cultura este un al doilea soare pentru cei culti

Ultima oara cand m-am uitat in jurul meu la o ora de religie (acum vreo 2 ani), trei sferturi din colegii mei lipseau. Si asa a fost de cand am inceput orele de religie in liceu. In scoala generala.. sa zicem ca se faceau, intr-adevar, ore. Pai sa vedem...
Masura nelegala nu cred ca e, si nici lipsita de etica.
In primul rand, pe mine de ce m-au pus sa studiez chimia ? Ca doar libertatea mea e garantata prin Constitutie si personal nu am fost de acord cu obiectul asta niciodata. Si nici nu mi-a fost de folos pana acum. Ce vreau sa spun e ca putem foarte bine sa consideram religia un obiect de cultura generala. Crestinismul este, totusi, o religie principala in lume. Si da, ma refer la orice ramura a crestinismului, pentru ca nu cred ca in scoala generala se aprofundeaza studiul religiei in asa masura incat elevul sa poata face diferenta intre ele. Eu nici pana acum nu stiu cu ce se diferentiaza religia mea(ortodoxa) de cea catolica. Si am facut religie in scoala generala, si in liceu, si am idee cine ce Sfant a fost si ce a facut si cam ce zice Biblia. Vedeti, e cultura generala. N-ar fi stricat, intr-adevar, sa studiem si Coranul un pic asa, dar 1)nu sunt destui profesori si 2) cine credeti ca o sa aprobe studierea Coranului ? ha!
Deci religia e predata cu caracter de cultura generala
In al doilea rand, nu vad cum libertatea religioasa ar fi afectata de orele de religie de la scoala. Asta ar insemna sa insinuam ca profesorii de religie sunt primii in viata unui copil care ii definesc apartenenta religioasa. Oare chiar asa e ? Copiii romani iau primul contact cu religia la scoala ? Ma indoiesc.
Asadar, solutia ar fi, daca ar exista posibilitatea de alegere, sa existe pentru toate materiile. Liberal arts. Fiecare studiaza ce-i place. Dar, deoarece la clasa a 5-a copilul inca nu stie ce-i place sau daca stie, nu e o hotarare definitiva (uneori nici la 20 de ani nu e!), singura solutie e sa lasam lucrurile sa evolueze ca si pana acum.
Toate bune!

Am lansat o tema de discutie.Ai fost singurul care a onorat-o.Ti-am multumit pentru raspuns -si acum ,iti par excesiv de interesata de detalii???Iti multumesc si pentru a doua replica-foarte plastica descrierea ta si edificatoare.Stiam situatia istorica a Spaniei,fazele cu integrarea tirzie si lenta europeana...Despre Eminescu-gind la gind cu bucurie- e asa cum e pentru ca e singurul.N-are concurenta.Cam asa merge in cultura noastra.Totul e intirziat ..secole.Primele poezii culte ale Vacarestilor erau la sfirsitul sec.18.Putem dezvolta subiectul evolutiei literaturii,a genurilor si stilurilor literare daca esti interesat.Cam atit.
Te-am epatat??? ha ha.Jokin'

Ma doare si pe mine inima pentru soldatii americani, sunt multi dintre ei tineri de 18 - 19 ani..

Opinia publica americana, acum cateva luni era 80% pentru razboi, astazi 57% reclama intoarcerea de "Boys" inapoi in USA, cu toate astea Bush se incapataneaza sa mentina aceiasi politica, desi critici cat mai dese se aud atat intre randurile democratilor, cat si a republicanilor.
Sa devina Irakul un al doilea "Vietnam" ?
Ieri au fost 5 atentate, 45 de morti si zeci de raniti..
Crucea rosie vrea sa-si faca bagajele..

Irakul devine o platforma pentru teroristi, pentru integralisti, pentru criminali chiar (cei eliberati din inchisori)
Mai vin inca si mercenari straini platiti de teroristi, oameni fara "Allah" (cum as spune "fara Dumnezeu", pt noi crestinii) si fara credinta.
Este poate o afirmatie personala, dar este concluzia mea, pt ca adevaratul musulman in "Ramadan" nu face atentate, nu se razboieste, este o perioada de intrerupere..
Ori ieri era prima zi de Ramadan!

La asta se adauga lupta localnicilor si rezistenta in fata ocupantilor.

Sa se fi grabit Bush cu razboiul? Sa nu fi cunoscut indeajuns mentalitatea, cultura si religia musulmana?

Sa fi avut dreptate Franta si celelalte tari care s-au opus razboiului?
Sunt intrebari pe care americanii incep sa si le puna..
Si unde sunt bombele de distrugere masiva?

Ziarul american "Stirile saptamanii" (cred ca asa se traduce) scria ca contrar afirmatiilor lui Bush la sfarsitul lui mai, ca razboiul s-a terminat,
"razboiul continua si re-incepe"

De unde Bush vroia sa "joace transparentza", mai recent baza americana unde ajung sicriile soldatilor omorati in Irak, a fost interzisa jurnalistilor..

In primul rand asa ar trabui sa sune pseudonimul tau, pentru ca imaginea Romaniei sa fie adecvata, Miere In Soare si nu Honey in the Sunshine :).
In al doilea rand, eu zic ca treaba asta cu "imaginea Romaniei in lume" este de fapt un bull shit imens. In lumea globalista actuala fiecare individ poate fi judecat in particular iar cei care generalizeaza naravurile unora...este treaba lor. Am fost si eu in Italia (nu la lucru) si am fost primit cu multa caldura de o familie italiana (si tarani si intelectuali...). Eram noi pur si simplu si nu "imaginea Romaniei". NU SUNT RASPUNZATOR pentru romanii practicanti ai proxenetismului din Italia sau din intrega Europa, NU VREAU sa ofer alta IMAGINE europenilor. Proxenetii romani raman proxeneti, isi fac banii cum exista proxeneti italieni, albanezi etc. IMAGINEA este un mit al cleptocratie romane aflata la putere de 15 ani si al comunistilor de 45. Sa lasam colectivismul si sa respectam INDIVIDUL, nu gasca ce grohaie la troaca cu laturi oferita de conducatori, stat, tatuci.
Mario

***In primul rand asa ar trabui sa sune pseudonimul tau, pentru ca imaginea Romaniei sa fie adecvata, Miere In Soare si nu Honey in the Sunshine :).***

Cea mai rea imagine pe care reprezentantii emigranti ai unei natiuni poate sa o creeze este neadaptarea si neacceptarea culturii tarii in care au emigrat. Asta da o imagine de inapoiere si inflexibilitate. Nimei nu-i apreciaza pe musulmanii care de o viata in vest inca mai umbla cu turbane si fustoaie... si le impune copiilor lor aceleasi reguli si standarde.
Daca te amesteci cu lupii trebuie sa urli ca ei.
Imaginea nationala se reprezenta la ocazii speciale, cu decenta si bun gust si nu in viata de zi cu zi.

***In al doilea rand, eu zic ca treaba asta cu "imaginea Romaniei in lume" este de fapt un bull shit imens. In lumea globalista actuala fiecare individ poate fi judecat in particular iar cei care generalizeaza naravurile unora...este treaba lor.***

Iarasi gresit! Ca sa fii acceptat in "lumea globalizata" trebuie sa fii la nivelul lor, si recunoscut la nivelul lor. Altfel vei ramine "ruda saraca" care este primita pe usa din spate si i se da sa manince la bucatarie...

***Am fost si eu in Italia (nu la lucru) si am fost primit cu multa caldura de o familie italiana (si tarani si intelectuali...). Eram noi pur si simplu si nu "imaginea Romaniei".***

Ca musafir oricine te primeste bine. Am prieteni care au studiat pentru doctorat in tarile vestice si care au fost tratati si apreciati cum nu se poate mai bine pina in momentul in care au cerut sa ramina acolo. Dupa care atitudinea "localnicilor" s-a schimbat total!

