comentarii

cum se scrie coresc secolul XX sau secolul al XX-lea


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
dideee dear - de om la: 11/02/2013 03:31:19
(la: De ce avem nevoie de monarhie?)
Parca avem un dialog al surzilor.

Eu as vrea sa-mi schimb parerea execrabila pe care o am fata de acest ex-monarh si ti-am pus niste intrebari concrete la care te-am rugat sa nu-mi raspunzi cu lozinci siiii … mataluta ma trimiti sa recitesc un DISCURS : (

Primo, nu pot reciti ce nu am citit sau auzit niciodata! Tu nu poti sa-mi spui cu vorbele tale sau intelegi numai versificatia poeziei ? ; )

Secundo, discursurile nu sunt 100% produsul unei persoane ci al uneri echipe care scrie cam ce cred echipa ca ar atrage masele ; )…asa ca scuteste-ma cu discursurile pe post de program politic. Daca as crede discursurile as putea sa cred ca TOTI oratorii (fara exceptie:) sunt niste sfinti la cat bine vor sa dea maselor :))

Sincer m-ar interesa ce persoana este Mihai (CV-ul lui), in afara de baiatu’ lu’ tac’su’ ex-regele ;) De ex, Areal, a scris ca era cam mediocru la invatatura.

Hai sa-i fac un CV lui Mihaita si te rog, sa-mi spui unde gresesc ;)

1-Nivelul educatiei : nu se stie prea sigur dpdv academic, dar de la tac’su a invatat cum sa iasa la suprafata batandu-si joc de statul pe care il conducere. Tac'su' era un bun exemplu Amoral: preferand curvele si viata in precurvie decat sa fie un lider

Experienta la conducere:
-experienta pt inceputul secolului XX-lea (mentionez ca suntem inceputul secolului XXI ;)
-prin “nepotism” (sic) a ajuns la conducere de 2 ori:
(i) prin 1927 iar dupa cativa ani a fost din nou trimis la jucarii de tac’su’… din cauza PMS-ului lui Lupeasca (astia din familie se mancau intre ei -tata si fiu-...si se mai mira cineva de unde a invat tradarea si pupatul in kurdistanul rusesc doar pt a supravietui),
(ii) in 1940 dupa ce tac’su’ s-a saturat de romani, dar nu de Lupeasca…se inventasera pastille anti_PMS ;)
-condus 2 guverne marioneta, ultimul sub stalin

Atuuri:
-expert in perioada stalinita (dpmdv, as prefer unul mai fraged ….macar expert in razboiul rece : )))))))))))))
-indem la toleranta si morala….dpdvp, as prefer un Maica Tereza-like sau Staniloaie-like macar ea/el nu-si aduna si nu traieste ca un parazit din averile parintilor, bashca doneaza tot ce are pt nevoiasi ;)

Public tinta:
-cei intepeniti prin secolu’ XX care inca cred ca economia sec XXI gives a dam s…t about pre-cold war times
-cei care cred ca monarhia ii sperie pe … stalinisti –in special pe stalinistii de peste 90 de ani- (sanchi, dupa razboi multe vitejii a savarsit Mihaita :)

scuze dideee, dar dpmdv, ii faci mai mult un deserviciu fostului ;)


#641309 (raspuns la: #641127) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Loveste furia unitar! Daca ne unim ai rade. - de Daniel Racovitan la: 16/12/2003 03:47:12
(la: Codex Rohonczi)
Traducerile lui Viorica Enachiuc sunt CRI-MI-NA-LE!... :))))
Merita sa cititi articolul pana la capat.

Un articol din Observatorul Cultural:

"
Nu trageti in ambulanta

Dan UNGUREANU


Viorica ENACHIUC
Rohonczi Codex: descifrare, transcriere si traducere
Editura Alcor, 2002, 400.000

Autoarea

Viorica Mihai, casatorita Enachiuc, a absolvit in 1966 Facultatea de Filologie, Romana-Istorie, la Iasi. A lucrat ca arheolog. A primit o bursa la Roma, in 1983, pe probleme de arheologie si lingvistica istorica. In 1982 a auzit de existenta Codexului [Rohonczi]. Directorul Institutului de studii istorice si social-politice (de pe linga CC al PCR) Ion Popescu-Puturi, (ideolog de sinistra memorie) i-a facut o copie dupa codex si i-a „incredintat-o“ spre studiu.
Dupa cercetari preliminare, Viorica Enachiuc a publicat un articol despre codex in Analele de Istorie (ale Institutului de studii istorice si social-politice de pe linga CC al [PCR]) in numarul 6/1983. Arata ea acolo ca a fost scris codexul in [latina] vulgara, in sec. XI-XII, cu caractere mostenite de la [dac]i. Si da si citeva pagini traduse.

Pina aici am parafrazat continutul paginii de garda a cartii. Parantezele imi apartin.
Am citit respectivul articol. Inghesuit intre unul despre miscarea muncitoreasca interbelica si unul despre rolul conducator al PCR in lupta etc. s.a.m.d., articolul cuprinde citeva pagini traduse din codex. Practic, autoarei nu i-a luat nici un an descifrarea scrierii si a limbii. Publicarea intregii carti n-a fost decit o chestiune de timp. Si a aparut cartea – 850 de pagini in octavo, cu coperta, supracoperta si finantare de la Ministerul Culturii. Publicarea ei a fost recomandata de barbati cu titluri academice, profdirdoci: Ariton Vraciu prof. univ. dr. lingvist din Iasi, in 1983, unu’ Ioan Chitimia prof. univ. dr. doc., si unu’ Pandele Olteanu, slavist, Universitatea Bucuresti, prof. univ. dr. doc., prin 1990. Cele trei recomandari apar in postfata cartii. Nici un cunoscator de latina, de prisos s-o spunem, printre cei care gireaza cercetarile doamnei Enachiuc.


Manuscrisul

Autoarea e suficient de onesta sa-l descrie. Codex Rohonczi e scris pe hirtie, al carei filigran, o ancora incadrata intr-un cerc, sub o stea cu sase raze, a permis si datarea: conform catalogului de filigrane al lui Briquet, e vorba de hirtie din Italia de nord, produsa intre 1529-1540. Cartea are 224 foi de 12/10 cm, cu text intr-o scriere necunoscuta, cu 150 de semne diferite, de la dreapta la stinga, si citeva miniaturi destul de primitive. Manuscrisul isi face aparitia abia in 1838, cind Gusztav Batthyany il doneaza Academiei de stiinte a Ungariei – cum de nu e pomenit in nici un catalog, timp de trei secole dupa presupusa sa scriere? E scris dupa 1500 – cine sa-l fi copiat, intr-un alfabet nefolosit, intr-o limba necunoscuta? Autoarea depaseste apoi orice limita cind afirma ca e scris de jos in sus. Or, bunul-simt insusi ne spune ca nu se poate scrie astfel, fiindca mina care scrie ar sterge rindurile deja scrise, minjindu-le. Nu exista in toata istoria scrisului vreun scris de jos in sus. Alfabetul, „dac“ desigur, are 150 de semne – totusi, autoarea nu foloseste nici 20 de sunete in transcrierea fonetica. Manuscrisul e frust, cu desene rizibile, in alb si negru1 – si asta, intr-o epoca in care copistii lui [Stefan cel Mare] si cei ai lui Matei Corvinul rivalizau in rafinament.


Limba manuscrisului

Limba in care e scrisa cartea ar fi latina vulgara din secolele XI-XII – pe atunci se vorbea deja romana comuna, stim asta comparind romana si aromana, fondul lor comun seamana bine cu limba care va fi fost vorbita in secolul al XI-lea. Autoarea ofera un ingrijorator „[dictionar] latin vulgar-roman“ la finele cartii – latina vulgara din secolul XII, care n-are nici un cuvint comun cu [romana] din secolul XV, pe care o cunoastem!
Faptul ca a lucrat la manuscris si la traducere 20 de ani, intre 1982, cind primeste manuscrisul, si 2002, cind apare cartea, e inexact: articolul aparut in 1983 demonstreaza ca inca de pe atunci avea autoarea idei clare despre scrierea si limba codexului. In schimb, nu i-au ajuns cei 20 de ani de [munca] pentru ca sa ofere o echivalenta a numitului alfabet si o gramatica minimala a inchipuitei „latine vulgare“. Dam mai jos citeva mostre de traducere:
„Prielnic in traire, din nou sa strigi datator! Iubire aleasa, matur de a merge cu cavaleria, sa traiesti plecarea!“ (p. 7); „Departezi blestemul nereidei catre iad.“ (p. 35); „Cu adevarat a arata brazdare.“ (p. 37); Ater iris imiuoi nectani = „curcubeu spaimintator patrunde spre a ucide“ (p. 143); „Pe acei unguri sa spadasesti.“ (sic! p. 143); „Fie ca am spalat lovind, sprijinul sporind, lupta am unit!“ (p. 57)
Fie ca am spalat lovind, sprijinul sporind – fie ca am lovit spalind, sporul sprijinind – tot aia este...
Restul cartii e cam la fel.

Totul se petrece intr-o tara ipotetica, condusa de unul Vlad: singurele localitati ale tarii lui sint Ineul, Aradul, Olbia si Dridu (exista un sat cu acest nume, linga Bucuresti, pe unde a facut sapaturi Viorica Enachiuc); mai figureaza Nistrul si Tisa, apoi Raraul. Dar cel mai frecvent figureaza Raraul si Ineul. Si Dridu. Alea trebuie aparate, cam asta e ideea textelor din carte.
Textul manuscrisului e neintrerupt. Autoarea simte insa nevoia de a pune subtitluri: unele sint discursuri ale acestui Vlad, altele, solii ale lui Alexie Comnenul adresate primului, ale lui Robert al Flandrei, ale lui Constantin Ducas. Nu conteaza ca in Alexiada, biografia lui Alexie Comnenul, Ana Comnena nu pomeneste nicidecum de asemenea solii adresate vreunui Vlad ; ca nici in documentele referitoare la Robert de Flandra, Ducas, si nicaieri in alta parte nu e pomenit vreun Vlad. El exista, si gata. Nu conteaza ca n-are capitala, ca localitatile cele mai frecvent pomenite sint Ineul si Dridu. Vlad e puternic.

Ce-i cere Constantin Ducas lui Vlad? „Er sibid irarau rar rad tisa = mergi la Rarau, mai ales rade la Tisa“ (p. 259). Cam mare teritoriul stapinit de Vlad acesta !
Apar si diverse popoare daunatoare – uzii, cumanii, ungurii – si gotii, despre care stiam ca disparusera deja in secolul al VI-lea. Ei, nu-i asa: gotii ii trimit o solie numitului Vlad, in 1101. Mai apar si niste oameni galbeni: „ikter eua = oamenii galbeni striga“; „a glivi reden = pe cei galbeni stapinind“; „liviso ala iucet iustis = pe cei galbeni ii bate cavaleria cu dreptate“. Anii, in manuscris, sint numarati dupa Christos, fara ca autoarei sa-i pese ca in epoca se folosea cronologia de la facerea lumii.


Concluzii

Nimic nu se potriveste din cele avansate de autoare. Manuscrisul e cu siguranta o contrafacere tirzie. Autoarea nu publica nici regulile folosite de ea in transliterare, nici gramatica ipoteticei sale „latine vulgare“. Ofera in schimb facsimilul manuscrisului si un ingrijorator vocabular latin vulgar-roman. Textul traducerii ar fi facut deliciul dadaistilor, caci aduce cu dicteul automat visat de Tristan Tzara.
Ei, si ce-i cu asta?, veti spune. Nu e nici prima, nici ultima apucata de la noi, si sint sute adeptii – era sa spun „tovarasii de boala“ – ai lui Napoleon Savescu, animatorul unui halucinant Congres international de dacologie; emulii din salonul lui Pavel Corut sint la fel de numerosi. Ambuscati „e“ peste tot...

