cum sati pastrezi sufletul curat

"...amandoua elementele constitutive ale omului (si trupul si sufletul) vor fi partase invierii de apoi si judecatii."

- Conceptia mea personala despre combinatia trup-suflet si despre inter-dependenta acestora este expusa in comentariul meu "Pt. hgrancea,
#13614, by Paianjenul on Fri, 09/04/2004 - 20:08" in contextul subiectului "SUFLETUL" (vezi: http://www.cafeneaua.com/node/view/1245)


"...trupul va capata caracteristici spirituale (fiind patruns de spirit) intocmai ca si trupul Domnului dupa inviere, un trup care poate trece prin usile incuiate si in acelasi timp sa fie pipaibil de mana Apostolului Toma. Faptul ca a mancat si a baut in fata ucenicilor Sai dupa inviere vad ca nu mai are nici o relevanta."

- Dupa toate aparentele trupul lui Isus de dupa inviere era constituit dintr-o forma de materie diferita de cea a trupului Sau de dinainte de inviere... si nu stiu daca la inaltare, dupa parasirea atmosferei terestre, Isus avea tot acelasi trup - trupul in care inviase...

La a doua venire "pe norii cerului", Isus nu va cobori pe pamint, ci dreptii inviati in trupuri "nesupuse putrezirii" Il vor intimpina in vazduh, si impreuna se vor intoarce in ceruri unde vor ramine pina dupa curatirea prin foc si re-crearea Pamintului, rastimp in care dreptii isi vor pastra trupurile dobindite la inviere. Daca ei isi vor pastra aceleasi trupuri si dupa intoarcerea pe Noul Pamint, nu stiu...

Souris,

Intzeleg ce simti pentru ca si eu am trecut prin asta. Am fost deprimat o buna bucata de vreme, dar nu am abandonat calea ratziunii si acum privesc lumea mult mai optimist.

Biserica ne invatza ca trupul nostru e pacatos, este un balast al sufletului. Viatza pamanteasca este lipsita de valoare intrinseca. Este un teatru, o comedie absurda in care oamenii trebuie sa treaca prin tot felul de incercari la care Dumnezeu, sau diavolul cu acceptul tacit al Lui, ii supune. In final cei mai multzi vor ajunge in iad, catziva vor merge in rai de unde se vor desfata la auzul strigatelor celor damnatzi (care pot fi fratzi, parintzi, copii). Regulile pe care trebuie sa le respectzi sunt aproape imposibil de urmat (cei mai multzi creshtini au o intzelegere proprie a creshtinismului, putzin asemanatoare cu doctrina lui Iisus ilustrata in Biblie). Sa nu agonisesti pentru ziua de maine, este de preferat sa nu atingi femeia, sunt exemple de conduita care te vor mantui. Eu unul, nu imi pot inchipui cum unii oameni se pot bucura veshnic in timp ce chiar si un singur om, pentru un pacat finit, este torturat pentru eternitate. Sute de ani, religia a considerat dorintza omului de a cunoashte un pacat. Printre primele masuri luate de creshtinii proaspat ajunsi la putere au fost inchiderea universitatilor, distrugerea cartilor necreshtine. Acum nu o mai poate face, in schimb le spune oamenilor ce searbada e viatza in afara ei.

Nu trebuie sa ne dispretzuim trupul. Faptul ca oamenii, dupa secole de munca incep sa intrevada modul de functionare al creierului trebuie sa ne umple de mandrie, nu de deznadejde. Nu vad de ce intzelegerea modului in care functionam trebuie sa ne mahneasca. Observatzia cu vinul este extraordinara. Nu trebuie sa fii neurolog ca sa vezi legatura indisolubila dintre constiintza si materie.

Acceptarea realitatii ca suntem ceea ce suntem presupune curaj, dar aduce si sperantza. Putzina lume shtie, dar deja mecanismul imbatranirii este cunoscut. Sunt animale care nu imbatranesc, anumite specii de broashte tzestoase de pilda. Inca nu se stie durata lor de viatza, dar depasheshte 100 de ani. Aceasta solutzie poate fi aplicata, cel putzin teoretic, shi la oameni. O cunoashtere detaliata a creierului poate oferi solutzii de pastrare a informatziilor din el, prin urmare a conshtiintzei. Iata ca, solutzii pentru o prelungire indefinita a vietzii asteapta sa fie descoperite. Cat timp insa oamenii vor prefera amagirea paradisului demersului stiintzific progresul va fi dureros de lent.

"a spune ca sufletul este o emanatie a creierului mi se pare ca e totuna cu a spune ca Dumnezeu este o creatie a mintii omenesti si nu invers."

Asha este. Citeshte Biblia cu atentzie. Vei vedea ce mult seamana Dumnezeu (Yahveh) cu evreii nomazi shi primitivi. Creatorul universului, cu miliardele de galaxii shi sisteme planetare, are o obsesie bolnavicioasa pentru modul detaliat in care nomazii costruiesc cortul. (Ieshirea, cap. 36). Narile lui se bucura la mirosul carnii arse de oaie. Este profund interesat de expansiunea teritoriala (de altfel nesemnificativa in plan global) a poporului sau shi ordona uciderea cu sadism a milioane de oameni, spintecarea femeilor insarcinate, pentru atingerea acestui scop. Se vorbeshte mult despre cele zece porunci. Vei vedea ca ele nu coincid cu cele pe care le cunoshti:

" Iar intaiul nascut al asinei sa-l rascumperi cu un miel, iar de nu-l vei rascumpara, sa-i frangi gatul. Toti intaii nascuti din fiii tai sa-i rascumperi si nimeni sa nu se infatiseze inaintea Mea cu mana goala"

"Sa nu fierbi iedul in laptele mamei sale". etc.
Vezi Ieshirea, cap. 34; online: www.alcor.com.au/ro_church/biblia_sfanta_scriptura/iesire.asp

Sa fie acesta oare creatorul universului, sau o creatzie a poporului evreu?

Numai bine!

Este greu sa-ti pierzi identitatea, ca persoana normala...
Ce sa facem cand ne intalnim?! Ar trebui ca cei "destepti" sa nu-i mai dispretuiasca atat de mult pe cei "mai putin destepti"...Diaspora romaneasca, asa cum o vad eu pe aici, printre comentariile Cafenelei, se teme de contactul cu "romanasii" ca "dracu´ de tamaie". Frati romani si domnilor intelectuali, din cate stiu eu, un poporul nu ti-l poti alege si identitatea, ca sa ti-o poti pastra, ar trebui sa invatam sa ne o asumam, nu credeti?!Ca, daca nu, la ce folos sa discutam despre...?!
Domnilor doctori, profesori, avocati..si ce mai avem pe afara de "floarea culturii", ati uitat ca - in sat, la bunica voastra, nu toti erau asa "sofisticati" si ca erau romani ca si voi?!!

Intrebarea mea suna asa: "cum crezi ca exista aerul, pe care nu-l vezi si nu-l poti pipai sau mirosi, dar in schimb nu crezi in Dumnezeu pe care la fel nu-L vezi, nu-L pipai si nu-L mirosi?"
Tu raspunzi: "aerul, adica existenta si inexistenta precum si componenta lui pot fi determinate experimental. in grecia antica, Democrit si al filozof apropiat lui (i-am uitat numele si nu am timp sa caut pe net) au reusit sa aprecieze destul de precis tinand seama de apratura pe care o aveau la dispozitie marimea moleculelor (folosind ulei si apa)."
Faptul ca s-a demonstrat existenta aerului nu explica in acelasi timp si cum sau cand a luat el fiinta- sau de ce, spre ex., este specific numai invelisului atmosferic al pamantului si nu tuturor corpurilor cosmice. Si daca stiinta aproximeaza data formarii acestui invelis fara de care n-ar fi posibila viata terestra, ea este pur si simplu incapabila de a arata si care sunt mecanismele sau fortele exterioare care intretin acest invelis neschimbat de mii de ani. Am auzit si am citit despre nenumarate povesti de succes ale unor cercetatori care s-au grabit sa dea verdicte pt. ca mai apoi sa vina altii dupa ei si sa-i contrazica cel putin partial in teoriile lor. Sa nu te mire daca peste catva timp o sa se gaseasca cineva sa demonstreze ca de fapt vidul este un nonsens si ca nu se poate practic scoate aerul din aer, ca sa zic asa, ci doar sa se scoata o parte din el pt. a-l face sa aiba proprietatile pe care le cunoastem. Oricum tehnica nu este destul de avansata si nici nu va avansa destul incat sa fie capabila sa explice in totalitate formele existentei unor lucruri sau fenomene. Nu pt. ca omul nu-i capabil sau nu si-ar dori, ci pt. ca suntem limitati in gandire si mai ales in simtire. Citeam de curand o carte scrisa despre o femeie oarba care tamaduieste cu puterea energiei ce izvoraste din ea, o femeie simpla si fara educatie de specialitate (insa si credincioasa), care prin puterea simturilor sale extraordinare a patruns dincolo de tainele cunoscute de stiinta moderna, mai exact dincolo de puterea de patrundere a celui mai puternic microscop din lume. Specialistii au ramas perplecsi cand femeia respectiva le-a dat detalii uimitoare despre ceea ce ei stiau doar din studii aprofundate si le-a mai descoperit si ceva in plus. Ce vreau eu sa spun e ca nu intotdeauna stiinta poate si reuseste sa patrunda tainele universului prin puterea mintii/logicii, uneori e nevoie de ceva mai mult care cu siguranta nu mai tine de stiinta: anume suflet (cu inteles de simtire interioara). Dealtfel in ultima perioada s-au intensificat studiile pe marginea descoperirilor oferite de stiintele spirituale (neexacte).
In fine, ca sa ne intoarcem la problema aerului, eu consider ca existenta lui este prea sofisticata si incalcita chiar pt. cei mai multi dintre specialisti. Ca si in cazul oferirii imaginilor acelor monstri preistorici (sau, mai nou, a monstrilor care se vor naste dupa nu stiu cate milioane de ani de evolutie de acum inainte), stiinta abuzeaza de-a dreptul in a nascoci cele mai nastrusnice si idioate explicatii care sa le sustina niste fundamente invechite fara de care dealtfel nici n-ar mai exista. Ia spre ex. cazul omului de neanderthal, caz care a facut deliciul lumii intregi atunci cand s-a descoperit ca totul a fost pus la cale de niste indivizi dornici de a intra gratuit in cartea de aur a istoriei lumii- si cate alte multe masluiri voite sau involuntare care i-au pus in incurcatura chiar pe unii dintre cei mai zelosi cercetatori.

In ce priveste lumina si existenta ei tu-mi raspunzi: "lumina e formata din fotoni, deci intunericul e lipsa de fotoni (cum vacuum-ul e lipsa de aer sau 0 e lipsa de orice ". Pt. a putea trece mai departe in explicarea acestor lucruri, te rog mai intai sa-mi mai raspunzi la o intrebare: acesti fotoni cum se misca (daca se misca), au o miscare rectilinie si uniforma sau una alandala?