***NU SUNT RASPUNZATOR pentru romanii practicanti ai proxenetismului din Italia sau din intrega Europa, NU VREAU sa ofer alta IMAGINE europenilor. Proxenetii romani raman proxeneti, isi fac banii cum exista proxeneti italieni, albanezi etc.***

Nu te face nimeni razpunzator pentru asta si nu ei sint cei care reprezinta o natiune.
Scrusuri si gunoaie au toti. Nimeni nu-i intrece pe nemti, olandezi, belgieni si chiar pe englezi in privinta gunoaielor sociale... La o emisiune TV, spunea ca in Bucuresti sint 10 de mii de copii homeles care traiesc in subteranul de la Metrou... Un coleg de servicu zicea ca ar vrea sa traisca in Romania, pentru ca numai in Sydney sint peste 100 000 homeles people. Nu mai vorbesc de New York, Los Angeles... you name it!

***IMAGINEA este un mit al cleptocratie romane aflata la putere de 15 ani si al comunistilor de 45. Sa lasam colectivismul si sa respectam INDIVIDUL, nu gasca ce grohaie la troaca cu laturi oferita de conducatori, stat, tatuci.***

Total gresit! Fiecare natiune este mindra de imaginea pe care o are in lume si asta nu va disparea. Chiar daca intreaga lume ar deveni o singura tara, tot vor exista impulsuri si sentimente nationale. Pina si in cadrul aceleasi tari exista "competitie" intre regiuni si provincii. Si asta nu numai la noi. In toate tarile din lume.
Sentimentul national nu va disparea niciodata. Tu?!... bijbii in ceata si visezi "utopia". Gindeste-te la "The Animals Farm". Mai priveste odata desenul animat si incearca sa extrapolezi imagine si idea pe care incearca sa o transmita. Gindeste-te la ultimul conflict de la UE, si la reactia Italiei cind s-a incercat reducerea limbilor vorbite la forum...

***Sa lasam colectivismul si sa respectam INDIVIDUL, nu gasca ce grohaie la troaca cu laturi oferita de conducatori, stat, tatuci.***

Sa nu uitam cine a inventat "colectivismul" si unde este cel mai puternic!... Poate daca laturile au marca: Campbell's, Nestle, Cadbury, Jafa... nu ne mai ridicam improtrva troacei...

Ideile tale sint utopice. Nu va exista o singura tara pe glob sau o singura federatie. O singura tara pe un continent este Australia, si crede-ma ca tot exista frictiuni intre state si politicienii incearca co orice prilej sa traga spuza peste turta lor...
Idea denationalizarii este in acelasi timp combatuta de cei care o propaga prin dezbinarea statelor federale si instigarea sentimentelor nationaliste. Uite ce se intimpla in jurul tau, incepind din 1987, si toate frictiunile politice si militare nu se vor termina decit poate printr-un nou razboi mondial... care Dumnezeu sa ne ajute daca se va intimpla nu va mai exista nici o tara si nici popare... poate numai niste monstri creati de radiatiile atomice.

Good luck,

Dr Evil

Manelele sunt o BOALA, o boala poate chiar mai periculoasa decat cancerul, deoarece ne afecteaza din punct de vedere intelectual, distrugand valorile morale care ne caracterizeaza si care ne diferentiaza de animale ca fiinte superioare, cu capacitatea de a alege binele de rau si puterea de a cataloga si de a clasifica lucrurile cu care interactionam. Si din nefericire manelele sunt o boala contagioasa, care se transmite pe calea aerului foarte usor, fiind fatala dezvoltarii intelectuale. Singurul medicament cunoscut se numeste CULTURA, dar din nefericire este deosebit de scump, ingredientele sale fiind deosebit de rare si de pretioase (talent, munca, pasiune, cunoastere, etc), asa ca majoritatea celor care sunt imuni la manele (acei dintre noi care au "consumat" destula cultura pentru a nu mai fi influentati), desi ii deranjeaza acest fenomen, incearca sa il ignore. Dar ignoranta nu ajuta la nimic, sa ne amintim proverbul "Qui Tacit consentire videtur" (cine tace consimte), de aceea tacerea ne face si pe noi partasi la aceasta crima odioasa impotriva culturii.
In acest mesaj nu am de gand sa adresez nici un mesaj manelistilor, in primul rand pentru ca sunt convins ca aceste specimene nu frecventeaza asemenea forumuri, si in al doilea rand pentru ca nu cred ca l-ar intelege, dar va adresez un mesaj voua, dragi prieteni, in care va rog sa va uniti si sa incercati sa combateti "aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi".

Uneori fiindca era soare, alteori pentru ca de cand cu semestrele, al doilea e al naibii de lung...
Si se mai intampla si sa... ah, s-o lasam balta, adevarul e ca ne placea mai mult la "Bloc" decat la scoala.Acolo tanti Gabi ne dadea pe ascuns rom in cescute de cafea. Deh, i se rupea inima vazandu-ne copii viciosi si atat de discriminati de lege. In fond, in proaspatul capitalism pana si generozitatea era functie de marketing, client management si profit.
Dar nu eram singurii care stiam ca la "Bloc" elevii beau rom in cescute de cafea. Din pacate stia si el. El care venea sa ne adune si sa ne trimita pe unde aveam clasa si lectia. Si atunci sa vezi absente nemotivate, amenintari si mustrari curgand din toate partile de ni se inundau ochii si juram sa nu mai facem.
Cu timpul ne-am dumirit ca mai toti aflasera ca la "Bloc" minorii beau rom in cescute de cafea. Si tot cam pe atunci au inceput sa-i mearga prost afacerile lui tanti Gabi. Dar ce-o rodea mai rau era invidia pentru patronul de la Grota (doua strazi mai incolo) care isi marise brusc vanzarea de distilate la ore matinale.
Desigur, nu ne faceam sperante. Nu i-ar fi luat mult sa ne dibuiasca si acolo, continuandu-si lupta cu absentele, tanti Gabi si proaspata democratie prost inteleasa.
_________________________________________________________
Orice om, oricat de sarac ar fi, are o periuta personala.
- Intruder

Profesoara respectiva nu putea sa "inteleaga" decit o parte din muzica lui Händel. Sigur ca te poti rezuma numai la forma atunci cind analizezi o "opera de arta" dar atunci si "intelegerea" este marginita la acest aspect. "Obiectul vizat", aici Mesia de Händel", ramine un "act de cultura" piezindu-si semnificatia de "cult". O limitare paguboasa (hmm nu avem emoticoane, ca as baga unul)...

Papadiorule, ai uitat ca in trecut parintii nostrii mancau sanatos, cand mancau o rosie, era rosie si avea nu numai gustul de rosie, dar si elementele nutritive: vitamine, saruri minerale si toata gama, date de soare si de ingrasaminte natural, organic
nu erau tratate cu toate pesticidele, ingrasaminte chimice si hormoni de crestere sau culturi modificate genetic
legumele cresteau intr-un aer curat, nu poluat sau radioactiv.
Ce mancau, le facea un stoc de nutreimente in organism
Apoi munceau greu, se epuisau si consumau tot ce inghiteau, mergeau mult pe jos..
Nu mai era cum sa se depuna grasimea pe muschi, tot ce faceau zilnic consuma totul.
Nu erau electro-menajere de astazi, nu erau nitratii, colorantii si conservatorele de azi, nu inghiteau otrava chimica o data cu mancarea, sau iradiatii...
Azi avem progresul dar si otrava progresului
de cate ori cumparam un ambalaj cu mancare, ne cumparam in plus si doza de dioxina si alti produsi cancerigeni,
atat in mancarea propriu-zisa, cat si in gazele ce ies in aer dupa arderea ambalajelor..

