comentarii

cu colti lungi


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
* - de alex andra la: 25/11/2006 16:58:30
(la: BURICUL, GLORIA MUNDI)
Tradare, tradare, de trei ori tradare si a patra oara amidonare cu naparlire si smucituri de netrebnici care m-au lasat pe dinafara cu buricitatea in asteptare:)))
Pai asa ne fu intelegerea ? Declar deschis razboiul buricelor portocalii, coltul lung din stanga, contra buricelor semi-transparente si meduzate, coltul gurii sau comisura iliesciana in avant elicoidal sau codalb.
Sa vina degraba arbitrii, juriul si majoretele. Nu se admit tranteli de meci, spagi, spangi, iatagane, manele, cocosi galici, amante galeze, pechinezi rotati, drujbe, silicoane, ornitorinci, copii maidanezi, copy and paste, Dolce & Gabbana, matze de porc, creioane dermatograf, dischete neformatate, ceapa rosie, preoti si profeti, mini austin-uri, surprize-surprize si chelfaneli. In rest, intrarea libera. Iesirea pe brancarde.

Lost without music in a world of noises
#159520 (raspuns la: #159498) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
crezi ca...pauzele lungi si dese...?? - de (anonim) la: 10/09/2003 04:49:06
(la: Scrisul si sexul)
atunci cand esti obosit si iei o pauza, te cufunzi intr-un somn dulceag si te trezesti gol in fata muzei ce ti-a umplut gandurile chiar si in somn!

...aveti grija sa nu fie pauza nici prea lunga ,pen'ca s-ar putea sa va dispara muza...de langa voi.E clar ca in sex nu se poate aplica axioma:"pauzele lungi si dese-cheia marilor succese".
#209 (raspuns la: #88) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Cind citesc rindurile din ace - de Madalina la: 25/11/2003 19:15:14
(la: Poezii !!)
Cind citesc rindurile din acest blog nu pot decit sa-mi doresc sa mi se fi spus aceste ginduri cind ma aflam in Maroc...Intinsa pe pernite de matase...Prietenii in jur fumind narghilea si servind ceai fierbinte de menta.

Dar pot sa inchid ochii si sa fiu oriunde, chiar si in India...Betisoarele parfumate ard intr-un colt, iar noi, prieteni... Catalina, Ingrid, Alexia si toti ceilalti spunem poezii pe soptite...

Il inteleg pe Salvador Dali cind spunea " Ce e visarea decit trezirea simturilor?!...Va rog nu ma treziti niciodata!"

Si pt. ca suntem intr-un blog de poezie nu inchei fara a va trimite una:
"Daca nu vorbesti , indura-voi , desigur , tacerea ta;
imi voi umple inima cu ea.
Voi astepta linistit , cu fruntea-nclinata,
si asemenea noptii de-a lungul veghei sale instelate.

Fara-ndoiala dimineata are sa vina;
intunericul se va risipi
si glasul tau se va revarsa in izbucniri de aur
siroind prin ceruri.

Atunci cuvintele tale isi vor lua zborul in cantece
din fiecare cuib al pasarilor mele
si melodiile tale vor izbucni in flori
pe toti vlastarii padurilor mele."

"Daca nu vorbesti , indura-voi..." - de Rabindranath Tagore
#5197 (raspuns la: #4960) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
viata lunga - de (anonim) la: 17/12/2003 14:08:03
(la: De ce nu 120 de ani??? sau sa imbatranim intinerind?,, :-)))
Ma numesc Victor.Gindul despre o viata lunga ma framinta demult.Vreau sa-mi expun unele concluzii.
Pentru a trai o viata lunga este necesar de a indeplini 4 lucruri esentiale:
1.A gindi corect.
2.A face sex corect.
3.A respira corect.
4.A consuma hrana corect.
Toate aceste chestii sunt strins legate si destinate pentru a primi, retine si a folosi eficient energia. In lume sunt diferite metode de a face cele enumerate mai sus corect, dar sunt putine scoli pe tematica expusa. Idea mea consta in crearea unei scoli sau clubul vietii lungi.Rog sa va expuneti parerile.
Victor.
#6800 (raspuns la: #1180) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Mistretul cu colti de argint - Stefan Augustin Doinas - de Catalina Bader la: 20/12/2003 03:10:49
(la: Cele mai frumoase poezii)
Un print din Levant indragind vanatoarea
prin inima neagra de codru trecea.
Croindu-si cu greu prin hatisuri cararea,
canta dintr-un flaut de os si zicea:

-Veniti sã vanam în paduri nepatrunse
mistretul cu colti de argint, fioros,
ce zilnic isi schimba în scorburi ascunse
copita si blana si ochiul sticlos...

-Stapane, ziceau servitorii cu goarne,
mistretul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vanatul cu coarne,
ori vulpile rosii, ori iepurii mici ...

Dar printul trecea zambitor inainte
privea printre arbori atent la culori,
lasand în culcus caprioara cuminte
si linxul ce rade cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dadea buruiana-ntr-o parte:
-Priviti cum se-nvarte facandu-ne semn
mistretul cu colti de argint, nu departe:
veniti sã-l lovim cu sageata de lemn!...

-Stapane, e apa jucand sub copaci,
zicea servitorul privindu-l istet.
Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci...
Si apa sclipea ca un colt de mistret.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
-Priviti cum pufneste si scurma stingher,
mistretul cu colti de argint, peste plaiuri:
veniti sã-l lovim cu sageata de fier!...

-Stapane, e iarba fosnind sub copaci,
zicea servitorul zambind indraznet.
Dar el raspundea intorcandu-se: -Taci...
Si iarba sclipea ca un colt de mistret.

Sub brazi, el striga indemnandu-i spre creste:
-Priviti unde-si afla odihna si loc
mistretul cu colti de argint, din poveste:
veniti sã-l lovim cu sageata de foc!...

-Stapane, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul razand cu dispret.
Dar el raspunde intorcandu-se: -Taci...
Si luna sclipea ca un colt de mistret.

Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum sta în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
il trase salbatic prin colbul roscat.

-Ce fiara ciudata mã umple de sange,
oprind vanatoarea mistretului meu?
Ce pasare neagra sta-n luna si plange?
Ce vesteda frunza mã bate mereu?...