Despre Aghiazma Mare (sau apa sfintita la Boboteaza- este diferita de Aghiazma Mica ce se poate face in tot cursul anului) stiam ca asa o sa mi se raspunda- si aici ii dau raspunsul inclusiv Danielei. In primul rand imi dau seama ca tu insuti n-ai incercat niciodata macar experimental aceasta treaba, adica sa pui intr-un vas de argint apa nesfintita si in altul Aghiazma de la Boboteaza ca sa vezi cat sta una si cat sta cealalta nestricata. Te-ai rezumat la a exprima o parere raspandita de clica iudeo-comunista de dupa caderea regimului Antonescian, idee care a inoculat populatiei (fara pregatire teologica) in timpul greilor ani de comunism ateu acest "ghiseft" ridicol prin care se vrea distrugerea valorilor ortodoxiei romanesti- si nu numai. Ca dovada ca este o bazaconie tin sa-ti spun ca eu insumi am luat parte la un mare numar de astfel de sfintiri de apa si in multe din aceste cazuri preotii n-au folosit cruci de argint si nici macar vase din acelasi metal. Apa a stat bine merci in butoaie mari de plastic zile in sir, descoperita si la temperatura camerei. Nu s-a stricat niciodata- dealtfel am adus cu mine aici o sticla cu astfel de Aghiazma si dupa un an inca are aceleasi proprietati. Sticla e din plastic, reciclabila, si o tin in camera. N-am supus-o nici unui tratament special ca s-o mentin in starea ei initiala, asta-i sigur. Apoi voi uitati ca atat argintul cat si aurul au fost dintotdeauna niste metale scumpe folosite in semn de adanca piosenie fata de divinitate, in nici un caz ca sa intretina anumite proprietati ale unor materii folosite in cult. Asta e una gogonata rau. Si inca un contra-argument este acela ca la nunta din Cana Galileii, acolo unde Hristos a prefacut apa in vin, acea apa n-a stat in vase de argint ca sa-si pastreze prospetimea in timpul nuntii respective, ci in vase DE LUT, si de acolo luau slujitorii si duceau la mese. Apoi faza cu spalarea mainilor in ritul evreu n-are nici o legatura cu argintul (materia in sine), ci cu faptul ca era un act ritualic ce nu permitea atingerea sub nici o forma a acelor vase (nu numai a celor de argint, ci in general). Si cum evreii au fost dintotdeauna inclinati sa puna accetul pe forma mai mult decat pe implinirea Legii, se ajunsese pana acolo incat ei nu miscau nici un deget in zi de sabat, nu ajutau nici macar un sarac in respectiva zi ca sa nu intineze sfintenia ei, in schimb isi aveau slugile lor care le slujeau si le faceau toate (si pana in ziua de azi a ramas la fel: ei nu misca nici un deget in zi de sambata, dar toata lumea munceste pt. ei); tocmai de aia i-a facut Hristos fatarnici, ca puneau sarcini grele pe umerii tuturor, sarcini pe care ei insisi nu le miscau nici macar cu un deget.
Si ca sa revin, unii au mai insinuat ca de fapt chiar busuiocul folosit in sfintirea apei are anumite proprietati in "distilarea" ei. Nimic mai eronat! In primul rand nu peste tot in lumea ortodoxa se foloseste busuiocul; apoi daca lasi fie si o simpla crenguta in Aghiazma pt. cateva zile, atunci aceasta pur si simplu cloceste. Scurt si cuprinzator. Ca se foloseste pulbere de argint in curatirea apei de impuritati e adevarat, insa nu mai putin adevarat e ca la robinete nu curge Aghiazma, nu-i asa? Ca daca ar curge Aghiazma pe teava din casa, atunci n-ar mai fi nevoie de nici o pulbere. Si cum ti se pare, oare n-ai invatat ca cel mai bun filtru pt. apa e chiar pamantul? Si ce, in scoarta terestra care filtreaza apa se gaseste peste tot pulberi de argint? Sa-ti spun ceva, eu as prefera sa beau apa dintr-un rau de munte decat din apa filtrata de ei si trasa prin arginturi.
In ce-l priveste pe saracul Emmanuel Kant sa pastram decenta cuvenita si sa nu-l vorbim de rau. Critica ratiunii lui pure este una cu totul impura si plina de prostii dupa care se ia lumea asa-zis scolita si moderna. Daca cineva imi poate arata un singur om pe pamantul asta care sa aiba asa o ratiune de curata si de clarvazatoare incat sa nu puna pe tapet vreo greseala ca fiind buna, apoi eu ma las de sportul scrisului. Dumnezeu se reveleaza in permanenta ochilor omului, n-are nevoie sa faca minuni ca sa Se descopere pe Sine fiindca in fapt noi nu putem vedea din cauza valului de pe ochii mintii. Raspunsul il da chiar Proorocul David in psalmi: "cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor lui o vesteste taria; ziua, zilei spune cuvant si noaptea, noptii vesteste stiinta." Apoi in alt loc zice ca "iti multumesc Doamne ca ai ascuns acestea de mintea inteleptilor si le-ai descoperit pruncilor". Si inca una: "din gura pruncilor si a celor ce sug Ti-ai savarsit lauda." Cu alte cuvinte de aia S-a si exprimat zicand: "Lasati pruncii sa vina la Mine si nu-i opriti"! Ca nu doar de prunci Ii pasa lui Hristos. Ci e vorba de inima si de sufletul uman curatit de pacate, curatit de acea pacla care innegureaza constiinta si stiinta in egala masura. Caci zice tot David asa: "ce este omul ca-ti amintesti de el sau fiul omului ca-l cercetezi pe el? Micsoratu-l-ai pe el cu putin fata de ingeri, cu slava si cu cinste l-ai incununat". Asadar omul este aproape ca ingerii in ceruri, numai ca starea lui de decadere morala il face sa-si piarda capacitatile pe care le-a avut la creatie- una din aceste capacitati era aceea de-a vorbi direct cu Dumnezeu. Paralel cu asta trebuie spus aici clar si raspicat ca la inceput Dumnezeu nu se revela oamenilor prin minuni, ci minunile au aparut ca o necesitate in istoria mantuirii oamenilor dupa caderea in pacat, ca sa nu piarda omenirea legatura cu divinitatea. Apoi minunile au scopuri diferite si se adreseaza unor grupuri diferite de oameni, nu doar unor cazuri izolate si singulare-asa cum se crede indeobste. Si pt. ca sa aiba loc o minune este nevoie mai intai de o necesitate ori, asa cum spune Hristos prin pilda "saracului nemilostiv si a saracului Lazar, nici daca ar invia cineva din morti si-ar merge sa vesteasca celor vii Evanghelia n-ar crede nimeni. Daca noi nu putem crede vietii si invataturilor parintilor nostri care ne-au invatat credinta in Dumnezeu, atunci cu greu ne va fi sa credem fie si intr-o minune- ca si pt. unele minuni se mai gasesc explicatii "logice". Insa ce se pierde intotdeauna din vedere este faptul ca minunile in sine SUNT LOGICE chiar daca uneori trec dincolo de pragul legilor fizice, numai ca noi le percepem ca fiind minuni tocmai din cauza ca n-avem credinta nici cat un graunte de mustar.
In incheiere n-am inteles ce ai vrut sa intrebi, dar daca e ceea ce banuiesc eu atunci gasesti o parte din raspuns in cele de mai sus. Ce vreau eu sa-ti mai zic insa e ca cu cat cercetatorii si oamenii de stiinta vor gasi mai multe raspunsuri la intrebarile lor, cu atat mai multe intrebari vor trebui sa-si puna pe parcurs. Este ceea ce eu as numi "teoria spitei/rotii"- ajuns intr-un anumit punct, dupa ce in prealabil ai mai trecut prin nu stiu cate puncte si-ai cautat sa ajungi pe orbita cercului fiecaruia urmand o anumita spita, iti dai seama ca acel punct constituie in sine o alta roata care se invarte in propriul cerc si trebuie sa-i descoperi mecanismele dupa care actioneaza. Asa ca mergi din roata in roata si din spita in spita ca sa descoperi mecanismele ceasorniclui universal si cu cat inaintezi in stiinta cu atat mai mult iti dai seama cat esti de limitat si cate ar mai fi de descoperit. Tocmai in asta consta una din minunile lumii moderne, ca multi nu se sfiesc sa ia in mainile si gandul lor cele despre divinitate ca sa demonstreze ca-i o aberatie, si pe masura ce inainteaza in vana lor stiinta isi dau seama ca s-au invartit in cerc, un cerc cu spite infinite si uneori nedefinite. Cam acelasi lucru l-a facut si Kant, cam acelasi lucru probabil uneori il fac eu insumi.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

Mai exista sate descrise de AlexM, eu de cate ori ma duc in Romania incerc sa ma duc intr-un sat din asta, rupt de lume. Am unul preferat. Acum 20 de ani era la fel precum este acum. Nu s-a schimbat mare lucru. E foarte interesant pentru noi (eu si sotul meu) sa batem lumea in lung si in lat, ni se intampla atatea chestii noi mereu...si cand ne ducem in satul respectiv totul e la fel. E o lume aparte acolo.

Serile urcam pe deal si ne uitam la sat care se vedea in vale, ascultam zgomotele satului, cum se intorceau vitele acasa etc.

Cunosc nemti care-si petrec concediile in Romania in sate de genul asta, le cauta cu disperare. In lumea vestica , occidentala nu mai exista de mult asa ceva. Cum nu mai exista animale salbatice, natura salbatica etc. Peste tot sunt autostrazi, e zgomot si natura e plantata de om. Eu am locuit in zona Padurea Neagra ultima data in Germania si desi era un sat mic si retras, daca urcam pe dealurile din jur sau ma duceam in padure se auzea autostrada din apropiere. Era aiurea.

Nemtii pe care-i stiu eu sunt disperati dupa lumea romaneasca, cea pe care am descris-o mai sus, dupa dormit in fan, mancat mamaliga cu branza, baut tuica si dormind inveliti cu scoarte taranesti. Cu turismul rural s-ar scoate bani frumosi da' taranii ar trebui sa "uite" de covoarele de genul "Rapirea din Serai" sau bibelourile orori cu balerina invartandu-se pe loc. Strainii vor chestii autentice, adevarate.

Poate nu va vine sa credeti dar eu mi-am adus cu mine in tarile pe unde am umblat o scoarta taraneasca (de lana curata!) facuta in Sapanta. Ma invelesc cu ea si ...pana si acum, dupa atatia ani mai gasesc fan in ea :)) (ramas in lana). Am facut niste poze cu un motan neamt care ne venea in vizita mereu si se arunca pe scoarta. Dormea si se tavalea prin ea ca dementul :))) Pacat ca nu pot sa va bag niste imagini cu jivina :(((

daca-l pierdeam ... te trimiteam sa-l cauti si il luai gratis, pierdut era fara proprietar, deci nu aveam ce vinde, nici tu ce cumpara, doar de ati insusi un ceva gasit (era sa scriu "un bun gasit").
deci il am inca ca nu l-am vandut niciodata, si nici nu l-am alterat, a zacut, a suferit, dar a ramas frumos si curat si integru... nici pe altii nu i-a vandut sufletul meu chiar daca meritau ...
so... vaz io ca te-ai pus pe scris, e interesanta abordarea ta ca provoaca intr-un fel mai dur, si poate mizezi ca multi se sperie si o sa ai ce cumpara ...
eu n-as cumpara niciodata un suflet, dar sunt o colectionara de suflete deosebite ... le fac radiografia, si o pun intr-un sertaras in sufletelul meu ... originalul le apartine celor care au PUTUT sa isi pastreze un suflet.