Papadio, putem compara doar lucrurile care sunt comparabile..

Este ingrozitor sa vezi atita lipsa de informatie la oameni care vor sa comenteze istorie sau politica.

Tolanici, superficial ca intodeauna, face afirmatii riscante, si fara acoperire in realitate. Schroeder comunist! Asta da afirmatie!

SUA nu au aparat Europa pe banii americanilor ci pe banii aparatilor, adica ai Europei de vest.

Cash and carry a fost o inventie americana din al doilea razboi mondial. Britanicii, lasati singuri de izolationismul american, fara resurse, au trebuit sa cumpere de la americani tot ce aveau nevoie. Dar nu pe datorie, ci pe bani gheata, cash. Daca plateau cash, atunci puteau si sa carry (ia marfa)!

Si pot sa iti spun ca au platit scump toate ciurucurile si marfurile second hand.
Americanii au intrat in razboi doar dupa Pearl Harbour si atunci doar in Pacific.
Desi aveau o intelegere cu sovieticii, au aminat deschiderea celui de al doilea front sperind ca rusii vor fi slabiti. Doar avansul rapid spre Berlin al sovieticilor i-a obligat pe americani sa lupte.
Reconstruirea Europei pe bani americani este iar o mica pacaleala. De fapt SUA si-a asigurat o piata de desfacere pentru industria ei care atunci cind a incetat sa mai produca arme risca sa intre in colaps. Asa s-au restructurat si au produs in continuare pentru a vinde Europei de vest devastate.

Dupa WW2, cam peste tot pe unde au luptat, americanii au luat-o pe coaja. Sigur au invins doar in Grenada, R. Dominicana, Haiti, Panama si cam atit. Vietnam este DEZASTRUL lor scris cu majuscule. Cuba. Nicaragua. Liban. Somalia. Iran. Irak 1.

Franta a invatat bine din lectia Vietnam unde si ei fost batuti de vitnamezi, inainte de americani. Germanii nu au vrut sa participe la initierea unui alt razboi mondial. Si nu s-au mai amestecat.

Plecarea la razboi a fost justificata (una din minciunile imense si gogonate ale ultimelor 3 milenii), de armele de distrugere in masa, nucleare si chimice ale lui Saddam. Nu a existat nici o arma. Nici un pui. Sau ou.

S-a vorbit apoi de eliberarea irakienilor. Dar Saddam este tot liber. Ca si Ben Laden. Si nu stim daca irakienii au vrut sa fie eliberati.

Scopul "eliberarii" era si este petrolul. Irakul este a doua tara dupa Rusia ca marime a rezervelor de petrol. Cine controleaza Irakul, are la dispozitie petrol ieftin si poate dirija OPEC.
De asta SUA si GB au pornit la razboi singure, pentru a prelua tot singure petrolul irakian.
Si sa nu uitam ca Saddam a fost aliatul americanilor impotriva Iranului. Irakienii au ajuns la cutite cu americanii abia atunci cind au aflat ca acestia i-au inarmat tot pe bani si in aceeasi masura si pe iranieni. De fapt a fost la fel ca in Afganistan unde mujahedinii si talibanii au fost initial aliatii americii pina au fost tradati de acesta. Nu este nimic nou sub soare. Doar un lung sir de tradari.

Dar ca realitatea de acolo din Irak este diferita de realitatea din planurile initiale de cabinet. Masca a cazut, arme de distrugere pe ncaieri, canci, credibilitate zero, iar irakienii “eliberati” sint tot mai putin dispusi sa accepte ocupatia.

ONU se va retrage cit de curind din Irak, si atunci chiar ca nu stiu care va fi rezultatul final.

Cineva voia o definitie mai buna a rahatului. O asemenea definitie este in Iran sau Coreea.

Sint o multime de informatii disponibile, trebuie doar puse cap la cap.
Daca nu sint arme de distrugere, daca razboiul a costat 87 de miliarde, daca pentru reconstructie trebuie inca 30, asta inseamna 117 miliarde.

La acest cost nu era mai simplu si mai ieftin sa i se dea lui Saddam 10 miliarde ca sa plece unde vrea el, Irakului alte 20 miliarde ca sa dezvolte ceea ce inca nu era distrus, Romaniei 2 miliarde ca ni le datoreaza Irakul.

Si uite asa se obtinea o pace la un pret mai mic, de numai 32 miliarde. Ramineau bani si de o coruptie de tip Enron!!
Pacea este mai ieftina decit razboiul.

Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.

Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.

exista filtre pentru aparatele numerice, sau metode pentru a putea fotografia un rasarit sau un apus de soare?

Chestia cu talentul e o intrebare capcana.
Pentru un fotograf comercial, talent inseamna sa convingi clientul ca orice rahat e de calitate si se potriveste scopului urmarit; sa faci cit mai mult cit mai ieftin si sa ai abilitati de comunicatie si de marketing, sa scoti banul din piatra seaca. Din pacate, conteaza mai mult sa stii sa vinzi sau cum sa vinzi, decit ce stii sa faci in imagine sau sa arati cit de bun fotograf esti - asta e valabil deseori si in fotografia artistica, faci o bauta sau o discutie cointeresata cu cineva care sa-ti faca niste prefetze si gata albumul, gata expozitia.
De prea putine ori simpla calitate a artei sau a imaginii unui fotograf se pune in balanta cind se discuta de talentul lui; mai trebuie si noroc si abilitati financiare si sociale si tot asa.
Si de obicei daca ai tras niste expozitii si niste albume lumea zice ca esti talentat, nimeni nu se intreaba daca esti si bun... asta e treaba cu talentul.

Trei calitati indispensabile unui artist fotograf... nu stiu care ar fi, dar ca sa reusesti pe bune in bransa trebuie sa ai noroc, sa faci bani sau sa ai bani ca sa fai fata tuturor imenselor cheltuieli, si sa cunosti bine arta vizuala in general si sa te preocupe cultura plastica, ce s-a facut, ce se face, care e trendul, sa stii unde esti in ce se face, dar mai ales sa ai puterea sa creezi si facind abstractie de orice, inclusiv de cele amintite aici. Cam asa stau lucrurile cu cele trei calitati care sunt poate citeva zeci sau numai una, cea din final...

Sublim, vulgar, desuet, granite. Si aici ar fi de discutat.
Exista cam 3 categorii mari de arta fotografica; exista fotografia clasica, de sorginte editoriala poate, cu compozitie, stil, istorie, (poate si viitor), cea promovata de marile scoli ale secolului 20 - americana, frantuzeasca, ruseasca .
Exista apoi fotografia academica, salonarda, practicata de milioane de amatori si profesionisti care participa la saloanele de fotografie si incearca sa se exprime dupa alte reguli decit imaginea de sorginte editoriala anterioara.
Si in final, exista fotografia grafica, instalationista, modernista; faci o poza, o rupi, o mizgalesti, o refotografiezi, si iacata marea opera; sau faci poze rupinduti-se de compozitie, sau de reguli de perspectiva, sau cu subiecte considerate de obicei tabu, sau fara naratiune in cadru, care e pentru babalici, si gata expozitia.
BIneinteles ca adeptii acestor scoli se ciomagesc si se scandalizeaza cind se aduce vorba de celelalte curente; e ca treaba cu insula lui Guliver si ele doua popoare care se razboiau de generatii pe motiv ca oul fiert trebuie spart ba la capatul ascutit, ba la capatul rotund.
Asa e si in fotografie.
Cunoscind aceste notiuni sumare, e simplu de dedus ca ce e vulgar si desuet pentru unii e sfint pentru altii, si ce e de bun simt pentru altii e scandalos pentru cealalta tabara. Arta e arta... ce ziceau ziarele cind au aparut Impresionistii, acel grup vulgar de inculti care nu stiu culoare? Nimic nu-i nou sub soare.

