comentarii

cultura in epoca moderna


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
identitatea - de AlexM la: 12/08/2004 14:26:33
(la: Ce parere ai despre administrarea autonomica regionala?)
Da-mi voie te rog sa-ti spun ca nu au ce cauta secuii , svabii sau maghiarii intr-o ecuatie de identitate alaturi de banatseni, olteni, maramuresheni, ardeleni sau munteni. Toti vorbitorii nativi de limba român au acel ceva al lor cultural care-i leaga, i-i identifica si-i separa de restul lumii de mai bine de 1000 de ani al epocii moderne. Identitatea culturala este un lucru care nu are ce cauta aici si pentru asta dau exemplul Elvetiei unde sint Italieni, Francezi, Germani si Romanshi ca "etnii" diferite cu limbi diferite si culturi diferite. Dumneata cred ca vroiesti a vorbi despre identitatea statala, ori aceasta identitate statala româna poate fi in anumite circumstante considerata fragila dat fiind istoricul ei. Are trebui sa-i intrebam pe artizanii unirii in frunte cu Ion Budai Deleanu, de ce au stabilit ei ca tsara sa se numeasca România cand la Paris tineretul Român striga di demonstra ca tsara este si trebuie sa se numeasca "Dacia"? Sint lucruri care s-au intamplat, care acum au cam 200 de ani vechime si care s-au incetatsenit asa, la fel ca si francofonia de care vorbeati mai inainte.
Ce sistem as aplica eu? Eu l-as aplica pe cel German cu autonomie comunelor pentru intretsinutul comunelor si a celor care au nevoie de ajutor social. Probabil ca la implementarea sistemului German la români este necesara o "complicare" a mecanismelor de control. Adica primarul nu face ce vrea el, dar pentru distributia fondurilor are nevoie de o comisie a societatii civile, pentru a evita frauda. Ma rog, sint lucruri care trebuiesc elaborate detaliat pentru ca o idee chiar daca e buna, poate deveni proasta daca detaliile sint proaste. Ori , cum spune un proverb german, "dracu sta in detaliu" si acolo trebuie lucrat marunt si tenace.

AlexM
#19652 (raspuns la: #19650) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cateva idei critice la subiect si pareri personale. - de cristi_ieseanu la: 30/10/2005 20:59:36
(la: ANTITERORISMUL)
E primul meu comentariu de la inscrierea pe site si nu as vrea sa plictisesc dar am cateva opinii diferite despre ce se afirma in material. Prezentarea cum ca marile puteri hotarasc in defavoarea celor mici si se manifesta un sclavagism modern e partial gresita. Bineinteles ca sunt si interese dar refuz sa cred ca sunt numai interese economice. Marea Britanie a acordat independenta Indiei si imediat a izbucnit razboiul dintre Pakistanul care s-a separat si India. Noile state aparute dupa decolonizare nu au fost in stare sa se gestioneze si a inflorit coruptia, au aparut dictatori care in numele poporului isi torturau poporul. Sunt o multime de exemple in Africa de exemplu sau in Asia. Dictatorii locali strigau cu ura la Metropola de care au apartinut si in acelasi timp isi jefuiau poporul si il infometau. Acelasi lucru s-a intamplat si in estul Europei si Asia centrala. Un regim trebuie sa gaseasca intotdeauna dusmani externi, reali sau inchipuiti care sa distraga atentia de la adevaratele probleme interne. Cei mai mari dusmani ne suntem noi insine. Milosevici a fost un dictator care a pornit un razboi si e vinovat. Sarbii sunt deasemenea vinovati ca l-au urmat si au fost orbiti de nationalism. Bineinteles, problemele sunt de secole. La sfarsitul secolului XX, in epoca moderna si civilizata, inainte de interventia americana, au fost aproape 6 ani de razboi si peste 200.000 morti!!! Europa a fost incapabila sa rezolve un conflict aflat la granita ei. O diplomatie europeana ineficienta, birocratica si cu fete sterse, fara personalitati care sa faca istorie. Ani de zile s-au dezbatut tot felul de planuri de pace in timp ce zilnic mureau sute de oameni si ce e mai revoltator e ca erau foarte multi civili nevinovati. Aici a intervenit USA prin intermediul NATO. Daca nu se intervenea militar s-ar fi ajuns la 500.000 morti si ar mai fi durat cel putin inca 10 ani. Atatea atrocitati trebuiau sa inceteze. Cum sa actioneze cand nici o parte nu era nevinovata? S-a optat pentru lovirea celui mai vinovat. S-a taiat nodul gordian. Au incetat violentele imediat. Cu toate erorile si greselile din teren acestea au fost infinit mai mici decat miile de morti si zecile de gropi comune din Bosnia si Kosovo. Mai tineti minte cum urlau atunci cei de la PDSR ca NATO este agresorul si "saracii si bravii sarbi" isi apara saracia si neamul etc... ?! Si in 2001 aceiasi demagogi doreau sa intre in NATO..! Dar nimeni nu vorbeste de comunitatea romaneasca din Serbia si Voivodina care nici nu e recunoscuta si nu au drepturi culturale elementare. Nu, noi ii plangem pe sarbi si ii admiram pentru tenacitate si darzenie. Darzenie in prostie si in sustinerea unui tel gresit. Avem in gandire sabloane trasate de profesorii de istorie din scoala si de conducatorii pe care i-am avut si mituri, unele nascute din minciuni si exagerari. Cateva din ele: " in timp ce altii costruiau castele, noi (romanii) aparam Crestinatatea, etc...etc..; sarbii si Marea Neagra au fost singurii nostri vecini pasnici; poporul a facut Unirea; Marile Puteri ne hotarasc destinul si ne-au nedreptatit intotdeauna...au ceva cu noi... si noi suntem imaculati si corecti si geniali" si exemple ar mai fi o multime dar ma indepartez de subiect. America a fost nevoita sa devina jandarm universal pentru ca rupandu-se un echilibru si decazand Rusia au ramas singura superputere. In trecut America privea spre interior si avea tendinta sa ignore ce se intampla in restul lumii. Pana la Perl Harbour. Dupa care a oscilat intre un rol activ extern si neimplicare. Americanii sunt puternici pentru ca invata din lectiile istoriei. E mai eficient sa previi si sa detii initiativa decat sa rezolvi dupa ce s-a produs un eveniment nedorit. O singura ezitare au avut si a aparut 11.09.2001 Un principiu de baza in doctrina lor e principiul "loviturii preventive". Actioneaza oriunde in lume unde le sunt atinse interesele. Si odata cu asta si exporta democratie asa cum o inteleg ei. O tara deschisa si democratica va participa la economia mondiala, va avea schimburi comerciale, produsele americare fiind de calitate si competitive sub orice aspect, au de castigat oricum. Daca in Irak sunt clar si interese economice, in Yugoslavia nu au fost cu siguranta. Dar cei mai mari dusmani ai americanilor sunt paradoxal tot americanii si puterea imensa pe care o detin. SUA cheltuie peste 60% din bugetul militar al intregii lumi si detin un avantaj tehnologic militar de aproximativ 30 ani fata de urmatorul clasat Marea Britanie!!! Americanii si-au dat seama ca orice putere are o perioada de dezvoltare, o perioada de inflorire si inevitabil urmeaza declinul. Au dezvoltat un concept despre care se discuta in cercurile lor de teoreticieni. E vorba de " imperiu fara imperialism". Cat e de viabil si ce sanse are, e de discutat si istoria se va pronunta. Ce vreau sa spun e ca America cu greselile ei e cel mai mic rau posibil si fara jandarmul asta ar fi haos. Am intalnit oameni educati, cu o tinuta intelectuala destul de ridicata care sunt marcati pe viata cred, de sabloane si mituri si de antiamericanism, complexati in acelasi timp de esecurile noastre nationale si cautand mereu vinovati in alta parte decat in noi insine. Am cam divagat de la subiectul principal adica de la terorism si antiterorism. Principiile dupa care se conduce lumea civilizata au intrat in conflict cu conceptiile unor fanatici care nu lupta ci ucid fara mila oameni nevinovati. Oamenii indiferent de religie si cultura au mai multe lucruri care ii apropie decat care ii despart. Dezvoltarea tehnologica, comunicatiile si legaturile economice au declansat fenomenul globalizarii cu avantajele si dezavantajele lui. Avantajul cel mai mare e accesul rapid la informatie in orice colt al lumii. O populatie educata e greu de stapanit si de tinut in frau, in concepte invechite si care ingradesc libertatea. Atacurile astea teroriste sunt o incercare disperata de a opri din dezvoltare si din reforma, lumea musulmana si de a detine controlul asupra acesteia. Responsabil pentru acest fenomen este vazut Occidentul in frunte cu Statele Unite. Este extrem de ciudat ca Americanii sunt urati de musulmani dar in acelasi timp acestia se bucura de privilegiile, libertatea si educatia oferita de America miilor de musulmani. Daca in anii 70 cand a inceput fenomenul terorist sa se manifeste in forma actuala, teroristii-sinucigasi erau tineri si copii saraci fara educatie usor de convins ca apara o cauza buna si ca sunt martiri, acum acest fenomen e completat de o forma mai perfida si care va mai lovi in tarile civilizate inclusiv America. E vorba de fanatici extrem de educati dar care au o ura si o ferocitate iesita din comun si in acelasi timp se organizeaza si au rabdare sa organizeze si sa dea lovituri. Punctul slab al Americii e o anumita suficienta si aroganta si tratamentul diferitelor tari dupa standarde diferite. De exemplu romanii, polonezii, etc au nevoie de vize pentru America pe care le obtin foarte greu si cu umilinte si timp pierdut (sau nu le obtin deloc) in timp ce daca ai 1.000.000 de dolari si zici ca vrei sa investesti in America primesti Green Card indiferent ca esti din Egipt, Siria sau Maroc. Si bani de finantare teroristii gasesc! Asta e calcaiul lui Ahile al Americii. Terorismul va putea fi redus la minim daca sunt depistate si taiate sursele de finantare. Masurile antiteroriste ale Occidentului vor face ca pierderile sa fie foarte mici si capacitatea economica de refacere a Vestului e foarte mare. Miza o reprezinta lumea araba care se trezeste. Priviti statistic de cate ori sunt mai mari pierderile populatiei locale fata de cele ale combatantilor Coalitiei. De 20-30 ori mai mari. Arabii obisnuiti se vor trezi si sunt sigur ca vor sa traiasca normal in liniste. Toate lucrurile sunt legate intre ele. Petrolul din Golf daca nu ar fi folosit de o industrie imensa ca cea americana si bineinteles de cea europeana si japoneza, ar ramane cu el nevandut. Trebuie sa se ajunga la un compromis pentru ca nu se poate unul fara altul si economiile sunt extrem de legate una de alta. Teroristii sunt fanaticii unei lumi vechi care se destrama si din aceasta cauza ataca cu ferocitate bineinteles si pe fondul unor greseli de abordare a Occidentului. M-am cam intins dar sper sa fiu inteles corect in ideile mele. Sper ca pot sa-mi dau si adresa de mail personala cristionesif@yahoo.com pentru cei care vor sa-mi spuna parerile lor direct despre cele scrise. Numai bine! Cristi
Somnul ratiunii naste monstrii - de Zamolxe la: 27/10/2003 20:19:51
(la: Primul ZID)
Ingrid. Chestia cu musca nu este o poveste originala. In conceptia ta vaca este evreul, iar musca palestinianul. Din pacate pentru tine, un COMENTARIU IDENTIC A FACUT UN OFICIAL NAZIST, doar ca atunci el incerca sa explice persecutia evreilor nu pe cea a palestinienilor. A folosit aceasi parabola in care vaca erau germanii iar evreii mustele. Asta era inainte de solutia finala.