Alarmante sint, insa, vocile care cautioneaza aceasta patologica impostura. Alde Ariton Vraciu, Chitimia si Pandele Olteanu au murit, mi se pare, cam o data cu orinduirea care le daduse titluri academice si statut social; cu atit mai bine pentru ei, fiindca ar fi trebuit sa dea seama in fata respectivelor Universitati pentru aiurelile pe care le-au girat.
Impostura dacomaniei si [paranoia] protocronismului n-au disparut, din pacate, o data cu funestul regim. G. C. [Paunescu] a sustinut, din banii lui, fantasmagoricele congrese ale lui Savescu; iar televiziunea i-a facut, desigur, propaganda. Acum, cu acest aiuritor Rohonczi Codex, Ministerul Culturii este cel care finanteaza publicarea unei carti atinse de paranoia, iar [televiziune|Televiziunea] nationala acorda doua lungi ore de interviu autoarei. E de crezut ca atit generozitatea Ministerului Culturii, si cea a Televiziunii vor fi fost puse in miscare de vechi retele securiste, la fel de eficiente acum ca inainte. E gretos ca CNA-ul n-a gasit nimic de spus impotriva emisiunilor; si, mai ales, ca banii care se puteau da pentru publicarea unor carti de istorie cinstite s-au risipit pe publicarea acestei maculaturi.
Asemenea deliruri sistematizate exista in toata lumea. Insa numai la noi sint sustinute de retele influente si bogate, care pot crea o legitimitate factice, scurt-circuitind consensul specialistilor, fie istorici, fie lingvisti, fie paleografi. E destul ca cineva sa flateze frustrarea talimba a unora ca fratii Paunescu, finantatorii lui Napoleon [Savescu]. Celalalt mare magnat al economiei romane, Iosif Constantin Dragan, e si el un corifeu al tracomaniei. Trecutul securist, averile vechi/recente si dacomania sint legate intre ele si se sprijina. Acesti oameni influenti polueaza cu banii lor pina si riurile linistite ale dezbaterii stiintifice.

P.S. Romanticul secol XIX e celebru pentru gustul sau medieval: atunci cind oamenii n-au gasit antichitati, le-au facut singuri; de la cintecele lui Ossian la „ruinurile“ factice de la curtile printilor rusi, veacul e plin de falsuri pioase. [Ungaria] e o tara in care contrafacerile au fost numeroase: un anume Kálman, in secolul al XIX-lea, a produs el singur un numar de documente medievale din care o parte, pare-se, trec si azi drept autentice. Din fericire, tot in Ungaria a aparut reactia opusa, spiritul ironic: Istoria prostiei omenesti a fost scrisa de un maghiar, Rath-Vegh István.
Departe de mine sa neg interesul intrinsec al cartii: deschisa la-ntimplare, citita de-a-ndoaselea, pe luna plina, la trei rascruci, ea vindeca de bubat, de gilci, de nabadai, de buba-neagra. De deochi, de dambla, de orbu-gainii, de trinji si de opaceala e buna mai ales aia cu: „Identi uzia iu eta ereuai. Ik ira as. Si anecti iradires. Iuniki usus visti imikn. Ercisca siccin. Imudir goti venot = Adesea uzii merg si naruie. Loveste furia unitar! Daca ne unim ai rade. Mergi mai ales folositor, ai vazut pe aceia lovind. Secarea impartirii. Fara stapinire gotii sa vina!“."


Sursa: http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=8266

Un interviu cu Lucian Boia - de Filip Antonio la: 27/02/2004 03:22:56
(la: Lucian Boia un demitizator, nemesisul naţionaliştilor de mucava)
Interviu cu istoricul Lucian Boia

Sorin Lavric: Domnule Lucian Boia, sînteţi un personaj atipic în rîndul istoricilor români. Citindu-vă cărţile am aflat ceea ce ceilalţi istorici nu-mi spuseseră: că istoria nu este o ştiinţă propriu-zisă, că obiectivitatea istoricului este o fantasmă şi că imaginea pe care un popor o are despre propriul trecut se modifică după cum dictează imperativele clipei prezente. Iată suficiente motive ca să fiţi considerat un istoric atipic. Cum sînteţi perceput înlăuntrul breslei istoricilor? Şi invers, ce părere aveţi depsre breasla colegilor dumneavoastră?
Lucian Boia: Mai întîi de toate, să nu vă închipuiţi că aş fi un „marginal“. Sînt profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi (din păcate!) chiar unul dintre cei mai vechi (aici mi-am început cariera încă din 1967; a fost singurul meu loc de muncă). Am motive să cred că sînt apreciat de majoritatea colegilor mei, îndeosebi de cei mai tineri. Mă întrebaţi însă cum sînt perceput înlăuntrul breslei istoricilor în genereal. Primul meu răspuns este că eu nu cred în bresle. Cred în libertatea individului. Şi, în orice caz, în dreptul meu de a fi liber. Istoricii care se consideră în „breaslă“ riscă să devină prizonierii unor reguli depăşite, captivii unor tradiţii conservatoare. Cu siguranţă că o bună parte dintre ei nu sînt de acord cu mine. Este treaba lor, nu este treaba mea. Treaba mea este să spun cinstit ceea ce cred, să-mi fiu, pentru a-l cita pe Shakespeare, „mie însumi credincios“. Sînt convins că m-am achitat de această obligaţie. Cînd spun că istoria este mereu alta, spun o banalitate; nimic mai uşor de constatat decît această diversitate. Istoricilor nu le place. Au şi ei dreptatea lor. Se tot străduiesc, generaţie după generaţie, să facă din istorie o adevărată ştiinţă, o ştiinţă cît mai exactă, cu soluţii precise şi incontestabile. În fapt, istoria, prin esenţa ei, este ştiinţa cea mai nesigură şi cu gradul cel mai înalt de variabilitate. În faţa acestei sfidări, istoricii supralicitează. Fizicienii (pentru a menţiona o ştiinţă „dură“) par mai dispuşi decît istoricii să accepte partea de imaginar cuprinsă în demersul lor. Poate că pe unii îi deranjează ideile mele. Pe mine însă nu mă deranjează ideile diferite de ale mele (exceptînd atacurile lipsite de bună-credinţă). Nu are cum să mă deranjeze diversitatea; este tocmai ceea ce susţin în materie de istorie.
SL: Dacă ceea ce numim îndeobşte istorie nu este decît o naraţiune simplificată şi dramatizată despre trecut, aşa cum afirmaţi în Jocul cu trecutul, nu cumva disciplina istoriei îşi găseşte în dumneavoastră un adversar de temut? Nu cumva această disciplină este subminată dinlăuntru de unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei de astăzi?
LB: Mă amuză afirmaţia că aş putea fi un adversar al istoriei. Eu n-am avut altă dragoste intelectuală decît istoria, şi asta încă din copilărie. În tot cazul, de pe la 12 ani ştiam că voi urma istoria. Am o relaţie foarte strînsă cu trecutul; probabil că trăiesc mai mult în trecut decît în prezent. Nu de mine riscă istoria să fie aruncată în aer, ci de conservatorii care scriu o istorie cu totul neadaptată momentului actual. Eu am încercat să desluşesc regulile „jocului istoric“, şi asta tocmai fiindcă sînt ataşat de istorie. Respingerea din partea unora, ca şi entuziasmul altora, se datorează faptului că sîntem o societate conservatoare, care gîndeşte încă în bună măsură în termeni de secol al XIX-lea („obiectivitatea ştiinţei“, „naţiunea mai presus de toate“, şi aşa mai departe), şi de aici uimirea în faţa unor interpretări care la anul 2000 sînt absolut fireşti.
SL: În primăvara acestui an, cititorii români vor avea în faţă o nouă carte semnată de dumneavoastră: România, ţară de frontieră a Europei. Ce aduce ea nou faţă de Istorie şi mit în conştiinţa românească sau faţă de Mitologia ştiinţifică a comunismului? Sau altfel spus, care este „istoria“ acestei istorii a României?
LB: Istorie şi mit în conştiinţa românească s-a vrut o decriptare a discursului istoric românesc. Cu alte cuvinte este o carte care nu priveşte în mod direct România, ci interpretările privitoare la România. Nu o istorie, ci o critică a istoriei (sau, mai clar spus, a istoriografiei). După ce i-am criticat pe alţii, era oarecum firesc şi corect să prezint şi propria-mi versiune a istoriei româneşti. Aceasta este România. Nu este o istorie obiectivă, fiindcă nu există istorie obiectivă. Este o încercare de a explica România aşa cum o înţeleg eu. Este răspunsul meu la întrebarea: Ce este România?
SL: Deşi nu îndrăgiţi publicitatea, sînteţi un intelectual celebru în România. Nu vă daţi în vînt după apariţii la televiziune, nu acceptaţi decît după o îndelungată chibzuinţă interviurile şi invitaţiile la mese rotunde sau conferinţe, şi totuşi toate cărţile dumneavostră au un tiraj care depăşeşte sensibil media. Succesul dumneavostră e un fel de „izbîndă pe seama discreţiei“. Dar credeţi că o carte, oricît de bună, poate răzbi singură? Sau e nevoie de sprijinul viu al autorului?
LB: Cred că de regulă o carte nu poate răzbi singură. În ziua de azi, fără publicitate greu se mai mişcă ceva. Din fericire, regulile au şi excepţii. Istorie şi mit în conştiinţa romănească a fost o asemenea excepţie. S-a descurcat aproape fără nici un fel de sprijin. Iar 13 000 de exemplare astăzi în România nu e puţin lucru. Îi urez şi ultimei cărţi (România) să se descurce la fel. Mi-e teamă că nu are încotro. Nu-mi place publicitatea, nu-mi place să ies în public, nu-mi place să apar la televiziune. Şi mă bate gîndul că am dreptul să-mi trăiesc viaţa cum îmi place (am şi de recuperat; pînă în 1989 am făcut destule lucruri care nu mi-au plăcut!). Idealul meu este desprinderea completă a cărţii de viaţa autorului; nu este uşor, dar promit să perseverez.
SL: Ştiu că aţi studiat istoria din pasiune. Dar atunci, în adolescenţă, cînd a fost să vă alegeţi facultatea, aţi optat de la bun început pentru istorie? Nu aţi oscilat? Nu a mai fost nici o altă îndeletnicire intelectuală, umanistă sau ştiinţifică, la care să vă gîndiţi ca la o posibilă cale a vieţii?
LB: Am răspuns puţin mai înainte la această întrebare: am optat pentru istorie de cînd mă ştiu. Dar ca adolescent, după istorie, m-au interesat geografia şi (într-o manieră selectivă) literatura. Cam acelaşi lucruri care mă interesează şi astăzi. Sînt foarte constant.
SL: Care au fost intelectualii români care v-au fascinat în adolescenţă, exercitînd o influenţă modelatoare şi stimulatoare asupra dumneavoastră?
LB: Aproape că îmi pare rău că trebuie să o spun, dar nici un intelectual român (sau neromân) nu cred să fi exercitat vreo influenţă hotărîtoare asupra mea. Cînd, de copil, m-am îndreptat spre istorie, influenţa formatoare a fost a mediului familial (biblioteca şi lucrurile vechi din casă, faptul că mama mea, specializată în literatură română veche, a lucrat într-un domeniu apropiat) şi, cu siguranţă, casa de la Cîmpulung-Muscel, unde îmi petreceam verile şi în mansarda căreia erau îngrămădite, ca într-un depozit de muzeu, cărţi, reviste şi tot felul de obiecte de pe la 1900. Asta te marchează. Eu şi acum trăiesc în bună măsură la 1900, acolo mă simt mai în largul meu!
Ca adolescent, îi citeam cu plăcere pe Maiorescu şi Hasdeu; mă atrăgeau, şi mă atrag şi astăzi, ironia rece a celui dintîi şi fantezia riguroasă a celui de-al doilea. Însă modele nu mi-au fost; ei s-au întîlnit, se vede, cu ceva similar în propria mea structură intelectuală.
Oricît ar părea de ciudat obsedaţilor naţionalişti, am avut şi mai am încă o relaţie specială cu Eminescu. Mi-au plăcut cîndva — estetic vorbind— şi textele lui politice, la care însă nu subscriu. Poezia lui Eminescu însă o ştiam aproape în întregime pe dinafară, şi cu un mic efort aş recita şi astăzi, fără să greşesc prea mult, cele aproape o sută de strofe ale „Luceafărului“.
Am citit şi citesc încă multă literatură, poate chiar mai multă literatură decît istorie. Ca adolescent, Cei trei muşchetari şi romanele lui Jules Verne erau în prima linie. Pe Jules Verne nu l-am uitat; în viitorul nu prea îndepărtat voi scrie o carte despre el. Să-l menţionez şi pe Victor Hugo: cîţiva ani am fost absedat de Mizerabilii. Am încercat recent să recitesc cîteva pagini: imposibil, nu-i mai suport stilul grandilocvent!
Să nu uit enciclopediile. Am copilărit alături de un Larousse în două volume, editat prin 1920. Îl mai consult şi astăzi. Am avut o adevărată manie a dicţionarilor, care s-a mai alterat între timp, dar, oricum, aproape nu e zi în care să nu caut de cîteva ori în Larousse, sau într-un remarcabil Brockhaus în 17 volume, apărut la 1900, sau în dicţionarul de istorie şi geografie al lui Bouillet (de pe la 1860). Acesta din urmă mi l-a cumpărat mama mea de la anticariat cînd aveam 14 ani, şi a fost multă vreme lectura mea istorică favorită.
La facultate, n-am avut nici un profesor care să-mi fie model. Am mers pe drumul meu; cred că se şi vede!
SL: Citiţi zilnic şi întotdeauna cu plăcere? Nu vi se întîmplă să luaţi o carte în mînă şi să simţiţi că nu vă regăsiţi în rîndurile ei, şi asta nu din vina cărţii, ci din neputinţa de a vă rupe de agitaţia lumii? Cum vă adunaţi din risipa zilei?
LB: Nu citesc zilnic, fiindcă trebuie să mai şi gîndesc. Plăcerea mea supremă este să gîndesc; lectura vine în al doilea rînd. Din pură plăcere citesc literatură, fără nici o legătură cu preocupările profesionale. În ultimii ani însă, scriind atît de mult, am citit mai ales cărţi necesare anchetelor pe care le-am întreprins. Am ajuns astfel să citesc — şi cu mare interes — cărţi care altminteri m-ar fi plictisit cumplit. De pildă, mie nu-mi place science fiction-ul (exceptînd cei doi autori clasici: Jules Verne şi H. G. Wells), dar nu-mi place chiar deloc! Am parcurs însă o bibliotecă întreagă de science fiction în pregătirea cîtorva cărţi (Explorarea imaginară a spaţiului, Sfîrşitul lumii, o istorie fără sfîrşit).
SL: Ce loc ocupă televizorul în viaţa dumneavoastră?
LB: Televizorul în viaţa mea ocupă un loc foarte precis şi foarte limitat. Mă uit aproape exclusiv la programele de ştiri, în fiecare seară şi pe mai multe canale. Mă interesează atît informaţia în sine, cît şi manipularea prin informaţie. Evident, o „deformare“ profesională.
SL: Şi o ultimă întrebare: Cu ce se ocupă istoricul Lucian Boia atunci cînd încetează să mai fie istoric, devenind omul Lucian Boia?
LB: Dacă am răspuns la opt întrebări, îmi pot permite să nu răspund la a noua. Autorul Lucian Boia scrie cărţi pe care oricine le poate citi. Omul Lucian Boia îşi propune însă să rămînă discret. Este drept că discreţia nu se mai poartă astăzi. Mă întorc la 1900!