Nu numai ca Irakul este pe cale sa devina un al doilea Vietnam, dar toate justificarile administratiei Bush pt a ocupa Irakul, se avereaza fiind mincinoase.

Bush s-a inselat pe toate liniile, s-a dus sa ocupe o tara fara sa cunoasca mentalitatea, traditiile, cultura si religia acestei tari..

prapastia dintre americani si irakieni, tine de fapt intr-o simpla tzigare..
Tzigarea pe care un GI's o fuma in fata irakienilor pe strada in plin Ramadan (multiple imagini vazute la TV)...

In Irak nu este Al-Kaida, sunt irakienii, partizanii lui Sadam
Unui popor nu poti sa-i impui "eliberarea" ocupandu-i, prefera tiranul ocupatiei!

In plus, acest razboi serveste de pretext si da apa la moara teroristilor, o situatie care ar fi putut fi evitata.

1)Ministerul de finante israelian "are in studiu" multe lucruri pentru a stoarce taxe populatiei.
Asta nu inseamna ca si le pune in aplicare!!(cel putin acest ministru de finante se opune categoric taxelor "pe munca" sub orice forma!)Ce inseamna 3 miliarde(intr-un buget anual de 250 de miliarde),daca se putea salva viata a 400 de oameni?Am specificat numarul 400(din cei 800 de morti) deoarece sunt de acord ca nu exista "inchidere ermetica"!)
Dar daca "tot ne jucam cu cifre",hai sa vezi si cum gardul "economiseste".In locurile in care "gardul lucreaza",au incetat COMPLECT furturile de masini(si transportarea lor in Cisiordania pentru "piese de schimb" revandute pe piata israeliana).Ca rezultat,probabil in viitoru apropiat,vom simti o "economie foarte substantiala la asigurarile masinilor).
In aceleasi regiuni, a scazut la minimum furtul agricol(si asta o declara nu guvernul israelian ci "cei in cauza" care se organizasera in detasamente de paza pentru a-si apara culturile).
Numai la aceste doua exemple,economia reste de zeci de ori mai mare decat cei 3 miliarde pomeniti de tine.
2)Nu stiu despre ce polemici vorbesti,dar teroristii nu au nevoie de "pretexte".au dovedit-o in ultimii 3 ani "fara zid".
Iar daca nun va fi zid,se va gasi alt pretext pentru unele tari care cauta anumite "interese in regiune".
Nu ne facem iluzii in aceasta privinta.Stii de ce?Pentru ca suntem siguri ca vom avea deziluzii.
3)Bush declara multe!Si depinde si in fata carui public apare.
Acest gard,din punct de vedere al securitatii,ar primejduii chiar foaia de parcurs care este "copilasul sau".Nu conteaza "cum arata acest copilas",dar este al lui?
acelasi Bush,cu alte ocazii,a declarat ca orice stat are dreptul legitim sa-si apere cetatenii(si nu conteaza cum!).
Am crezut ca el,in Irak,are alte "patente".Dar vad ca si trupele americane de acolo folosesc "tehnica barirelor" samd.Nimic nou sub soare!
4)Nu vorbesc de "avantajul" de a cunaoste limbi straine,ci de principiu de a folosi numai limba romana pe un forum romanesc!In plus,imi place sa vad si sa inteleg si "natura linkului" inainte de al cita!Si nu am sa caut in toata lumea.N-mi pasa daca faci un rezumat si redai in romaneste ce concluzii ai tras de acolo.(cred ca aceasta este si politica forumului,exceptand poiezii si alte opere de literatura).
5)Ce este rau sa detii mai multe cetatenii?Sa nu ai deaface cu "vize" si alate surprize in excursii in Europa(eu mi-am reluat-o pe cea romana).Cat depre cei 68%,trebuie sa intelegi ca marea majoritate a celor veniti in Israel din Europa sunt originari din Europa Rasariteana.Care abea acum incepe sa adere la Europa Normala(UE+Nato).Ce vroiai,sa lupte pentru un pasaport european care-i dadea acces la "Pactul de la Varsovia"?
Si cred ca si procentul este foarte exagerat,luand in consideratie ca nu exista in populatia istraeliana un asemenea procent de "Originari din europa"(ori cei originari din tarile arabe sau din fosta URSS nu cred ca sunt atat de "arzatori").
Vorbesti de 50% din cei 68% la suta care vor sa plece?Alta exagerare.Aici se vorbeste intens sa se dea drept de vot celor aflati in strainatate.Dar fiecare sursa de infornmatii vine cu "interpretarile ei".
In plus am auzit de un numar destul de mare de fotbalisti israelienimcare doresc un pasaport european(polonez,in special!).Acest lucru le deshide fara nici o problema portile catre "ligile europene"(din 2004,o data cu aderarea celo 10)

Iar la P.S.-ul tau,sunt uimit de felul cum ne putem juca cu datele statistice!
Salariul mediu in Israel este de 7000 IS(1559$).Muncitorii calificati(despre care vorbesti tu) sunt cei care "trag salariul mediu in sus",deci au mult mai mult decat acesti 1559$.
Iar cand se discuta depre chirii,se iau cele "utopici de mari" in cartierele elegante ale Israelului.In ce cartier ai auzit tu ca se plateste 1500$ pentru 3 camere?Si cine ti-a oferit aceste date?Sa-mi spuna si mie acest lucru!!
Desigur ca vei gasi si cu 3000 de dolari,dar sa iei aceste "limite extreme" pentru a face "statistici sau comparatii"?
Acest lucru imi aminteste ceva din Romania(sper sa nu te jignesti caci nu este nici o aluzie la tine):

"Cat face nenicule,doua corcoduse plus sapte barabule?"

Numai bine,anita47.

Cultura unui popor in sensul in care-l inteleg eu, reprezinta toate aspectele legate de modul de viata, de comunitate, comportament si a relatiior intre oameni.

Asta nu are nimic de-a face cu Rembrand, [Enescu], Coanda etc. Eu nu vreau sa denigrez un popor. Eu i-mi exprim o critica asupra culturii poporului in mijlocul caruia m-am nascut.

[Comunismul] si in special [Ceausescu] au scazut nivelul cultural in care se gaseste poporul Roman in acest moment. Sper ca acum am fost bine inteles.

Din pacate, mi-ar lua foarte mult sa spun tot ce cred eu despre evolutia televiziunii. Ca sa fiu scurt, televiziunea romaneasca (si aici vorbesc generic) a copiat mult si prost de afara. Aproape totul este format preluat, atitudini, gesturi, titluri de emisiuni, decoruri... Din cauza crizei comuniste, dupa revolutie televiziunile (si nu numai ele - si ziarele, si revistele) au fost nevoite sa apeleze la tineri. Fara experienta, sedusi de mirajul occidental, de multe ori fara cultura generala. Rezultatul: o multime de televiziuni care-si neaga rolul educativ (e o aberatie sa sustii ca un act de comunicare nu contine si un act educativ) si care nu fac decat sa profite de un anumit nivel intelectual al telespectatorilor, perpetuand o stare de anestezie mentala. Dau toata ziua circ si, de sarbatori, mai dau si paine.
Sigur ca eu as vedea multe, multe, multe emisiuni culturale. In primul rand nu prea exista oameni capabili sa faca emisiuni culturale la care sa nu adoarma telespectatorii. O emisiune culturala n-ar trebui sa fie ca revistele noastre literare, facute pentru 100-200 de persoane care isi gasesc aici locul de exprimare. In al doilea rand,televiziunile comerciale sunt in disperata alergatura dupa audienta. Prin urmare, nu-si permit luxul (asa cred ele) sa consume nici un minut pentru emisiuni care nu aduc bani. Iar despre televiziunea publica, numai de bine...
TVR 2 mai da teatru romanesc. Iar filme romanesti dau toate posturile. Din pacate, le dau cam pe aceleasi. Vine asa, un val si toate televiziunile particulare dau Liceenii, B.D., Nemuritorii, etc. Filme de mare valoare... ? Intrebarea e de ce nu se fac astazi astfel de filme...