Intrebare:poti sa vinzi ceva ce nu iti apartine?De-ar fi atat de simplu!Dar nu !Nu poti negocia!Ti se da(sufletul) si iti este luat la un moment dat fara ca macar sa fii intrebat!Din pacate exista printre noi indivizi care cred totul e de vanzare....Poti doar sa-ti murdaresti sufletul facand diverse compromisuri dar vai! nu uita:ramai cu acelasi suflet si nu-l poti curata!Nici macar cu Vanish!

Sufletul omului are si el o lucrare asemănătoare cu cea a îngerilor. El are credinţa şi dragostea de Dumnezeu şi îl slujeste cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el puterea de a sluji, de a ajuta pe fraţii săi, de a-i mîngîia în necazuri, de a-i îintări cuvîntul şi de a veni întotdeauna spre ajutorul lor.

Sufletul reprezintă într-un fel Crezul vieţii căci cu cît sufletul este mai luminat, cu cît purtăm mai mult dragostea de Dumnezeu, cu atît putem determina producerea de cît mai multe fapte bune, trăi mai bine şi mai împăcaţi, putem primi Mîntuirea.

Sufletul reprezintă dragoste, iubire, pace, un portativ de însuşiri care ne călăuzeşte pe anevoiosul drum în viaţă, Nu putem pleca pe drumul vieţii decît cu un suflet binecuvîntat de Dumnezeu, împăcat şi plin de lumină.

Omul, asemenea începătoriilor, stăpîneşte oraşe, ţări şi ţinuturi, dă legi şi conduce suflete după cum a zis Dumnezeu: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi"(Facerea 1, 28)

Sufletul omului curat şi luminat de puterea lui Dumnezeu stăpîneşte pe Ispititor, îl arde cu rugăciunea şi îl alungă cu credinţă. Sufletul nu vrea să facă voia lor şi, mai ales, nu se lasă biruit de patimile trupului şi ale sufletului căci Sfînta Treime este mereu apoape de noi, ba chiar şi ne ocroteste de cel viclean.

Sufletul, se poate spune că este un dar, căci acesta este un cadou de la Dumnezeu. Sufletul ne conduce în viaţă, ba chiar ne face să trăim, sufletul ne dă prosperitate, ne însemnează faţă de alţi oameni, sufletul ne educă, ne maturizează, ne arde, ne arată mînie, poate fura alte suflete, poate respinge, poate omori, sufletul poate fi un atu, o amintire, poate însemna speranţă, flacără, dorinţă, sufletul este lumina, sufletul este scînteia focului lui Dumnezeu care sălăşluieşte în noi.

În funcţie de viaţa noastră, de calea pe care o alegem, de influenţe şi de educaţie, sufletul are întotdeauna o parte bună în el, reprezentînd partea optimistă a lucrurilor.

Sufletul este nemuritor! Sufletul nu fură! Sufletul este doar locul unde se adună păcatele! Sufletul nu este ironic! Sufletul este un moştenitor! Sufletul poate lua decizii, iar aceste decizii pot fi influenţate sau nu.

----------------------------------------------------------------------
"uitarea si mersul mai departe sunt cea mai buna intelepciune"

E foarte simplu si chiar simplist sa spunem ca nu e nimic rau in ceea ce facem sau ce fac altii, ca nu strica(in fond de ce ar strica?) cutare sau cutare obicei, ca noi avem bun simt si ratiune si stim ce avem de facut...etc. In fond nici diavolul nu exista, nu? Acesta este inceputul greselii, pe care marea majoritate nici nu o inteleg: convingerea ca ratiunea noastra este destul de buna ca sa ne invete ce este mai bine de facut in orice situatie...si apare mandria. Daca noi am fi curati si ar vorbi in noi Dumnezeu, atunci sigur am sti sa facem alegerea corecta intotdeauna, dar oare suntem? Traditii, obiceiuri... le pastram pentru placere, pentru frumusete sau pentru rolul lor de a ne inalta sufletul acolo unde de fapt ii este locul? Fiecare cred ca ar trebui sa isi raspunda singur la aceste intrebari si daca va constata ca nu il multumeste raspunsul sau ca nu-l are sa caute ajutor la duhovnic.
crocolilu

Sa imi fie scuzata interventia anterioara dar nu am avut nici o clipa intentia sa va descurajez, ba din contra... si ca sa argumentez cele sustinute am sa va scriu o mica istorioara care sa inspire in initiativa voastra

Bunicul meu, taran cu ceva avere si mai citit un pic avea o mare placere cand mergea la Bucuresti cu deiverse treburi, si astea se intampla de cateva ori pe an. Intotdeauna se imbraca in "haine nemtesti" elegant şi ferchezuit de doar mainele batatorite de plug il tradau si dupa ce-si termina treburile musai mergea pe Lahovari unde era un birtulet tare intim si placut "LA profir", unde consuma o cinzeaca de mastica, o friptura garnisita cu cartofi prajiti si doi mici si o salata nemteasca si o sticla de Fancusa de Dragasani. Atunci uita de toate treburile si necazuirle si se simtea "boier" cum ii placea sa spuna. Toate aste pana intr-o zi cand a descoperit cine-i patronul birtului si cand cu obida a hotarat sa nu-i mai calce pragul.
In urbea noastra prin anii 30, din secolul trecut, in fiecare zi de sambata si duminica in Piata mare cersea unul Dinu, poreclit pe drept Milogu. Avea un anume fel de a cersi si toti il simpazizau si nu era trecator să nu-i puna un bănut in palma intinsa, curata, nu ca a altor cersatori mizerabili si zdrenturosi, in care pastra era mereu o moneda. Omul cersea dar cu o anumita demnitate:
"Di dai vere si matale,
ceva parale,
ca-i ziua matale,
ca sa traiesc si eu,
dati-ar Dumnezeu
mii si milioane
in buzunar.."
De aceia ii se mai spunea si "poietul" iar multi sustineau ca ar fi de vita nobila, scapatat.
Intr-una din zilele de vizita la Bucureşti, ca deobicei a mers la birt"la Profir". Era plin ochi. Chelnerii, care-i luase seama ca era un client cu dare de mana, de cum l-au vazut au facut pe dracu-n patru si i-au asezat intr-un colt o masuta nu mai mare decat o batista, probabil un piedesta de flori si i-au adus ceea ce stiau ca are obiceiul fara sa apuce sa dea comanda. Vazand atata clientela a intrebat ce se intampla. "Patronul sarbatoreste zece ani de cand a cumparat birtul si si-a invitat prietenii la sarbatoare. Asa ca, nene Ghiorghita, azi consumatia e pe gratis." "Si ciene-i patronul?" "Rabdare că o sa apara imediat." Si bunicul mai mult privea spre usa de unde banuia ca o sa apara patronul. Tare mult dorea sa-l cunoasca, tinand cont de bucuria pe care o avea cand era servit "boiereste" si uita ca-i un amarat de taran.
Sosi clipa mult asteptata. In pragul usii ce ducea spre birouri aparu patronul, elegant imbracat insotit de doua cadane, una blonda si una bruneta cam oachesa. Bunuicului intai i-a picat ochii pe madame si cand s-a uitat spre insiotitor, sa-i pice plombele (nu prea avea ca avea o dantura de spargea samburi de maslina). S-a frecat la ochi si mai privi inca odata mai cu atentie. Nu, nu-i posibil, mai curand o asemanare. S-ar putea sa fie fratele geaman a lui Dinu Milogu. S-a dumirit doar cand seful de sala a anuntat ca "Domnul Dinu doreste sa va adreseze cateva cuvinte, rog liniste!"
Cand domnul Dinu a treminat spiciul toti s-au ridicat in picioare si au aplaudat si aclamat pe vorbitor, numai el a ramas pironit pe scaun, cu imbucatura inca neinghitita. Un chelner s-a apropiat si l-a intrbat la ureche: "Nene Ghiorghita ori iti e rau?" Simtea cum il apuca nabadaile si asta nu-si vede de treburi il intreaba tampenii. "Ba foarte rau draguta si nu-mi trece decat daca patronul vine la masa mea." "Se face nene. Ma duc sa-i spun dorinta dumitale" si s-a trezit cu patronul la masa lui cu insotitoare cu tot. Bunicu a inghitit imbucatura si doar atat a spus: "Tu?.."holbandu-se ca apucatul la viztatorul din fata lui ramanand cu ochii pironiti pe chipul lui. Nu, nu-i greseala el este sigur Dinu Milogu, confirmare care veni si din partea celuilalt. "Da, Ghiorghita... Hai pan' la mine in birou" si facu semn unui chelner sa-i mute tacamul in biroul lui.
Dinu a fost sarac si venit de la tara cand razboiul era in toi. A muncit pe unde a apuca, munca cu rupere de oase si castig putin. Intr-o zi facand un pariu cu alti colegi de munca cine castiga mai bine timp de o saptamana s-a apucat sa caute si alte slujbe, dar tot cam fara bani. Se apropia ziua scadentei si nu prea castigase mare lucru si ca orice oltean ambitios si de frica sa nu piarda pariul i-a venit ideia sa se apuce de cersit in colt la Coltea. La inceput nu pre il baga nimeni in seama si nu castigase decat doua monede si alea de la niste babe care-l priveau cam pofticioase. I-a venit ideia sa zica si ceva nu sa stea ca mutu. Incet, incet a compus si cunoscuta-i "poiezioara", e drept nu prea academica, dar acum ii aduce o gramada de bani. Bineanteles ca a castigat pariul, mai ales ca ce castigase intr-o saptamana acum castigase intr-o zi. Asa ca s-a lasat de munca si a inceput sa cerseasca zilnic pana intr-o zi cand l-a vazut un consatean, oltean de-al lui si a simtit ca-i crapa obrazul de rusine. Asa a hotarat sa cerseasca in alta parte, ca Bucurestiul e plin de olteni si mai stii... S-a urcat in tren si cersind din compariment in compariment (niciodata nu a inteles de ce nasu' nu-i cerea biletul) asa a ajuns si la Buzau unde in fiecare sambata si duminica este in Piata mare. In restul saptamanii cersea in alte orase. Afacerea mergea si prinsese chiag, dar se purta tot imbracat modest si curatel sa nu atraga atentie. Intr-o zi de iarna geroasa a vrut sa intre in birt sa bea un vin fiert. La usă un chelner l-a oprit, vezi doamne ca nu este imbracat decent. Atunci si-a propus sa puna mana pe birt si sa intre in el cand va dori si mai ales sa-l dea afara pe nesimtitul de chelner sa ramana pe drumuri. Mai intai a inceput sa se intereseze al cui este. Asa afla ca este al unuia Profir Bundala, care avea doar o mostenitoarea cam tanta, sluta si urata ca muma padurii. Bietii oameni erau inebuniti ca nu scapa de tuta din casa, nimeni nu se incumeta s-o ia de nevasta. Asta mai putin l-a preocupat pe Dinu, ba din cotra era un atu in plus. Si ce daca e urata, noaptea si muma paduri e frumoasa.
Dinu a inceput sa dea tarcoale casei, imbracat la trei ace cu garoafa la butoniera, plimbandu-se pe trotuarul de vizavi cat era ziulica de mare. Safira, fata birtarului, l-a vazut o data, de zece ori si i-a cazut cu tronc baiatul. I-a spus ma-si si aceasta la instiintat pe barbate-su, care greu s-a lasat induplecat sa-l abordeze pe flacau. "Ce, fa, crezi ca ala este chior? Uitate ce chipes e." La insistentele femeii s-a lasat induplecat ca stia ca Retuta lui nu o sa-i dea pace pana cu face ca ea. Ca din intamplare intr-o zi Dinu si cu Profir s-au intalnit, au schimbat cateva cuvinte si Profir l-a invitat acasa sa-l cinsteasca asa, cum se cade pe o caldura de foc, cu o inghetată, lucru pe care Dinu atata astepta şi cam greu s-a lasat comvins sa accepte invitatia. De atunci nu a mai plecat din casa lor, iar el vedea in Safira nu urata si tampa, care de cum scoatea o vorba da cu maciuca in oale, ci averea din carca ei. Ii deveni draga. Spre toamna au facut sui nunta. Dupa nunta Dinu i-a propus socrului sa se ingrijeasca el de birt apoi sa i-l vanda lui oferindu-i ceva banuti, cam la jumatea valorii. Mai tarziu s-a felicitat ca a avut aceata ideie cand dupa nici un an jumatate scumpa lui nevasta a fost intelpata de o viespe si in cateva ore, din cauza socului anafilactic produs de intepatura, s-a petrecut in lumea celor drepti.
Pe chelnerul care nu l-a lasat sa intre l-a ridicat la rang de sef de sala, ca o rasplata ca l-a abitionat si nu l-a dat afara cum isi propusese catranit ca nu-l lasase sa intre in acea zi geroasa.
Cu toate astea el tot venea la Buzau, mai ales ca isi gasise acolo o vaduvioara cu trei copii, care era tare frumoasa si focoasă. De cersit cersea acum din placere, altfel simtind ca ii lipseste ceva, dar mai ales ca vaduvioara asta stia despre el.
Intr-un din zilele pe cand cersea in Piata mare a intalnit un micut cersator pe care l-a luat sub obladuriea lui. I-a placut baiatul ca era tare fasnet si simtitor. L-a invatat cum sa castige simpatia trecatorilor si cum sa se chivernisească si sa puna bani de-o parte, pentru zile negre. Intr-un fel l-a adoptat si mai tarziu l-a indemnat sa faca scoala, ba chiar sa mearga si la facultate, ajutandu-l dupa puteri si avea, mai ales ca atunci cand il vedea isi aducea aminte de copilaria lui. Nicuta, asa il chema pe micul cersator, l-a ascultat si il considera al doilea parinte alui ca parinti cu avea.
Au venit coministii si a ramas fara birt. Nu l-au lasat nici macar sa lucreze in birtul lui asa ca s-a intors mai abitir le meseria de cersator, dar numai in Piata mare din Buzau. Aici era si singura lui bucurie, Nicuta, acum profesor la o scoala dintr-o comuna limitrofa si care nu uitase ajutorul pe care l-a primit. Nicuta niciodata nu l-a ocolit si ici nu a tinut secret relatia lor. Cand s-a asezat la casa lui, casa facuta cu mainele lui dar si cu bani de la Dinu, Nicuta l-a asezat in capul mesii alaturi de tata socru, care se uita cam urat la el ca stia ceine-i. Nicuta si sotioara lui l-a iubit ca pe un parinte si acesta cersea mai putin in Buzau acun schimbandu-si locul de munca la Braila si Galati, unde isi luase si o camaruta. A murit singur doar cu gandul la Nicuta al lui, cam prin anii 1965-66 caruia , simtind ca ii vine sfarsitul i-a lasat o scrisoare si un testament si se spune ca in camaruta lui s-au gasit sub saltea 43 de cecuri cu castiguri in masini si patru cu cate 10000 de lei, toate pe numele lui Nicuta, copilul lui de suflet. Ganditi+va ce valoare aveau cand o casa bunicica in noile cartiere muncitoresti, costa intre 50-60 de mii lei