http://www.humanitas.ro/servlet/humanitas.articole.AfiseazaArticolul?id=28
no, bene... - de Alice la: 30/06/2004 12:35:11
(la: "TIGANIADA"- o istorie nestiuta si improprie poporului roman?)
"De la primele atestari ale romilor în România, ei erau servitori, si apartineau mosierilor, mânastirilor, si curtilor domnesti. Multi erau tinuti din cauza meseriilor specifice pe care le aveau. Pâna la abolirea sclaviei în secolul al XIX- lea, noi grupe de sclavi au fost aduse cu Imperiul Otoman. Viorel Achim ofera o perspectiva asupra tuturor tipurilor de sclavi care existau, în functie de tipul de proprietar, profesie, felul de tribut pe care romii trebuiau sa îl plateasca stapânilor lor, si în functie de sedentarismul sau nomadismul lor.
Acesta era un nomadism în care oamenii traiau în sferturi fixe de iarna, iar vara calatoreau pe aceleasi drumuri, vizitând aceleasi locuri în fiecare an, având un permis de la proprietarul lor. Din punctul de vedere al nomazilor, aceste permise ofereau chiar si protectie: a le face lor rau îi facea rau puternicului lor proprietar. Fara asemenea documente ei ar fi fost priviti ca sclavi fugiti, iar aceasta era privita ca o crima. Acesta era un sistem bine controlat, si în zile determinate ale anului ei trebuiau sa plateasca tribut proprietarului lor. Oriunde în lume greseli si deprecieri interveneau în relatia dintre nomazi si sedentari.
Pentru sedentari, pamântul si cladirile sunt bunurile cele mai importante în care investesc si pe care vor sa le lase generatiei viitoare. Nomazii nu pot vedea valoarea acestor bunuri: "nu le poti lua cu tine". Ei prefera sa investeasca în lucruri cum ar fi: carute, aur, cirezi mari de vite, care în mentalitatea sedentarilor nu au o valoare stabila. Toate considerate de autor ca fiind "bani risipiti".
În acele vremuri nimeni nu era egal fata de altcineva. Aceasta egalitate este un principiu destul de recent al dreptatii. Fiecare grup, în concordanta cu clasa, religia, limba, descendenta, chiar si din acelasi imperiu sau provincie, avea statutul sau, era guvernat de un set de legi diferit si cadea sub jurisdictia unor judecatori diferiti. Din cauza acestor statute diferite, casatoriile între grupuri erau foarte limitate, astfel diferitele culturi cu seturile lor de norme si valori, activitatile economice tipice, limbile, s-au mentinut pentru secole.
Mai târziu, ca parte a politicii de asimilare a romilor, membrii diferitelor grupuri au fost obligati sa se casatoreasca între ei. Un exemplu al unei astfel de politici a fost legea proclamata în 1783 de Joseph al II-lea, împaratul Imperiului Austriac, care organiza viata romilor din Transilvania în detaliu. Ei erau obligati la asimilare totala cu cei din jur: nu aveau voie sa vorbeasca în propria limba, sau sa îmbrace portul traditional, li se interzicea casatoria în cadrul etniei, nu erau lasati sa dreseze cai, iar numarul lautarilor a trebuit redus cât de mult posibil. Copiii lor au fost nevoiti sa mearga la scoala, fiind sub responsabilitatea preotului local. Mosierul trebuia sa le acorde terenuri mici de pamânt astfel încât acestia sa fie implicati în agricultura. Oricine îsi abandona casa sau locul de munca era tratat ca vagabond si era adus înapoi pe locul unde era înregistrat. Implementarea acestei legi depindea, în orice caz, de conditiile locale si de aceea variau foarte mult de la o provincie la alta.


Abolirea sclaviei


Sub influenta miscarii internationale de abolire a sclaviei, si în ciuda rezistentei dârze opuse de nobilime, la mijlocul secolului al XIX-lea grupuri de sclavi, incluzând grupuri de romi, au fost eliberate în Valahia si în Moldova. Aceste masuri au avut ca obiectiv obligatia ca romii sa fie legati de satele în care urmau sa lucreze în agricultura pe aceleasi baze ca si alti tarani: o parte din recolta trebuia data proprietarului de pamânt. Multi romi au refuzat loturile de pamânt ce li se acordasera în aceste conditii neavantajoase, si au ales sa îsi mentina profesiile lor. Pentru ei abolirea însemna o agravare a exploatarii lor. Multi dintre ei s-au mutat la marginea oraselor sau satelor, si ca rezultat în fiecare sat s-au asezat cei care prelucreaza metale precum si alti mestesugari, unde populatia din agricultura avea nevoie de deprinderile lor. Bineînteles ca o parte din populatie au devenit tarani, în primul rând cei care deja lucrau ca sclavi pe acel pamânt. În jurul unui numar de mânastiri, satele erau formate în principal sau chiar în totalitate din romi.
Unele grupuri nomade si-au continuat stilul de viata itinerant. Primavara, veneau din calatoriile lor de iarna în satele de care apartineau în mod oficial, îsi plateau taxele, si apoi calatoreau în toata tara pâna iarna urmatoare. În timpul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea si la începutul celui de-al XX-lea, abolirea sclaviei a iscat un puternic val migrator spre alte parti ale Europei si spre America.



Perioada interbelica si al doilea razboi mondial


Perioada dintre cele doua razboaie mondiale se caracterizeaza pe de-o parte printr-o mai mare asimilare a romilor si pe de alta parte aparitia unei miscari proprii de emancipare a acestora. Au fost fondate organizatii cum ar fi Uniunea Generala a Romilor din România. Din nefericire, ele nu au avut timpul necesar pentru a se consolida. Dupa instalarea dictaturii regale si izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial, aceste organizatii au fost dizolvate. În aceasta perioada, progresul industrial a facut ca multe din bunurile lor manufacturiere sa devina demodate si non-competitive. Artizanatul lor era în declin; unele meserii au disparut pur si simplu.
Rasismul care a aparut în perioada interbelica nu a fost inventat de catre germani. Istoria lumii este, din pacate, plina de astfel de izbucniri ale rasismului. Strategiile variau de la reducerea grupurilor mari la un statut marginal al unei cetatenii de categoria a doua, sclavie, la epurare etnica si genocid total. În aceasta perioada, asa-numitii "oameni de stiinta" au scos la iveala justificari "stiintifice" ale inferioritatii unor grupuri etnice, usurând în acest fel drumul politicilor promovate de guvernul condus de Antonescu, împotriva romilor. În 1942 cam 25000 de romi au fost deportati în Transnistria unde au fost lasati pe bancurile râului Bug, fara a avea unde sa munceasca si fara suficiente mijloace de subzistenta. Selectia acestora s-a bazat pe stilul de viata, nomadism, timpul petrecut în închisoare, lipsa mijloacelor de subzistenta sau a unei ocupatii permanente. Aproximativ jumatate dintre ei au murit acolo.


Regimul comunist

Sub regimul comunist toti erau egali în fata legii. Bineînteles, ca în."Ferma Animalelor" de George Orwell, unde unii erau "mai egali" decât altii. Desi o lege nu facea distinctia între grupuri, unele grupuri erau mai afectate de o lege decât altele. O "hârtie" putea discrimina foarte mult. Regimul comunist nu le-a recunoscut romilor statutul de minoritate etnica, si ca o consecinta, nu li s-a acordat o educatie în limba lor natala, si nu s-a tinut cont de specificul lor cultural.
În acele timpuri, datorita politicii angajarii totale, fiecare avea un loc de munca si un câstig, care îi asigura persoanei îngrijire medicala gratuita, un numar de zile de concediu si dreptul la pensie. Multi romi au lucrat ca muncitori necalificati în uzine mari, sau în "cooperativele agricole de productie" (fermele de stat).
O data cu închiderea unor mari uzine sau cu reducerea fortei de munca la un nivel mai competitiv, si cu retrocedarea terenurilor cooperativelor catre proprietarii originari, majoritatea romilor si-au pierdut slujbele. Multi dintre ei si-au reluat modul de viata traditional, incluzând reîntoarcerea la nomadism.
Diferitele grupuri de romi s-au adaptat în diferite feluri la noua situatie. Unii dintre ei si-au gasit relatiile profesionale, prietenii, în timp ce altii sunt victime ale saraciei si discriminarii si nu au nici un mijloc de supravietuire.



Bibliografie:

Achim, Viorel:
1998 Tiganii în istoria României, Bucuresti: Editura Enciclopedica
Fonseca, Isabel
1995 Bury Me Standin. London: Chatto and Windus
Fraser, Angus
1994 The Gypsies. Oxford: Blackwell Publishers
Stewart, Michael
1996 The Time of gypsies. Boulder: Westview Press.
Yoors, Jan
1967 The Gypsies. New York: Simon and Schuster "

[www.edu.ro/download/istoria_rromilor_v4.pdf] - situl e al Ministerului Educatiei, sper ca nu-i o frauda ...:(

ps. regasesc stilul lui 'enigmescu' la un vechi (de-acum antic) forumist care-si spunea 'dogmatic' si cu care am discutat candva despre atitudinea lejer didactica a mesajelor pe care le redacteaza.
Dogmatic isi construia argumentele practicand o forma interesanta de maieutica.