Aceeasi poveste cu vaca si musca, a fost folosita pentru a justifica excesele Ku Klux Klan-ului fata de negrii, evrei si comunisti. Albii erau vaca, ceilalti erau mustele.

Tie cum ti se pare sa folosesti metode naziste contra vecinilor tai palestinieni? Cit de uman ti se pare un asemenea procedeu?

Pe aici prin Luneta s-a mai vorbit despre acest nou zid al rusinii. “De ce sint patagonezii vinovati de Holocaust?”.
Se pot gasi orice fel de justificari pentru orice fel de actiune. Cert este ca acest nou zid al noii rusini, separa doua lumi pentru a le izola una de alta.
De ce ar fi mai justificat un zid israelian si de ce era rusinos unul al sovieticilor, nu pot pricepe daca aplic o singura masura: cea a bunului simt.
Daca insa unitatea de masura se modifica functie de interesele de moment, atunci pot gasi justificat orice fel de zid, oriunde si intre oricine: intre Manhattan si Harlem, intre Rahova si Ferentari, intre Popesti si Leordeni, intre Buda si Pesta, intre New si York. Orice crima poate fi scuzata pentru ca inaintea ei a existat o alta.

Cain ce ai facut cu fratele tau Abel?

Somnul ratiunii naste monstrii” si “cine uita istoria, risca sa o repete” sint pentru mine principii de baza ale existentei.

De asta pot pricepe ce s-a intimplat in Orientul apropiat si mijlociu in epoca moderna.

Problema actuala dintre palestinieni si evrei pleaca din anul 1948 o data cu constituirea statului Israel.

Si totul porneste de la modul cum s-a constituit statul Israel. Aici este baza actualelor conflicte.

Un scurt rezumat.
Evreii au plecat din tara lor de doua ori. Nu stiu inca pe unde au ajuns (studiez) la a doua lor plecare, dar se pare ca au emigrat (o parte) spre marea Caspica unde au transmis (s-au asimilat reciproc) cu cazarii. Este o teorie, dar care explica de ce evreii au venit in Europa dinspre est si nu dinspre sud. http://www.christusrex.org/www2/koestler/
Nu toti evreii au plecat din vechile teritorii, nu toti s-au mutat, dar este sigur ca teritoriile au ramas suficient de pustii si mai ales neaparate militar si au fost ocupate de arabi. Sa nu uitam ca nici egiptenii de azi nu sint rude al lui Tutankamon sau ale Cleopatrei, sint tot arabi nu urmasii anticilor egipteni!

Cruciadele nu au gasit evrei in Ierusalim, ci musulmani. La inceputul anilor 1900 evreii din Palestina reprezentau cam 75.000 de indivizi. Migratia clandestina, cumpararea de terenuri pe bani putini au dus la cresterea ponderii evreilor in Palestina. Iata de ce vasele cu evreii emigrati din România de exemplu, STRUMA, au fost intoarse din drum si ajuns sa se duca la fund cu toti pasagerii.
In timpul mandatului Marii Britanii (protectorat), mai ales dupa WW2, s-a pus problema independentei Palestinei. Acolo insa locuiau 1.5 milioane arabi si circa 650.000 evrei grupati in enclave ce se intercalau pe tot teritoriul. Harta ONU pentru constituirea celor doua state, arab si evreu, arata asa: http://www.mideastweb.org/unpartition.htm.

Evreii insa nu au respectat aceasta rezolutie a ONU si au proclamat unilateral statul Israel pe tot acest teritoriu (atit pe cel arab cit si pe cel evreu) la data de 14 mai 1948 ora 18, cu 6 ore inainte ca mandatul britanic sa expire.
Statul independent Israel incepe sa existe de la 15 mai 1948, ora locala 0.00. La ora locala 0 si 11 minute SUA recunoaste noul stat. http://www.trumanlibrary.org/whistlestop/study_collections/israel/large/1948.htm

In aceeasi zi incepe primul razboi arabo-israelian. 780.000 de arabi din vechea Palestina se refugiaza in statele invecinate.

Din pacate statul contemporan Israel s-a nascut in conditiile in care cei care locuisera acolo in ultimul mileniu de istorie au fost furati de patria lor. Este sigur ca daca s-ar fi respectat rezolutia ONU nr. 181 alta ar fi fost pacea lumii de azi.
Iar cei care au trisat au fost evreii.
Dupa aproape 2000 de ani evreii si-au luat tara inapoi calcind fara mila pe cadavrele si casele celor care locuisera acolo 2000 de ani.