a randuit literele de la dreapta spre stanga.

literele nu imi spun mare lucru dar iata ce interpretare dau eu desenelor...

in primul rand in momentul in care le-am vazut mi-am amintit - nu stiu de ce de Nostradamus.

nu am reusit sa accesez decat primele 17 pagini din care comentez urmatoarele:

desen 1: vad acolo un invatat (barba) care scrie la un pupitru la inspiratia (indemnul) unei fiinte sfinte (aripi) sau venite din cer

2: doi oameni si o fiinta venita din cer sau sfanta:
unul este ploconit la pamant/apa
iar celui de-al doilea i s-a indoit sabia care are cruce la maner

3: locas de cult - soare deasupra si o turla
preot si fiinta divina vorbesc, comunica

4: trei persoane: cel care a primit invatatura de la fiinta divina si cei doi care invata (asculta)

5: doi preoti/invatati SCRIU ceva pe tabla
doua carari diferite duc la locul unde poti invata/citi -de ce sunt trei table si nu e una singura?!

6: razboi/lupta in numele bisericii?
pe cal un invatat/preot care ataca un locas de cult

7: meritul celui care a primit invatatura initial este recunoscut de fiinta divina.
in partea stanga alta fiinta divina vorbeste cu cineva (invinsul) la umbra unui copac in locasul de cult.

ce este interesant: aici apare un singur drum catre locul in care, cel care a inteles si a infaptuit mesajul fapturii divine, primeste din partea acesteia un semn de recunoastere.

8: in locasul divin se aduc ofrande fiintei divine.

Catalina Bader

voi continua pe masura ce accesez paginile.

Iata un articol mai lung...dar merita citit

Marea minciuna
din spatele atentatelor asupra americii


Mass-media a spus poporului american o Mare Minciuna despre atacul de la 11 septembrie. A mintit intentionat in legatura cu motivele pentru care el a avut loc, pentru a acoperi adevaratele semnificatii ale atacului. Neintelegerea motivelor reale pentru care am fost atacati va costa America pierderea altor vieti omenesti, a prosperitatii si, in cele din urma, ar putea sa ne coste insesi libertatile noastre.
Intrebarea cea mai importanta pe care trebuie sa ne-o punem acum in legatura cu atacul terorist este: de ce? Este important sa stim cine a facut-o, dar si mai important e sa aflam de ce a facut-o. De ce s-a ajuns in situatia ca atatea milioane de oameni din intreaga lume sa urasca atat de mult America? De ce creste numarul celor dispusi sa-si sacrifice vietile ca sa ne loveasca? Chiar daca-i vanam si ucidem pe toti cei raspunzatori fie si indirect de teroarea din septembrie, daca nu gasim cai de a reduce ura mondiala crescanda la adresa noastra, vor aparea alti kamikaze care sa le ia locul. America se va scufunda intr-un tot mai intens ciclu al violentei si al fricii.
In cuvantarea lui de ramas-bun, George Washington ne-a prevenit sa nu ne amestecam in treburile strainatatii. Si eu, la randu-mi, am avertizat ca, daca America varsa sange peste hotare, in cele din urma se va varsa sange si in tara noastra. Nu gasesc nici o satisfactie in faptul ca am avut dreptate. Confirmarea prevestirii mele nu-mi alunga durerea pentru aceasta uriasa pierdere de vieti ale americanilor.
Ragazul introspectiei

Noi, americanii, avem tot dreptul sa fim revoltati impotriva teroristilor. Dar trebuie sa ne distantam de revolta cu un pas, caci atunci cand in viata unei persoane, sau chiar a unei natiuni, se intampla un lucru ingrozitor, este necesar un ragaz de gandire. Trebuie sa avem curajul de a ne intreba oare ce am facut ca sa devenim vulnerabili in fata unor atacuri de o asemenea atrocitate. Iar gandirea de acest gen presupune, uneori, curaj.
Lumea functioneaza dupa un principiu simplu: acela al cauzei si al efectului. In situatia de fata, trebuie sa examinam posibilele cauze ale motivatiei acelor oameni de a lovi America.
Astfel, putem constata ca orice natiune care bombardeaza o alta isi creeaza in mod firesc milioane de dusmani furiosi. In ultimii ani, America a facut acest lucru in repetate randuri. Ne-am implicat de o parte sau de alta in conflicte straine, am oferit arme si asistenta militara, ba chiar am si bombardat alte natiuni. Actiunile noastre au cauzat pierderea a mii si mii de vieti omenesti, printre care si mii de civili. Multe dintre natiunile pe care le-am bombardat n-au facut niciodata rau unui singur american, nici nu au actionat in vreun fel impotriva intereselor Statelor Unite.
De exemplu, acum dam partial vina pe Afghanistan pentru ceea ce s-a intamplat in 11 septembrie. Ne e foarte comod sa uitam ca am bombardat Afganistanul (ucigand multi civili nevinovati) in urma cu trei ani, cand am incercat sa-l omoram pe Osama Bin Laden. Ori, Afganistanul este condus de aceiasi oameni pe care in trecut i-am ajutat impotriva sovieticilor. Pe-atunci, am sprijinit efectiv activitatile teroriste ale lui Osama Bin Laden si ale colaboratorilor acestuia contra sovieticilor. Mai tarziu, cand Osama Bin Laden s-a intors impotriva noastra, am incercat sa-l ucidem, bombardand Afganistanul.
Am vazut reactia americanilor fata de atacul asupra World Trade Center. Care ar fi reactia americanilor fata de orice natiune care ar trage cu rachete de croaziera si ar arunca mii de bombe asupra Americii? Dupa ce Clinton a bombardat Afganistanul, talibanii au jurat razbunare impotriva Americii. Atacul de la 11 septembrie poate reprezenta aceasta razbunare.
Am bombardat Irakul dupa ce invadase Kuweitul, in conditiile in care l-am sprijinit cu bani si arme pe Saddam Hussein cand era in razboi cu Iranul. In acelasi timp, am continuat sa ajutam financiar si militar Israelul, chiar si dupa ce acesta a invadat Libanul, ucigand zeci de mii de civili libanezi. Am sustinut statul sionist cu toate ca acesta tortureaza mii de detinuti politici in inchisorile sale. Sprijinul american a ajutat efectiv Israelul sa se auto-purifice etnic de sapte sute de mii de palestinieni.
Bush afirma ca trebuie sa-i doboram pe teroristi oriunde s-ar afla, in lumea intreaga, dar a baut ceai la aceeasi masa cu primul ministru al Israelului, Ariel Sharon, unul dintre cei mai brutali si mai sangerosi teroristi ai lumii. Sharon a comis un numar de crime contra umanitatii, printre care si masacrarea a doua mii de barbati, femei si copii in lagarele de refugiati de la Sabra si Shatila, in Liban. Domnul Bush nu l-a doborat pe domnul Sharon, ci i-a strans mana.
America le-a furnizat arme si bombe separatistilor musulmani din Kosovo, impotriva crestinilor iugoslavi. Dupa aceea am bombardat orasele iugoslave pline de civili, cand tara lor a incercat sa reprime pe cale militara revolta pe care noi o incurajaseram.
Va rog sa intelegeti: nu cred ca aceste acte de razboi ale Americii au reprezentat vointa poporului american. Dimpotriva, marea majoritate a americanilor, cel putin pana la 11 septembrie, s-au opus aproape tuturor implicarilor americane in razboaie din strainatate. De exemplu, o majoritate covarsitoare a populatiei americane s-a impotrivit ultimei interventii militare din Iugoslavia. Dar America este tinuta in chingi de liota Noii Ordini Mondiale, care o foloseste pentru a-si pune in aplicare politica de hegemonie globala.