Mi-a placut sa studiez asta...

"Am inlaturat" - de geani la: 29/08/2004 17:56:47
(la: Evoluam?)
1. Da, stiintific, teoretic, practic, exista foarte multe dovezi ale evolutiei speciei umane. De ura, violenta, invidie, nu avem cum sa fi scapat deoarece ele nu sunt atributele inceputului omenirii pe pamant ci ele sunt specifice evolutiei acesteia. Pe masura ce omenirea inregistreaza mai multi ani de existenta, aceste "calitati" umane apar, evolueaza si se "rafineaza", se educa. Prejudecati si tabuuri? Da, multe prejudecati si tabuuri au ramas amintire. Nu pot acuma sa-ti dau un exemplu edificator, multe tineau de religie si credinta, ah da, vrajitoarele nu se mai ard pe rug, nu? Da, cu siguranta, putem spune ca s-a schimbat modul de comunicare. Foarte important modul verbal, care conteaza din ce in ce mai mult. Ca sa nu mai vorbim de stiinta si tehnologia comunicarii despre care nu putem spune ca nu a inregistrat salturi dupa salturi, incepand cu ultima decada a secolului al XX-lea. Minciuna? "Calitate" a omului. Cu cat este omul mai educat, cu atat mai "elevata" e minciuna. Minciuna nu exista la formele primare de existenta umana - la copilul de 1-3 ani. Dar altfel, intriga si minciuna au tinut locul de frunte al tuturor epocilor istoriei omenirii. De ce ar disparea? Ura, violenta, invidia, minciuna - sunt actori pe scena vietii omenesti, sunt stimulente pentru autodepasire, pentru autointelegere, pentru autoevaluare. Daca ele n-ar exista, cum am sti sa facem diferenta?
Dar, Ayda, dincolo de aceste raspunsuri, fara exemple concrete, eu as vrea sa pun o intrebare. De ce? De ce toate aceste intrebari, pe care ti le pui si le expui? In spatele acestor intrebari, a enumerarii tuturor acestor "meschinarii", eu cred ca se ascunde mai mult. De ce esti atat de dezamagita de viata ta?
ISTORIE RECAPATATA(continuare VII) - de DESTIN la: 18/09/2004 06:27:34
(la: Cum gandim?)

-Veniamin Kostaki (1768-1846), strănepotul lui Constantin Costache. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (între 1803 şi 1808; apoi, din 1812 până în 1842),“cel mai înalt prelat al bisericei noastre”, în secolul al XIX-lea.

Om de cultură, el a înfiinţat, în 1805, tipografia de la Mănăstirea Neamţului (unde şi-a tipărit şi propriile traduceri; acolo există un tablou al său de tinereţe, dinainte de a se călugări), Seminarul de la Socola (în 1803) şi multe alte şcoli.

Ctitoriile sale se regăsesc, desigur, şi în domeniul bisericesc: la Mănăstirea Secu a construit, în anul 1823, pe latura de NE, biserica Sfântul Nicolae, ridicată de călugării mănăstirii, având o turlă înaltă pe naos şi fiind zidită pe temelia vechii biserici de lemn de la 1785, care fusese mistuită de foc.

A mai construit aici, pe locul vechii sihăstrii a lui Zosim, biserica Bogoslovul, cu hramul Naşterea lui Ioan Botezătorul, sfinţită în 1832, care este ridicată din zid de piatră şi cărămidă, cu pridvor deschis, spre deosebire de vechea biserică.

În anul 1824, reface Mănăstirea Sihăstria, după ce fusese arsă de turci, în 1821.

La Mănăstirea Agapia ctitoreşte, pe latura sudică, Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului.

Un tablou votiv al său se află în pridvorul Bisericii Trei Ierarhi, din Iaşi, alături de cele ale mitropoliţilor Varlaam, Dosoftei şi Iosif Nanicescu.

Tot Mitropolitul Veniamin Kostaki este cel care a fost iniţiatorul construcţiei Catedralei Mitropolitane din capitala Moldovei unde îşi are, de altfel, şi mormântul, lângă Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

La bătrâneţe, Veniamin a demisionat din funcţia de Mitropolit şi s-a retras în pustnicie la Mănăstirea Slatina, unde s-a şi stins.

Veniamin Kostaki nu a fost numai un înalt cleric, ci şi un om preocupat de frământările politice ale vremii.

Între 1 ianuarie 1807 şi 26 iulie 1812 a fost caimacam al Moldovei, împreună cu mai mulţi boieri (aceasta este cea mai lungă căimăcămie din istoria Moldovei !).

Cea de-a doua sa căimăcămie s-a desfăşurat între 29 martie 1821 şi mai 1821.
Mitropolitul Moldovei a fost şi un adept fervent al Eteriei.

El a sfinţit, la biserica Trei Ierarhi, steagul organizaţiei greceşti şi l-a binecuvântat pe prinţul Alexandru Ipsilanti, pe care îl vedea, la 1821, ca pe un eliberator.

Această atitudine l-a ajutat pe Mitropolit să obţină anularea anatemei aruncate de Ţarul Petru cel Mare asupra familiei lui Lupu Costache.

Iată ce scria istoricul francez Edgar Quinet la moartea fostului mitropolit al Moldovei:

“Suflet de o castitate îngerească, frumos şi plin de maiestate, cum n’ am văzut alt bătrân în viaţa mea. Când mitropolitul Veniamin, îmbrăcat în splendoarea bisericei sale orientale, se înfăţişa îmbrăcat cu vestmintele cele aurite, cu pletele-i de zăpadă şi în valuri pe umeri, poporul vedea într’ânsul pe însuşi sfântul patron al Moldovei”.

În încheiere, un fragment din testamentul lui Veniamin Kostaki; vorbe care exprimă un crez de o viaţă:

“Toate mijloacele câte împrejurările m-au înlesnit, le-am întrebuinţat spre ridicarea naţiei…”.

Ramura Boldur-Lăţescu:
-Iordache Kostaki Lăţescu-Boldur, stră-stră-stră-nepotul lui Lupu Costache.

S-a născut în 1798, la moşia Hudeştii Mari, din ţinutul Dorohoi, ca fiu al armaşului Ioniţă Costache şi al Zoiţei Crupenski, descendentă a Movileştilor şi rudă cu familia Cuza.

A urmat Şcoala de cadeţi din Petersburg şi Theresianum-ul, şcoli militare unde aveau acces numai vlăstarele aristocraţiei.

A fost agă, vornic de Ţara de Sus, polcovnic, comandant al Divizionului de cavalerie de la Iaşi (în 1830), mare-hatman, mare-vornic, inspector general al miliţiei Moldovei şi s-a ocupat de educarea corespunzătoare şi de bunăstarea militarilor.

La iniţiativa sa ia fiinţă, în decembrie 1856, Şcoala Militară din Iaşi.

A fost căsătorit cu o Rosetti, apoi cu o Balş.

Numele de Lăţescu provine de la una dintre moşiile familiei, Lăţeştii (numele ar putea fi denaturat din Lănţeşti; iar moşia ar putea fi cea primită, de către Sima Boldur, de la Ştefan cel Mare, după ce acesta îi învinsese acolo pe polonezi, în 1497; actualmente moşia se află pe teritoriul Republicii Moldova).

Testamentul hatmanului Iordache, care a murit la 9 februarie 1857, este foarte interesant, atât ca sursă genealogică (prin enumerarea copiilor care îl moştenesc), cât şi pentru faptul că oferă informaţii în legătură cu averea imensă deţinută de el la momentul respectiv (avere care, de altfel, s-a risipit foarte repede, în decurs de numai o generaţie: după 40-50 de ani, moşia de cca 30000 ha a ajuns în proprietatea unui fost arendaş, de origine armenească).

Iordache Kostaki Boldur-Lăţescu a înfiinţat la Hudeşti o Şcoală Costăchească, care a funcţionat iniţial ca şcoală de dascăli, şi a fost autorul a numeroase acte de caritate faţă de ţăranii de pe moşiile sale. Ion Ionescu de la Brad scrie, despre el, în Agricultura română în judeţul Dorohoi: “Proprietarul de la Hudeşti este considerat omul cel mai drept şi mai binevoitor către ţărani”.

Din această linie descind, astăzi, doamna Manuela Cernat, critic de film şi domnul Gheorghe (Iordache) Boldur-Lăţescu, fost deţinut politic, profesor universitar la A.S.E., doctor inginer, specialist în teoria deciziilor economice (întemeietor de şcoală) şi autor al unor importante cărţi cu profil memorialistic, dedicate crimelor regimului comunist (“Genocidul comunist în România”, în trei volume).

D-l Gheorghe Boldur-Lăţescu este fiul colonelului de cavalerie, Ioan Boldur-Lăţescu şi al Marinei Stroici, descendenta marelui cărturar Luca Stroici, membru al Dietei poloneze, rudă apropiată a Movileştilor şi traducătorul în limba română a Rugăciunii Domneşti, Tatăl nostru (traducerea lui este foarte aproape de forma în care se rosteşte rugăciunea la ora actuală).

Multe alte personalităţi de prim rang au ascendenţă Costache.

Printre acestea, Grigore Gafencu (mama sa, Raluca Costachi, era o Costache atât după mamă, din ramura Pătrăşcan, cât şi după tată, din ramura Talpan) şi Nicolae Iorga (înrudit cu neamul Costăcheştilor prin bunicul său matern, un Arghiropol).

Un fapt inedit este, conform mărturiilor de familie, acela că, prin intermediul rudeniei cu Simeon Movilă, Costăcheştii se înrudesc cu familii nobiliare poloneze şi, de departe, cu familia de Bourbon şi cu toate marile familii domnitoare ale Europei.

Stema familiei Costache, întocmită conform tradiţiei de familie pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui de-al XIX-lea136 , arată astfel: un scut spintecat, pe care se află, în partea superioară, pe fondul smaltului jumătate roşu, jumătate azur, un vultur căruia nu i se văd ghearele şi care are, deasupra capului, o coroană.

În partea inferioară, pe fondul smaltului de aur, se găseşte o mână cuirasată, ţinând în pumn o ramură verde, o spadă şi o cruce. Deasupra scutului se află o coroană contală, totul fiind acoperit de o mantie princiară.

Preocupat fiind de istoria familiei Boldur-Costache, am cules informaţii din diferite surse.

În timp, am simţit nevoia unei reorganizări a datelor şi a unei comparaţii între diferitele unghiuri de receptare. Astfel, lucrarea încearcă să atragă atenţia asupra unor elemente prea puţin folosite, până acum, în aria demersului istoriografic.

Studiul genealogic, oricât de pasionant, nu poate avea finalitate în sine.

El este cu adevărat roditor doar atunci când contribuie în mod semnificativ la îmbogăţirea cunoaşterii istorice.

Filiaţiile şi înrudirile pot rezolva multe necunoscute şi pot clarifica multe dintre abordările istoriografice insuficient fundamentate.

Finalitatea ideală a spiţelor genealogice este realizarea unui portret cât mai puţin trunchiat al societăţii din epoca la care ele fac referire.

Genealogia are şansa şi datoria de a îmbina viziunea sincronică, cu cea diacronică.

Lucrarea de faţă se doreşte o încercare în acest sens.

Am urmărit rădăcinile şi traseul istoric al uneia dintre cele mai interesante familii ale boierimii moldovene, la studiul căreia îmi propun să revin.

Probleme precum continuitatea dintre Boldureşti şi Costăcheşti vor provoca şi în continuare vii polemici în rândul specialiştilor.

Alte elemente, precum rolul jucat de Lupu Costache în 1711, merită o mult mai concentrată atenţie. Ceea ce se desprinde cu deosebită claritate este rolul esenţial pe care marile familii boiereşti, prin personalităţile lor de marcă, l-au avut în istoria Moldovei şi a Munteniei.