Tot ce a urmat sint doar consecinte, efecte.
Fiecare cu vaca lui…

Din pacate toti uita si fie OAMENI si se rezuma sa fie vaci sau muste. Cu schimbul..


Somnul ratiunii naste monstrii
Un fragment de craniu fosili - de SB la: 28/10/2003 14:53:02
(la: Tablitele de la Tartaria)
Un fragment de craniu fosilizat, care a apartinut unui
> om modern ce a trait in urma cu peste 30.000 de ani, a
> fost descoperita in Romania si clasificata de
> cercetatorii americani drept cea mai veche ramasita
> cunoscuta a omului modern. Fragmentul este o mandibula
> si a fost descoperita in februarie 2002 intr-o grota
> locuita de ursi, in sud-estul arcului carpatic.
> Mandibula a fost datata de o echipa americana condusa
> de Erik Trinkaus, profesor de antropologie la
> Universitatea Washington din Saint Louis. "Aceasta
> mandibula este cea mai veche fosila a unui om din
> epoca moderna, cunoscuta pana in prezent", a explicat
> profesorul american, estimand ca acesta este "primul
> indiciu despre felul cum aratau oamenii moderni atunci
> cand au sosit in Europa".
>
> Desi sunt numiti moderni, ca si oamenii de astazi,
> exista unele diferente intre tipul de oameni
> reprezentat de fosila descoperita in Romania si cei ce
> populeaza in prezent Pamantul, a precizat
> cercetatorul, care da mai multe detalii in revista
> Proceedings of the National Academy of Sciences
> (PNAS). In iunie 2003, in aceeasi grota au fost gasite
> si alte oseminte umane, a caror analiza este in curs
> de desfasurare. Mandibula a apartinut unui om ce a
> trait la inceputul epocii moderne (cu 34.000 - 36.000
> de ani in urma), cand primii oameni moderni
> convietuiau cu ultimii oameni de Neanderthal, a
> precizat antropologul. Mandibula are in general
> aceleasi caracteristici identificate la alte fosile
> ale omului modern descoperite in Africa, Orientul
> Mijlociu si Europa. Exista insa si unele diferente:
> molarii sunt mai mari, ceea ce indica origini arhaice
> si o posibila legatura cu omul de Neaderthal.
>
#2467 (raspuns la: #2461) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pe mine... - de anagramaticalitati la: 22/12/2003 07:22:38
(la: Vecinii Nostri)
...sincer ma amuza declaratia lui Nastase- sa fi uitat deja ca a castigat alegerile cu ajutorul aliantei facuta cu UDMR?! sau o fi uitat ca au fost nenumarate cazuri in care unguri prea putin cuminti au avut originala idee de a atenta la structurile de drept ale statului roman iar organele abilitate sa ia masuri cu respectivele "jigodii" s-au facut ca nu vad?! sigur, totul poate fi doar o mascarada, adica se prea poate ca domnisorul Bombonel sa faca alergie doar in fata mass-mediei pt. a nu-si pierde credibilitatea in fata electoratului roman... nu spun ca s-ar fi impus niste masuri drastice (in sensul de represalii) impotriva maghiarilor, ca nu toti ungurii sunt si credinciosi telurilor UDMR, dar se cuvenea sa fim intransigenti si f. clari inca de la inceput. dupa ce li s-au acordat drepturi care de departe ii incurajeaza la astfel de acte si-i pun pe romanii din acele regiuni, unde majoritari sunt ungurii, in situatia de a nu-si mai putea exercita drepturile constitutionale ca cetateni ai Romaniei, asadar dupa ce le-au dat aceste drepturi minoritatilor acum vor sa le vada stand cuminti in bancuta lor? sa avem pardon dar se stie ca atunci cand cuiva ii dai un deget iti ia toata mana! eu m-am izbit de cateva ori de realitatile din locuri cum sunt Covasna, Harghita si nu numai. trebuie sa va mai spun ca nu m-am descurcat intr-un magazin cu bunuri de larg consum pana nu am gasit pe un binevoitor roman care sa vorbeasca si ungureste...? si tocmai in asta consta ironia: romanii sunt fortati sa invete limba maghiara in propria lor tara (nu ca asta ar fi ceva rau in esenta, poate fi si ceva necesar) dar maghiarii nu sunt fortati sa invete limba romana in acelasi spatiu. si atunci nu e vorba de discriminare crasa la adresa romanilor?
oameni buni, sa nu i se para cuiva ca suntem mai nationalisti decat altii! nu suntem sovini daca ne aparam drepturile teritoriale castigate pe temelia sacrificiului suprem romanesc dat in atatea razboaie. sigur ca trebuie sa fim intotdeauna in relatii bune cu vecinii; si intotdeauna am cautat sa stam intre hotarele noastre fara a ne amesteca in treburile interne ale altor tari- cel putin in epoca moderna. ar fi frumos din partea fratilor de peste granita sa stea acolo unde le este locul. si asta as fi in stare sa le-o spun cu arma in mana daca mi-ar cere-o tara!
O poezie favorita de-a mea... - de ikoflexer la: 25/03/2004 13:55:16
(la: Cele mai frumoase poezii)
O poezie favorita de-a mea... si puteti si sa o auziti recitata de autor la
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/fatfrumos.html

Fãt-Frumos -- de Adrian Paunescu

Oameni, oameni, fratii mei,
Disperatii, fericitii,
V-ati spãlat de superstitii,
De demoni si dumnezei.

Insã-i nu-i destul folos
Dacã peste tot ce este
V-ati spãlat si de poveste,
L-ati pierdut pe Fãt-Frumos.

Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângerã ca rana,
Unde este Consânzeana,
In ce bolti, pe ce pãmânt?

Mã ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vã e basmul, oameni.
Ce-ati fãcut cu Fãt-Frumos?

Fãt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimãnui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist bãiat.

Mai visati de vreti sã fiti
Fericiti cu capu-n pernã,
Feriti epoca modernã
De rigizi si scofâlciti.

Din prea mult entuziasm
Sã nu spargeti Voronetul,
Dati-i voi mai mare pretul,
Oameni, mai râvniti la basm.

Voi, care aveti copii,
Nu-i lãsati sub gând satanic,
Sã respire sterp, mecanic,
Ca si când nu ar fi.

Doborâti himera jos,
Oameni, reveniti în lume,
Pe umana noastra culme
Regãsiti pe Fãt-Frumos.

Fãt-Frumos si toti ai lui,
Fiincã unde nu-i poveste
Lume nu-i si om nu este
Si, de fapt, nimica nu-i.

El venea la noi pe jos
Si ni l-au rãpit piratii,
Vamesi vigilenti, redati-i
Actele lui Fãt-Frumos.

Dati-i viata înapoi,
Ochii mari, miscarea buzii,
Fãt-Frumosul din iluzii
Si frumos numai prin voi.
Conotatiile "ascunse" ale impotrivirii fata de constructie - de AlterMedia la: 22/04/2004 07:30:12
(la: CATEDRALA SAU MAUSOLEUL?)
As vrea sa ne aplecam - cu moderatie si echilibru - asupra posibilelor semnificatii ascunse ale acestei actiuni de impotrivire la construirea CMN. Eu fac parte din categoria celor care cred in teoria conspiratiei, si asa cum am aratat si in materialul meu (DESPARTIREA DE COMUNISM) exista cateva elemente care ma pun serios pe ganduri in ce priveste scopurile reale ale protestului SLC.

SLC este o organizatie care promoveaza secularismul (in limbaj bisericesc termenul "veac" semnifica intervalul de la aruncarea lui Adam si Eva pe pamant, pana la a doua venire a lui Hristos) si non-teismul. In traducere libera valorile, promovate de ei sunt umanismul, adica situarea omului in centrul universului, si - consecutiv - ateismul, adica necredinta in Dumnezeu. Cele doua sunt strans legate nu doar intre ele, ci si de un al treilea element, atat de bine cunoscut noua: INTERNATIONALISMUL COMUNIST.

Asa se face ca la mitingurile lor se amesteca liberi cugetatori pro-capitalisti cu batrani comunisti nostalgici.

Iata de ce nu cred ca miza conflictului este...spatiul verde, ci insasi inaltarea acestui locas de cult IN LOCUL UNUI MONUMENT COMUNIST.