Si maine este o zi... poate mai buna!

in cafenea intra Dansatoarea imbracata cu fuste multe si colorate. acordurile chitarii se intensifica acompaniate de ritmul palmelor, capatind treptat dimensiune de furie, strigat, protest. din sufletul chitaristului razbeste totusi umilinta. dansatoarea isi tine portul mindru in timp ce picioarele se pierd in agitatia sacadata cu care lovesc podeaua. din cind in cind inclina capul intr-o parte, incununat de bratele lungi si subtiri, privirea indreptata cind in jos cind si-o ridica spre spectatorii care bat palmele din ce in ce mai excitati. patrunde adinc acolo unde atinge. spectatorii tin ritmul din ce in ce mai infocat, atmosfera se incinge, amenintatoare. bratele Dansatoarei, blinde si bine proportionate, cind se inalta in delir cind cad abandonate in timp ce Chitaristul alterneaza intre rivalitate si supunere la picioarele unei zeite.

“Olé!”

… si deodata Dansatoarea pare cuprinsa de nebunie convulsiva, isi arunca parul ca marea involburata ce ii acopera obrajii congestionati. privirea arde de infinita furie, podeaua sufera sub loviturile picioarelor necontrolate. ritmul sacadat devine un strigat continuu in timp ce toti sint cuprinsi de o emotie incontrolabila, in asteptarea unui orgasm imanent care sa-i elibereze. toti bat palmele uitind sa respire, ea este flacara...

...vantul ii sufla ziarul de care uitase in mainile sale. amintiri din alte timpuri il dusera departe. parea ca uitase de visul sau… o uitare impusa! cursul vietii il dusese pe alte carari. sa inveti sa uiti este intelepciune. anuntul din ziarul de astazi il simtea ca un flash venit dintr-o alta viata. ca un fulger ce s-a gandit sa-l trezeasca din amortiri. o promisiune facuta siesi, nu-i putin lucru.
statea pe trotuarul acela, inmarmurit. figura lui gri se pierdea in multimea trecatorilor. oamenii treceau pe langa el… le auzea pasii grabiti ca un fosnet de frunze moarte. incerca sa inteleaga ce simte. daca l-ai fi privit o secunda, ai fi crezut ca este un atlet ce tocmai a incetat o cursa lunga si obositoare, a trecut linia de sosire, dar continua sa isi dramuiasca energia, din obisnuinta. isi asculta gandurile…

bunicul lui, taran cu ceva avere si mai citit un pic avea o mare placere cand mergea la Bucuresti cu diverse treburi. asta se intampla de cateva ori pe an. întotdeauna se imbraca in "haine nemtesti" elegant şi ferchezuit de doar mainele batatorite de plug il tradau. dupa ce-si termina treburile musai mergea pe Lahovari unde era un birtulet tare intim si placut "LA profir", unde consuma o cinzeaca de mastica, o friptura garnisita cu cartofi prajiti si doi mici si o salata nemteasca. se cinstea cu o sticla de Fancusa de Dragasani. atunci uita de toate treburile si necazurile si se simtea "boier" cum ii placea sa spuna. toate astea pana intr-o zi cand a descoperit cine-i patronul birtului si cand cu obida a hotarat sa nu-i mai calce pragul.
in urbea lor prin anii 30, din secolul trecut, in fiecare zi de sambata si duminica in Piata mare cersea unul Dinu, poreclit pe drept Milogu. avea un anume fel de a cersi si toti il simpazizau si nu era trecator să nu-i puna un bănut in palma intinsa, curata, nu ca a altor cersatori mizerabili si zdrenturosi, in care pastra era mereu o moneda. omul cersea dar cu o anumita demnitate:
"Di dai vere si matale,/ceva parale,/ca-i ziua matale, /ca sa traiesc si eu,/dati-ar Dumnezeu mii si milioane in buzunar.."; de aceia ii se mai spunea si "poietul" iar multi sustineau ca ar fi de vita nobila, scapatat.
intr-una din zilele de vizita la Bucureşti, ca deobicei a mers la birt"la Profir". era plin ochi. chelnerii, care-i luase seama ca era un client cu dare de mana, de cum l-au vazut au facut pe dracu-n patru si i-au asezat intr-un colt o masuta nu mai mare decat o batista, probabil un piedesta de flori si i-au adus ceea ce stiau ca are obiceiul fara sa apuce sa dea comanda. Vazand atata clientela a intrebat ce se intampla. "Patronul sarbatoreste zece ani de cand a cumparat birtul si si-a invitat prietenii la sarbatoare. asa ca, nene Ghiorghita, azi consumatia e pe gratis." "si ciene-i patronul?" "rabdare că o sa apara imediat."

… o pisica tarcata ii trecu printre picioare si-l trezi din amintirile ce i se perindau prin fata ochilor. oare de cat timp statuse acolo ca o statuie? isi lua inima in dinti si trecu pragul cafenelei ce era de vanzare.

un miros de inchis il izbi de la primul pas. cu o prima privire isi forma o imagine de ansamblu: mesele din lemn lacuit, cu picioare labartate si colturile roase erau asezate in dezordine pe cimentul cu mozaic. scaunele parca iti vorbeau. servete cu patratele adaposteau frimituri ori pete de grasime. o tejghea cu pretentie de bar trona in fundul incaperii. In spatele ei un individ intre doua varste, buhait de la atata bautura, cu parul slinos si manecile suflecate, il intreaba nedumerit: ” pe cine cauti matale?”. ii intoarce intrebarea cu un zambet si-i spune cu tonul cel mai politicos posibil ”am venit dupa anuntul din ziar. e de vanzare locul acesta, asa-i?” . in timp ce-l asteapta pe domnul din spatele tejghelei sa raspunda, se gandeste la discrepanta dintre cafeneaua amintirilor lui si aceasta. fusese in multe cafenele de-a lungul vietii. constient sau nu, cauta sa gaseasca o alta care sa-i umple golul lasat de ziua aceea in care cafeneaua lui fuse demolata...

___________________________________________________
daca n-ai sa mai fii tu, am sa fiu si eu un om obisnuit...

va trimit aici ce s-a scris pana acum, intr-un intreg, si va las mai departe sa continuati voi...

--------------------------------------------------
titlul: cafeneaua punct com

locatie: bucurestii anilor 40 pentru inceput. si cel al anilor 90 apoi.


introducere: un pusti la vreo 14 ani vinde ziare, ca sa-si faca bani de buzunar. e iarna, i-e frig, ar vrea sa se adaposteasca... intra intr-o cafenea, sa se incalzeasca, sub pretextul ca vinde ziare. admira in taina viata de acolo. isi face un vis, o promisiune ...cand voi fi mare, voi fi patronul unei astfel de cafenele

**
cu el citind titlurile ziarului ce-l vinde, ascuns intr-un colt al cafenelei , se face trecerea timpului si iata acelasi ziar, dupa 50 de ani, titlul pe pagina de anunturi local de vanzare, cafenea retrasa, vad bun, vand convenabil. un barbat trecut de prima tinerete incercuie anuntul. impatureste ziarul. se ridica si porneste spre locatia cu pricina

***
... ajuns pe calea plevnei, vede cladirea alb-cenusie, cu peretii scorojiti de la distanta. era o casa, care precis a apartinut candva unei familii de mici burghezi, mai mult lata decat inalta. usa din lemn masiv, cu geamuri murdare si mult prea prafuita, era intredeschisa. parca il invita sa-i treaca pragul. scoase ziarul din buzunar, il despaturi si citii din nou anuntul... da, aceasta era locatia! brusc sunetul masinilor si vorbele oamenilor din jur se transforma in rasete senzuale de femei frumoase si clinchete de portelanuri ciocnite in graba.