Studiul aprofundat şi imparţial al istoriei lor, în cadrul căruia genealogia poate avea un aport de primă importanţă, va avea ca efect tocmai acea mult căutată facilitare a realizării unui portret cât mai fidel al epocii şi societăţii în care elitele boiereşti deţineau rolul conducător şi, în plus, va înlesni înţelegerea structurilor şi factorilor determinanţi ai regimului boieresc de la noi.

Bibliography(continuare):

Informaţii obţinute prin bunăvoinţa domnului prof. univ. dr. Gheorghe Boldur-Lăţescu, descendent direct din Gavriliţă şi Lupu Costachi.

Adeptul tradiţiei este şi colonelul Ilie Culişniuc Olaru, un pasionat cercetător al Costăcheştilor.

Spiţă considerată de Ion T. Sion, în studiul citat, drept o exagerare a lui Iordache Mălinescu, din 1842, spre slăvirea Mitropolitului Veniamin Kostaki (opinie în linia lui Gheorghe Ghibănescu)


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#22776 (raspuns la: #22589) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Expo foto Bucuresti : "Tokyo - 100 de ani" - de Dragos Bora la: 05/05/2005 20:39:44
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
MUZEUL NATIONAL DE ARTA AL ROMÂNIEI
Sectia de Arta Orientala
JCII PHOTO SALON, AMBASADA JAPONIEI

COMUNICAT DE PRESA
EXPOZITIE DE FOTOGRAFIE JAPONEZA
TOKYO - 100 DE ANI

Expozitia: Tokyo - 100 de ani
Vernisaj: joi, 5 mai, orele 12.00
Perioada expozitiei: 5 mai - 5 iunie 2005
Locul: Muzeul National de Arta al României
Sala Rotonda Auditorium
Corp Stirbei (Strada Stirbei Voda nr. 1)
Program de vizitare: miercuri-duminica 11.00-19.00


Muzeul National de Arta al României, Ambasada Japoniei la Bucuresti si
JCII
Photo Salon au placerea sa va invite joi, 5 mai, orele 12.00 la
vernisajul
expozitiei de fotografie TOKYO - 100 de ani. Deschiderea expozitiei, al
carei curator este domnul Gheorghe Kazar, va avea loc în prezenta
doamnei
Roxana Theodorescu, Director General al Muzeului National de Arta al
României, a Excelentei Sale, domnul Naotoshi Sugiuchi, Ambasadorul
Japoniei
la Bucuresti si a doamnei Mayumi Moriyama, presedinte al JCII Photo
Salon
si membra a Camerei Deputatilor din Japonia.
Prin intermediul unui grupaj de aproape 180 de fotografii alb-negru si
co-
lor realizate în perioada 1890 - 2000 de artisti japonezi, expozitia
reflec-
ta schimbarile care s-au produs în Tokyo de-a lungul secolului al
XX-lea.
Fotografiile fac parte din colectia JCII Photo Salon (Japan Camera and
Optical Instruments Inspection and Testing Institute) si au fost expuse
pen-
tru public în ultimii 10 ani la Photo Salon.
Fotografiile de la începutul secolului al XX-lea înfatiseaza atmosfera
ora-
sului prin intermediul imaginilor cu cladiri guvernamentale, parcuri
sau
gradini. Pentru a le face sa para mai reale, autorii colorau manual
fotogra-
fiile, aspectul lor fiind de tip carte postala. Lucrarile au fost
realizate
de fotografi profesionisti care erau si proprietari de studiouri foto -
ei
erau singurii care detineau la vremea respectiva aparatura necesara
obtine-
rii unor astfel de imagini.
Fotografiile realizate în perioada interbelica surprind aspecte din
viata
cotidiana a locuitorilor capitalei nipone. Imaginile cu Tokyo-ul anilor
’30
înfatiseaza o tara care se îndreapta spre razboi, în timp ce dupa
capitula-
rea Japoniei metropola ne apare ca un oras grav afectat, care-si
începea
însa reconstructia. „Miracolul economic japonez”, cum a fost numita
epoca
de dupa anii ’50, este ilustrat prin fotografii caracteristice
diferitelor
etape de modernizare, o importanta speciala fiind acordata Jocurilor
Olimpi-
ce din 1964. Portretistica este unul dintre genurile preferate de
maestrii
fotografi japonezi din aceasta perioada, în expozitie putând fi
regasite
portrete de politicieni, scriitori, actori, muzicieni si oameni de
afaceri.
Fotografiile zilelor noastre vadesc mai degraba un interes sociologic
si
preocuparea pentru anumite probleme cu care se confrunta capitala, cum
ar
fi problema poluarii si a supra-aglomerarii urbane. Multi artisti
contempo-
rani prezenti în expozitie - precum Ihee Kimura, Kiyoshi Sonobe sau
Shigeichi Nagano - au fost influentati de Yonosuke Natori (1910-1962),
pa-
rintele fotojurnalismului japonez, cel care a înfiintat „Atelierul
Japonez”
si a introdus termenul de fotografie de presa în Japonia.


Chimia - de stancosty1 la: 24/05/2005 12:09:58
(la: Chimia in viata cotidiana)
Un mare fizician al jumătătii a doua a secolului al XX-lea, laureatul Nobel Feynman, profesor la MIT, spunea asa (citez din memorie):
Chimia este un apendice al fizicii şi, ca orice apendice, poate fi extirpat!
'mneatza - de Belle la: 23/06/2005 14:40:40
(la: Trancaneala Aristocrata "3")
oda cafelei :)

cu copy & paste de pe http://www.replicahd.ro/images/replica112/jacobs.htm

interesant: "In secolul al XV-lea o lege turcească permitea femeilor să divorţeze de soţii lor în cazul în care aceştia nu puteau asigura familiei raţia zilnică de cafea" ...aviz amatorilor ;)


O istorie a cafelei
«Cafeaua ar trebui să fie neagră precum iadul, puternică precum moartea şi dulce precum dragostea»
Proverb turcesc


Cafeaua este una dintre cele mai populare băuturi din lume, cu toate acestea, puţini cunosc istoricul şi legendele legate de această licoare.
Istoria şi dezvoltarea cafelei sunt deosebit de variate şi interesante, bazându-se pe mituri, întâmplări, intrigi politice şi lupta pentru putere şi bogăţie.
La baza acestei istorii stau mai multe legende. Conform uneia dintre ele, efectele cafelei au fost descoperite de un păstor pe nume Kaldi, din Caffa - Etiopia. De altfel, numele astăzi desemnat cafelei derivă din cuvântul turcesc «kahve», care provine, la rândul său, din denumirea arabă «qahwa», derivată din numele regiunii etiopiene. Păstorul Kaldi a remarcat că oile sale devin foarte active dacă mănâncă boabele verzi ale unei anumite plante, astfel încât s-a hotărât să le încerce chiar el, remarcând un efect asemănător.
Legenda mai spune că un călugăr l-a văzut pe păstor încercând boabele roşiatice şi l-a acuzat că se desfată cu «fructul diavolului». Cu toate acestea, călugării au descoperit curând efectele cafelei şi au folosit-o pentru a rămâne treji în timpul slujbelor.
O altă legendă ne oferă denumirea «mocha», povestind despre tânărul Omar, condamnat la moarte şi izgonit în deşertul arab, împreună cu discipolii săi. Disperat, Omar şi-a pus însoţitorii să fiarbă şi să mănânce boabele unei plante necunoscute. Această licoare nu numai că i-a salvat pe exilaţi, în plus, supravieţuirea lor a fost considerată un semn divin de către locuitorii celui mai apropiat oraş, Mocha. Planta şi băutura realizată din aceasta au fost numite Mocha, în cinstea evenimentului.
Iniţial, arborele de cafea creştea în mod natural în Etiopia, dar odată transplantat în Arabia, a fost monopolizat de aceştia. Arabii încep să cultive planta în jurul anului 1000, fiind de altfel primii care fierb boabele, creând băutura cu denumirea de «qahwa».
Cafeaua a fost introdusă mult mai târziu dincolo de graniţele arabe, fiind considerată o delicatesă în întreaga lume. Mai mult chiar, transportul de cafea în afara graniţelor musulmane era strict interzis.
În 1453, otomanii introduc cafeaua în Constantinopol, iar în 1475, în acest oraş se deschide prima cafenea din lume - Kiva Han.
În afara graniţelor arabe, cafeaua a ajuns întâia oară în mod ilegal. Un arab pe nume Baba Budan a strecurat plante şi boabe în munţii Mysore, din India, punând bazele primelor ferme din regiune.
În anul 1600, comercianţi italieni introduc cafeaua în lumea vestică, prin porturile veneţiene. Considerată de mulţi creştini «băutura diavolului», cafeaua câştigă bunăvoinţa clericilor şi este binecuvântată de câtre Papă, întrucât «cafeaua este atât de delicioasă, încât ar fi păcat ca necredincioşii să aibă exclusivitate asupra ei».
Istoria consemnează anul 1607 ca momentul în care cafeaua este introdusă în America de Nord, cel mai probabil de către căpitanul John Smith, fondatorul coloniei Virginia.
Primele cafenele apar în secolul al XVII-lea în Italia, Regatul Marii Britanii, Franţa şi Germania.
Cafenelele devin din ce în ce mai populare, ca loc de întâlnire pentru intelectuali, şi nu numai. În Marea Britanie, cafenelele sunt consacrate sub denumirea de «penny universities», datorită preţului de un penny pentru o ceaşcă de cafea.
Prima cafenea din Bucureşti se deschide în anul 1667, în vremea Domnitorului Radu Leon. Ea se afla în apropierea hanului şerban Vodă, ce aparţinea unui turc, în locul căreia între anii 1881-1883 s-a construit palatul Băncii Naţionale. În 1693 mai exista o altă cafenea pe locul Mânăstirii Cotroceni, ce aparţinea tot unui turc. La mesele domnitorilor sau la primirea de oaspeţi, cafeaua intră în lista delicateselor, iar la plecare este oferită drept cadou. O mărturie ne confirmă acest ritual în «Condica de orânduieli a visteriei lui Constantin Brâncoveanu», unde se menţionează la data de 7 iulie 1696 următoarele: «S-au cumpărat 15 oca de cafea, ce trebuia să se dea Măriei sale Hanului de oaste».
În anul 1675, în timpul asediului otoman asupra Vienei, Franz Georg Kolschitzky, un austriac care locuise în Constantinopol, ajută la eliberarea oraşului. Trupele otomane lasă în urma lor saci cu provizii, iar Kolschitzky recunoaşte între aceştia saci de cafea. Acesta va deschide prima cafenea central-europeană şi este cel care introduce obiceiul de a filtra cafeaua, de a o îndulci şi de a-i adăuga lapte.
În 1690, olandezii devin primii comercianţi de cafea, scoţând ilegal din portul arab Mocha câteva plante şi transportându-le spre coloniile indiene.
În anul 1713, olandezii oferă cadou regelui Ludovic al XIV-lea al Franţei un arbore de cafea ce va sta la baza întregii industrii vestice a cafelei, datorită ofiţerului Gabriel Mathieu do Clieu, care va fura câteva seminţe ale acestui arbore şi le va transporta în Martinica. 50 de ani mai târziu, un sondaj înregistrează19 milioane de arbori de cafea în această zonă, cu un procent de 90% din producţia mondială de cafea.
Anul 1727 este cel de debut pentru industria cafelei în Brazilia. Locotenent colonelul Francisco de Melo Palheta este trimis de către guvernul său să arbitreze o dispută legată de graniţele franceze şi olandeze din Guineea. Locotenetul se implică într-o relaţie secretă cu soţia guvernatorului francez al Guineei. Soţia guvernatorului îi dăruieşte locotenentului de bun rămas un arbore de cafea, pe care acesta îl va replanta în ţara sa.
La începutul secolului XX, obiceiul de a însoţi conversaţia de după-amiază cu o cafea se răspândeşte în întreaga Europă.
Tot începutul secolului al XX-lea marchează şi o inovaţie în industria cafelei. Chimistul american de origine japoneză, Satori Kato, inventează, în 1901, cafeaua solubilă.
O altă inovaţie în domeniul cafelei se va remarca la scurt timp după, când importatorul german Ludwig Roselius a rugat câţiva cercetători să studieze nişte saci de cafea degradată. Aceştia reuşesc să extragă cofeina din boabe, fără însă a le distruge aroma. Acest nou tip de cafea este introdus pe piaţă sub denumirea «Sanka».
Anul 1907 consemnează Brazilia ca fiind cel mai mare producător de cafea din lume, cu o cotă de 97%.
În anul 1946, Achilles Gaggia perfectează în Italia maşina de espresso.
Studii efectuate în 1995 demonstrează că în lume se beau anual aproximativ 400 de miliarde de ceşti de cafea.