Moartea a cinci sute de mii de copii
Cred ca majoritatea americanilor ar fi coplesiti daca ar cunoaste masura deplina a suferintelor cauzate de politica externa a Americii. De exemplu, cei mai multi americani nu stiu nimic despre efectele embargoului nostru asupra alimentelor si medicamentelor pentru Irak care a cauzat moartea a cel putin o jumatate de milion de copii. Asa e, repet: suntem direct responsabili de moartea a cinci sute de mii de copii! Unii dintre dumneavoastra s-ar putea sa nu credeti. Ei bine, iata un extras dintr-o intrevedere intre Leslie Stahl, de la CBS si Madeline Albright, pe vremea cand aceasta din urma era Secretar de Stat al SUA. Segmentul se intitula "Pedepsirea lui Saddam", iar Stahl intreba daca moartea a cinci sute de mii de copii era un pret onorabil pentru a pedepsi un singur om.
Leslie Stahl, vorbind despre sanctiunile SUA impotriva Irakului: "Am auzit ca au murit o jumatate de milion de copii. Mai multi chiar decat cei morti la Hiroshima. Si...ma intreb: oare merita pretul?"
Madeleine Albright: "Este o alegere foarte grea, insa da, credem ca merita acest pret."
Ce parere aveti despre o persoana dispusa sa cauzeze moartea a cinci sute de mii de copii pentru a pedepsi un singur om?
Cum de nu putem intelege de ce atat de multi oameni urasc Statele Unite, cand propriul nostru Secretar de Stat spune ca asasinarea a cinci sute de mii de copii, citez, "merita"?
Marea Minciuni din 11 septembrie
In mod ciudat, in mass-media s-a discutat foarte putin despre motivele pentru care a avut loc atacul. Oamenii politici si personalitatile mediatice ne-au oferit explicatii complet ina-decvate asupra motivului pentru care doua duzini de tineri s-au dat prada mortii de buna-voie, pentru a ne lovi. Mai mult, ne-au spus o serie de minciuni absurde, pentru a-i impiedica pe americani sa inteleaga adevaratul motiv al atacatorilor.
Ni s-a spus ca atacatorii nu erau decat niste nebuni lasi care au comis, citez, un "atac neprovocat". Mijloacele de informare si purtatorii de cuvant ai guvernului ne-au asigurat in repetate randuri ca aceste atacuri "nu au avut nici o legatura cu sprijinul acordat de America Israelului". Opinia oficiala, asa cum a exprimat-o Presedintele in fata Congresului SUA, este aceea ca teroristii ne-au atacat pentru ca urasc libertatea noastra! Iata un extras din cuvantarea presedintelui Bush in Congres: Americanii intreaba: "De ce ne urasc?" Urasc ceea ce vad chiar aici, in aceasta camera: un guvern ales democratic. Liderii lor sunt auto-numiti. Urasc libertatile noastre (...).
Nu doresc sa fiu nerespectuos, insa aceasta argumentare este atat de ridicola, incat nici chiar acest Presedinte, contestat intelectual, nu poate sa creada cu adevarat asa ceva! Chiar crede Bush ca o banda de tineri si-ar abandona familiile si caminele si s-ar autoincinera intr-un imens glob de flacari, numai fiindca ne urasc democratia? Tot inainte, domnule Presedinte! Data viitoare, vom auzi ca niste kamikaze islamici s-au prabusit cu avioanele in Islanda, invidiosi pe sistemul lor democratic!
Domnul Bush cere Americii sa sustina un razboi masiv in urmatorii zece ani. Ni se cere sa sprijinim un conflict enorm, ale carui costuri imense vor aduce America la faliment, provocand pierderea unui mare numar de vieti americane. Inainte de a putea lua o decizie atat de cruciala, meritam sa stim tot adevarul cu privire la acest eveniment catastrofic. Ori, domnul Bush nu ne-a spus adevarul; el n-a facut decat sa repete Marea Minciuna avansata de mass-media americana. Afirmatia ca aceste acte s-au nascut din ura la adresa libertatii noastre este o minciuna calculata pentru a ne abate gandul dinspre asocierea dezastrului din 11 septembrie cu sprijinul acordat de noi Israelului.
Caci, trebuie sa intelegeti, a asocia atacul cu politica noastra pro-israelita ar afecta negativ relatiile cu statul Israel si cu lobby-ul evreiesc. Ultimul lucru pe care-l doresc ei este ca poporul american sa-si dea seama ca sprijinul neconditionat pe care l-am acordat si il acordam Israelului a dus in mod direct la acest dezastru.
Daca poporul american intelege clar acest lucru, oamenii ar putea incepe sa puna o intrebare similara cu aceea formulata de Leslie Stahl: "Oare sprijinul nostru pentru Israel chiar merita?"
Pentru a-i impiedica pe oameni sa puna aceasta intrebare evidenta, mass-media a scornit Marea Minciuna ca teroristii de la 11 septembrie nu erau decat niste nebuni lasi care ne urau libertatea si democratia!
Adeviratul motiv al atacului
Pana si data aleasa de teroristi pentru acest atac arata adevaratele lor motivatii. Data de 11 septembrie 1922 reprezinta prima masura concreta luata spre a implementa Declaratia Balfour si infiintarea statului Israel.
De ce a ascuns mass-media poporului american acest amanunt esential? Raspunsul e simplu: pentru ca mijloacele de informare americane sunt complet dominate de evrei! Multi americani banuiesc ca evreii detin o influenta disproportionata in presa, dar actuala lor putere este incomparabil mai mare decat isi ima-gineaza majoritatea oamenilor. Daca doriti dovezi atestate documentar despre enorma lor putere mediatica, vizitati pagina mea de web, www.davidduke.com, si cititi capitolul "Who Runs the Media" din cartea "My Awakening" (in editia romaneasca - David Duke, "Trezirea la realitate", Editura Samizdat, Bucuresti, 2001(n.red.).