***

poarta niste pantaloni gri de stofa de lana, putin prea scurti - cat sa-l rusineze cand il priveste o fata - . camasa cu frunzulite verzi ii e putin roasa la guler. de la atata spalat. puloverul verde cu gri i-l tricotase tanti margareta iarna trecuta din resturile adunate de pe la cucoane. haina de iarna, nu era decat un pardesiu ce-l mostenise de la frate-su mai mare. caciula nu purta niciodata. intra in cafeneaua pina de lume, pentru a cata oara? o considera cartierul lui general. traseul ce-i era destinat pentru impartirea ziarelor, trecea negresit prin fata ei. si in fiecare zi aproape intra sa-si salute oaspetii. de cate ori nu-i urmarise de la distanta, in timp ce-si beau cafeaua, ceaiul sau brandy-ul? femei cu frizuri buclate si parul lucios, cordelute subtirele, margele care sticleau in lumina difuza a cafenelei, barbati eleganti care fumau si discutau aprins - cunostea toti clientii fideli, le stia obiceiurile si gusturile, toaletele si felul in care zambeau sau salutau. privirea ii pica la masa dinspre centru... o dama blonda si decoltata cu pielea aurie si ochii viorii, cu rochie neagra si manusi negre pana la cot bea sampanie si rade cam teatral catre un barbat foarte bine, cu obraji roz si frac impecabil. incearca sa-l prinda in mreje. langa ea, o cucoana in varsta da nota respectabila tabloului. le zambeste pe ascuns. ar fi vrut sa se duca la masa lor, sa-i sarute mainile inmanusate frumoase doamne, privind-o in ochi... roseste, numai la gandul ca el, un baietzandru de altfel, ar fi atat de indraznet; ...este la ''varsta ingrata'' si o simpla privire ascunsa ii este de ajuns pentru un vis efemer de-o noapte...
la o alta masa sunt trei persoane: o doamna planturoasa imbracata intr-o rochie aurie cam de 45 de ani...rochia este intinsa bine peste corsetul strans pe trup...pe cap are o toca neagra cu voaleta ridicata si in maini are manusi negre incheiate cu nasturei mici...soarbe dintr-un pahar un cocktail rozaliu cu o visina mare zacand la fund...soarbe cu ochii-nchisi si tine paharul cu amandoua mainile...in stanga ei este un domn cam de aceeasi varsta, jovial, cu o dantura impecabila de care e constient...bea un martini rosu, sec si povesteste doamnei cum a fost la cursele de cai...este imbracat cu un costum de culoarea castanei si pe masa, langa scrumiera si-a asezat melonul de culoarea cafelei cu lapte...
in dreapta doamnei este un barbat foarte tanar, aproape adolescent...este blond si bea plictisit dintr-o halba de bere...e prima data cand a intrat in cafenea si cerceteaza tacut gravurile de pe pereti...s-ar putea sa fie fiul doamnei...se gandeste sa cumpere un ziar, nu-i bagat in seama si se agata optimist de vraful de jurnale care miros a tus proaspat...

in cafenea intra Dansatoarea imbracata cu fuste multe si colorate. acordurile chitarii se intensifica acompaniate de ritmul palmelor, capatind treptat dimensiune de furie, strigat, protest. din sufletul chitaristului razbeste totusi umilinta. dansatoarea isi tine portul mindru in timp ce picioarele se pierd in agitatia sacadata cu care lovesc podeaua. din cind in cind inclina capul intr-o parte, incununat de bratele lungi si subtiri, privirea indreptata cind in jos cind si-o ridica spre spectatorii care bat palmele din ce in ce mai excitati. patrunde adinc acolo unde atinge. spectatorii tin ritmul din ce in ce mai infocat, atmosfera se incinge, amenintatoare. bratele Dansatoarei, blinde si bine proportionate, cind se inalta in delir cind cad abandonate in timp ce Chitaristul alterneaza intre rivalitate si supunere la picioarele unei zeite.

“Olé!”

… si deodata Dansatoarea pare cuprinsa de nebunie convulsiva, isi arunca parul ca marea involburata ce ii acopera obrajii congestionati. privirea arde de infinita furie, podeaua sufera sub loviturile picioarelor necontrolate. ritmul sacadat devine un strigat continuu in timp ce toti sint cuprinsi de o emotie incontrolabila, in asteptarea unui orgasm imanent care sa-i elibereze. toti bat palmele uitind sa respire, ea este flacara...

***

...vantul ii sufla ziarul de care uitase in mainile sale. amintiri din alte timpuri il dusera departe. parea ca uitase de visul sau… o uitare impusa! cursul vietii il dusese pe alte carari. sa inveti sa uiti este intelepciune. anuntul din ziarul de astazi il simtea ca un flash venit dintr-o alta viata. ca un fulger ce s-a gandit sa-l trezeasca din amortiri. o promisiune facuta siesi, nu-i putin lucru.
Statea pe trotuarul acela, inmarmurit. Figura lui gri se pierdea in multimea trecatorilor. oamenii treceau pe langa el… le auzea pasii grabiti ca un fosnet de frunze moarte. incerca sa inteleaga ce simte. daca l-ai fi privit o secunda, ai fi crezut ca este un atlet ce tocmai a incetat o cursa lunga si obositoare, a trecut linia de sosire, dar continua sa isi dramuiasca energia, din obisnuinta. isi asculta gandurile…

bunicul lui, taran cu ceva avere si mai citit un pic avea o mare placere cand mergea la Bucuresti cu diverse treburi. asta se intampla de cateva ori pe an. întotdeauna se imbraca in "haine nemtesti" elegant şi ferchezuit de doar mainele batatorite de plug il tradau. dupa ce-si termina treburile musai mergea pe Lahovari unde era un birtulet tare intim si placut "LA profir", unde consuma o cinzeaca de mastica, o friptura garnisita cu cartofi prajiti si doi mici si o salata nemteasca. se cinstea cu o sticla de Fancusa de Dragasani. atunci uita de toate treburile si necazurile si se simtea "boier" cum ii placea sa spuna. toate astea pana intr-o zi cand a descoperit cine-i patronul birtului si cand cu obida a hotarat sa nu-i mai calce pragul.
in urbea lor prin anii 30, din secolul trecut, in fiecare zi de sambata si duminica in Piata mare cersea unul Dinu, poreclit pe drept Milogu. avea un anume fel de a cersi si toti il simpazizau si nu era trecator să nu-i puna un bănut in palma intinsa, curata, nu ca a altor cersatori mizerabili si zdrenturosi, in care pastra era mereu o moneda. omul cersea dar cu o anumita demnitate:
"Di dai vere si matale,/ceva parale,/ca-i ziua matale, /ca sa traiesc si eu,/dati-ar Dumnezeu
mii si milioane in buzunar.." de aceia ii se mai spunea si "poietul" iar multi sustineau ca ar fi de vita nobila, scapatat.
intr-una din zilele de vizita la Bucureşti, ca deobicei a mers la birt"la Profir". era plin ochi. chelnerii, care-i luase seama ca era un client cu dare de mana, de cum l-au vazut au facut pe dracu-n patru si i-au asezat intr-un colt o masuta nu mai mare decat o batista, probabil un piedesta de flori si i-au adus ceea ce stiau ca are obiceiul fara sa apuce sa dea comanda. Vazand atata clientela a intrebat ce se intampla. "Patronul sarbatoreste zece ani de cand a cumparat birtul si si-a invitat prietenii la sarbatoare. asa ca, nene Ghiorghita, azi consumatia e pe gratis." "si ciene-i patronul?" "rabdare că o sa apara imediat."

… o pisica tarcata ii trecu printre picioare si-l trezi din amintirile ce i se perindau prin fata ochilor. oare de cat timp statuse acolo ca o statuie? isi lua inima in dinti si trecu pragul cafenelei ce era de vanzare.

un miros de inchis il izbi de la primul pas. cu o prima privire isi forma o imagine de ansamblu: mesele din lemn lacuit, cu picioare labartate si colturile roase erau asezate in dezordine pe cimentul cu mozaic. scaunele parca iti vorbeau. servete cu patratele adaposteau frimituri ori pete de grasime. o tejghea cu pretentie de bar trona in fundul incaperii. In spatele ei un individ intre doua varste, buhait de la atata bautura, cu parul slinos si manecile suflecate, il intreaba nedumerit: ” pe cine cauti matale?”. ii intoarce intrebarea cu un zambet si-i spune cu tonul cel mai politicos posibil ”am venit dupa anuntul din ziar. e de vanzare locul acesta, asa-i?” . in timp ce-l asteapta pe domnul din spatele tejghelei sa raspunda, se gandeste la discrepanta dintre cafeneaua amintirilor lui si aceasta. fusese in multe cafenele de-a lungul vietii. constient sau nu, cauta sa gaseasca o alta care sa-i umple golul lasat de ziua aceea in care cafeneaua lui fuse demolata.
----------------------------------------------------------
___________________________________________________
daca n-ai sa mai fii tu, am sa fiu si eu un om obisnuit...

Vedeti voi, eu vorbesc despre mediocritatea oamenilor in general si ea fiind reflectata in acest act in particular. Vezi tu Yuki care e prinsoarea ca de la inceput actul de casatorie (contractul) are functie de valorificare calitativa (poate chiar cantitativa in unele cazuri, cine stie, in ceea ce priveste longetivitatea), dar in cele din urma... Bine, daca cei doi "insuratei" sunt itr-atit de potenti sa-si pastreze dragostea lor nestirbita, nu doar in suflet dar si in cap (adica cugetul lor sa nu devina ispitit sa atace acest sentiment al inimii lor prin itrebarii si ginduri dubioase, de indoiala), BRAVO LOR!!! Dar daca totusi se intimpla asa "rahat" ca cei doi vor sa divorteze, pai atunci contractul respectiv despre care vorbeam eu vine sa aiba deja un rol profanator al sentimentului insasi si induce in spectrul meu de privire al acestui "edificiu de casatorie" care ar trebui sa ramina pina la sfirsit pur si curat o urma materiala, interese pudice, meschine in loc sa joace rolul de a contribui la reconstructia si "reedificarea" acestei comuniuni sacralizate deja chiar... pu ca la urma urmei pentru aceasta ar trebui sa luptat si nu pu distrugere, destramare, stirbire, profanare, birfire... ma intelegi?