-Stapane, mistretul cu colti ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohaind, sub copaci.
Asculta cum latra copoii gonindu-l...
Dar printul raspunse-ntorcadu-se.-Taci.

Mai bine ia cornul si suna intruna.
Sã suni pana mor, catre cerul senin...
Atunci asfinti dupa crestete luna
si cornul suna, insa foarte putin.

P.S. multumesc, Mada
Andrea Pora - Foisorul de foc - de Catalina Bader la: 21/01/2004 05:43:47
(la: Socant: bebelusi nou-nascuti tratati ca pe niste gunoaie)
Daca mai era vreo urma de indoiala, evenimentele ultime au risipit-o in cele patru vinturi. Traim intr-un haos moral si etic. Nou- nascuti mor in maternitati, cazul de la Ploiesti este doar unul dintr-un lung si lugubru sir, fara ca sensibilitatile acestei populatii sa tresara. Neglijenta, lipsa unei minime etici profesionale. Te cuprind frisoanele cind ii auzi pe medici si asistente declarind cu patetica nesimtire cum au semnat la gramada actele de deces, cum hirtiile s-au incurcat intre etaje, iar bebelusii au luat anonimi drumul crematoriului fara ca cineva sa aiba fie si macar o ora de insomnie.
Cu ce fel de oameni avem de-a face, in ce lume traim? Nu stiu oare medicii din maternitati sau de aiurea, de prin spitale patriei, ca acestea sint infectate de sus pina jos. Ca focarele de “infectie nosocomiala” transforma pina si o banala cezariana sau operatie de apendicita intr-o aventura. Teoriile lui Darwin au gasit excelente laboratoare de testare in spitalele noastre: cel mai viguros rezista, ceilalti, dupa cum vrea Dumnezeu. Falsa credinta tine loc de virtute. In timp ce salile de operatie, de reanimare si in general spitalele sint dezinfectate cu detergenti, pe principiul sacrosanct al economiei, chirurgii opereaza in continuare ca sa nu-si strice mina, avind, nu-i asa, si povara lungilor liste de asteptare.
Unele spitale sint veritabile antecamere ale mortii. Un exemplu era cardiologia din Fundeni, pina ca acesta sa intre in “reparatii”. Pacientii, mici si mari, mor pe capete. Citeodata, miraculos, unii invie. Ca sa povesteasca. Daca micutii de la Ploiesti nu ar fi renascut dupa patru luni, totul ar fi ramas la nivel de statistica neagra. Medicii si ministerul stiu, dar tac. Rar se aude cite o voce protestind, “demascind”, refuzind sa mai participe la aceasta sinistra mascarada. Oportunismul iese intotdeauna triumfator. S-a ostenit oare cineva sa faca vreo statistica a deceselor datorate infectiilor intraspitalicesti. A deceselor suspecte. Probabil ca nu, pentru ca altfel ne-am trezi ca Romania cade victima vreunei monitorizari a Uniunii Europene. Iar asta ar fi cea mai crasa dovada de lipsa de patriotism. Complicitatea tacerii, iata cuvintul de ordine. Din cind in cind cite un scandal ca cel de la maternitatea din Ploiesti, mai ridica un colt al valului.
Ce se vede e terifiant. Dar constiintele viguroase ale puterii pesediste si ale natiei, in ultima instanta, nu dau semne ca ar suferi de vreo criza existentiala. Si cum scandalul a ajuns inoportun si nefericit in presa, se fac inspectii si anchete, se dau penalizari. Criminalii sint si ei pedepsiti in mod exemplar. 10a sau 5a retinere din salariu, pierderea sefiei si cam atit. Acesta este tariful autohton al mortii si complicitatii. Asa functioneaza toate. Atunci de ce sa ne mai miram, ca de revoltat, nici vorba, ca figuri triste, dar vai, cit de pitoresti, vor sa faca legi si sa imparta puterea. Nimic nu mai poate surprinde. Pentru totul exista o justificare si oameni grabiti sa o accepte. Ba mai mult, sa o ridice la rang de virtute
!!!!!!! - de enigmescu la: 15/02/2004 19:41:37
(la: Romani in strainatate)
sunt de la inceputul anului emigrat in Australia si, pe cuvantul meu, cativa au dreptate! au pus punctul pe...rana. de ce nu vorbeste nimeni oare, dar absolut nimeni, despre faptul ca cei tradati sunt nu cei care raman in tara de origine ci cei care pleaca?! de ce sunt ei tradati? fiindca in propria tara ai prea putine sanse de a trai decent. fiindca in propria tara daca vrei sa faci ceva maret, grandios, ceva special sau pur si simplu ceva care poate fi de folos tuturor, esti apasat cu calcaiul pe grumaz. e intr-adevar asa de usor sa comentezi, sa tragi concluzii sau sa condamni cand de fapt n-ai luat niciodata contact cu civilizatia din alte locuri. nimeni nu zice ca e perfect in afara decat daca e inconstient si ii place sa se afle singur in vorba. in Romania nu e usor, la fel de greu e si in afara. diferenta o face faptul ca aici muncesti si esti platit ca atare iar sistemul financiar-bancar este atat de dezvoltat si bine pus la punct incat ai posibilitatea de a-ti cumpara orice in timp, daca muncesti. dar daca stai la coltul strazii de dimineata pana seara sau iti petreci mai tot timpul prin baruri si discoteci, cine sa faca din tine un om mai bun si cine sa faca din tara un loc mai bun de trait??? vreti sa stiti ceva din propria experienta? trebuie mai intai sa va spun ca am mai iesit de cateva ori inainte in afara tarii dar niciodata prea departe. insa atunci cand am pus piciorul prima data in avion m-a izbit pur si simplu amabilitatea tutror oamenilor, incepand cu echipajul si terminand cu ultimul om care calatorea. este adevarat, romanii sunt f. stresati si enervati mai tot timpul iar asta am remarcat prima data la mine insumi cand am ajuns aici. am trait intr-o lume stramta si rece, poate nici aici nu e diferita din alte puncte de vedere, dar macar aici imi pot permite "luxul" de a-mi schimba propria lume. si sa stiti ca totul porneste de la mentalitate! trebuie sa ne schimbam mentalitatile daca vrem ca in tara sa fie mai bine decat pana acum. sincer, mi-ar placea sa ma reintorc in Romania definitiv, candva, dar numai daca as sti sigur ca atunci cand ajung acolo nu ma lovesc din nou de atat de multe lucruri pe care le-am detestat la apucaturile noastre. stiti ceva? eu nu va doresc sa ramaneti in tara, as vrea sa iesiti toti de acolo macar pt. un timp si sa va intoarceti numai cand ati sti ca daca va intoarceti o veti face mai buna de trait pt. generatiile urmatoare!
uhhh, e lung, nu credeam ca o sa scriu atat, dar e la cald... :)
just me
just me
Nu cred ca au fost trecute to - de dan_mc la: 08/03/2004 06:12:10
(la: Integrarea tiganilor)
Nu cred ca au fost trecute toate variantele posibile de raspuns. Eu personal, am votat prima varianta.
Cu totii am intalnit, la un moment dat si familii de tigani decente, nu neaparat intelectuali, familii normale cu parinti care lucreaza pentru a-si castiga existenta , copii frumosi si curati. La vederea unor asemenea familii iti spui ca se poate, rromii se pot integra foarte bine in societatea noastra.
Totodata, de-a lungul istoriei, romii au format intotdeauna comunitati separate, traind in satre... cred ca acest lucru face parte din felul lor de a fi, reprezinta cultura lor si aici trebuie sa dam si noi dovada de deschidere, prin a accepta acest lucru. Poate suna putin ciudat, cred ca rromii pot sa se integreze in societatea noastra, traind in comunitatea rroma. Cred ca nu se pot aplica formule cunoscute, ci trebuiesc gasite solutii pentru a integra in societate nu rromul ca persoana unitara, ci comunitatea rroma. Trebuiesc gasite solutii pentru a vindeca fobia pe care societatea noastra o are fata de rromi, in primul rand prin evitarea discriminarilor care se fac in scoli prin crearea claselor speciale pentru rromi. Copiii nostri sunt invatati de mici sa se teama de tigani, li se induce sentimentul ca sunt superiori acestora. In aceste conditii nu se va mira nimeni, ca adultii de maine vor gandi la fel ca cei de azi si situatia va ramane neschimbata.
Totodata, trebuiesc facute eforturi si din partea comunitatii rrome. Cred ca o campanie "apa si sapunul nu omoara" ar fi binevenita, dar ca o astfel de campanie nu trebuie facuta de catre autoritati, ci chiar de catre conducatorii comunitatilor rrome, care au o influenta foarte mare in randul acestora. Multe alte astfel de campanii ar trebui initiate, dar nu am sa le mentionez eu pentru a nu fi considerat rasist.
Variantele 3) si 4) de raspuns cred ca nici nu pot fi luate in calcul. Doar persoane extremiste au putut opta pentru aceste raspunsuri. Hai sa fim realisti... o expulzare a rromilor nu va avea loc niciodata, acestia sunt cetateni romani cu drepturi depline (cei care le mai au), ca oricare dintre noi.
Pentru cei care au ales ca si varianta de raspuns expulzarea, ar face bine sa reflecteze asupra impactului pe care l-ar avea asupra UE o astfel de decizie. Nu am mai fi admisi in UE, ci am fi pusi la colt fara drept de recurs.
Si este si chinuitor de lung. - de Florin si atat la: 09/04/2004 04:20:59
(la: Imnul national)
Si este si chinuitor de lung...:))))