#56239 (raspuns la: #56167) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O noua viziune asupra lumii - de PROUDFRECKLED la: 04/09/2005 18:15:46
(la: Stiinta intre pierzanie si absolvire)

TRANSDISCIPLINARITATEA

De cum am citit titlul conferintei tale m-a dus gindul la transdisciplinaritate. Pentru ca suntem pe acest forum si romani din diaspora, am sa incerc sa ma explic prin scrierile fizicianului roman B.Nicolescu (ce traieste la Paris)reproducind citeva rinduri din cartea lui.Veti constata ca unii dintre voi, cei care ati postat aici ,intuitiv, exersati acelasi patern de gindire ce a dus la transdisciplinaritate.De altfel este inevitabil,si probabil singura cale de a recupera decalajul intre progresul stiintific-tehnologic si morala-rationalitatea societatii umane si de a trece de la « pierzanie la absolvire »,a se intelege fara conotatii mistice si absolut cu ajutorul stiintei :)))Subliniez ca este parerea mea si n-o impun nimanui,dimpotriva,o expun spre cunoastere si dezbatere.

Extras din cartea TRANSDISCIPLINARITATE - Manifest, de Basarab Nicolescu
Editura Polirom, Iasi, România,
traducere de Horia Vasilescu, editie ingrijita de Magda Cãrneci

Prin cresterea fãrã precedent a cunostintelor în epoca noastrã, capãtã legitimitate problema adaptãrii mentalitãtilor la aceste cunostinte. Miza este considerabilã cãci extinderea continuã a civilizatiei de tip occidental la scarã planetarã ar face ca prãbusirea sa sã echivaleze cu un incendiu planetar de neegalat cu primele douã rãzboaie mondiale.

Armonia dintre mentalitãti si cunostinte presupune ca aceste cunostinte sã fie inteligibile, pe înteles. Dar mai poate exista comprehensibilitate în era big-bang -ului disciplinar si a specializãrilor excesive?

Un Pico de la Mirandola este de neconceput în epoca noastrã. Chiar si unui specialist îi vine astãzi greu sã înteleagã rezultatele obtinute de alt specialist din aceeasi disciplinã. Lucrul acesta nu este monstruos în mãsura în care progresul respectivei discipline se datoreazã inteligentei colective a comunitãtii atasate acesteia si nu doar unui singur creier care, fatalmente, ar trebui sã cunoascã toate rezultatele obtinute de toti colegii-creiere, ceea ce este imposibil. Cãci astãzi existã sute de discipline. Cum ar putea oare dialoga cu adevãrat, astãzi, un fizician teoretician al particulelor cu un neurofiziolog, un matematician cu un poet, un biolog cu un economist, un politician cu un informatician, dincolo de niste generalitãti mai mult sau mai putin banale ? Si totusi, un adevãrat factor de decizie ar trebui sã poatã dialoga cu toti deodatã. Limbajul disciplinar este un obstacol aparent de netrecut pentru un neofit. Iar noi, toti, suntem neofitii altora. Turnul lui Babel este oare inevitabil?

Acest proces de babelizare nu poate continua fãrã a ne primejdui propria existentã, cãci astfel un factor de decizie ar deveni, fãrã voie, din ce în ce mai incompetent. Sfidãrile majore ale epocii noastre, cum ar fi de exemplu cele de ordin etic, reclamã din ce în ce mai multe competente. Numai cã suma celor mai buni specialisti în domeniile lor respective nu poate, evident, sã dea nastere decît unei incompetente generalizate, fiindcã suma competentelor nu este competenta : în plan tehnic, intersectarea diferitelor domenii ale cunoasterii este o multime vidã. Ori, ce înseamnã factor de decizie, fie el individual ori colectiv, dacã nu acel factor capabil sã ia în consideratie toate datele problemei examinate?
Nevoia stringentã de punti între diferitele discipline s-a concretizat prin aparitia, cãtre mijlocul secolului al XX-lea, a pluridisciplinaritãtii si a interdisciplinaritatii.

Transdisciplinaritatea priveste - asa cum indicã prefixul "trans" - ceea ce se aflã în acelasi timp si între discipline, si înãuntrul diverselor discipline, si dincolo de orice disciplinã. Finalitatea ei este întelegerea lumii prezente, unul din imperativele sale fiind
unitatea cunoasterii. (sublinierea mea)

Daca v-am stirnit cit de cit curiozitatea puteti gasi extrasul in intregime, si mai multe despre transdisciplinaritate la adresa:
http://www.reference.com/Dir/Society/Philosophy/Transdisciplinarity/








Carol II - de cattallin2002 la: 01/08/2006 14:17:29
(la: Cei mai mari români)
E totusi o personalitate controversata.

" O prima concluzie se impune: Carol a beneficiat de doua ori de o mare popularitate: la revenirea ca rege în 1930, la nivelul elitei, si în 1938, la nivelul întregii populatii (electorale). Ne putem întreba de ce. Pentru o anumita prosperitate - mai mare în burghezia urbana decât în restul populatiei - si stabilitate în tara a fost acreditat regele, nu sistemul politic, nici guvernul, în timp ce tocmai acestea din urma au fost considerate responsabile pentru lipsurile din tara: inflatie, curbe de sacrificiu, somaj (mai ales intelectual), coruptie, afacerism, ineficienta administrativa, instabilitate ministeriala, agitatie de stînga (în ciuda starii de asediu), crime legionare (în ciuda represiunii politienesti), amenintarea expansiunii sovietice ori a Germaniei si Ungariei etc "
" Desi regele sau camarila lui erau direct responsabili pentru acestea, mai ales în timpul guvernului Tatarascu, el nu asa a fost perceput. În anii 1930-1937 Carol a stiut sa-si aproprieze succesele si sa se distanteze de esecurile vietii publice, pastrându-si, în plus, viata personala si de familie, atât de scandaloase, în limitele anecdoticului ori ale secretului. Este si aici un început de "operatie de imagine a dictatorului", pe care toti urmasii lui o vor prelua. "
Cel mai controversat dintre cei patru Regi ai Romaniei este, fara indoiala, Carol al II-lea. Foarte multi au vazut in el principalul vinovat pentru dezmembrarea statului roman la inceputul celui de al doilea razboi mondial. Carol al II-lea a instaurat prima dictatura din Romania secolului al XX-lea. Viata lui aventuroasa a fost criticata de catre toti contemporanii sai, indignandu-i pana si pe cei mai loiali sustinatori ai monarhiei.

cattallin2002@yahoo.com
#136985 (raspuns la: #136930) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
RSI - de vania la: 07/09/2006 12:58:26
(la: Licheaua si musca)
propunerea ta e de-a dreptul delicioasa... ma simt ca un profesoras care arata cu degetul catre masa si rosteste ca pe o revelatie "masa" pune mana pe spatarul scaunului si spune "scaun" si asa mai departe.

ma rog, in afara faptului ca te intrebasem primul prin ce ii vezi tu depasiti si acum intorci romaneste intrebarea, presupun ca nu trebuie sa ma afund mai mult in ridicol prin a-ti vorbi de biografia fiecaruia.

amintesc doar sporadic, ca despre legionarul ala de Vulcanescu, Noica spunea ca era cel mai bun din generatia lor, dominandu-i (probabil ca bagaj de cunostinte si ca libertate a gandirii?) de departe pe toti. si iesind putin din Idei, ti-as reaminti ceva despre Fapte - tu poate stii si nu vrei sa admiti sau nu te atinge cu nimic cum a murit Vulcanescu :

in puscarie, la Aiud, din cauza ca avea prostul obicei de a tine conferinte (nu chiar atat de inteligente ca asta,sunt convins, dar ma rog...) sau de a discuta cu alti detinuti despre domenii din astea nasoale de gen filosofie,literatura,religie etc., care erau, evident, catalogate de "caralii" drept subversive (ce naiba altceva puteau ei sa zica). A fost trimis, impreuna cu partenerii lui de dialog, toti dezbracati, in umezeala si in frigul ingrozitor al unor celule de in care nu exista nici un pat sau un scaun. unul dintre oameni s-a prabusit epuizat. numitul Vulcanescu, pentru a-i salva viata, s-a intins pe jos, cu mainile sub piept, pentru a-i permite celuilalt sa stea pe el, ca pe o saltea....

despre Tutea, ce s-ar putea spune, in afara operei lui, al carei crestinism fervent (deranjeaza termenul?) nu sunt in stare sa-l urmeze multi preoti de azi... orice i-ar citi macar antologia de "vorbe memorabile" ar putea sa-i simta geniul si trairea .

Staniloae este, dupa parerea unor experti occidentali (!) - cel mai mare teolog al secolului al XX-lea...acum n-o fi chiar cel mai mare, dar cred ca cei 45 de ani pe care si i-a dedicat traducerii "Filocaliei" (nementionand alte opere) l-ar face sa merite un gram de condescendenta din partea celor mai inzestrati in domeniu...

intr-adevar, nu se poate contesta ca antisemitismul lui Nae Ionescu, insa iti amintesc ca exista zeci de mari intelectuali care, dpdv al orientarii au fost ideologizati adanc, de la Sartre pana la Shaw si cati alti etc. sigur ca moral, laolalta cu N. Ionescu, pot fi condamnati sau dati ca exemplu negativ, insa asta nu modifica cu nimic valoarea "Huis clos", sau "Pygmalion". si e cu atat mai rusinos faptul ca opera lui Nae Ionescu e de negasit in librarii (ar trebui publicat, pana si pentru micul motiv ca e contestat si disputat, dar aici se vede aplicatia practica a democratiei la romani), in timp ce Mein Kampf-ul se lafaie nestingherita...
#143888 (raspuns la: #143789) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
scolari - de onutza la: 11/09/2006 19:46:48
(la: Elevii din Neamt s-au intrecut in “perle” la Capacitate)



Poporul român s-a format prin casatorirea barbatilor romani cu fetele dacilor si invers.

Taranii lui Creanga vorbesc o limba fara greseli de ortografie.

Vazând-o singura pe drum pe Vitoria, taranul a avut impresia ca este nemaritata si s-a comportat în consecinta.

Caragiale este autorul schitelor si nuvelelor sale, ca sa nu mai vorbim de teatru.

Anotimpurile care apar mai des în opera acestui mare poet al naturii
sunt : primavara, vara, toamna si iarna.

Cea de-a doua faza a creatiei lui Eminescu s-a deosebit de prima si a urmat dupa aceasta.

Dupa moartea parintilor sai, Creanga si-a trait viata în continuare pâna în ultimii ani ai vietii lui.

Pesonajele din "Neamul Soimarestilor" sunt reprezentative pentru secolul XVII pentru ca au trait epoca aceea.

Romanul "Rascoala" culmineaza la sfârsit cu un deznodamânt tragic.

Din cauza conditiilor grele, Eminescu a murit de foame toata viata.

In poezia lui Topârceanu gâzele, gândacii si insectele, cum e cotofana,
stau de vorba: "Ce ne facem fetelor ?".

Poetul cânta satul de care nu te mai poti desparti odata ce l-ai parasit.

Cruciadele sunt niste razboaie organizate de papalitatea nobilimii din orientul de apus pentru cuceriri de teritorii.

Datorita faptului ca Lapusneanu chinuia pe boieri taindu-le nasul,
urechile, mâinile etc., el le-a devenit antipatic acestora.