Acum, cand colindele, toate nascute sub zapezi, aduc cu ele mireasma de Iisus nascut in iesle,
simtim si noi tot mai tare atmosfera de Sarbatoare ce se apropie. Deschideti usa si lasati spiritul Craciunului sa va intre in casa! Deschideti inimile si lasati Bucuria si Implinirea sa va intre in suflet!
Deschideti larg bratele si imbratisarea voastra calda, vorba buna si gandul curat sa fie cel mai de pret cadou pentru cei dragi!
Fie ca Iubirea, Intelepciunea, Increderea si Generozitatea sa va calauzeasca pasii in noul an!
La multi ani!
Cu drag, Gigi

Nu cred sa fie nevoie de un compromis, e nevoie doar de mai multa demnitate si convingere in principii personale, in educatie elementara, e nevoie de mai mult umanism, e nevoie de mai multa impacare cu sine, e nevoie de mai multa cunoastere a nevoilor intelectuale si a celor materiale.
E nevoie de un pic de... intors capul in urma, renuntand la jokingul psihic futurist imbuibat de viteza luminilor colorate ce-ti ataca retina la fiecare clipit, ori la zgomotul de fond al muzichiilor aproape interlope.
Am baut un vin ori un rachiu cu oamenii locului din satele maramuresene, am ras impreuna de povestile de pomina din copilaria lor cruda, ne-am bucurat si am facut misto de dacia lu` Pandelica, am amutzit la suspinul amar al batranelor bunicute, am adormit in shura de ma gadilau paiele prin nas la fiecare adiere de vant. Am calarit murgu` in picioarele goale pe dealuri, am dus vaca la pascut pe islazul dinspre padurea din Lucacesti, si cate si mai cate... ca nici mintea mea de acum nu le mai poate cuprinde pe toate.
Insa asa cum este si firesc lucrurile frumoase sunt scoase in evidenta de lucrurile mai putin frumoase.
In vara anului trecut am avut placerea sa intru in contact pentru cateva saptamani cu o alta lume ... identica in parte cu lumea noastra a vechiului sat romanesc. Desi "haituiti" de cuceritorii spanioli, credinta in principii, demintatea, bunul simt exagerat, frumusetea nebuna a sufletelor lor, educatia simpla dar solida au facut ca identitatea satului din Peru sa ramana aproape intacta.
Si ei sunt saraci, umbla desculti (nici macar opinci), unii oameni sunt atat de saraci ... de....... dar niciodata nu si-au vandut vesul cel vechi de pe cap...(cusut de strabunica lui... femeie respectata in sat) pe care eu il doream cu nebuna staruinta. Concluzia o trage ficare.
Noi sa fim sanatosi.

Am spus ca ma inchid in carapace... da, dar sensul era propriu. Nu ascund ce simt sau gandesc ci ma feresc de oameni, inchid usa, telefonul, chiar si televizorul, ca sa nu primesc nici influente.
Si, da, s-a intrat si cu incaltarile la mine in suflet... am fost zgariata, murdarita de noroi sau prafuita... Si, la fel, m-am incuiat si am "facut curat". Yoga, psihologie, si ce am mai stiut eu sa fac. Si nu i-am blamat; asa au stiut ei sa intre, sau asa au vrut. Nu ma obliga nimeni sa pastrez pe cineva in preajma; e alegerea mea daca ii accept bocancii ori ba. Si nu mi-am facut niciodata griji pentru cat inteleg (sau nu) din mine... au si ei aceeasi posibilitate de alegere. Uneori e suparator sa nu intelegi, dar alteori e chiar placut sau incitant. De ce, altfel, am mai dialoga? De ce s-ar mai fi inventat cuvintele?
Uite ca nici tu nu intelegi... NU ma simt "prea mica pentru aceasta lume", de fapt nici prea dornica sa mor maine. Dar spuneam (urmand tema conferintei) ca nu am datorii, nici pe ceilalti nu-i simt datori, am spus tuturor ce simt, si nu mai astept nimic IN ACEST MOMENT. Si nu e pesimism. Nu spun ca n-ar mai fi nimic pe lumea asta pentru mine, ca n-ar mai merita sa traiesc, ci ca, repet, in acest moment nu iubesc, nu urasc, nu dispretuiesc si nu-mi place nimic. In sensul acesta sunt lipsita de sentimente, in nici un caz nu pot spune ca ele nu sunt pe-acolo, pe undeva, asteptand o singura scanteie ca sa izbucneasca. Tot in sensul acesta sunt lipsita de dorinte. Chiar nu am niciuna acum si nici un plan de viitor... poate doar... sa ma duc sa-mi mai iau capsune din frigider :)
Nu mi-e teama de sentimente, nu mi-e teama de durere (ce nu te omoara, te intareste... sau poate ca te "tabaceste"), cred ca e un handicap al simturilor sa nu simti. Orice. Mi-e teama doar de platitudinea asta a mea de acum, care sper sa nu se intinda la infinit.
Si nu e adevarat (doar) ca ma simt singura. Chiar sunt. Adica, la modul propriu. Da, am prieteni adevarati si nu ma simt deloc singura in preajma lor, dar ei nu locuiesc cu mine si au vietile lor din afara prieteniei noastre. Iar eu, cea mai mare parte din timp, sunt singura.
Ok, sa lasam cinismele mele... sunt deprimante. Sa vorbim despre vise in care zburam...:)
Stii, chiar am visat. Dar, exact ca un pui de pasare, in visele din copilarie, ma ridicam cate putin de la pamant, apoi mi se facea frica si cadeam. Vis dupa vis, am invatat zborul... intai temator si aproape de pamant (ca sa nu cad prea de sus :)))), apoi din ce in ce mai curajos...
Nu-ti pot descrie (dar cred ca stii deja cum e, daca spui ca visezi si tu asa ceva) cum a fost cand m-am inaltat pentru prima data in tarie, fara teama, plutind liber pe curentii de aer, dandu-ma peste cap in loopinguri indraznete si rascolind puful norilor. :)
Si, iti vine a crede sau nu, chiar in vis imi spun: "de ce-as fi trista? Eu stiu sa zbor... aproape am atins desavarsirea zborului!" Mda, chiar si in visele in care zbor imi simt sufletul apasat uneori...:(

in lada de zestre, pastram amintiri
parfum de petale, arome de spini
cand vaca-i lila, iar laptele-i alb
marmota se-agita iar ursu-i strengar
privesti cum tricoul devine curat
sunt prostioare, le pui la pastrat.
din abur de suflet, reanvie o hora
iar langa tzambal i-o vioara sau doua,
bunicul se-ascunde, si-o lacrima-i jos
(ba sa stii ca obrazul meu e mai frumos)
bunica-mpleteste manusi, ciorapei
(cine pe site se uita dupa ei?)
sunt toate-amintiri cu parfum de hai-hui
sau de-"a fost odata"
si.........sa-ti pui pofta-n cui.
deschizi iar sipetul
privesti la comori
nepotii nu cred
doua lacrimi surori.

Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbeşte enorm de mult, o lume în care nu mai există loc şi timp pentru tăcere, dar, în acelaşi timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existenţa prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puţine cazuri am găsi un rost al existenţei, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înţelepciunii şi al cuminţeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipseşte, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naşte anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur şi simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuşi un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existenţial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viaţă, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viaţă, decade în non-viaţă, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existenţe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiţi de sens, de valoare, de demnitate. Deşi dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viaţă, de gândire şi chiar de simţire. Neavând Adevărul, îşi permit să impună „adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură şi imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase şi propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime şi lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare şi universale. Nimeni nu se mai sinchiseşte să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghiţim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce şi complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieţii. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce şi cum să gândim şi chiar cine suntem. De acum putem dormi liniştiţi!
Putem fi fericiţi! Altcineva răspunde de noi şi pentru noi. Partea noastră de existenţă constă în a ne lăsa moale, diafan şi visători în voia unuia sau a unora care „riscă” totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zideşte societatea actuală. Acest sărăcăcios articol îşi propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Şi voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărţi este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte doreşte să îl transmită cititorului. Iar în cazul de faţă avem un mesaj cu totul anti-creştin. Dacă m-aş adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstraţie complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi şi conştiinţe ce trăiesc în şi pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa...
E drept, suntem creştini. Suntem, prea mulţi dintre noi, pentru că aşa ne-am născut, aşa sunt şi cei din jur, pentru că astfel şade bine. Dar care sunt coordonatele şi condiţiile acestui creştinism nu prea ştim. Iar golul acesta de cunoştinţe şi de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam şi mai sus: aşteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce şi când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar şi în punctul esenţial al existenţei oricăruia dintre noi: cunoaşterea şi iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăşi incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conştiinţe. "Adevărul” a ieşit la suprafaţă. Până şi cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaşte de acum ceea ce au gândit, ce au trăit şi ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înţelegerii acestui dificil creştinism...
Nu îmi voi permite să relatez conţinutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înţeles că este arhicunoscut. Simpla pronunţare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toţi ar fi vrut să îmi spună:”Aşa, deci ai aflat şi tu!” Dar apoi toţi se încruntau puţin şi parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzaţional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici şi slujbe, din care mulţi nu înţeleg nimic, simţeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspiraţie a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspiraţie”! Şi, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, şi să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspiraţiei”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns ştiinţific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost şi nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Nu I se neagă existenţa istorică. Nu se mai face asta, căci până şi ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toţi ceilalţi. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic şi cu alură harismatică. Toate bune şi frumoase până ce acest Iisus îşi găseşte şi nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut şi copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrăţişa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită şi voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soţia lui era acasă şi nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriaşă conspiraţie a Bisericii, care a considerat necesar să „fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile şi să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafaţă, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant şi chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmaţiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de boltă” a acestui roman. Ce urmăreşte la urma urmelor, care se dovedeşte a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăşi desfiinţarea, negarea calităţii de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existenţe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conştiinţelor şi ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului şi morţii. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate şi un profet al conştiinţelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calităţi supranaturale şi apoi afişat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice şi de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieţi, lipsite de sens, de valoare şi de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existenţa s-a consolidat pe un mit plin de artificii şi de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit şi au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăieşti şi să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu îşi mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Şi atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri măreţe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaşte niciodată „adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-şi lase cititorul în ceaţă şi să lase cortine peste simple supoziţii. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut şi el în urma unei relaţii sexuale la limita animalicului. Nu a săvârşit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârşi. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător faţă de autorităţile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuşi bine! Cu toate condimentele necesare unei vieţi „frumoase”: reputaţie, ucenici, bani, desfătări şi până şi o viaţă sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit şi basta! Mă întreb de ce o viaţă atât de comună şi totuşi atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător şi idealist. Dar...
În Numele şi cu puterea Lui s-a ridicat şi încă există ceea ce D.B. numeşte parcă cu greaţă „Biserica”. Pentru El au murit prea mulţi creştini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoşătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile şi imposibile. Pentru El încă se mai învaţă demnitatea, adevărul şi iertarea. De două mii de ani ne ţine vii un mit ce abundă în minciună şi în compromis? Am crezut oare, noi şi strămoşii noştri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viaţă şi...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învăţăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtăşit? Erau pâine şi vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deşarte speranţe. Ai crezut în învierea morţilor, în învierea ta? Te înşeli, prietene. Cum a sfârşit „profetul”, aşa sfârşi-vei şi tu. Pământ şi cenuşă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă şi consideră corect a nu săvârşi păcate? Nu ai ştiut să te bucuri de viaţă şi ai fost minţit o viaţă întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca nişte animale. Care vin de nicăieri şi merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri şi mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veşnic. Totul este aici şi acum. Ridicol, trist şi lamentabil.
Dar cine este această „Biserică” care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greşeşte în mod voit din start, refuzând, conştient sau nu doar cel rău mai ştie, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afişează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greşelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinţii şi de Taina Ortodoxiei? A simţit cumva că Hristos este viu în, prin şi pentru Biserica Ortodoxă? De ce se fereşte de Adevăr, susţinând totuşi că propagă adevărul?
D.B. vorbeşte la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuşi o instituţie? Şi cum îi poate fi frică unei instituţii? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze şi să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt aceşti oameni ce formează „Biserica”? Apostolii, care au murit crucificaţi, decapitaţi, schingiuiţi sau torturaţi? Martirii, milioane şi zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea şi adevărul? Dacă nu aceştia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiţă pe cei naivi, pe cei retardaţi...
Citez iarăşi! „Istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe religioase minime a cititorilor! Şi prea des îi reuşeşte!
Deci vorbim de primele trei secole ale creştinismului. Şi noi admitem existenţa unei prigoane, a persecuţiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuţiile au fost duse de autorităţile romane, în speţă păgâne, împotriva creştinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creştinismul şi nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alţii?! Violenţa amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creştini, care susţineau cu preţul vieţii un adevăr negat azi de mii din speţa lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credinţelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaştem în tendinţa feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost şi El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpăţânare, a ucis mişeleşte nenumăraţi păgâni, a distrus credinţe străine de ale ei şi, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpăţânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înţeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoţi pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existenţa unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credinţă şi de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înţelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârşit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă şi de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deşi studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziţiei Catolice la 4500 de oameni (bărbaţi şi femei), D.B. susţine că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greşeşte la moarte.
În numele cărei libertăţi se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil şi veşnic? Şi dacă Biserica este aşa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască şi să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoştinţele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să îşi exprime, să îşi formuleze adevărul de credinţă. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veşnic viu. Iar Biserica Îl cunoaşte, trăieşte în El, pentru El şi prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii şi Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacţia pe care o are organismul uman atunci când este ameninţat de viruşi ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine şi propria învăţătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veşnic şi indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” şi de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „frică” de viruşi, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruşi în cadrele proprii de vieţuire. A te apăra nu înseamnă a urî şi nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe şi astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice şi în privinţa Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morţii şi nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân şi-ar dărâma propria poziţie şi şi-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârşire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – şi propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparţin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împăraţii păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulţi creştini, au ridiculizat sau au blamat învăţăturile creştine. Şi nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El şi un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută şi, în acelaşi timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimeşte ca un muritor pe Cruce şi înviază a treia zi – o învăţătură ce greu poate fi acceptată raţional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi şi următorul aspect: ştim că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat şi Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează şi cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanţi la Cină. Iar eu nu înţeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar şi cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanţi la Cina cea de Taină! Paisprezece participanţi sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde stă „adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „muşcată” minciuna lui D.B., trebuie să înţelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâţi de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere."
Poţi confisca în totalitate adevărul? Poate această curioasă „Biserică” să mintă cu neruşinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra şi nu a putut arăta lumii acest aşa zis mesaj universal? Şi dacă Iisus a fost doar un om, păcătos şi muritor ca şi noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toţi cei ce deţineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creştini trăiesc şi au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu s-au simţit manipulaţi, manevraţi, minţiţi, dirijaţi, ostracizaţi etc. Au fost prea mulţi dintre ei fericiţi. Au gustat demnitatea şi verticalitatea morală. Au avut idealuri veşnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Şi care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă şi inumană instituţie, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Aşa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei şi ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiţionată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie şi veselie. O continuă afirmare la înălţarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, răneşte şi întunecă propriul suflet şi inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înţeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veşnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecinţe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar şi plin de viaţă. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut şi copii. Biserica, începând cu Petru, o urăşte pe „însoţitoarea Mântuitorului” şi ascunde o bună parte din viaţa şi învăţătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biserică „utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Şi nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea şi poziţia unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înţelegem că Biserica ne-a castrat moral şi fizic pe toţi, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu îşi ascunde apartenenţa la mişcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui şi ar elibera de acum perimatul mesaj creştin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învăţături preluate din hinduism, brahmanism şi budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creştinism, ca să facă învăţătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli şi, totodată, obsedaţii sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinenţă înainte de căsătorie, la monogamie şi la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal şi nu prin foc şi sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviaţie carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „eliberează” pe om. Îl eliberează de condiţia sa umană, pentru o condiţie animalică, fără nici o oprelişte, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Priveşte bine situaţia şi condiţia (i)morală a societăţii în care trăim şi îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect ţin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut ameninţată sau terorizată de nişte obsedaţi. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim şi pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găseşte-l tu însuţi la cei ce s-au „eliberat” de Biserică şi trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi şi fericiţi? Priveşte la cei ce au o viaţă sexuală intensă şi care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanţi „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afişată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte şi patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaş unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viaţă. Şi, mai presus de toate, veşnicie.
D.B. nu aminteşte nimic din ceea ce oferă „adevărul” lui după trecerea pragului morţii. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e ţărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franţa. Să înţelegem că era franţuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiţă nobilă iudaică şi că Hristos a trăit doar între graniţele iudaice! Va fi ajuns din greşeală şi în Franţa?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creştinism”, susţine D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuşi prea multe aspecte autentice, unice şi inconfundabile. Iertarea şi iubirea duşmanului şi Dumnezeul întrupat. Mila şi îngăduinţa nelimitată, dar şi Naşterea dintr-o Fecioară. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi Învierea Lui din morţi. Puterea inexplicabilă a iertării şi a dragostei, a abstinenţei, a disciplinării morale, dar şi bucuria de a trăi, de a simţi, de a iubi pe Cel ce totuşi există. Suferinţa inevitabilă în viaţa tuturor celor ce cred şi iubesc pe Hristos, dar şi puterea demnităţii, a verticalităţii, a purităţii. Şi lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună ştiinţă şi în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viaţa lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existenţa Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admiţând existenţa Ei, ar fi periclitat pretenţiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinsteşte Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în aşa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veşnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate şi împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veşnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în aşa-zisa „minciună” împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverşunare...
„Practica sacră – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului”, ne învaţă din nou D.B.
De ce nu au supravieţuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supravieţuit societăţile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadenţă şi prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest aşa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esenţial al făpturii numită „om” şi anume sufletul? De ce toţi cei care s-au lăsat integraţi în această „practică sacră” au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulţi în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacră” se poate împlini până şi cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până şi minori, ajungând la perversiuni şi imoralităţi inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul şi condiţia cunoaşterii şi comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce ţin de instinct, pe care le săvârşeşte orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce această „uniune sacră” este atât de impersonală, atât de pasageră şi atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii şi cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înţelegem că doar cei activi sexual pot cunoaşte pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos şi implicit Biserica admite mame demne şi cinstite, surori curate şi împlinite moral şi intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea şi inocenţa ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creştin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinsteşte. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreţinerea nutritivă a vieţii. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenţei organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotaţii sexuale. Aceasta pentru a ţine cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă şi o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă şi Îl primeşte un alt „el”. Rolul femeii este de a naşte preoţi, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinţi viaţa peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujeşte o Liturghie care sfinţeşte o existenţă ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârşire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârşite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viaţa lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuşi un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viaţa este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula nişte rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viaţă, maternitate, dăruire, candoare şi lumină. Este un obiect sexual, mascat în aşa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe acelaşi cântar? Ceea ce cuprinde ultima naşte sfinţi, martiri şi genii ai adevărului şi
şi demnităţii. Ce naşte prima însă? O generaţie de obsedaţi sexual, o generaţie lipsită de ideal, de frumuseţe, de cultură şi de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral şi El, Care să le îngăduie şi chiar să le susţină toate căderile, păcatele şi patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în braţele Sale iubitoare pe cei pătimaşi, pe cei înlănţuiţi de păcatele trupeşti. De aceea D.B. şi cei de teapa lui s-au gândit să „fabrice” un „Hristos” murdar, josnic şi mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum că „Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învăţătură ce susţine o viaţă imorală şi se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranţa faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esenţialul! Ele aparţin unei comunităţi monastice, cu reguli de vieţuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinenţă ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuşi Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunităţi.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susţin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire şi însăşi această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de vieţuire era unul ascetic, cu stricte norme morale şi cu o vie credinţă în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos şi apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul îşi iubeşte mama şi apără demnitatea, integritatea şi numele acesteia. Toţi cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea acelaşi sfârşit ca şi el.
Articolul de faţă se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viaţa sa din dulcea demnitate, din credinţa şi dragostea faţă de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărţi. Satana are şi el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliştii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o făţişă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiţi de necredinţă, imoralitate, incultură şi egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari şi întunecaţi moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoşaţi sufleteşte nu văd soarele decât în bălţile de noroi şi de mizerie ale acestei lumi. Şi consideră că soarele e strâmb, murdar şi negru, aşa cum le este şi lor inima şi conştiinţa.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubeşte, va rămâne pentru veşnicie în Adevăr!