Poate cineva sa-mi dea un exemplu din istorie cind:

"Cu bratele-narmate, cu focul nostru-n vine,
Viata-n libertate, ori moarte striga toti."

Parca si vad romanii mobilizati de cintec in 'suicide bombers'...:)

si o tine asa pina la sfirsit:

"Murim mai bine-n lupta, cu glorie deplina
Decat sa fim sclavi iarasi in vechiul nost'pamant."

Mda! Si e al naibii de lung...:)

Christos a inviat
#13576 (raspuns la: #13559) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Keep the motor running. - de Little Eagle la: 16/04/2004 14:25:52
(la: Automobile si soferi)
Draga Desdemona,

Pe unde traiesc eu pe coasta New Jersey,la Atlantic sint departe de magazine,aici sint numai vile si deci nu sint blocuri ,e multa padure si aer f. curat,daca vii din NY de ex. aerul de aici e puternic si te apuca somnul,in plus e si briza oceanului.
Cel mai apropiat supermarket intr-un mic mall este la 15 min. de condus cu masina de la casa mea,altul,mai mare si cu mai multe magazine este la 30min distanta,deci a avea masina este o mare necesitate.
Eu ma ocup de cumparaturi pt. ca eu sint bucatarul casei,sotia nu le are decit pe placinte si prajituri.
Fac piata de 2 ori pe sapt. si deci cumpar mult sa fie frigiderul plin asa ca umplu prtbagajul cu pungi.
Odata la 2 sapt. ma duc sa cumpar peste proaspat de la un amic grec proprietar de restaurant si e la 40 min. de casa cu masina.
Fac ori plachie sau ciorba ori la cuptor depinde de peste,in plus pisicilor noastre
Bebitza si Pooghee le place la nebunie si de fapt ele maninca mai mult peste decit noi!In rest fiind vegetarieni(doar peste mincam)am scapat de gatit mincaruri grele de obicei gateam numai pe specific romanesc deci multa carnarie.
De 7 luni sintem cu acest regim pe verdeturi si legume,des cruditees si supe simple din legume,mai o linte sau pea,mai una de salata verde.
Pe chestia asta mi-a scazut si colesterolul!!!Totusi am inca tensiunea maricica si Dr. m-a pus pe pastile de adus la normala.
Nu ma pot lasa de fumat,insa ma rezum la cel mult 5-7 tigari pe zi,nu mai beau bere de 1 an ci doar vin rosu de pe la voi din Franta si am renuntat total la cefea de 1 an,beau doar green tea.
In fine,am luat-o razna acum de la subiectul tau.
Am luat carnetul in Romania cind am fost in armata,cind am venit in USA am locuit prin Queens si Brooklyn ori Manhattan deci metroul era la colt de strada si n-am avut nevoie de masina.Ne-am mutat in N.J in 1992 si prima masina pe care inca o avem si INCA f. buna este un Oldsmobile Cutlass Supreme model 1986,
o pleasca lunga ce o numesc"the boat"azi este considerata clasica.Din metal gros,
solida cum se faceau pe timpuri in USA.
1 an am condus fara carnet,nu stiu de ce dar mi-a fost lene sa dau examen.Cind am plecat din Ro. cu pasaport fara cetatenie,la Iorga mi-au luat toate actele,livret,buletin si carnet sofer.In fine am dat examen in 1993 si reusit din prima.Nu-mi aduc aminte daca am platit mai mult de 50$ in taxe si acte+carnet
Sotia deja avea carnet.Apropo de Oldsmobile,cumnata mea ni l-a vindut pe 1500$,si are la bord din 1986 -prezent doar 85000 miles!!!!
Mai apoi a trebuit sa avem alta masina(inchiriem la fiecare 3 ani)pt. ca sotia lucra in NY si facea naveta deci ea folosea Volvo-ul(masina noua)si eu acasa Olds-ul.
Anul trecut volvo-ul a fost total distrus in locul de parcare pe strada lovit de alta masina,noroc ca Marilyn nu era in masina.
Am primit daune de la asigurare si Firma Volvo ne-a inchiriat altul model 2004 cu scuzele lor si nu au cerut nici un cent ca deposit down payment.
De atunci doar eu conduc Volvo-ul si Marilyn Olds-ul.HA!
In fapt ea a busit vechiul Volvo si indoit la bara in fata...dar nu am spus asta la asigurare si nici la firma Volvo,ne-ar fi marit cotele de plata.Asa ca la accident busitura a fost acoperita de distrugerea masinii.