Ludovic al XVI-lea era regele tarii. El tinea cu Franta deoarece era bun prieten cu Danton. Taranimea era împotriva Frantei
deoarece Franta voia sa ocupe tara lor. Insurectii din Paris auzind ca Ludovic al XVI-lea tine cu Franta,
la 1 august 1792 au propus sa fie spânzurat. Franta devine republica!

Cosbuc cânta fetele care vin la râu cu fusta ridicata pâna la brâu.

Pasa Hassan este rugat de Mihai sa lupte ei amândoi, dar el fuge
miseleste si se lupta prin intermediul ostilor.

Viata albinelor e primejduita mereu de insecte ca : tântarul, viespea,
soarecele si ursii care se urca în fagi unde sunt albinele strânse în colonii si depun miere.

Mie îmi plac povestile -scrie un elev de 10 ani- fiindca au în ele
un melancolism care ma face sa dorm.

Imi plac povestile -scrie colega lui de banca- fiindca sunt cu zâne
care câteodata visez ca sunt chiar eu.

Romantismul apare într-o epoca de framântari cataclizmice în care omul, cel mai nobil animal, este ridicat în slavi.

Caragiale caracterizeaza personajele sunt chiar prin contrastul
acestora de a parea ceea ce în realitate nu esti, totodata chiar
prin vorbele personajelor, autocaracterizarea sau prin limbajul
defectuos al personajelor si prin vorbele altora despre acestia.

In secolul al XV-lea limba vorbita de popor era considerata vulgara si n-o vorbea nimeni.

Intâmplarile povestite s-au petrecut vara trecuta, mai exact într-un satulet oarecare.

In "Pastel" vedem o batrâna care alearga agale prin linistea noptii cu taciuni aprinsi în mâna.

Ca orice poezie simbolista, aceasta poezie a lui Bacovia ca lungime este scurta.

Asa cum arata Ion Creanga, in familiile de tarani barbatii erau
numai niste termeni ajutatori asupriti de femei.

Mircea cel Batrân sta la un discurs cu Baiazid. Acesta îl primeste
cu obraznicie si-l face în tot felul ca pe o albie de porci.

Si asa, dând de bucluc, taranul din "Arendasul român" pleaca multumit acasa.

Poema "Miorita" circula pe baza orala, adica nu a fost scrisa din motive tehnice.

In codru, acolo unde românul si-a aflat totdeauna un sprijin, îsi
va gasi si tânara fata fragii si capsunile ei.

Fata de taran descrisa de George Cosbuc este o realitate palpabila.

Ciobanul "Mioritei" a spus ca la cap sa-i puie diferite fluiere.

Eminescu arata ca fonfii, flecarii si gusatii se adunau în sfatul tarii sa-si satisfaca nevoile.

...Sinteza este o comparatie. La teza nu scriem ca la Eminescu gasim... la Labis gasim nu stiu ce. Sau ca la Eminescu gasim vara si la ala altceva. Nu asa se face o sinteza. Principalul e sa nu fie greseli de ortografie.

Pastelul nu este în fond decât sufletul poetului îmbalsamat în natura.

Cei care comit greseli sunt penibili de pedeapsa.

Primavara e cald si pasarelele se întorc din tarile calatoare.

Datorita geniului sau, Ion Creanga a ajuns sa fie tradus în toate
colturile tarii si chiar peste hotare.

Spre deosebire de tragedie, într-o comedie deznodamântul se termina de obicei vesel.

Caci, în definitiv, ce reprezinta un milion ? Ia, sapte-opt sute de mii, colo !

Atunci când un Aprod Purice îi da calul sau, acesta se face movila
pentru ca mai târziu sa ajunga boier.

Batrânul Dan traieste într-o pestera care-i da un aspect grotesc.

Tipatescu se purta cu nevasta lui Trahanache asa ca si cum ea n-ar
avea sot. Ii trimite scrisori de amor, vorbesc amândoi ca niste
îndragostiti si asa mai departe. La începutul piesei, Catavencu
este adresiv pentru a admira scrisoarea, iar în finalul piesei când
pierde scrisoarea este servil, lipsit de orice gest umil. Toate
personagele din "O scrisoare pierduta" sunt lipsite de incultura.
Deseori Caragiale demasca moravurile mosierilor de a da nas copiilor
lor. Politistul Prispanda vorbeste numai cu perle.

Ora exacta a plecarii trenurilor e de obicei mai devreme sau mai târziu, cum e norocul.

Acolo, la izvor, Labis aude detunatura pustii care constituie moartea gingasei fiare.

La nunta lui Calin, popa este un bondar lenes si gras care nu-i
mai tace gura cântând cântece lautaresti.

Trebuie sa facem o temeinica analiza, nu numai analitica, dar si sintetica.

Cristofel Columb a plecat în America unde s-a însurat cu o bastinoasa.

Estuarul este o pâlnie care se baga pe gura unui râu ca sa se largeasca.






---------------------------------------------------------------------
timpul nu le rezolva pe toate
"LA CATA MINTE AVEAU OAMENII - de E.M. la: 12/09/2006 05:09:09
(la: de ce credeti in dumnezeu?)
"LA CATA MINTE AVEAU OAMENII PE ATUNCI, AR FI DEVENIT CRESTINI INSTANTANEU." - (nu te grabi sa-i vezi pe cei din trecut asa cum ii infatisezi) te inseli. Tu ai crede intr-un Fiu al Lui Dumnezeu daca ai vedea o minune? (o corectie- pe acea vreme crestinismul nu exista)
Un Dumnezeu care incurajeaza omorul nu poate fi Dumnezeul Cel adevarat.
O curiozitate - ai citit Noul Testament? (as putea gresi ,ai sa ma corectezi daca e asa, nu cred ca l-ai citit)
Pasajele din Biblie la care te referi nu au fost scrise acum 2000 de ani , acele pasaje au o vechime mult mai mare , acum 2000 de ani s-a scris Evanghelia (sau in traducere - Vestea cea buna).
O eroare - chestiunea cu interpretarea nu a aparut dupa jumatatea secolului al XX-lea. Impreuna cu raspandirea Evangheliei ( si a Vechiul Testament) au aparut intrebari care s-au cerut a fi explicate.
Te inseli cand spui ca oamenii nu si-au pus intrebari mai devreme de jumatatea secolului XX, este imposibil - si au primit si raspunsuri.Pot fi multe de spus despre aceasta afirmatie - "oamenii nu si-au pus intrebari "
nu-l recunosc pe om in ceea ce spui, adica au cautat oamenii raspunsuri la orice nedumerire si cand dadeau de religie firea omului se schimba, nu mai observa inadvertentele, primea totul ca un hipnotizat.
"Daca s-au intrebat si zici ca au primit si raspunsuri, atunci unde sunt? Unde sunt acele raspunsuri?" imi inchipui ca ai gandi sau asa m-as astepta sa reactionezi.
Te intereseaza ? Rasunsul tau e afirmativ la aceasta intrebare?
" Da , as vrea sa stiu".
Oare?Chiar te intereseaza?

Biserica cea Adevarata , cea ADEVARATA, subliniez, nu este impotriva stiintei si a dezvoltarii tehnologiei. Ti s-a spus cumva altceva , ti s-a spus ca ar fi impotriva? In schimb sunt sigura ca ai vazut preoti care erau impotriva progresului ( de fapt chiar afirmi acest lucru), acei preoti gresesc avand o astfel de atitudine, o astfel de atitudine nu este in duhul Adevarului ,. nu este in duhul Sfintilor Parinti. A nu se confunda greselile unor preoti cu invatatura Lui Hristos si cu explicatiile date de Sfintii Lui : " Pe toate sa le cercetati" asta a spus-o un mare Sfant al crestinilor. Cunoscuta afirmatie " Crede si nu cerceta " nu stiu cui apartine , dar pare a fi o intelegere gresita a cuiva, de fapt nu pare ci chiar este gresita.
Pe langa faptul ca ni se da vestea cea buna, Noul Testament prezinta omul asa cum e , in adevarata lui infatisare, merge in profunzimea inimii lui .
Si am o intrebare : cunosti macar un crestin? Nu unul care spune despre sine ca e crestin , ci un crestin , asa din cate stii tu despre crestinism ? Eu nu cred. DE fapt sunt sigura ca nu cunosti.Vad multi care spun despre sine ca sunt crestini , dar nu se vede si in fapta.
Multi crestini se vor duce direct in iad cu Biblia in mana pt. ca au stiut si nu au facut , si sunt pagani care s-au mantuit, sunt in randul dreptilor Lui Dumnezeu. Exista o lege a firii , pe care Dumnezeu a sadit-o in inima omului ( sa nu ucizi, sa nu furi etc.) si cei care au trait facand cele ale firii s-au mantuit, asta intamplandu-se si inainte si dupa venirea Lui Hristos pe pamant. Ei nu au avut acea revelatie despre Fiul Lui Dumnezeu, acest lucru neputandu-se intampla deodata in toata lumea , evident.
La noi in tara , sunt pana in prezent cam 12 milioane de avortui ( asta de cand s-au legalizat avorturile, dupa revolutie) ,iar un pagan, Hipocrate, jura ca nu va face asa ceva ( citeste-i celebrul juramant) . Ce vreau sa spun e ca te rog sa privesti adevaratii crestini (sunt cam greu de gasit , numarul lor scade pe masura ce trece timpul) si sa judeci crestinismul prin prisma lor , nu a impostorilor.
Sunt multe de spus, multe.Dar ora e destul de tarzie.
#144761 (raspuns la: #144694) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
apol - de alex andra la: 19/02/2008 08:44:08
(la: Cu poeţii şi nepoeţii despre poezie)
Gradul de "accesibilitate" al poeziei este diferit atat de la o epoca la alta, cat si de la un poet la altul. In linii mari, poezia premoderna este mult mai accesibila decat cea moderna. Exista o culme a ermetismului pe la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu poeti precum Rimbaud sau Mallarmé, care au produs (vrei, nu vrei, asta-i termenul cel mai potrivit) o adevarata revolutie poetica. Exista apoi un al doilea val ermetic in prima jumatate a sec. XX, in care se inscrie un poet precum Ion Barbu cu al sau "Joc secund".
Pe de alta parte, nu tot ce e ermetic e si valoros. De multe ori ermetismul ascunde vidul simtirii si al gandirii.
Exista apoi si cititorul snob, care pica in extaz in fata a ceea ce nu pricepe sau nu e de priceput.
Incurcate sunt caile poeziei:)))
#286629 (raspuns la: #286586) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
piliutza - de cattallin2002 la: 29/02/2008 21:11:01
(la: Problema răului)
Paradoxul acesta a mai fost scris la o conferinta, cam acum o luna.
Am raspuns atunci, http://www.cafeneaua.com/comments/new/16070/277354
Vad ca scoti mai multe conferinte pe zi, probabil nu mai ai timp sa citesti comentariile din urma. Asa ca o sa scriu aici cate ceva legat de conferintele tale de pana acum.
Presupun ca tu cunosti foarte exact teoria evolutionista, sa ma corectezi daca e ceva gresit din ce stiu eu. :)
Ideea evolutiei a aparut prima data la sumerieni, in Mesopotamia, in poemul "Enuma Elish". Se spunea ca viata a aparut spontan in apa, iar animalele au evoluat din una in alta.
In Grecia antica apare un curent filosofic numit materialism, care accepta doar existenta materiei. Acestia au dezvoltat mitul sumerian, presupunand ca viata a aparut spontan, iar animalele si plantele s-au metamorfozat.
Filosofii secolului al 18-lea au redescoperit materialismul grec si, implicit, teoria evolutiei. Apar teorii care dezvolta subiectul, inclusiv bunicul lui Darwin publica o carte legata de aceasta teorie.
Darwin sintetizeaza aceste teorii si isi incheie cartea sperand ca stiinta sa confirme teoria sa. Spune si ca daca nu se descopera fosile intermediare teoria sa ramane doar o teorie.
Pana in ziua de azi nu s-au descoperit fosile intermediare (doar o singura pasare preistorica se presupune ca ar fi ceva intermediar).
Fosile intermediare insemnand ramasitele unei specii pe cale de transformare in alta specie.
De aceea unii oameni de stiinta au lansat o noua ipoteza, ca transformarea s-a produs intr-un interval scurt de timp, chiar de la o generatie la alta, de aceea neramanand fosile intermediare. Aceasta e o ipoteza, parere, neputand fi cercetabila cu mijloace stiintifice.
A doua problema aparuta, odata cu dezvoltarea geneticii, a fost faptul ca s-a constatat ca genomul nu permite variatii decat in cadrul speciilor. Fiecare specie de plante sau animale contine soiuri sau varietati. La oameni sunt rasele. Exista recombinari genetice (dau culoarea ocilor, a parului, etc.) si mutatii genetice. In cadrul teoriei evolutioniste s-a presupus ca au avut loc mutatii. Mutatiile sunt de fapt accidente, cu consecinte negative, provocand indepartari de la informatia (genofondul) speciei. Dar aici a aparut problema: orice mutatie se produce tot in limitele impuse de genomul respectiv.
De exemplu, vitelul cu 5 picioare e tot vitel, doar ca are un picior in plus. Chiar si experientele de laborator au evidentiat aceasta limitare.
Asadar, la toate speciile de azi e imposibila evolutia in alte specii, orice interventie s-ar face asupra unui genom. S-au lansat alte ipoteze, pareri, ca in trecut lucrurile poate staeua altfel, dar raman si acestea la stadiul de ipoteze, neputand fi cercetate sau corelate stiintific.
In concluzie, teoria ramane doar o suma de ipoteze, pareri, despre ce s-a intamplat poate in trecut, fara a putea fi cercetate azi. Deci fara baza stiintifica. Este pastrata pentru ca nu exista o alta teorie materialista care sa explice formarea speciilor.
Lumineaza-ma daca am gresit cu ceva, dar nu intr-o noua conferinta, se pot scrie si comentarii la conferinte. :)