In fapt, conflictul intre ateism (secularism) si Biserica este vechi si a cunoscut si etape sangeroase. El incepe in epoca moderna de la revolutia Franceza si trece prin cea bolsevica, prin razboiul civil din Spania si pentru noi romanii prin teribila prigoana anti-crestina de dupa bolsevizarea tarii.

-Iata mai jos un fragment din "Arta de a nu face martiri" de Nina Negru-

Comunismul ca dusman al lui Dumnezeu isi are radacinile in Satana. Lenin a preluat in 1917 deviza teroristilor masoni din Franta anului 1789: "Cu intestinele ultimului cleric vom strangula pe ultimul imparat". "Revolutia franceza a anticipat razboiul total modern", scrie E. Hobsbown in cartea sa "O istorie a secolului XX". Secolul XX a oferit nenumarate prilejuri de verificare a capacitatii crestinilor de a-si proba credinta prin martiriu.

Predicand Evanghelia urii si fiind diavolul cel mult inventiv, comunismul a schimbat tactica: nu-i mai lasa omului dreptul martiriului public, pentru a nu converti. El stie deja ca cei tari in credinta le infrunta pe toate cu barbatie, ajutati de Dumnezeu. De aceea vom afla mai degraba despre proorocul Isaia, care a fost taiat in doua cu ferestraul in timpuri vechi testamentare, si nici nu vom banui ca prietenii si frati de-ai nostri sunt taiati acum cu "Drujba" in padurile Siberiei. Legea diavoleasca a informatiei sovietice a fost si este: despre nimicuri sa batem toba, depre lucruri importante-nimic. Despre camerele de gazare ale germanilor-zilnic, despre faptul ca acestea sunt o "realizare " ruseasca-nimic. Francois Furet afirma ca psihoza antifascista este victoria regimurilor comuniste in materie de propaganda, care au avut drept scop ascunderea crimelor proprii. In timp ce fostii nazisti erau condamnati la moarte de Tribunalul de la Nurenberg, milioane de crestini din Tara sovietelor mergeau constient la moarte in lagarele Holocaustului rosu. Nu se cunosc nume de atei care sa fi acceptat martiriul pentru credinta lor, desi faceau marturisiri publice de ateism.

(...)Nimeni nu neaga ca asupra Rusiei crestine s-a abatut la inceputul secolului trecut o mare nenorocire. Lasand la o parte resentimentele firesti fata de ocupant, sa ne straduim sa intelegem ce s-a intamplat in Rusia, iar peste cateva decenii si in Basarabia rapita de rusi Romaniei.

Patriarhul rus Tihon Belavin, care si-a dat seama ca banda lui Lenin vrea prin metode teroriste sa distruga Biserica crestina, a anatemizat regimul comunist. Arhiepiscopul de la Permi, dupa ce i-a anatemizat pe bolsevici, a murit ingropat de ei in pamant de viu. Episcopul de la Vologda a fost ucis pentru ca n-a pomenit la Liturghie puterea sovietica.

In 1917 Rusia avea 130 de milioane de crestini, pastoriti de un patriarh, 5 mitropoliti , 13 arhiepiscopi, 230 de episcopi, 56 de mii de preoti si 23 de mii de diaconi. Functionau 52 de mii de parohii si 1300 de manastiri, 52 de seminare superioare si 4 Academii teologice. Biserica rusa poseda 1800000 ha de pamant si un miliard de ruble. Toata aceasta avere a fost jefuita de bolsevici concomitent cu decapitarea Bisericii. Printre primii martiri a fost Mitropolitul Vladimir al Kievului, impuscat in februarie 1918 nu departe de Pecerskaia Lavra, centru spiritual cunoscut si apropiat romanilor datorita marelui mitropolit Petru Movila. Dupa sechestrarea moastelor, in acea manastire, pe Sfantul Prestol a fost pusa statuia lui Lenin. Inainte de moarte Mitropolitul Kievului a iertat pe criminali, considerand ca pentru pacatele poporului rus este dator sa plateasca el si nu altcineva. Nu se pierduse deci filozofia martiriului si constiinta ca trebuie sa se sacrifice cei mai buni.

Patriarhul Tihon a fost inchis timp de 13 luni, iar apoi izolat si urmarit indeaproape de un agent al sovietelor.

Este bine sa retinem si de data aceasta "vamile" martiriului pentru a le compara cu cele traditionale. Impuscarea a fost in aceasta perioada martiriul cel mai onorabil. Lenin considera ca intelectualii sunt "un material tocmai bun de impuscat". Cativa mitropoliti si episcopi, precum si zeci de mii de preoti si calugari au fost nimiciti prin impuscare. Multi clerici din Rusia au murit insa in ger, dupa ce se turna pe ei apa pana se transformau in stane de gheata, ori inecati in rauri inghetate. In ranile adanci ramase in trupuri de la baionete comunistii infigeau cruci. Li se taiau nasul si urechile, pentru a fi apoi aruncati la gropile de gunoi. Preotii basarabeni ucisi la Chisinau in timpul retragerii rusilor din 1941 au fost gasiti cu ochii scosi si cu organele sexuale taiate si bagate in gura. Comunistii au mai practicat si ruperea in bucati a preotilor, dupa care erau dati la caini. La Voronej, episcopul si 160 de preoti au fost spanzurati in 1919 pe usile imparatesti ale bisericilor in care slujisera in ziua de Pasti.

Umilirea suferintei a fost noutatea adusa de bolsevici in metodele de anihilare a omului. In unele puscarii clericii au fost inecati in fecale. In manastirea intelectualilor, la Solovki, transformata in lagar de exterminare, arhiereii erau obligati sa doarma in altar, unii chiar pe Sfanta Masa, si sa accepte plasarea tot acolo a vaselor pentru excremente. Sigur ca arhiereii au refuzat sa utilizeze tinetele pentru a nu comite un sacrilegiu si au preferat sa moara constipati. Ati gasit in actele martirice din vechime un fel atat de putin glorios de a-ti da viata pentru credinta? Ce fel de legende se mai pot vehicula despre martiriul prin constipare? Acesta este comunismul: in urma lui raman nu martiri venerati de toata lumea, ci fiinte insignifiante.

In timp ce religia anihileaza instinctele primitive, comunismul le desteapta pentru a le exploata in folosul sau. In Basarabia se pare ca tinetele n-au fost inca scoase din altare. Acum un deceniu, un autor basarabean, Vladimir Berlinski (sub pseudonimul Neagoe) isi marturisea intr-un roman obsesia de a viola o fata in altar. Unele manastiri basarabene inchise in anii saizeci au fost populate cu prostituate bolnave de sifilis, adunate din tot U.R.S.S.-ul, in timp ce preotii si preotese erau inchisi in lagare alaturi de criminali ordinari.

In aceste experimente diabolice isi are radacina ideea Anei Pauker si a lui Nikolski (pe numele adevarat Grunberg) de a-i reeduca pe romani in penitenciarul de la Pitesti prin obligarea victimelor de a se snopi reciproc in batai sau de a-si manca fecalele din gamela in care-si primeau portia de "zara". Sa ne amintim de amenintarea repetata de fiecare data la Pitesti celor care incercau sa se sinucida: "No-no-no! Aici nu se fabrica martiri!"

Dar sa trecem de la vladica la opinca, pentru ca un patriarh vertical ca Tihon nu putea sa nu intareasca puterea de rezistenta a crestinilor laici. In timpul proceselor clericilor incepute in anii douazeci, care au continuat cu procesele enoriasilor mai activi, Patriarhul Tihon ,intrebat la Tribunalul revolutionar din Moscova daca socoteste obligatorii legile bolsevice, a raspuns: "Numai intrucat ele nu contrazic regulile credintei". Astfel crestinii mireni erau indemnati sa nu respecte legile lui Antihrist, preferand sa umple puscariile si lagarele, condamnati conform articolului 58 ca "dusmani ai poporului" si "contrarevolutionari". Soljenit in arata de cata fermitate in credinta au dat dovada femeile din lagare. Pentru credinta , condamnarea varia intre 3 si 10 ani de lagar .Rareori s-a intamplat ca cineva sa se lepede de credinta, si aceasta doar i n cazul cand unul dintre soti trebuia sa ramana in viata pentru a-si creste copiii. "

Ce spuneti?