Imi place sa conduc in viteza,mai ales ca noul Volvo este 2.5Turbo si de fapt nu simt viteza.Am fost oprit de politie circulind cu viteza mult peste cea legala de 4 ori,de 3 ori am scapat doar cu mustrare verbala!!!!
Odata mergeam la Dr. dupa 1 sapt. de la operatie la genunchi si aveam piciorul vinat si umflat,era vara si aveam shorts,am trecut in viteza pe rosu,de fapt nu mai puteam opri eram pe galben cind a devenit rosu si de aiurea apare the state
trooper(eram pe highway),trag pe dreapta si ma intreaba de ce merg asa de repede si in plus am trecut si pe rosu?Cum sint un actor f. bun am pus drama in actiune si i-am zis ca merg la Dr.(adevarat)si i-am aratat piciorul...omul s-a si speriat si mi-a zis sa plec,asa ca am scapat.
Alte 2 ori la fel eram cu viteza si oprit de politie si am scapat de fiecare data spunindu-le ca sint in graba pt. a ajunge acasa sa ma duc de urgenta la W.C.ca am probleme la stomac!!!Minciuni dar m-au lasat sa plec fara amenzi.
A 4 a oara....am sfeclit-o,stii povestea cu ulciorul....acest politai m-a amendat dar tot i-am spus ca vreau la W.C. si mi-a zis sa merg la tribunal(pe 3 Mai)caci va fi acolo si va vorbi cu judecatorul ca aveam motiv de eram in viteza sa-mi dea doar amenda insa sa nu am puncte pe carnet si fara ca asigurarea sa stie si sa mareasca cota.
Acum,eu am vorbit cu vecinul meu de casa care este comandantul pompierilor din tinut(in Ro. ar fi pe post de general si sef de stat major) si un f. bun amic si vecin
mereu ajutator,si a zis ca va merge cu mine la tribunal pt. ca e prieten cu judecatorul si cunoaste f. bine pe politist!E bine sa ai pile mari!!!
Andy cunoaste toata politia din tinut.Odata Marilyn a venit acasa cu viteza si politia a somat-o sa opreasca dar ea a continuat sa conduca pina acasa,nu era departe,si ce crezi?Andy era in fata casei lui si se duce la politist pe care il stia f. bine a vorbit cu el si politistul a plecat salutindu-l.Deci asa a scapat si ea.

Cind conduc sint insa calm Marilyn insa injura intr-una si arata degetul mijlociu la alti soferi,e nervoasa la volan.
O singura data am mers cu masina in Canada in Montreal unde avem prieteni,sint cam 8 ore de condus daca conduc eu,daca e Marilyn...ar fi cam 12 ore....
Conduc pe highway cu 90-110m/h in oras cu 55,60m/h=100km/h

Cam astea ar fi cu soferia.
LOVE&PEACE,
Ozzy
Incredibil de lunga, dar prea - de alexbrie la: 23/04/2004 04:14:01
(la: Poveste)
Incredibil de lunga, dar preafrumoasa poveste.
Multumesc.


____________________________
"It is bad luck to be superstitious"
Articolele-s cam lungi si nu - de SB_one la: 29/04/2004 13:23:07
(la: Ce uita Europa cand e vorba de tigani ?)
Articolele-s cam lungi si nu am acum tipmul necesar sa le citesc "pe-ndelete".

Un lucru vreau sa spun acum: In Romania "postbelica" au trait cei mai multzi tzigani si nu cred ca i-a pasat cuiva de cineva daca.i tzgan sau nu. Mie nu.
Colegii au totusi probleme sociale( cea ce numim noi social si probleme) si asta nu depinde de nici-un program de integrare.

As vrea sa stiu mai multe desi jur ca nu am nimic in singe.

SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !
#14735 (raspuns la: #14667) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
automobile si soferi - de Pacala la: 11/05/2004 16:13:39
(la: Automobile si soferi)
In Statele Uimite ale Americii poti sa-ti iei carnetul si daca nu te duce capul prea tare sau nu esti prea indemanatic. Probabil trei sferturi din populatia 'rutiera' din State n-ar rezista nici pentru o luna la stilul de condus din Romania. Dupa cateva saptamani de condus acasa, comentariul jumatatii mele a fost ca ar putea face o avere daca face un joc pe Playstation sau XBox cu masini pe trasee din Romania, in care sa includa soferi sinucigasi care depasesc la o palma de masina din sens invers, vaci sau alte patrupede care sa apara pe neasteptate de pe marginea drumului sau in mijlocul drumului imediat dupa o curba, biciclisti care circula noaptea fara ochi de pisica si in directia ta de mers, masini fara faruri functionale, sosele numai cu o banda pe sens, gauri mari de-ti pica masina intreaga in ele-fara semnalizare bineinteles, etc. No comments!
In State ai nevoie de masina ca de aer, pentru ca distantele sunt enorme. Incerc sa merg cat mai mult pe jos, dar nu exista trotuare oameni buni. Mergi pe marginea drumului si lumea se uita la tine ca si cum esti de pe alta planeta. Majoritatea oamenilor au uitat si sa mearga... la o analiza mai atenta a felului de mers, se poate observa cu ochiul liber cum cei mai multi si-au pierdut indemanarea de umbla pe membrele posterioare. Exceptie face NYC unde e sinucidere curata sa mergi cu masina, pentru ca este atata inghesuiala ca-ti pierzi intreaga zi numai in masina. The average American isi petrece o buna parte a timpului in masina. Cei mai multi de la doua-trei ore pe zi...
Si daca distanta este mica, majoritatea celor nascuti aici sau impamanteniti aici de multa vreme, vor folosi masina, fie si numai ca sa se duca pana la coltul strazii, la alimentara sa cumpere o paine sau ziarul!
Pana sa vin aici consideram ca a conduce pana la litoralul Marii Negre odata pe an era deja ceva de-a dreptul insuportabil. Acum cinspe-douazeci de ore de condus pe autostrada sunt un mizilic. De obicei prefer noaptea cand e mai putina aglomeratie si soferii de tir stiu sa conduca la drum lung. In majoritatea timpului prefer condusul peste limita vitezei legale (prefer sa-mi petrec majoritatea timpului facand alte lucruri mai utile decat condusul!) si de aceea din cand in cand mai iau cate o amenda. Asta nu neaparat inseamna ca sunt un sofer prost sau imprudent. Stiu sa semnalizez ce vreau sa fac, sa ma opresc cand trebuie, ce e aceea prioritatea de dreapta sau traficul din directie opusa, sa bag de seama cand se schimba lumina semaforului, sa vad semnalizatoarele, samd. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca nu mananc in masina un intreg 'meal' in timp ce conduc, nu vorbesc la telefonul mobil pe care-l tin cu o mana in timp ce gesticulez cu cealalta (!), nu-mi pun fard pe fata, nu incerc sa-mi pun haine pe mine in timp ce conduc, nu tin catelul in brate sau pe umar in tot acest timp sau nu fac sex in timp ce conduc! Parol, oameni buni, istorii adevarate...
Cand iei amenda exista doua alternative: fie o accepti si o platesti (poti s-o faci si online), fie te duci in court si o contesti si judecatorul spune daca ai dreptate si cat trebuie sa platesti si cate puncte inseamna in carnet. Punctele pentru viteza expira dupa un anumit timp daca intre timp n-ai mai fost prins cu alte abateri. Acest timp variaza de la stat la stat, ca si multe altele, nu exista 'gospodarii' asemenatoare... tabuuri: bautura, pietonii, injuratul sau nepolitetea fata de politaiul care te-a oprit. in rest, se ocupa asigurarea de tine.
Alte obiceiuri rele invatate in zece ani de condus acasa sunt inca prezente, desi uneori incerc sa ma abtin. Acestea includ farurile, injuraturile (in neaosa limba mioritica), folosirea limbajului mainilor, etc.
Cam asta-i cu condusul in State... altfel, s-auzim numa' de bine!
de la bluey pentru mariro (si nu numai) - de (anonim) la: 31/05/2004 10:46:56
(la: Chiar nu deranjeaza pe nimeni greselile de ortografie?)
ma grabesc si nu am mai apucat sa fac loggin-ul, de aceea imi cer scuze.

Ceea ce vreau sa remarc este optimismul tau, mariro: "imi este mila de cei care, INCA mai fac greseli de ortografie". Ce bine ar fi daca acest "inca" n-ar fi atat de - scuza-ma, te rog - naiv folostit. Inca? Greselile se fac din ce in ce mai des si de catre oameni care au trecut prin din ce in ce mai multe forme de pregatire.
Poate ca de vina e si sistemul de invatamant, dar - daca VREAU sa invat ceva, nu-mi ascunde nimeni "secretele" limbii romane.
Sunt poate o exceptie (nu un unicat in generatia mea): am invatat sa citesc pe la 3 ani si jumatate si mi-am petrecut copilaria citind. Platesc si acum pretul acestei precocitati: in clasa I-a, pe cand eu citeam "Colt alb", iar colegii mei buchiseau abecedarul, in loc sa castig deprindeea de a munci cot la cot cu ceilalti copii, imi intrase in cap ca sunt desteapta foc si am devenit o putoare de 24 de carate. Mi-a mers mult si bine asa: plecam de la scoala cu lectia invatata, acasa facutul temelor se rezuma la temele scrise si, iaca asa, m-am trezit la liceu, in imposibilitatea (aproape organica) de a studia materii sau capitole "antipatice" dar necesare!
Cunosc indivizi nuli, sub aspect intelectual, care au muncit pe branci sa-si ia o diploma si - la adapostul acesteia - se exprima si scriu mizerabil. Muncesc cu ei, pentru ei si in subordinea lor, scrasnesc din dinti si ma intreb la ce-mi foloseste sa scriu si sa ma exprim corect romaneste!
Ma "zgarie" cand aud (pe strada, la radio, la televizor sau la birou) cum se foloseste "decat" fara a fi insotit de o negatie, cum tzugulanii intreaba "ce-s cu astea?" si cate altele... O vreme am pastrat aceste remarci pentru discutiile cu prietenii mei... O vreme, pana cand, am inceput sa descopar ca si printre ei, prietenii mei, aparusera "contaminati". Ma refugiez (in rarele ocazii cand timpul imi permite) in cafenea sau in lungile conversatii cu partenerul meu de chat, pe care l-am facut - desi plecat de mult din tara - sa reinvete limba asta ce mult de dulce si frumoasa, dar pentru unii, tare-i grea...
(sper sa nu fiu acuzata de plagiat).

Si, ca sa revin la gandul de la inceput, senzatia mea este ca limba romana a luat-o la vale. Sunt perfect de acord ca, in timp, orice limba va suferi transformari. Consider, insa, ca acestea ar trebui sa reprezinte o evolutie a limbii, nicidecum o involutie.