La fel cum evreii adepti ai suprematiei Israelului domina mass-media, Congresul si Presedintele sunt si ei influentati de lobby-ul israelian. Oricare american s-ar infuria sa afle ca cel mai puternic lobby din Congres este in serviciul unei natiuni straine. Si totusi, imensa putere a lobby-ului evreiesc este o realitate dovedita si nimeni din Capitol Hill n-ar indrazni sa sfideze acest lobby atotputernic. Chiar si unul dintre cei mai puternici senatori din istoria americana, William Fulbright, a afirmat fara menajamente, in emisiunea "Face the Nation" - "In fata natiunii" (n.tr.) de la CBS, ca "Israelul controleaza Senatul SUA".
Recent, in data de 3 octombrie, un post de radio ebraic din Israel, Kol Yisrael, a transmis ca in timpul unei discutii contradictorii, cu ocazia unei intruniri a cabinetului israelian, Shimon Peres l-a avertizat pe primul ministru Ariel Sharon ca, daca nu accepta cererile americanilor pentru un acord de incetare a focului cu palestinienii, ar putea face America sa se intoarca impotriva Israelului. Intr-un acces de furie, Sharon i-a raspuns lui Peres: "Ori de cate ori facem cate ceva, imi spui ca America va face cutare si cutare (...). Vreau sa-ti spun foarte clar un lucru: nu-ti mai face griji cu presiunile americane asupra Israelului. Noi, poporul evreu, controlam America, iar americanii o stiu".
Magnatii presei si politicienii vanduti Israelului cunosc adevaratele motive care stau la baza acestor acte teroriste. Au citit interviurile lui Osama Bin Laden. Si el, si aproape toti ceilalti adversari islamici ai Americii, au pus sprijinul american pentru Israel in fruntea celor zece motive de a uri America. Bin Laden si milioane de oameni din lumea musulmana acuza atacurile contra Libanului, Libiei, Iranului, Afganistanului si Sudanului ca reprezentand un rezultat direct al controlului exercitat de Israel asupra Americii.
Acesti oameni subliniaza ca numeroasele masacrari ale palestinienilor de catre israelieni, torturarea continua a miilor de prizonieri, folosirea asasinarii adversarilor politici, bombardarea lagarelor de refugiati si razboaiele costisitoare lansate de Israel impotriva vecinilor sai arabi, toate aceste crime ale israelienilor, sunt complet dependente de ajutorul american neconditionat. De asemenea, ei considera moartea celor cinci sute de mii de copii irakieni, asa cum a recunoscut-o fostul nostru Secretar de Stat (de origine evreiasca), un rezultat direct al controlului exercitat de evrei asupra Americii.
Cetatenii americani, aflati sub bombardamentul unor mijloace de informare subiective, pot sa nu constientizeze controlul evreiesc asupra politicii externe a Statelor Unite, dar palestinienii si aliatii lor, ca Bin Laden, il inteleg cu totii - si, din acest motiv, ne urasc.
De fapt, aceeasi mass-media care propaga Marea Minciuna conform careia motivatia teroristilor ar fi "ura contra libertatii" este in mod clar constienta de adevaratele motivatii ale lui Bin Laden. Pot dovedi cu usurinta adevarata motivatie a lui Bin Laden si mai pot dovedi ca mass-media a stiut tot timpul adevarul. Astfel, in luna mai a anului 1998, Bin Laden a fost intervievat de reporterul John Miller, de la ABC. In acest interviu, Bin Laden vorbeste despre motivul pentru care cauta sa atace America. Il puteti gasi pe website-urile ABC sau PBS. Iata cateva citate textuale din declaratiile lui Bin Laden:
"De peste o jumatate de secol, musulmanii din Palestina sunt macelariti, asaltati si jefuiti de proprietatile si onoarea lor. Casele lor au fost spulberate, culturile le-au fost distruse..."
"Acesta este mesajul meu pentru poporul american: sa caute un guvern serios, care sa se ocupe de propriile lui interese si sa nu atace tarile altor popoare sau onoarea acestora. Iar ziaristilor americani le spun sa nu intrebe de ce am facut-o, ci sa se intrebe ce a facut guvernul lor pentru a ne sili sa ne aparam (...)."
"Prin urmare, le spunem americanilor, ca popor, si le spunem mamelor de soldati si mamelor americane in general ca, daca pretuiesc vietile lor si pe ale copiilor lor, sa-si gaseasca un guvern patriotic, care va sluji interesele lor, nu pe ale evreilor (...)".
"Le spun ca s-au pus la discretia unui guvern neloial, iar acest lucru se vede cel mai limpede in administratia lui Clinton (...). Consideram ca aceasta administratie reprezinta Israelul in interiorul Americii. Observati unele institutii decisive, ca Secretariatul de Stat, Secretariatul Apararii si C.I.A., si veti constata ca sunt dominate de evrei. Ei se folosesc de America, spre a-si pune in aplicare planurile pentru intreaga lume (...)."
Nici in acest interviu, si nici cu vreo alta ocazie in viata lui, Bin Laden nu a scos o vorba despre opozitia fata de principiile democratice. Asadar, acum stim adevarata motivatie a lui Bin Laden. Nu ne-a atacat fiindca "uraste democratia", ci pentru ca, dupa parerea lui, Israelul controleaza America si se foloseste de ea ca sa-i atace pe musulmani. Daca reiese ca Bin Laden este autorul actelor tero-riste, faptele lui sunt de neiertat. Din partea mea, merita sa fie starpit fara mila pentru ca a ucis atat de multi americani. De ce a trebuit insa ca mass-media si guvernul sa inventeze aceasta minciuna enorma si absurda despre motivul pentru care am fost atacati in 11 septembrie?
Marea Minciuna, desigur, este menita sa ascunda un adevar evident. Ea are scopul de a-i impiedica pe americani sa asocieze atacul cu poli-tica noastra israeliana. Fiindca, in caz ca s-ar intampla acest lucru, oamenii ar putea incepe sa se intrebe daca e cu adevarat in interesul nostru sa le dam israelienilor miliarde si miliarde de dolari.