RSI - de Paianjenul la: 30/06/2009 05:12:38 Modificat la: 30/06/2009 12:19:41
(la: Câinii latra... URSUL trece...)

"one word: bullshit"

- Daca la inceputul secolului al XX-lea niste "teoreticieni ai conspiratiei" ar fi avertizat lumea despre atrocitatile care aveau sa fie comise de Hitler si de Stalin in Europa in chestie de numai citiva ani, cine in toate mintile i-ar fi luat in serios?!... Si totusi, s-a intimplat...

Chestia cu New World Order mi se pare mult mai... "întîmplabilă".

#456826 (raspuns la: #456812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Perle BAC 2009 - 2 - de 1brasovean la: 30/06/2009 08:29:37
(la: Un banc bun, ceva?)
Poema "Miorita" circula pe baza orala, adica nu a fost scrisa, din motive tehnice. In balada "Miorita" este vorba de trei ciobani care comploteaza impreuna sa-l omoare pe unul dintre ei.
Ciobanul "Mioritei" a spus ca la cap sa-i puie diverse categorii de fluiere.

Multimile de boieri exploatatori isi tineau banii numerar in pungi. Haiducii ii atacau si ii usurau de bani in toate baladele.

Balada e o specie a liricii populare inventata de Ciprian Porumbescu.

Creierul este un organ oarecum indispensabil capului.

Calin tine de mîna mireasa care are parul lung de fericire.

Ea lupta sa puna mîna pe dragostea flacaului.

Poetul îsi asteapta iubita ca împreuna sa cutremure o barca.

Ion Creanga s-a nascut între anii 1887-1889.

Nechifor Lipan a avut fericita ocazie de a nu se mai întoarce acasa fiind jefuit de niste oameni invidiosi.

În romanul "Rascoala" personajul principal este poporul si marea masa a taranilor.

Dimitrie Cantemir a avut un rol însemnat în viata sa.

Nechifor Lipan statea " pe spate cu fatza in jos"..

Profa: In ce tip se incadra Otilia Marculescu?
Eleva: In tipul ingerului a fetei blonde..
Profa: Asta ai citit tu intr-o carte?
Eleva: Asta am spus-o eu din proprie initiativa

Haiducii din doine, balade si idile erau liberi si fericiti ca pasarile, animalele si pestii care zburda prin codri. De cum venea primavara, haiducii cei harnici plecau in padure. Acolo ei cintau suflind din frunza si lasindu-i pe boieri cu buza umflata.

Latina clasica este o limba moarta, care nu se poate vorbi decit in scris. Dupa caderea Imperiului roman, o parte din latina clasica defuncta a devenit bulgara. Limba romana are la baza latina bulgara, amestecata cu elemente de daca si o groaza de cuvinte slabe. In secolul al XV-lea, limba vorbita de popor era considerata vulgara si n-o vorbea nimeni.

De ce se numeste nuvela "La tiganci"?
Raspuns : Localitate in care se petrece actiunea este La tiganci.

Profesorul : "Ce stil functional are acest text?"
Elevul: " Stilul articol"

Prof: cum moare Dinu Paturica?
Elev:?
Prof: A murit intr-un mod simbolic?
Elev:?
Prof(NERVOS): Haide, mai, baiatule, cum a murit?
Elev(SPERIAT): L-A CALCAT CARUTA!!!!

Nichita Stanescu este un poet care se mira de orice. El se mira si de faptul ca oamenii aud si au urechi. Pai de ce? El n-a avut urechi? A vazut el vreun om fara urechi? Ma rog, da se zice ca asa este in poezie, sa te miri de toate si sa le pui pe toate unele subt
altele, in rânduri scurte, ca sa se vada ca sunt versuri.

Basmul este o poveste mai lunga, poate fi chiar cât o carte groasa, si are atâtea personaje ca nu le mai tii numarul dar trebuie sa fii atent la fabula ca te intâlnesti cu ea si in final.

Basmul studiat de noi este Harap Alb si este un basm cult pentru ca este scris de un om cult, Eminescu. Atunci cand cel care scrie basmul este incult si basmul este incult, adica opus basmului cult, dar amândoua basmele sunt frumoase, numai ca unul este scris
intr-un fel si celalalt in alt fel.

În cunoscuta baladã Miorita, sunt descrise câteva întâmplãri în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnãtoare, si un cioban care socheazã prin prostia lui.

Toma Alimos era viteaz pentru cã cu o mânã conducea calul, cu o mânã îsi tinea matele si cu o mânã se bãtea cu Manea..

Inima este împãrtitã în douã atricule si douã testicule...

Zoe si Tipãtescu se iubeau pe la spate.

Împãratul avea o grãdinã si în fund un mãr.

Moromete fãcea pârtie pe salcâm ca sã se dea cu sania.

Eminescu este trist pentru cã nu a reusit sã facã nimic în viata lui.

*** - de donquijote la: 30/06/2009 16:53:23 Modificat la: 30/06/2009 17:19:44
(la: Câinii latra... URSUL trece...)
"- Daca la inceputul secolului al XX-lea niste "teoreticieni ai conspiratiei" ar fi avertizat lumea despre atrocitatile care aveau sa fie comise de Hitler si de Stalin in Europa in chestie de numai citiva ani, cine in toate mintile i-ar fi luat in serios?!... Si totusi, s-a intimplat...


si acuma ca lumea s-a obisnuit cu gandul ca astfel de 'aberatii' sunt posibile si ia in serios amenintarile unora de teapa lui osama sau ahiminajad, sar iar conspirationistii si latra ca e conspiratie, aia nu vor face ce-au spus...asta asa ca sa-ti arat ca conspirationistii nu se cobtrazic de loc...

am mai zis-o si o repet: hitler si stalin erau ambii bolnavi mintal si obsedati de tot felul de conspiratii locale sau mondiale...si au adus dezastru in lume.
de aia teorilile conspiratiei cat sunt vehiculate intre niste amatori care au sarit sau nu gardul ma lasa indiferent - e problema familiilor lor care trebuie sa-i suporte, dar atunci cand vor sa-si promoveze ideile lor in public, chestia poate devini periculoasa.
(hitler suferea de 4 astfel de obsesii: mica burghezie americana, libertinismul si liberalismul intelectuial, comunismul, si evreii care erau vinovati si de celelalte 3 - rezultatele sunt cunoscute)
#457070 (raspuns la: #456826) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
si un pic de istorie, pentru interesati - de zaraza la: 17/07/2010 00:32:52 Modificat la: 17/07/2010 01:01:26
(la: Daca ti-ai face un nick nou)
Antonius
June 16th, 2008 at 4:16 pm
1. Tangoul Zaraza s-a auzit prima oara in 1929 la Marele Concurs al Discului National Uruguai (Cine Teatro Cervantes din Montevideo) unde castiga premiul al doilea. In acelasi an este inregistrat de Jose Razzano (acompaniament de pian si chitara), Ignacio Corsini (acompaniament de chitare) si orchestra Francisco Canaro, avandu-l ca interpret pe Charlo. O alta inregistrare este a Orchestrei lui Rodolfo Biagi (cu Jorge Ortiz interpret) in 1941. Aceasta din urma este disponibila la adresa http://www.todotango.com impreuna cu versurile aferente.
2. Compozitor si textier al tangoului „Zaraza” este Benjamín Tagle Lara. Pentru conformitate la adresa mai sus amintita (www.todotango.com) se pot gasi, in original, partitura si versurile in limba spaniola. Lucru important, deoarece orice analiza a cuvantului „zaraza” trebuie pornita din spaniola si nu din alta parte, chiar daca acest cuvant se gaseste si in alte limbi (de exemplu in sarbo-croata inseamna „contaminare” „infectie”). Daca aruncam o privire sumara asupra textului original din limba spaniola putem observa ca „zaraza” apare in refren caligrafiat cu litera mica si nu cu majuscula, asa cum am fi fost normal in cazul unui nume propriu. Daca incercam sa si intelegem textul lucrurile se lamuresc, cuvantul „zaraza” este un apelativ pe care carutasul il da boului care-i imbatraneste, care i-a fost tovaras de nadejde si ale caror destine s-au impletit de-a lungul anilor:
“A la huella, huella, zaraza/ huella, huella guay!”… adica “Hai pe poteca, pe poteca boule / Pe poteca, hais!”
3. Socant? Nu, deloc. Mai socant e faptul ca cineva a putut atribui acest nume unei suave domnite. In fapt apelativul de “zaraza” este folosit in Argentina pentru animale si are o conotatie afectiva. Termenul a fost imprumutat din moda anilor ’20 ai secolului al XX-lea, zaraza fiind un tip de material textil din bumbac (uneori lucios), la moda in acele vremuri, avand un imprimeu caracteristic. Carutasul din tangoul lui Tagle Lara isi cheama boul „zaraza” datorita unui desen similar materialului mai sus amintit de pe pielea animalului. De aici si caligrafierea cu litera mica. In general porecla face referinta la o anumita caracteristica fizica dar fara o conotatie peiorativa. E ca si cum ti-ai striga animalul de companie cu apelative de genul: “pielosule” sau “grasule” ori “surule”.
4. Tangoul “Zaraza” ajunge in Europa foarte repede, in 1930, prin intermediul actritei si cantaretei Sofia Bozan care il canta la Paris. Regizorul britanic de origine maghiara Alexander Korda il foloseste intr-un film de-al sau. Probabil pe filiera aceasta ajunge si in Bucuresti unde este preluat de Cristian Vasile. Versurile, foarte frumoase de altfel, sunt creatia lui Nicolae Kiritescu caruia cuvantul “zaraza” ii sugereaza prin sonoritatea usor exotica o prezenta feminina. Astfel se ajunge ca in limba romana un cuvant plecat din lumea modei, a textilelor, apelativ pentru animale in spaniola argentinana, sa ilustreze o ciudata poveste de dragoste. Personal imi plac versurile lui Kiritescu dar imi displace profund povestea cu accente patologice inventata de Cartarescu in jurul Zarazei (scris cu Z mare). Cui foloseste?


dintr-un comentariu ce mi s-a parut documentat si de bun simt la articolul de aici:
http://www.lautari.ro/cristian-vasile-si-zaraza/


si daca tot m-am pornit cu investigatiile, inca o varianta a zarazei, in POLONEZA :)))


#559094 (raspuns la: #559028) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...