ani, dar copilul ramine si..... si ramine orfan! Placera de a fii mama este primara, dar... la o asa virsta?! Ea nu sa gindit la viitorul copilului!

Un copil crescut doar de mama nu cred ca este un handicap pentru copil. Mai mare este handicapul daca copilul creste de ambi parinti intr-un mediu cu certuri, batai si atmosfera incarcata.
Eu imi cresc sigura copilul de la varsta de 6 luni. Acum are 11 ani, este un copil educat cum ar fi face sport, picura mergem impreuna la teatre , concerte si la noi in casa este numai veselie si o atmosfera foarte placuta. Copilul meu este constient ca trebuie sa lupte in viata, sa invete sa demonstreze ca poate si singura. L a scoala la fetita, in casa sunt cam 8 copii din 20 care traiscu numai cu mama, ei discuta foarte mult pe aceasta teme, intre ei prieteniile sunt mai puternice si chiar ii compatimesc pe copii la care tatal lor este un betiv sau un puturos care nu munceste.

Eu:romana,franceza,engleza foarte bine,binisor italiana si greaca,biigui maghiara sh'atat ca nu ma mai credeti daca va spun ca stiu si putina germana cit sa gasesc drumul sau sa nu mor de foame pe strasse cu banii in mina! Sotia:romana,franceza,engleza,italiana,spaniola daca nu perfect..cel putin lipsa citeva virgule pe ici pe colo!
Copilul 2 ani si incepe sa vorbeasca!
Problema:La gradinita e franceza,acasa eu romana,sotia engleza. Cum sa fac sa il inteleg ca el vorbeste limba de bebelusi pe care numai el o intelege aceeasta fiind o amestecatura d tot ce aude de peste tot?
Ajutor!:))

Copilul meu vorbeste si romaneste cu toate ca locuim in strainatate.In primul rind copilul vorbeste limba mamei si cum eu sint romanca va dati seama ce limba vorbeste el.