Bogdan
==================
http://ro.altermedia.info
http://www.altermedia.ro
enigma lu enigmescu: tiganizare versus romanizare - de AlexM la: 02/07/2004 13:30:59
(la: "TIGANIADA"- o istorie nestiuta si improprie poporului roman?)
Enigmescu scrise:
----------------------------------------------------------------------
daca vei citi mai cu atentie ce am scris despre retragerea aureliana corelata cu problema tiganilor, poate vei intelege ca exact asta am vrut sa zic: dacii n-au fost niciodata asimilati, asa cum fortat se invata, iar tiganii n-au fost nici ei asimilati de romani fiindca am impresia ca de fapt se petrece exact invers- romanii se lasa asmilati in traditii si apucaturi de tigani!!!
----------------------------------------------------------------------

:-)
eu doar dadui cate un punct de reper din sursele istorice care nu se arata la scoala. Cine vrea sa inteleaga "romanizarea" trebuie sa se duca departe, hat hat hat, departe de tot, pana la Nicolae Olahus. Invatasnd despre acest om, vazand drumurile sale precum si relatiile sale cu iluministii epocii, intelegand doleantele regilor ungari de origine olaha precum si clica de iluministi italieni adusi de acestia la curtea din Buda, unul o sa inceapa sa inteleaga care e de fapt jucaria cu aceasta romanizare a dacilor.

Realitatea este ca o asimilare de popoare in alt popor este cunoscuta in numai in epoca moderna, unde mijloacele deosebite ale statului precum si technica informationala au permis statelor nationale sa asimileze in limba statului respectiv mai mult decat ar fi fost posibil in orice alta epoca. De fapt, de la caderea Imperiului Otoman a inceput acest curent si uite ca chiar si acum , dupa 126 de ani de la caderea acestui Imperiu, inca mai exista in statele nationale minoritati. Adica asimilarea nu e completa.

Faptul ca dacii au fost asimilati a fost sustinut continuu prin teorema paralelismului. Daca celtii s-au lasat asimilati de ce sa nu se fi lasat asimilati Dacii? Daca Umbrii si Oscii ( ca sa notam numai cele mai mari grupari lingvistice din peninsula Italica) si-au abandonat limba in favoarea Latinei, de ce sa nu o fi facut-o dacii?
Cam asa se argumenteaza de câmpul romanist. Ce se uita cu placere este ca nici francezii si nici un alt popor neoromanic nu vorbeste azi latina ci ei vorbesc nishte idiomuri in ar caror lexic exista cuvinte care, dupa un set de reguli fonetice pot fi considerate ca deriva din Latina.
Aparent nimeni nu si-a parasit limba pentru ca asta ar presupune:
-uitarea vechiului idiom
-invatarea limbii latine cu pastrarea unor cuvinte din vechiul idiom
-uitarea limbii latine
-trecerea la un nou idiom cu pastrarea unor cuvinte din latina si vechiul idiom.

Pentru toate acestea insa , timpul pare prea scurt si nu prea ar permite realizarea lor. 2000 de ani sint al naibii de putin daca ne gandim la alti factori comparativi. Se face mereu comparatia intre Italiana si Româna care in cadrul limbilor "surori", romanice, Italiana si Româna au un statut aparte ca fiind limbi "gemene" pana la un anume punct. Aici se uita ceva si acel ceva este limba Aromâna. De ce este acest lucru important? Este important pentru ca prin Aromâna se poate stabili oarecum data despartirii limbii Aromâne de DacoRomâna. Si aici sint vehiculate 2 date posibile pentru despartirea lor. Dupa unii scolari limbile s-au despartit in sec VI EN imediat dupa venirea Slavilor iar dupa altii limba Aromâna s-a despartit in sec X dupa venirea Maghiarilor, acestia fiind de fapt cei care i-au mânat pe Aromâni din locurile lor originare care ar fi fost Campia Panoniei.
Acum , exista intre aceste doua date o diferenta de 400 de ani. Noi vrem sa lasam cat mai mult timp limbii Latine sa devina limba Italiana si limba Româna, ca atare noi nu vom lua ca posibil punct de despartire sec VI dar luam sec X. Prin asta lasam limba Latina sa aibe mult timp sa devina Româna si Italiana si ne facem ca uitam ca in sec VI Justinian afirma clar ca cetatenii Imperiului Bizantin nu intelegeau lb. Latina iar urmasul sau, Heraklion a trecut la fapte in sec VII punand legal limba greaka ca fiind limba Imperiului.
Noa bun asa. Deci in sec X cand s-au despartit limbile Aromâna de DacoRomâna (zicem noi) aceasta limba numita ProtoRomâna era totusi al naibii de diferita de Italina. Cart de diferita? Pai ceva mai diferita decat este astazi Româna de Italiana dpdv lexical dar la fel de diferita ca si azi dpdv gramatical si morfologic . Acceptand ca Latina a devenit Româna si Italiana, atunci cand comparam Italiana cu Româna trebuie obligatoriu sa ne intrebam:
-cum crucea, mama , soarele si fierul de 1000 de ani limba Aromâna a ramas totusi aceasi limba ca DacoRomâna ele fiind practic dialecte ale aceeasi limbi dar in cateva sute de ani s-au format limbile Italiene si Româna?
-ce facem daca data de despartire este intradevar sec VI cand Justinian spunea ca nimeni nu mai intelegea latina atunci cand stim ca in 275 Dacii inca mai vorbeau propriul lor Idiom?
Pai asta inseamna ca in 200 de ani de retragere s-a intamplat romanizarea? De la 275 pana la 555 canv venira Slavii si sub marea urgie a hunilor s-a facut romanizarea? Daca nu , cand ? Inainte de retragere? Pai stim ca aia mai vorbeau limba lor si ca retragerea imperiului a fost in mare parte datorata de Razboaiele Marcomane care au durat cam 80 de ani si care au distrus toata viata citadina in Dacia. Mai stim ca imediat dupa MareaVoitaNumitaRetragere care fu de fapt numai un schimb de garnizoana, spatiul care era numit DaciaAntica au fostu luat in stapanire de Goti. Care au bantuit si au stat si la Nord si la Sud de Dunare.
Dubios, dubios, dubios.

de fapt nu este dubios. Este numai un model care a fost gandit si prin el s-a cautat sa se explice realitatea. Asta nu inseamna ca realitatea asa a fost ci numai ca asa a fost explicata.

cu bine,

Lisandru

#17188 (raspuns la: #17164) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
una peste alta - de carapiscum la: 30/10/2004 16:04:47
(la: 30.000.000 euro despagubiri pentru rege. No comment.)
E bine ca securistii de ieri s-au gandit in ceasul al doispelea sa returneze ce-au furat mai inainte, sau mai bine zis contravaloarea bunurilor. Dar nu pot sa nu ma-ntreb: regele de unde le-o fi avut? Si cel dinaintea lui de unde? Nu tot de la poporul asta tradat de atea sute de ori? Imi vin in minte toate actele de tradare fata de popor savarsite de boierii de ieri si de alaltaieri- nici macar marii nostri domnitori n-au scapat definitiv de masinatiunile/conspiratiile lor. Tocmai de aia cativa dintre acesti vizionari (i-am numit pe un Vlad-Tepes, Mihai Viteazu, Stefan cel Mare s.a.) le-au cam luat din drepturi si uneori le-au pus capetele in pari, ca intotdeauna cautau numai binele lor personal si uitau de indatoriri exact cand era viata mai grea si cand se apropiau "nevoile" de granite. Insa odata cu epoca moderna s-au schimbat nu numai vremurile si tipurile de razboaie, dar si boierimea s-a istetit si si-a indoit atacurile la siguranta nationala prin tot felul de tertipuri. Vorba aia: "tara arde, babele se piaptana". Ce-as mai vrea sa aud acuma cantecelul ala interpretat de Gyuri Pascu, "balada ganditorului de la Hamangia cu basca"... E clar un lucru ca lumina zilei: tovarasii vor sa capete credibilitate pe spinarea unui mos care si asa nu se stie cat o sa-l mai tina balamalele, asta pt. ca n-au reusit sa obtina credibilitatea prin forte proprii. Pe de alta parte ar mai fi vorba si de altceva: mostenitorii de drept ai tronului regatului romanesc si implicit ai bunurilor care au apartinut familiei regale vor sa obtina, inainte de moartea ultimului mohican, cate ceva maruntis ca sa aiba cu sa-si duca zilele amarate prin cele strainataturi- poate Palma de Majorca... Ce destin ingrat au ei, sarmanii, ca trebuie sa-si duca zilele cu asa o povara pe umeri si mai ales in buzunare cand contribuabilul roman moare de foame si nici macar un loc de vesnica odihna nu mai poate obtine fara a face imprumut la CAR. Asta ca sa nu mai pomenesc ca iarna ii ingheata sarmalele in oala in cuptor dupa ce se debranseaza de la caldura aia sufocanta- sufocanta la pret. Dar sa lasam asta, oameni buni, important e ca toate celelalte s-au indreptat, asta mai ramasese de rezolvat. Ce nu m-ai facut, Doamne, sa ma nasc in familie de sange regal? Sau mai bine as indrazni sa Te intreb: de ce nu i-ai facut pe ei sa se nasca intr-o familie de rand ca sa simta ce simtim noi acuma?
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
sentiment antiamerican? gelozie - de romanul_vesel la: 13/01/2005 08:43:33
(la: Bush-Personalitatea Anului)
Draga GYRA,