Prin urmare, amarul adevar este acela ca am suferit teroarea din 11 septembrie din cauza sprijinului pe care l-am acordat politicii criminale a Israelului. Ne-am lasat tara sa fie controlata de un lobby strain, care a actionat impotriva intereselor poporului american.
Israelul a dovedit in repetate randuri ca nu ne este cu adevarat prieten. A desfasurat activitati teroriste sub acoperire impotriva Americii, cum ar fi afacerea Lavon, din Egipt. A atacat cu deliberare nava U.S.S. "Liberty" cu torpiloare si avioane fara insemne, cauzand moartea a o suta saptezeci si patru de marinari americani, intr-o incercare de a arunca vina pe Egipt si a atrage sprijinul american, in timpul razboiului din 1967. Ne-a spionat si ne-a furat cele mai importante secrete, ca in afacerea Jonathan Pollard. A vandut comunistilor chinezi tehnologii americane secrete. A indus America in eroare spre a o determina sa bombardeze alte natiuni, ca in atacul din 1986 asupra Libiei. Si as putea continua la nesfarsit cu lista tradarilor israeliene la adresa Americii.
Iar acum, sub conducerea lobby-ului israelian si a mijloacelor de informare controlate de evrei, sionistii pregatesc America pentru a le administra o lovitura masiva tuturor dusmanilor de moarte ai Israelului, intr-un razboi global. Se discuta deja nu numai despre bombardarea, ci despre invadarea si ocuparea unor tari intregi, ca Libia, Iranul, Siria, Irakul si Afganistanul. Asa ceva ar provoca un imens val de ura si razbunare impotriva Americii, pe tot globul. Costurile unui asemenea razboi s-ar transpune in nenumarate miliarde de dolari din partea poporului american si, foarte posibil, moartea a mii de americani. In sfarsit, un asemenea razboi nu ar pune capat terorismului, ci n-ar face decat sa provoace si mai multe acte de terorism contra noastra.
Adevaratii atacatori ai libertatii
Primul pret foarte scump al acestui nou razboi a fost deja platit: un atac direct asupra drepturilor constitutionale ale americanilor.
Liderii mediatici si guvernamentali ai Americii ne spun acum ca trebuie sa luptam pentru a apara libertatea. Dar, daca nu le e cu suparare, cum intentioneaza ei sa lupte pentru libertate? Planuiesc cumva s-o faca inlaturand libertatile poporului ame-rican? Ni se spune sa nu ne facem griji, ca nu va fi decat o masura temporara. Si totusi, s-a intamplat vreodata ca un guvern, dupa ce i-a luat poporului drepturile, sa i le inapoieze de buna-voie? Odata ce un guvern retrage drepturile civile, a astepta sa le restituie e totuna cu a-i pretinde unui caine sa miaune!
Frati americani, va rog, deschideti ochii! Prima masura a lui Bush, dupa 11 septembrie, a fost aceea de a finanta cel mai mare aparat de politie secreta din istoria lumii! Daca v-ati intrebat vreodata cum arata un stat politienesc, faceti bine si uitati-va repede, caci vine drept spre voi ca o locomotiva scapata de sub control!
Si care sunt sansele ca terorismul sa se reduca, dupa ce, in razboiul contra terorismului, vom cheltui miliarde fara numar si vom sacrifica nenumarate vieti americane si straine?
Un razboi care nu ne va apara
Mijloacele de informare evreiesti imprastie neobosite ura. Emisiunile de actualitati nu mai relateaza despre multe stiri vrednice de atentie, din America si de peste hotare, ci s-au transformat intr-un neintrerupt spot publicitar pentru un razboi sangeros, masiv si prelungit.
Aceasta propaganda a si inceput sa-si faca efectul. Cand canalele de televiziune CBS si CNN au efectuat sondaje de opinie in randurile populatiei americane, intreband daca ar fi cazul sa-i atacam pe cei suspectati de a fi dusmanii Americii, chiar si cu, citez, "pretul a mii de vieti ale unor oameni nevinovati", aproape sapte-zeci la suta din cei intervievati au raspuns afirmativ.
Ma doare inima cand ma gandesc ca o vasta majoritate de americani au acum exact aceeasi opinie fata de vietile unor oameni nevinovati ca aceea a teroristilor din 11 septembrie.
Cum credeti ca va privi restul lumii America, la vederea rezultatelor acestor sondaje de opinie? Pana acum, n-am auzit pe nimeni, nici macar pe unul dintre marii moralisti mediatici, dintre conducatorii cultelor religioase, pe Presedintele Statelor Unite sau pe oricare alta persoana cu autoritate, sa aiba curajul de a atrage atentia asupra acestei flagrante ipocrizii morale.
In 1986, israelienii le-au oferit americanilor probe false contra Libiei, determinandu-ne sa bombardam aceasta tara. Am bombardat deci o natiune, ca sa "combatem terorismul", pentru o crima pe care nici macar nu o comisese! Un an mai tarziu, doi membri ai unei grupari radicale din Libia au facut sa explodeze cursa 103 Pan Am deasupra localitatii Lockerbie din Scotia, cauzand una dintre cele mai mari catastrofe aeriene ale tuturor timpurilor, soldata cu moartea a doua sute saptezeci de oameni.
Noi ne razbunam cu bombardiere B-1, ei o fac cu bombardieri sinucigasi.
Nu exista nici o cale de a ne apara complet impotriva atacurilor de acest gen. Chiar si un singur fanatic, daca e destul de hotarat pentru a accepta sa se sinucida, poate arunca in aer foarte usor, cu o cantitate mica de exploziv plastic (nedetectabil), un avion cu patru sute de oameni la bord. Traim intr-o epoca in care agentii biologici de distrugere in masa, cu efect mortal, pot fi pregatiti in subsolul casei oricui.
Daca judecata limpede nu va avea castig de cauza, ne vom angaja intr-un asa-zis razboi contra terorismului, care ar putea ucide mii de oameni nevinovati, escaladand si mai intens ciclul violentei.
11 septembrie a schimbat pentru totdeauna fata lumii
In ziua de 11 septembrie, lumea s-a schimbat pentru totdeauna.
S-a dovedit ca o mana de oameni, cu putini bani si nici o arma, exceptie facand cateva deschizatoare de conserve, pot provoca distrugeri majore si haos in cea mai puternica natiune de pe Pamant. S-a demonstrat cat de vulnerabila este fiecare natiune - chiar si a noastra - in fata terorismului.
Prin urmare, cum ne vom putea apara de terorism in viitor?
Daca nu remediem motivatia de baza a terorismului si nu inscriem America pe un nou fagas, fiecare racheta si bomba noua pe care o trimitem se va intoarce impotriva noastra. America se va scufunda tot mai mult in incertitudine si teama.
Trebuie sa ne pastram judecata limpede si sa intrerupem acest ciclu al violentei. Trebuie sa intelegem de ce s-au produs aceste evenimente si cum putem eradica ura impotriva natiunii noastre.
Multi tradatori din guvernul nostru au sustinut activitatile criminale sioniste, nu adevaratele interese ale poporului american. Ei au generat ura contra Americii care a dus la aceste acte cumplite. Sunt la fel de respon-sabili pentru carnagiul din 11 septembrie ca si cum ei insisi ar fi pilotat acele avioane care s-au transformat in bombe.
Momentul 11 septembrie a fost posibil intrucat guvernul si mass-media americane sunt conduse de cei ce pun interesele Israelului mai presus de ale Americii. Daca influenta aceastei puteri straine asupra noastra nu este anihilata, americanii vor fi urmariti de un tot mai accentuat spectru al terorismului.
Poate ca singurul rezultat pozitiv al tristelor evenimente din 11 septembrie este cresterea sentimentului patriotic in America. Daca americanii ar fi dat dovada de acelasi patriotism si in ultimii ani si nu ar fi permis ca o putere straina sa ne controleze, acum nu ne-am confrunta cu un viitor atat de nesigur.
Intelegand motivul pentru care avem acum in fata spectrul terorismului, putem elabora un plan pentru a preveni asemenea acte teroriste in viitor. Iata cei cinci pasi pe care trebuie sa-i faca America pentru a pune capat, atat imediat cat si pe termen lung, amenintarii teroriste.
Cinci pasi spre securitatea si libertatea Americii
In primul rand, trebuie sa recunoastem ca politica americana externa de intaietate a Israelului a fost atat gresita moral, cat si imens de pagubitoare pentru Statele Unite ale Americii. Ne-a costat sute de miliarde de dolari sub forma de ajutoare directe, de-a lungul anilor, si trilioane de dolari sub forma de daune economice, ca acelea provocate de cresterea preturilor la petrol. O consecinta directa a politicii americane pro-israeliene este teroarea pe care am cunoscut-o in 11 septembrie si probabilitatea unei cresteri a terorii asupra poporului american.
In al doilea rand, trebuie sa incepem prin a cauta sa exercitam presiuni diplomatice si economice pentru a obtine extradarea, judecarea si executarea legala a celor responsabili de teroarea dezlantuita asupra americanilor. Daca aceste masuri nu reusesc, trebuie sa intreprindem operatiuni de precizie chirurgicala pentru a-i captura si pedepsi pe cei raspunzatori de terorism. Dar nu trebuie sa lasam lobby-ul evreiesc sa ne manevreze spre o extindere a razboiului. O asemenea actiune n-ar putea duce decat la o accentuare a terorismului in America.
In al treilea rand, trebuie sa protejam cu strictete drepturile constitutionale ale poporului american. Eroziunea drepturilor constitutionale ne expune unor pericole si mai mari decat orice act de terorism individual. Retragerea drepturilor constitutionale in lupta contra terorismului echivaleaza cu a ne da foc hainelor ca sa ne aparam de frig. Benjamin Franklin a avut dreptate cand a spus: "Oamenii care renunta la libertate pentru securitate le pierd pe amandoua".
In al patrulea rand, nu trebuie sa mai permitem niciodata unei puteri straine sa aiba influenta monetara sau de orice alta natura asupra politicii interne americane. Toate lobby-urile politice in folosul natiunilor straine trebuie sa fie interzise cu desavarsire.
In al cincilea rand, trebuie sa anihilam influenta evreiasca asupra mijloacelor de informare americane. Americanii trebuie sa aiba dreptul la o presa cinstita si nepartinitoare, care sa nu slujeasca decat adevaratelor interese ale poporului american, si nu obiectivelor unei minoritati devotate suprematiei evreiesti.
America in primul rand!
America trebuie sa dea curs cuvantarii de ramas-bun a Parintelui Natiunii - George Washington - si "sa evite amestecurile in treburile strainatatii".
N-am fi ajuns intr-o situatie atat de incurcata, daca guvernul american ar fi pus intotdeauna interesele Americii pe primul plan. Singura cale pentru a scoate America din actualul pericol este aceea de a aplica acest principiu cu cea mai mare strictete.

David Duke