Oameni buni, atata timp cat am mai ramas cativa mritori de rand carora le suna fals aceste acorduri, hai sa lasam politetea pentru alte ocazii si sa le atragem atentia celor cazuti in greseala. Daca doctorul ar fi "politicos" mi-ar spune ca am o sanatate de fier chiar si cand as fi cu un picior si inca un calcai in groapa! Englezii isi pot permite sa-si lase in pace agramatii (o jumatate de lume le vorbeste limba si sunt inca destui care o fac corect). Noi suntem o natie mica si nu ne putem permite acest lux.

As incheia cu urmatoarea chestie: as prefera ca cei ce isi permit sa ma injure sa fie in stare sa si ortografieze corect "urarea" respectiva. ;-)
#16028 (raspuns la: #15855) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
dragi amintiri.... - de Biscuiti la: 09/07/2004 11:15:23
(la: Amintiri din Copilarie)
Eram intreaga zi cocotata intr-un nuc, maiestos prin dimensiunea coroanei , si le dadeam dureri de cap tuturor.Acola ma simteam extraordinar de bine, eram mai aproape de cer, pe care il simteam ca pe ceva tainic si catre care simteam ca trebuie sa tind!
Pe o scandura, asezata cu greu intre doua crengi, era intreaga mea avere: carti, carti, o gramada de carti, pe care le citeam de cate trei , patru ori.Imi dadusem seama ca o carte trebuie citita de cateva ori ca s ao intelegi pe deplin, simtindu-i de fiecare data alt gust .
Si vedeam de acolo , de langa cer,tot satul, frumos insiruit de-a lungul drumului, cu casute albe, pline de verdeata……dar ceea ce imi placea si ma fascina in acelasi timp erau niste ruine, de fapt ziduri incepute si neterminate, ale unei biserici; erau in aceeasi curte cu locasul in care se oficiau duminica d eduminica slujbele.De cate ori ma duceam acolo, trebuind sa cer voie bunicului, ma cuprindea o frica inexplicabila, amestecata cu evlavie……Zidurile erau acoperite de buruieni, era si zmeura intr-unn colt, lipseau caramizi multe , iar in locurile goale erau cuiburi de turturici….le speriam de fiecare data, curioasa ca un copil sa la ating, sa le simt zbuciumul.
Ceea ce ma mai atragea era un perete din care au fost desprinse caramizi si era ca un fel de scara , pe care puteam urca pana sus.Acele ziduri fusesera incepute de bunicul meu si lasate in paragina caci sistemul care a imbratisat minunea comunista la noi, a considerat ca un om ca el si preot pe deasupra, cu o buna influenta aspra satului, nu mai trebuia sa propovaduiasca Sfanta Scriptura, fiindu-le frica de o revolta……l-au inchis timp de 15 ani si l-au plimbat prin toata tara, dar despre asta iti voi vorbi mai tarziu.
Cat am fost copil , am crescut cu el langa mine si despre tot ceea ce am vorbit si-a pus amprenta asupra mea.
Eram 9 nepoti, caci bunica mea , pana sa ramana singura , nascuse deja 5 copii, iar fiecar edintre ei aveau , la randul lor, copii.Inchipuie-ti ce era la masa cand ne strangeam si cum incerca Parintele Ioan sa se impuna in fata “hoardei de barbari” ce invadau bucataria!
Cand imi aduc aminte, ma incearca un suras si o nostalgie….
In fiecare dimineata , cand ma trezeam, ochii imi picau pe o icoana primita dar de la niste maicute duse in pelerinaj la mormantul Mantuitorului, la Ierusalim.Asezata in mijlocul peretelui, gatita cu stergar din borangic tesut in razboi, era privita cu sfintenie si smerenie.
Mica fiind , ochii Mantuitorului ,blanzi, ma urmareau intreaga zi si ma dojeneau cand faceam vreo boacana;acum ,realizez ca aceeasi privire trebuie sa o avem fiecare dintre noi si sufletul sa ne fie descatusat de orice rautate si invidie.
In fata icoanei, seara de seara , bunii mei si intreaga liota de nepoti , ne rugam .Noi copiii , nu faceam acest lucru fiindca eram convinsi, ci mai mult sub imboldul bunicului…..stia el ca aceste momente imi vor ramane in amintire si ca atunci cand voi simti, vor fi asternute cu litere ferme, mirosind a vara si o lacrima stand sa rasara in coltul ochiului….Tot in fata icoanei ne stergeam lacrimile dupa vreo boacana descoperita de bunul meu….
Imi amintesc fata-i brazdata de ani , incadrata de o frumoasa barba colilie, pe care in fiecare dimineata, si-o pieptana cu gesturi sigure si maiestoase.Era fascinant sa il urmaresc dimineata d edimineata, avea o prestanta pe care atunci nu i-o remarcasem, dar acum, realizez ce-mi atragea ochii d ecopil.Avea o forta interioara, o verticalitate spirituala care , fara sa vrei te invaluia si atragea ca un magnet.In unele zile reuseam sa il determin sa imi depene din amintirile lui…..Ceea ce l-a impresionat cel mai mult in viata sa, asta am dedus eu din vorbele lui, a fost faptul ca in inchisoare s-a definit spiritual ,
langa el avand oameni destepti, profesori, medici, care , ca si el, fusesera sechestrati din cauza convingerilor si ideilor……Zi de zi, fiecare impartasea celorlalti colegi de celula din ideile lui ,…… si gandeste-te ce prelegeri sustineau acei oameni!La ce nivel se discuta acolo!
desde si mya - de Belle la: 03/09/2004 21:17:40
(la: Automobile si soferi)
de pe http://www.resursadefun.ro/pov_noi_sfaturi_soferi.htm

"Sfaturi pentru soferii bucuresteni

Daca ai masina, trebuie sa inveti sa o conduci ca un bucurestean.

In momentul in care te urci la volan, trebuie sa uiti tot ce ai invatat la scoala de soferi (daca ai facut-o). Numai fraierii conduc ca la carte. In practica, regulile se modifica dupa cum urmeaza:

I. Oprirea si stationarea
Poti sa opresti unde vrei si sa stationezi cat vrei, cu conditia sa:

a) nu fie vreun politist prin apropriere
b) sa pui luminile de avarie, daca ai chef. Daca nu ai chef, se tine cont numai de punctul anterior.
Atunci cand vrei sa stationezi in dreptul statiilor mijloacelor de transport in comun, pui masina pe trotuar, chiar in statie, in asa fel incat sa nu incomodezi respectivele mijloace de transport ci numai pe calatorii care le asteapta.