Ceea despre ce vorbesti tu se numeste "LEGEA JUNGLEI". A fost valabila pentru Orinduirea Sclavagista, pentru Evul Mediu... si parte din Epoca Moderna.
Dar dupa cel de-al doilea razboi mondial avem UN, avem Conventia de La Geneva, avem NATO... etc... organizatii pentru care America a contribuit la infiintarea lor si a avut un rol important in stabilirea legilor si regulilor internationale. Din nefericire, America este prima care incalca si desconsidera aceste legi.... si aici nu mai este vorba de gelozie.

Noi am crescut cu o ura instinctiva impotriva Rusiei pentru ca ei au dominat si au exploatat partea de lume in care am trait. Deci este de inteles ca cei care sint controlati si exploatati de America sa abiba sentimente ANTIAMERICANE... si asta nu mai este gelozie.

Spune-mi te rog o singura tara de la care America se poate astepta sa nu aiba sentimente ANTIAMERICANE.
Nici macar Israelul (desi poate fi considerat ca stat American)! Pentru ca si pe ei America i-a folosit ca sa mentina instabilitate in Middle East si sa poata controla mai usor regiunea.
"Dezbina si domina".

Nu uita ca nici un imperiu nu a supravetuit peste timpuri. Si cred ca sfirsitul "Imperiului American" nu este prea departe.
Nu sint un puritan! Dar nivelul de moravuri la care a ajuns societatea americana si nivelul de educatie al americanului de rind... ma duce cu gindula la vremurile lui Caligula.

Alex
#33283 (raspuns la: #33148) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
wellcome to the club - de donquijote la: 19/01/2005 20:47:45
(la: Parinti si copii)
wellcome to the club - cel al parintilor educati sub vechiul regim cu copii care cresc si trebuie sa faca fata problemelor ridicate de o lume mai libera, as adauga si mai liberala.
desi ne despart cativa ani (in defavoarea mea) suntem cam in aceeasi situatie.
la tot ce s-a spus pe acest site as mai adauga un aspect: e o diferenta intre fete si baieti, daca sunt numai baieti sau numai fete, daca sunt baieti si fete care e cel mai mare, etc.
imi amintesc de exemplu ca dintre fostii colegi de armata si facultate cei care au urmat liceul la 'internat' si au fost 'caministi' in studentie erau mult mai descurcareti si mai uniti (si au ramas asa pana azi) decat cei ca mine care au 'stat' acasa pana la repartitie dupa terminarea studiilor. de ce? pentru ca au fost expusi mult mai devreme unor probleme existentiale si sociale, cea ce i-a ajutat sa se maturizeze mai repede si in unele cazuri 'mai bine'.
politica ingradirii 'libertatilor' si a cenzurarii informatiilor in afara ca nu e buna (poate duce la reactii de razvratire si de a face 'din contra') e practic imposibila mai ales din cauza 'democratizarii' mijloacelor de comunicatie. chiar daca tu esti un parinte constient si codezi anumite canele de TV sau filtrezi site-uri de pe internet, si asa fac inca cativa parinti constienti, o sa se gasesca un prieten sau o cunostiinta a carui parinti nu au facut-o sau are un frate mai mare care locuieste separat, samd... deci vorba americanilor: 'if you cannot beat them, join them'.
trebuie sa facem maximum sa le dam o baza sanatoasa de gandire, exemplu personal si sa-i avertizam (fara sa-i batem la cap prea mult ca sa nu-i plictisim) de pericolele mari ale epocii moderne: droguri, sida, conducerea automobilului in stare de ebrietate. trebuie sa discutam deschis (voba bancului: la radio eravan un ascultator ingrijorat intreba daca e recomandabil sa discutam despre sex cu copii, la care raspunsul a fost da, e recomandat mai ales ca puteti invata ceva nou de la ei - acum mai actual decat oricand, cel putin pentru o parte din parinti), sa fim la curent cu toate trend-urile din universul in care se invart ei.
atunci cand copiii aduc prieteni sau prietene acasa eu si sotia nu ne refugiem imediat intr-o camera separata sau plecam la cumparaturi sa nu-i deranjam, ci incercam sa discutam cu ei, mai glumim, le demonstram ca nu suntem monstrii, si noi am fost ca ei si faceam prostii, ca ei inca nu au inventat nimic nou, toate trucurile pe care le incearca sunt demult rasuflate si binecunoscute. ei trebuie sa vada in noi nu numai autoritate si sursa de bani de buzunar, ci si un prieten pe care te poti bizui la nevoie ca sa nu-si caute sa-si rezolve problemele prin sfaturile prietenilor.
si in incheiere una picanta:
la un articol (din internet) care relata despre un studiu efectuat in randul elevilor de clasa a 12-a, la intrebarea daca au avut deja relatii sexuale raportul dintre baieti si fete a fost cam de 10:1 si la care un cititor comenta:
ori baietii mint de ingheata apele, ori fetele sunt prea rusinoase sau c__ve de inalta clasa ori procentul de homosexuali e mult mult mai mare decat se crede...
mujahedinii sinucigasi.... - de MCG la: 25/01/2005 23:25:00
(la: Bush-Personalitatea Anului)
Cred ca argumetati numai de dragul de a argumenta... in mare masura aveti drepatate. Trebuie sa ai curaj si spirit de sacrificiu ca sa faci asa ceva. Cind cineva iti ataca tara si tu nu ai F16's, B52's, nucs, si asa mai departe... ce iti ramine de facut?
Poate in ziua de azi este greu de conceput. Nu cred ca noi am face asa ceva.
Corect sau gresit?... Depinde din ce unghi privesti si pentru cine votezi...