fiecare cade in capcana potrivita lui: credinciosul in cea a indoielii, ateul in cea a mandriei (slava desarta) iar omul cu inclinatii spirituale in cea e lumilor virtuale. Si cu totii la un loc in capcana senzualitatii, poarta cea mai larga a iadului. E dureros sa afli ca o persoana abia intrata la liceu s-a se apucat de studiat Evola si dupa ce a parcurs un sir de autori New Age a trecut la practica pranayama. Am avut si eu anumite experiente (dar dupa liceu) insa cel putin credeam in Dumnezeu si nu citisem nimic ocult (multumesc Celui de Sus ca ma ferise)... la mine problema a fost mai tarziu, cand am intrat direct in Yoga Sutras a lui Patanjali (adusa din India) si mi se parea ca tot ce mi se intamplase capata un sens; cunoscusem persoane si locuri care de la prima vedere mi-au dat senzatia teribila de deja-vu, apoi mi-a cazut in maini o carte despre Edgar Cayce si alti vizionari; asta a pus gaz pe foc: tot ce simtisem ani si ani era confirmat si explicat acolo (prin doctrina reincarnarii). Se incuraja o evadare din lumea asta - care oricum pare atat de mizerabila si nedreapta de parca-i facuta anume sa fugi de ea prin auto-distrugere. Privind in urma realizez ca ce m-a tinut in viata a fost faptul ca aveam botezul ortodox - ingerul pazitor incredintat atunci te insoteste toata viata, mai de aproape sau la distanta, in functie de cum te porti si cat de des te rogi sau mergi la biserica. Daca ne-ar lasa, a doua zi am fi morti la prima trecere neatenta a strazii sau accidentati grav la coborarea scarilor, taiatul feliei de paine, etc. In plus acest inger ii tine la distanta pe eventuali agresori de care nu stim si care-s pe cale (cu sau fara voia lor) sa ne faca un rau. Ideea ca Iisus a fost un maestru este o manipulare abila facuta pt. cei destul de lucizi sa inteleaga faptul ca invataturile din Evanghelii sunt corecte, ca acel om a iubit adevarul si cuvintele sale sunt adanci. Daca cineva ar veni precum comunistii rudimentari cu afirmatii de genul: "a fost un nebun care vorbea numai prostii" n-ar convinge multi - omenirea a mai evoluat intelectual, asa ca se vine cu ideea: "da, Hristos a spus lucruri interesante si profunde, dar le-a invatat de la maestrii Egiptului si Indiei; el e doar om (care se mai si insela uneori, involuntar desigur)". Negarea divinitatii lui Iisus, care duce la posibilitatea ca el sa se fi inselat, nu e asa grava (dupa cum ne zice chiar Iisus) ca negarea Cuvantului sau (despre care ne spune ca vine prin el de la Tatal nostru si este insasi Viata- Duhul Sfant - vezi Geneza: "La inceput a fost Cuvantul..."), deci respingerea Cuvantului (transmis in forma pura de o fiinta de lumina, fara pacate, sub forma Evangheliei) nu se va mai ierta nimanui. Initial Judecata divina trebuia sa urmeze imediat dupa propovaduirea Evangheliei de catre apostoli in cetatile Iudeii si "la neamuri" (nu si in Samaria, de unde Iisus impreuna cu apostolii a fost izgonit) si caderea Ierusalimului; dar prin sacrificiul apostolilor primit de bunavoie de ei din dragoste pentru semeni s-a obtinut un ragaz pentru a se mantui si altii. Fara jertfa continua a marturisitorilor, preotilor si monahilor de atunci pana azi, omenirea s-ar fi prapadit demult iar universurile virtuale sau carnale in care se delecteaza ocultistii, desfranatii- pagani sau "crestini", yoghinii, New Age-rii, etc. ar fi ars de mii de ani. Au aparut carti ale unor fizicieni de top si o emisiune pe Discovery despre Universuri paralele; noi traim in acest spatiu tridimensional, dar cu deschideri spre alte 7 sau 8 dimensiuni. Ei bine, prin deschiderea (incompleta) a unor chakre in tehnici yoga, reiki, etc. dar si prin droguri, se creeaza ferestre spre un Univers 4-dimensional mai amplu insa ermetic, un fel de paradis virtual fabulos care depaseste cele mai bogate asteptari... Practicantul intra acolo extaziat ca Alice in lumea fermecata si nici macar nu are grija sa pastreze legatura cu lumea asta si cu prietenul sau devotat- ingerul pazitor (se leapada intai de Hristos, de poruncile lui, de biserica si de oamenii ei- bagati toti in aceeasi oala si dispretuiti, de iubire si de cei care ii arata afectiune sincera, se scufunda in mocirla senzualitatii sau a astralului inferior- alcool, tutun, muzica abrutizanta, magie sau practici oculte) si in final se trezeste din betie in temnita cea mai adanca la care ar fi visat vreodata. Durata "vizitei" acolo depinde de cat s-a indepartat de calea la cea dreapta, de faptele sale de pana atunci, de cat de mult il iubeste cineva din afara (iubirea e singura putere care poate patrunde in orice temnita sau dimensiune) cat si de harul sau rugaciunile pe care acea persoana le face pentru captiv. Eliminand afectivitatea din om (chiar si ura!) prin tehnicile de meditatie din yoga, etc, dispar in primul rand memoria si mecanismul de aparare al creierului in fata "rafalei" de sugestii si ganduri din eter, creierul e invadat de imagini, cuvinte, senzatii pana la limita lui de rezistenta cand colapseaza. Nu doar in yoga se produce asta, ci in orice exercitiu de concentrare in care omul nu participa si cu inima (afectivitatea), cat si in cazul atacului psihic (practicat si in cercuri yoga, secte sau organizatii secrete asupra celui care ar incerca sa iasa din grup). E bine de stiut ca tot ce acumulam: cunostinte, informatii, senzatii, emotii, toate acestea sunt exterioare sufletului si pot fi luate (furate) sau date (proiectate), de ex. practicanti de magie de la noi care iau cunostintele unui student eminent si le dau altuia, care devine peste noapte stralucit, cu note maxime la examene (in schimb celalalt ajunge la nevrotici). Ce-i drept insa, una e informatia si alta intelegerea ei (profunda)- ceea ce e apanajul sufletului pur, asa ca desi Bivolaru epateaza prin eruditie, intelegerea lui ramane de suprafata- si cum se zice, yoghinii sau practicantii ocultisti din India nu se pot lauda cu prea multe premii Nobel obtinute prin tehnicile lor. Ma tem ca Pr.Cleopa a subapreciat impactul invataturilor orientale ale serpilor Nagas, si al atacului psihic in Romania (si Europa); se stie bine ca baza inselarii omului de catre diavol este crearea impresiei ca acesta nu exista, chipurile totul se intampla de la sine, omul simte nevoia spontana sa bea sau sa-si insele iubita, sa faca un rau cuiva chiar daca pierde si el, sa-si iroseasca viata palavragind cu amicii, jucandu-se la calculator sau privind la tv- adica fuga in universuri virtuale (confortabile momentan), in loc sa mai treaca pe la biserica unde preotul isi raceste gura de pomana si risipeste binecuvantarile pe cateva babe prezente (care nici alea nu vor mai fi). Deci pana si Pr.Cleopa care a intalnit diavoli in sihastrie si era un adevarat clasic in materie de teologie putea fi "adormit" cu sugestii ca fenomenul yoga (sau tantra) nu-i asa grav, acolo ajung numai cei slabi de inger, ratacitii, si se face o selectie benefica a uscaturilor din padure. Ar merita de aflat cati din actualii tineri monahi (si-s multi) din manastirile Romaniei sunt fosti practicanti yoga intorsi la calea cea dreapta dupa experiente traumatizante. In al doilea rand, senzualitatea a facut tot atatea victime in randul preotimii (mai ales in Occident) cat in cel al yoghinilor, pana si Milarepa (cel mai mare budist tibetan) a spus: "Cine nu ia aminte la greselile delasarii senzuale, Si tanjeste launtric catre ea, Nu se va elibera din temnita samsarei (incarnarii). Cultiva asadar mintea ce vede totul ca pe o iluzie si aplica un antidot originii suferintei". Dar trebuie sa lupti contra senzualitatii fara sa a-ti inchide inima, dimpotriva, sporind iubirea; iar iubire inseamna sa ma ajut cu cel drag sa scapam din lanturi, nu sa-l duc dupa mine in adancul temnitei. Pr.Paisie era mult mai ingrijorat in ce priveste situatia actuala din lume (si asta inca inainte de anii '90) - el fiind si inainte-vazator, stia ce se intampla si ca religia viitorului (de fapt a prezentului in lumea occidentala) e ocultismul- New Age e neopaganism redenumit, iar ocultismul e periferia satanismului, modernizat sau mascat - www.razboiulnevazut.org/articol/51
Lista autorilor, lucrarilor si ideilor New Age e interminabila, ei ocupand total mass-media; e suficient sa citez din subiectele listate alaturi (la Topul zilei, Conferinte noi sau Texte publicate): DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI, Vrajitoare si ghicitoare in sec.XXI, HORROR MOVIES, PUNK, Voodoo, Cicciolina- actrita porno, o meserie ca oricare alta, Codul lui Da Vinci, KALOKRIPTES- un nou tip de horoscop, etc. Cativa autori New Age, mentori (unii inconstienti) ai tranzitiei de la ateismul rationalist la ezoterismul (ocultismul) neopagan: Castaneda, Arguelles (cu teoria socului planetar in 2012 - sfarsitul erei Maya), Nostradamus (si apologetii lui: Vlaicu Ionescu, Fontbrune, Orson Wells, etc), Samael Aun Weor, James Redfield, Tolkien, pleiada hinduso-tibetana cu Osho Rajnesh, Sri Yukteshwar, Yogananda, Dalai Lama, Sri Mataji, Sundar Singh (si confratii vestici: H.P.Blavatski, Steiner, Eliade, curentul hippie & flower-power, "mesianicii" Romaniei: P.Corut - Cinamar, N.Savescu cu dacismul, Valentina Garlea, Bivolaru & co). Triunghiul Gnozei pagane primite de la nagas (zeii serpi): India - Egipt - Grecia, avea ca focare Babilon, Roma si Alexandria (de unde au iesit de curand "dezvaluiri" pe banda, de la Evanghelia lui Toma la cea a lui Iuda sau "viziuni" gen Copilaria lui Iisus, Codul lui da Vinci, etc). Gnoza a fost resuscitata in Renastere si mai nou prin Soc. Teosofica a lui Blavatski & Steiner (cu ramura sa germana Thule) care alaturi de cabala Babiloniana si Rozacruce a pus bazele oculte ale nazismului si satanismului modern anglo-saxon (Crowley, Lovecraft- cu discipoli Beatles, Rolling Stones, Ozzy Osbourne, etc.) si sectelor sau org. secrete actuale. In general, sunt lucruri in care e usor sa intri dar din care e infinit mai greu sa iesi, iar increderea in sine si orgoliul fac ca cel in cauza sa subaprecieze pericolul si sa creada ca oricand poate sa se intoarca de unde a plecat. Asta se intampla cu orice dependenta, de ex. un indragostit nu va recunoaste cat de dependent e de celalalt pana nu se desparte- atunci multi isi pierd complet autocontrolul si devine vizibil ca erau de fapt "preluati" (sau stapaniti) de anumite entitati. De fapt, entitatile benefice nu vin decat chemate si-s f.sensibile (adica nu vin la cineva "murdar"), pe cand cele malefice dau navala si au o mare inclinatie spre impostura (de a se substitui celor benefice chemate); zona terestra "colcaie" de asemenea entitati, generate in masa si de practicantii tantra in timpul ritualurilor lor (se cedeaza din vitalitate acestor "paraziti" energetici: in momentul actului sexual se deschid centrii si se conecteaza intre cei doi, iar persoana posedata proiecteaza in cealalta entitatile care o parazitau, care pot fi in numar de sute sau mii- numiti "legiune" in Evanghelii). Nu degeaba Iisus spune ca intr-o casatorie cei doi sa nu se desparta decat in caz de desfranare - e obligatoriu sa intrerupa rel.intime (si chiar apropierea fizica) pt. ca cel in cauza a ajuns posedat (chiar fara a-si dea seama sau fara a fi vizibila vreo schimbare) si l-ar incarca pe partener (nu mai zic de copii) cu entitati de nu le duc 10 sau 100 de calugari. Am cunoscut doua cazuri din astea, persoane apropiate la care am si vazut evolutia (pe atunci nu intelegeam fenomenul, credeam ca e doar problema hormonala), ambii au avut relatii cu prostituate; unul a ajuns la psihiatrie (diagnostic: inceput de schizo), celalalt in pragul sinuciderii. Probabil posedatii ajung in general sa comita violuri sau perversiuni extreme pentru ca simt o presiune mare din partea entitatilor care deja i-au umplut pana la saturatie si pe care le proiecteaza (pe moment) intr-o fiinta curata (fara aparare pe plan fizic si astral)- astfel pe moment simt o usurare, dar din cauza ca nu si-au purificat gandurile, emotiile si sufletul (prin post, rugaciune si mai ales spovada si impartasanie) ajung din nou prada altor demoni, mai rai decat primii. Fenomenul e descris in amanunt in Evanghelia lui Matei care trebuie citita cu mare atentie www.patriarhia.ro/biblia/index.php
Despre confruntarea Pr.Paisie cu demonii stapani pe un yoghin, vezi http://razboiulnevazut.org/articole/33/Yoga
Numai bine! paralela90@yahoo.com

Multumesc, Ana! Ai mai lecuit putin din aripile frante. Multi m-au criticat. Nu m-am suparat dar am incetat a bate din aripi, pentru o vreme. Mai aveam ceva scris. Trebuie sa-mi fac timp sa va cunosc mai bine. Viata asta... O sa mai pun pe site ce am mai scris... Sufletul meu era cam amarat si asa, scriind ceva gen balada ma mai linistesc. Vreau sa scriu pentru sufletul celor multi, sufletul simplu, curat...