Parcarea se executa tinand cont de urmatoarele reguli:
1) Daca exista o parcare fara plata cu locuri libere chiar in fata locului in care vrei sa ajungi, parcheaza acolo. Daca nu, aplica punctul 2.
2) Daca exista o parcare cu plata si cu locuri libere chiar in fata locului unde vrei sa intri, ignor-o si aplica punctul 3.
3) Daca nu exista o parcare sau in cazul de la punctul 2, parcheaza masina pe trotuar. Parcarea pe trotuar fa-o in asa fel incit sa se ocupe toata latimea trotuarului si pietonii sa fie nevoiti sa coboare pe partea carosabila sau sa se subtieze ca foaia de hartie, intre masina si zid. In caz ca dintr-un motiv sau altul, nu poti sa parchezi pe trotuar aplica punctul 4.
4) Daca exista un loc de parcare langa trotuar - paralel cu bordura, opreste, stationeaza si/sau parcheaza cit mai departe de bordura, daca se poate, perpendicular pe axul bordurii, in asa fel incat masinile care circula pe partea carosabila sa aiba prilejul sa iti ocoloeasca masina intrand pe contrasens. Este de preferat sa parchezi cat mai aproape de coltul strazii. In cazul in care nu mai e loc linga bordura, aplica punctul urmator.
5) Parcheaza in paralel cu masinile deja parcate linga bordura.
6) In cazul in care nu te afli in nici una din descrise anterior, parcheaza in fata intrarii intr-un garaj, langa un stilp cu oprirea interzisa sau oriunde altundeva.

Dupa ce parchezi, trage frana de mina si pune alarma. Regleaza-ti alarma in asa fel incit sa urle la trecerea oricarui pieton pe langa masina. Sirena va trebui sa sune nu mai putin de 15 minute. Efectul este mai distractiv daca te afli intr-o zona rezidentiala mai linistita.

II. Prioritatea

In Bucuresti exista urmatoarele tipuri de prioritate:
a) prioritatea de dreapta (optionala) - se aplica numai in cazul in care tu esti cel care vine din dreapta
b) prioritate de tramvai
c) prioritate de camion
d) prioritate de taxi
e) prioritate de smecher. Prioritatea de smecher se obtine prin unul din procedeele "ia-i fata", "baga-te cu tupeu", "taie-i calea" si "ia mai da-l dracului, ca n-o sa stau aici toata ziua". Pietonii NU au prioritate niciodata.

Daca in timp ce conduci vezi o femeie ca trece strada prin fata ta, scoate capul pe geam si urla: "faaaaaaa, masina calca, nu fute!". Tipa isi va da seama de greseala si iti va multumi ca ai facut-o atenta iar colegii tai de drum vor crede ca esti spiritual si amuzant.

III. Alte sfaturi la fel de utile

Daca vrei sa fii un bucurestean veritabil trebuie sa tii cont de urmatoarele recomandari privind circulatia pe drumurile publice:

Semnificatia culorilor semaforului:
- verde - treci fara probleme
- galben: repede ca se pune rosu,
- rosu: repede, ca e ultima sansa pina sa le dea drumul celorlalti.

- Daca este coada la stop si un sir lung de masini, iti recomandam tehnica "sirului shuntat". In acest scop, mergi pe contrasens pe toata lungimea cozii de masini, pana ajungi la stop si apoi in virtutea
prioritatii de smecher (vezi si punctul anterior) reintri in coloana, in pole position.
- Daca te afli al doilea la semafor, in secunda in care apare culoarea verde, trebuie sa apesi pe claxon, cit mai lung si mai insistent, pentru a-l zori pe mocaitul din fata. Un claxon viguros este expresia unei personalitati puternice deci, nu ezita!
- Daca esti prima masina de la stop si cineva te claxoneaza imediat cum se pune verde, opreste motorul, ia-ti bita de baseball (obligatorie, se tine sub scaun), da-te jos din masina, du-te la cel care te-a claxonat si sparge-i fata.
- Pe timp de noapte circula obligatoriu cu faza lunga. Poti folosi faza lunga si ziua, atunci cand mergi cu viteza.
- Daca circuli noaptea si o masina vine din fata cu faza lunga, baga-i si tu faza lunga in fata, de cateva ori, intermitent. Farurile cu halogen dau efecte atat distractive cat si psihedelice.
- Daca inaintea ta se afla cineva cu o masina care merge mai incet claxoneaza-l si baga-i faza lunga in ochi: sa se duca dracului acasa daca are masina si merge ca mortu'. Folositi claxonul cit mai mult,
mai nervos si in mai multe tonalitati. Injura cu sete. Arata-i degetul mijlociu. Intai mana stanga, apoi ambele - in Bucuresti se poate conduce tinand volanul cu genunchii.
- Daca nu stii sa injuri, nu esti sofer. Daca nu stii sa injuri 20 de minute in sir fara sa te repeti, nu esti sofer bucurestean.
- Cind ploua, va puteti face ziua mai vesela trecind in viteza cu masina prin baltoace in asa fel incit sa improscati cit mai multi pietoni, sau unul dar bine. Daca improscati pietoni aflati in travesare regulamentara pe zebra, obtineti un bonus de stil.
- Dupa ce goliti sticla de suc, aruncati-o pe fereastra pentru ca ocupa prea mult loc in masina. Acelasi lucru este valabil si pentru mucurile de tigari, PET-uri sau sticlele de bere.
- Daca aveti masina noua, straina, trebuie sa asculati muzica romaneasca dind boxele la maxim si deschizind ferestrele masinii, in asa fel incit, pe de o parte sa poata asculta si ceilalti CD-ul dvs. cu Adrian Copiulul Minune si Blondy, iar pe de alta parte sa va puteti da mare.
- Daca masina este romaneasca, decorati-o pe dinauntru cu mileuri, franjuri, fanioane de fotbal, carnetele cu coperti cu femei etc. Un CD atirnat de oglinda retrovizoare este culmea rafinamentului. Daca nu va permiteti CD-uri, o pereche de zaruri mari da la fel de bine.