Daca ne gindim la epoca moderna:
- Japonezii au inventat metoda armei sinucigase "kamikaze".
- Rusii au fost mai smecheri... ei foloseau "cal-soldat" ca sa explodeze cimpurile minate (ei sinucideau caii... hahahaha)
- Primul atac terorist a fost executat de Israel impotriva englezilor. Cele mai multe atacuri teroriste sint impotriva Israelului.
- Cele mai multe agresiuni armate au fost facute de americani
- Cele mai multe incalcari ale Conventiei de la Geneva?!...
(toti o fac cind au ocazia si ceilalti striga si acuza in gura mare....)
- Irakul a fost atacat pentru incalcarea unei Rezolutiei ONU, totusi cele mai multe incalcari de Rezolutii ONU le are Israelul, peste 200 si nimeni nu-i ataca pentru asta. Well, cel putin in mod declarat.
- Pestele mare il maninca pe pestele mic (exceptind piranas... este un peste mic dar foarte shifty...)
- Noi argumentam pentru cine are si cine nu are balls (dar pina si la tenis li se da new balls dupa fiecare 7 ghemuri...)
- Apa nu curge la deal... (exceptind riul Yarra, in Melbourne)
- Sharon vrea pace dar nu i-a in consideratie armistitiul propus de noul presedinte la palestinienilor.
- Exista presedinti fara tara (cel al palestinienior)
- Tari care se bat sa se apere si tari care se bat sa supravetuiasca economic
- Imperiul Roman si Imperiul Otoman aveau mai multi soldati decit America si tehnica de lupta la fel de dezvoltata, pentru vremea aceea, si pina la urma puterea lor a fost macinata de "buturugile mici".
- Noi argumentam, tinem cu unii sau cu altii.... dar citi dintre noi ar pune mina pe arma sa apere cauza pe care o sustine????
- Cind ne convine ne consideram romani. Cind nu?!... ne consideram americani, australieni, israelieni, germani, francezi.... dar daca tara in care traim ar fi atacata... am face ceva ca sa o aparam?
- Luam cu ardoare partea lui Bush ori Saddam... Dar care din noi s-ar arunca in fata glontului ca sa le salveze viata?!...
- Acuzam pe soldatul american sau pe insurgentul irakian... dar noi cum am proceda daca am fi in pielea lor???
- Spunem "NU" de dragul de a spune "NU", dar nu venim cu o alternativa.

Asa ca hai sa discutam cite in lune si stele. Dar sa nu ne certam, insultam... si asa mai departe.

Pace si virtute,

Descultz

#34545 (raspuns la: #34528) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
zaraza - de Dr Evil la: 20/04/2005 02:58:38
(la: Avem curaj sa discutam deschis despre infidelitate?)
Nu am si nu am avut nici o intentie sa ma aganjez intr-un razboi de cuvinte cu tine si cu nimeni altcineva. Tu singura ti-ai pus inima pe masa si ai deschis-o ca sa-ti confirmi singura daca ai facut bine sau nu.
Nu stiu de ce si unde vezi tu acuzari in tot ce am spus?
Ai fi vrut ca fiecare dintre noi sa-ti dea dreptate?!... Te-ar fi facut sa te simti bine? OK, AI FACUT FOARTE BINE ZARAZA! Felicitari!

Sa ma opresc aici? Nu! Daca vrei tu poti sa te opresti aici sau sa citesti mai departe.

***2. proiectezi asupra mea problemele tale cu propria nevasta caci altfel nu-mi explic incapatanarea cu care te straduiesti sa-mi vari in ochi "adevarul tau", foarte stramb, de altfel. cand tu insuti spui ca ti-ai inselat "fizic" nevasta de mai multe ori (dar hei, ai fost discret!!), nu vad de ce te dai atat de ranit ca te-a inselat si ea o data. mi se pare normal ca ceea ce-ti permiti tu, sa-i permiti si celuilalt. pai daca tu o inselai, te mira ca se simtea neglijata, si s-a indragostit de cel care o privea cu interesul pe care i-l refuzai tu?
infidela***,

Eu am ridicat subiectul la modul general si nu la cel particular. Ce mi s-a intimplat mie s-a intimplat long time ago si problemele au fost rezolvate la timpul respectiv. Adevarul meu nu este "strimb" si nu este "adevarul meu"... este un adevar de care toti ne lovim in fiecare zi al vietii noastre. Este adevarul care spune ca la ruptura unei familii nu numai cei doi parteneri au de suferit ci toti cei din jurul lor.
Nu stiu daca iti amintesti de replica din Tachi, Inachi si Kadir: "Rashela a murit bine merci, foarte comod - n-am ce zice... si pe mine m-a lasat cu toate grijile..."

***1. faci o varza din tot ce am zis eu si-mi rasucesti vorbele ca sa iasa ce vrei tu. n-am zis in nici un caz ca in prima mea relatie intrasem fara sa fi fost dragoste, si nici ca mi s-a "oferit" o familie. de asemenea n-am zis ca sunt mandra de ceea ce am facut, sau ca ma bucur ca am luat atunci aceasta decizie. la fel, n-am zis ca acum as fi o nefericita.***

Urasc varza, desi e doldora de Vitamina "C" si nu pot sa ma ating de ea. Asa ca a face o varza ar fi ultima mea intentie.
OK, nu am rasucit vorbele tale, poate tu ai spus mai mult decit ai vrut sa spui. Sau poate nu ai spus destul... oricum daca esti fericita sau nu, nu este problema mea si nici a altora de pe acest site.
Observatia mea a fost ca te-ai bucurat foarte mult cind unii dintre participanti s-au aratat ingaduitori si ti-au oferit compasiune si te-ai zburlit la cei care nu ti-au dat dreptate... Si eu am fost cel la care te-ai zburlit cel mai tare. Poor good old Dr Evil!...
Poate eu am ridicat probleme mai complexe pentru ca am trecut printr-o situatie similara si sint la curent cu toate consecintele. Cum se spune, in cunostinta de cauza :-)

In termeni generali, desi traim intr-o "epoca moderna", obligatiile pe care le avem in momentul cind ne hotarim sa intemeiem o familie sint un pic mai profunde decit fermoarul de la pantaloni/fusta.

Am mai pus aceasta intrebare si nimeni nu si-a asumat responabilitatea sa incerece un raspuns: "ce inseamna infedilate, sa ai o relatie sexuala in afara casatoriei, dar care nu involva atasament sentimental (cum singura ai spus, "sa iei masa la un restaurant"... ) sau sa te indragostesti de altcineva chiar daca nu ai o relatie directa?"

Nu am intrebat asta numai asa ca sa testez onorata audienta ci pentru ca eu singur nu am reusit sa gasesc un raspuns si speram sa obtin niste opinii.

Da, eu "am luat masa la restaurant", dar nu am fost indragostit de altcinevasi nici nu am neglijat pe fosta sotie (trebuie sa recunosti ca este un efort deosebit sa obtii asa o performanta... hahaha), in schimb fosta sotie - nu stiu daca "a luat masa la restaurant sau nu si de cite ori"... nici nu am incercat sa aflu - s-a indragostit de altcineva si a cerut sa plece. :-((((
Well, drum bun! Ce poti face in asemenea situiatie?... nu poti opri pe nimeni si nici nu este bine sa o faci!
Spuneai ca partenerul tau a staruit cu lacrimi in ochi sa nu pleci... Eu nu am facut-o si nici macar nu am intrebat: "te-ai gindit bine?"
O situatie ca asta este prea serioasa ca sa vina asa din senin si ruptura creata nu mai poate fi cirpita. Oricit ar fi cusutura de fina, tot se vede si se va rupe iar si iar in acelasi loc.
Hmmm... Iar trebuie sa explic, nu vorbesc si nu judec cazul meu sau al tau, dar oricit as incerca sa vorbesc la modul general, situatii din astea se intimpla la oameni si nu la scaune deci trebuie sa sa atribuiesc rolul unor personaje... (the cast... hahaha)

However, desi nu sint un psiholog, sensibilitatea ta denota ca ceva nu este in regula si ca nu esti at peace with yourself. Nu stiu ce ar trebui sa faci... dar cred ca trebuie sa faci ceva...

Wish you luck,

Dr Evil
#44450 (raspuns la: #44345) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
donquijote - ca boala de om sanatos... - de (anonim) la: 25/04/2005 01:05:34
(la: Avem curaj sa discutam deschis despre infidelitate?)
owoo, ce lectie de cultura si caligrafie moderna... apoi dragul meu, pi aice nu pre' ajung ziarele centrale si nu suntem la curent cu "caligrafia neo-comunista"... nu stiam ca au ajuns pina acolo incit sa corecteze si pe clasicii literaturii romane ( dar de nu fapt nu ma astept sa stii cui apartzin versurile cu "Cotnar"-ul).
Eu mai citesc din cartile vechi, ca de-alde Dinescu si altii ca el mi se pun la lingurica, asa ca tot cu caligrafia invatata de la Graur am ramas.
Mai daunazi l-am citit pe Cervantes sa vad ce era anapoda cu acel Don Quijote de nu-l lua nimeni in seama. Avea el o rotiza ce se invirtea dea-ndoaselea ca i se casuna pe morile de vint... Asa ca tie!
Si se pare ca mai aveti ceva in comun. Amindoi sintetzi cam izolati si nu discuta lumea cu voi decit atunci cind reusitzi sa-i scoatetzi din sarite cu comentarii nesarate.
Exceptia nu face decit sa intareasca regula... si exceptia sint eu, pe mine nu reusesti sa ma scotzi din sarite.
Ca veni vorba de matrimoniale, nu stiam de ele (omul cit traieste tot invatza) am sa ma duc si pe-acolo sa-ti citesc advertisement-ul.
Cine stie?... de cind s-a aprobat casatoria homosexualilor in Spania, poate trebuie sa-ti schimbi numele din donquijote in rosinanta...

Grigoresc-u

P.S. "-u" Hmmm, de fapt prietenarii astia pe aici ma striga: "mai Grigoresc'..."

======================================
"Daca apa din fintina s-ar preface in Cotnar
As lasa limba romana si m-as face fintinar"
#45346 (raspuns la: #45193) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cassandrei - GB, Mussolini, etc. - de Simeon Dascalul la: 25/04/2005 12:22:47
(la: Papa)
GB – dacă-mi dai surse privind eforturi susţinute ale Vaticanului spre a mătrăşi statuia îţi dau dreptate. Din ce am citit nu a părut să i se acorde o mai mare importanţă decât, să zicem, Codului lui da Vinci. Vaticanul avea probleme mult mai serioase atunci şi statuia nu era decât un simptom al situaţiei. Condamnarea şi moartea lui Giordano Bruno au trecut neobservate în epocă (De Sanctis) ; a fost descoperit în epoca modernă şi adoptat de anticlericalişti. Dacă ăia ar vrut să procedeze exhaustiv ar fi trebuit să le facă statui şi lui Vanini şi Campanella, dar s-au mulţumit cu un martir local.

Mussolini – din ce spui se poate trage concluzia că a avut o dulce coabitare cu Vaticanul întreruptă brutal de sfârşitul războiului. De fapt de la o perioadă punctată de menajamente şi amabilităţi cum ar fi pactele şi Via della Concilliazione s-a ajuns la relaţii mai tensionate cu categorisiri de genul fascismul = „idolatrie păgână a statalismului”, sfârşindu-se cu zvonuri privind o intenţie de excomunicare dintr-o parte, respectiv otrăvire din cealaltă. Să nu-mi zici că s-au stricat apele între ei din cauza statuii.

‘Chestiile’ – specii sună mai frumos? Dacă ăia se apucă să-şi ceară scuze în stânga şi-n dreapta e decizia lor. N-or să aibă musulmanii, panteiştii & co sentimente mai tandre, iar pe catolicii fideli nu văd cu ce-i impresionează. Iar toleranţa şi liberalismul în materie de religie au intrat în modă relativ recent. Când catolicismul era combativ asta era ceva firesc şi în spiritul epocii. Să reproşezi bisericii conduita de atunci e ca şi cum i s-ar imputa lui Ţepeş că nu a respectat convenţiile de la Geneva, imunitatea diplomatică şi că nu şi-a rambursat împrumuturile contractate. Civilizaţia de azi e rezultatul edictului de la Milano în aceeaşi măsură ca al ştiinţei.

Pentru schismă nu poate fi învinuită numai Roma. Conflictul a avut mare încărcătură politică şi a dospit până ce patriarhul şi papa s-au excomunicat reciproc. Şi după 1439 partea ortodoxă a fost destul de zeloasă în a boicota reunificarea.

> Iar daca nu intelegi consecinta rigiditatii in privinta folosirii prezervativului de exemplu
> in Africa, nu stiu ce sa mai adaug.

Dacă fac un oarecare efort intelectual cred că-mi dau seama cum vine treaba cu sexul neprotejat. Dar tot nu pricep cum va afecta asta politica Vaticanului în ţări mai civilizate unde cu toată prohibiţia chestia asta de latex are folosinţă universală.

Sunt curios să aud critici mai la obiect în ce-l priveşte pe Ratzinger. Ceva mai personalizat decât ruguri şi prezervative.
#45401 (raspuns la: #45318) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Papa cu sotul sau hirotonisind gagici - de Cassandra la: 26/04/2005 16:44:09
(la: Papa)
Mai Simeoane, cum crezi tu ca mai are rost sa continui discutia cu tine (interesanta ce-i drept in anumite aspecte), daca tu nu accepti nimic din ce zic eu? Tu nu stii ca omul “vede” numai ce vrea sa vada? Asa ca ce rost mai are sa mai vin cu argumente pe care tu sa le respingi imediat? Eu ti-am aratat destule aspecte ale laturii conservatoare ale bisericii si ti-am vorbit de consecinte, sint date concrete si verificabile. Nu ramine decit sa mai cauti tu sa te informezi un pic si sa-ti faci o imagine globala a situatiei, pentru ca e normal ca daca tocmai ai aflat de Ratzinger e greu sa te ‘lumineze’ cineva prin citeva fraze. Poate mie anumite aspecte mi se par evidente fara sa-mi dau seama, aici se dezbate mult tema, iar eu cum sint interesata caut si mai multa informatie. Despre Ratzinger ca Inchizitor al epocii moderne si atitudinea lui citisem de mult si ma asteptam sa iasa el Papa desi speram sa nu fie asa. In ziua de azi scuza lipsei de informatie e greu de acceptat.

Acum altceva este cum o interpretezi pentru ca ce sa mai spun, tu nu accepti nici macar evidenta despre atitudinea Vaticanului in legatura cu statuia lui GB (si simbolul pe care il reprezinta). Chiar continui sa crezi ca Vaticanul nu a protestat si nu s-a impotrivit existentei statuii? Sau ti-e grau sa accepti? Atunci cum ar putea cineva sa te convinga de alte asptecte mai complexe? Cred sincer ca chiar daca iti spun ca a existat o statuie a lui GB anterioara celei actuale (1849), pe care a darmat-o Pius IX (ala care a interzis electricitatea in Roma), tu tot o sa vii cu raspunsuri de tipul ca nu ai fost de fata cind s-a darmat statuia si tot o tii una si buna ca Vaticanul nu a protestat impotriva statuii lui GB. Acum mai nou o schimbi pe “amploarea" protestului :) Vad ca tu imbratisezi filozofia “nu crede pina nu ai cercetat/vazut personal”, nu-i asa? ;))

In ceea ce priveste perspectiva de a-l vedea intr-o buna zi pe “Papa cu soţul său alături hirotonisind gagici” cred ca aici intr-adevar te apropii de adevar, ai dreptate, mai mult decat atit, e chestie de timp...daca BC vrea sa continue sa existe si in secolulXXII. :))

#45689 (raspuns la: #45644) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Din pacate institutiile nu tr - de ALISIM la: 27/04/2005 15:21:07
(la: Biserica moderna)
Din pacate institutiile nu trateaza pe nimeni ca individualitate. De aceea eu cred ca oamenii inteligenti si educati nu au nevoie de nimeni ca sa le spuna ce sa faca. Daca reflectezi putin asupra a ceea ce te inconjoara (natura, fenomenele, cosmosul, infinitul, etc.) vezi ca totul este atat de generos, de vast, de fantastic, incat simplul gand ca lui Dumnezeu ii pasa cata carne mananca o baba in post este vulgar. Biblia s-a scris ca sa conduca cu ea "turma" la inceputurile lumii civilizate. Astazi este desueta. Si ce ma supara cel mai tare este ca idei jenanate dar de baza (din Biblie) dupa care s-au condus inaintasii nostri (de exemplu "Spare the rod, spoil the child" - "Parintele care-si cruta nuiaua nu-si iubeste copilul") acum, in epoca moderna, au fost "indepartate" din noile editii iar preotii sustin ca n-au fost niciodata. Adica punem si scoatem ce si cum ne convine noua si numai cand "gafa" este prea de tot...
Concluzia: nu lua de bun nimic din nici o carte; bunul tau simt (si al familiei si celor pe a caror inteligenta contezi) este adeseori mai puternic.
#45911 (raspuns la: #45771) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
galen si progresul in medicina - de donquijote la: 09/05/2005 23:08:20
(la: INCREDEREA IN MEDICI)
pe vremea lui galen erau bolnavi si sanatosi
in epoca moderna au aparut suspectii



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...