Cu amabilitatea Sictir.org"







~~~ I don't suffer from insanity, I enjoy every minute of it!
#20957 (raspuns la: #20859) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
prejudecati si lipsa de inspiratie - de andrei p la: 27/09/2004 10:19:24
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Maitre Dinu,
Mai omogena este seria dvs. de la vulcanii noroiosi, decat cea baroca, recomandata vineri.
Dar si la genesis, mi se pare excesiv mixajul de imagini excelente cu ceruri dramatice importate. La asemenea contrast, cele cu pete sclipitoare, care trec dincolo de colt atrag inutil atentia. Iar amprenta palmara dura, in prim-planul pozei 2, nu stiu daca este o idee fericita.
In poza 8 iti ratacesc ochii inutil. Totul e sa exploatezi lumina la ore imposibile” zicea cineva, pe aici. Cum ramane atunci?

Dar seria dvs. baroca este insuportabil de lunga. Ar fi cazul sa scoateti din ea macar o treime, pozele dubioase. Stiu ca e greu sa va decideti. Daca se gaseste vre-un ciolovec, care ar cumpara vre-una din ele...
In mod normal va dadeam doar un telefon. Va scriu direct pe site, sa nu mai zica dl.V.N ca am ceva de impartit numai cu el.

Si pentru ca veni vorba de lipsa de inspiratie.
Un tanar entuziast si sensibil mi-a scris pe personala, cerand sa ii comentez cateva imagini, parca interesante, etalate pe un site.
Dar pentru a isi expune lucrarile, facuse prea multe greseli. Citez din memorie; poate sa nu fie exact.
Imaginile aveau 240 x 180px; pe monitorul cu rezolutie 1600 x 1200 pareau niste timbre.
Cateva faceau parte din “proiectul Subiecte miscate”.
Nici nu vedeam bine ce reprezinta. Inteleg ca a pornit cu prezumptia de vinovatie. Sa nu i le fure cineva.
Avea 2 poze de la munte, 2 in parc, 4 la Londra, 2 portrete plate, 2 in padure, 2 cu reflexe pe strada uda, 3 miscate, etc. Toate cu titluri cam aiurea, in engleza.
Nu mi-a spus ce il intereseaza pe el, dar pozele aveau date tehnice scrise dedesubt. Nu stiu daca intereseaza pe cineva.
Mai grav, macar 3 aveau scris obiectiv 300mm, f: 2,8, desi la 2 se vedea de la o posta ca aveau perspective de 50-70mm !
Poate crede ca asa este mai tentant sa fie contactat, nu stiu. De cine si cum ?
In mod normal, ar fi trebuit sa aleaga si sa expuna nu pozele care i se pareau mai bune, ci pe acele apropiate de preocuparile lui. Cu numitor comun doar aportul personal.
Pozele bune trebuie sa fie deosebite, simple, indraznete, proaspete, clare si puternice.
(Fara simple si proaspete, parca as fi descris imaginile “speciale” de la Sisif Life)
Care clare si puternice la 240 x 180px, din “proiectul Subiecte miscate” ?

Va dau si un link, desi dvs. il stiti. Intrevederi despre fotografie – Interviews by Frank Horvat with photographers Édouard Boubat, Robert Doisneau, Mario Giacomelli, Hiroshi Hamaya, Joseph Koudelka, Don McCullin, Sarah Moon, Helmut Newton, Marc Riboud, Eva Rubinstein, Jeanloup Sieff, Joel Peter Witkin.
http://www.horvatland.com/pages/entrevues/index_en.htm#htpage

Majoritatea asilor spun ca imaginile bune, cu amprenta personala, ies atunci cand interventia fotografului este spre minima.

Una peste alta avetzi mare dreptate.
Fotografii romani, chiar si pasionatii de fotografie se comporta contra-productiv, de teama sa nu le cada coroana, pe care si-o viseaza pe cap. Numai bine, Andrei
#23456 (raspuns la: #23418) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Distrugerea artei e o decizie pripita - de ikoflexer la: 02/10/2004 04:58:00
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Ca veni vorba, ar trebui pe bune distruse toate sculpturile din taberele de sculptura de pe vremea odiosului si sinistrei; timpul le rezolva prea inegal si cam incet, nu s-au spart decit maxim jumatate pina acum - ceea ce e de tot risul.
Cum sa intram in Europa cu arta comunista la vedere???


Nu sint de acord de loc cu d-ta in privinta distrugerii artei; e pripit sa distrugi ceva care acum ti se pare fara de importanta, numai ca sa le para rau generatiilor viitoare. Fiindca nu am vazut acele sculpturi, imi asum riscul de a vorbi fara sa stiu exact despre ce e vorba. Deci luati comentariul meu in acest context, adica mai in general. S-a dovedit de nenumarate ori ca generatiile din timpul sau imediat dupa moartea artistului nu sint prea pricepute sa aprecieze si sa inteleaga artistul. Citi artisti mari nu au fost intelesi de contemporanii lor si au murit in saracie si fara atentie mare? De exemplu, statuia lui Balzac de Rodin, a fost denumita de contemporani: o "monstruozitate obeza," un "fat de proportii colosale," un "monument al nebuniei si impotentei," samd. Iubitorii de arta de atunci au vrut "sa ia tirnacopul si sa sparga acest block de piatra rusinos." Dar, (o poveste lunga) dupa un timp in care capodopera asta, lucrarea lui Rodin favorita, a fost uitata de public, a ajuns la locul cuvenit de onoare, Montparnasse si Raspail (nu stiu daca este inca acolo, dar acolo as fost ridicata in 1939). Stiu, comparatia nu e exacta. Dar totusi, lucrarile de arta care sint intr-adevar arta, spun ceva despre noi ca oameni, despre "conditia umana," si prin asta se ridica deasupra unei epoci rusinoase. Un alt aspect este ca este parte din istoria noastra, cit de rusinoasa ar fi. Pot fi folosite ca sa ne re-aminteasca de greselile noastre din trecut. Puneti-le fratilor in colt, in padure, la subsol, dar nu le distrugeti. Ca distrugeti o parte din lumea copiilor si nepotilor vostri.
--ikoflexer
#23980 (raspuns la: #23962) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...