comentarii

cusera


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
cusera = kosher - de Horia D la: 29/08/2005 20:57:18
(la: Trancaneala Aristocrata "5")
cusera = kosher
#68545 (raspuns la: #68544) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
> A/moralitatea populatiei se reflecta in a/moralitatea statului.

N-aş zice. Statul e în esenţă amoral în raport cu alte state. Să-l luăm ca exemplu pe Bismarck şi afacerea Strousberg – un F.N.I., Dacia Felix sau Bancorex avant la lettre. Carol I îi concesionase lui Strousberg construirea căilor ferate române. În urma falimentului fraudulos al acestuia au cam rămas în pagubă nişte obligatari germani – unii care subscriseseră sume importante şi erau în relaţii bune cu Bismarck. Iar acesta din urmă s-a gândit că statul român ar putea să-i despăgubească prietenii. Şi a ţinut de ideea asta cu dinţii, nu s-a jenat să apeleze diplomatic şi la turci ca să disciplineze regatul român, iar până la urmă a avut succes de cauză. La Congresul de la Berlin unde ni s-a recunoscut independenţa a trebuit să cedăm şi să-i despăgubim pe investitorii Strousberg. Bismarck e fără îndoială un personaj foarte onorabil în Germania. Nu şi-ar fi permis să vâre mâna în bugetul ţării pe care el o unise ca să-şi redreseze financiar prietenii ce făcuseră o investiţie neinspirată. Un politician corect, european. Dar cu România care era la mâna lui s-a purtat desăvârşit de balcanic.

> In aceste state moralitatea si educatia civica a cetatenilor

Ce drăguţi sunt ei, occidentalii! E uşor să fii integru când societatea în care te-ai născut îţi oferă un trai civilizat fără altă condiţie decât să munceşti. Dar a fi moral, nebalcanic, la noi e împotriva instinctului de conservare. Să luăm două cazuri:
1. o rudă apropiată ţi-e grav bolnavă; ai avea curajul s-o trimiţi în spital fără bani pentru doctori, asistente, infirmiere? poate dacă vrei s-o moşteneşti.
2. o duci de pe-o zi pe alta rău ca mai toată lumea şi tot o rudă – de data asta sănătoasă şi iubitoare - îţi propune un post cu salar bun şi pe hârtie şi prin ce pică pe de lături; e de la sine înţeles că vei funcţiona ca un om de încredere al rudei respective, cu toate riscurile aferente; ai prefera să rămâi om cinstit cu restanţe la cheltuielile de bloc sau ai accepta oferta neamului binefăcător?
Astea nu-s racile morale genetice ale rasei, ci consecinţa situaţiei actuale.

> Acest electorat e imoral pentru ca si-a pierdut discernamintul, nu poate face diferenta intre bine sir rau, intre alb si negru!

Electoratul poate nu ştie să facă diferenţa între alb şi negru, dar face diferenţa între o burtă plină şi una goală. Crezi că lumea ura comunismul ca doctrină sau lipsa de mâncare, de căldură şi de programe la televizor? Ai mei îmi povestesc cum manevrau antena să prindă programele din Ungaria. După atâta luptă naţională ...
După revoluţie a ajuns stânga la putere că avea un discurs electoral mai inspirat – ne-a fost rău. S-a dus dreapta la putere – iar ne-a fost rău. Am virat iar spre stânga – tot rău. În concluzie am trecut iarăşi pe dreapta la sfârşit de 2004. Dacă alianţa nu va reuşi să salte nivelul de trai semnificativ va veni PSD-ul înapoi. Lumea votează pe chestii concrete, nu în funcţie de trecutul politic sau în funcţie de cât de corectă e o doctrină abstractă.

> Astfel in minciuna zilei si a istoriei, Domnule Simeon, comunismul nu a creat elite, ci monstrii!

Am folosit „elite” în sensul de privilegiaţi, de clasă de sus a regimului. Şi nu cred că poţi pretinde că au dispărut.

> Aceasta masa amorfa despre care ne spuneti

Mă refeream la componenţa socială post-revoluţie nu ante-comunism.
Patapievici lansează o ipoteză interesantă asupra succesului bolşevizării – s-a petrecut în procesul de metensomatoză, de trecere a sufletului colectiv din trupul satului atemporal în trupul statului capitalist, adică nu mai eram una, dar nici nu ajunsesem cealaltă.
Satul din ’45 care îngloba 80% din populaţie nu mai era chiar universul atemporal, închis, pre-istoric sau neolitic. Dar rămăsese asta într-o oarecare măsură., iar resturile nesemnificative şi retrograde de morală de azi de-acolo provin.
În ce priveşte democraţia interbelică – hai să fim serioşi, poate am fi evoluat spre aşa ceva după război, dacă împărţeala de la Yalta ar fi fost altfel.
O explicaţie mai accesibilă e că bolşevismul a prins aşa de bine fiindcă a găsit o societate patriarhală, cu un respect adânc al autorităţii.

Rusia – imperiul absolut al răului? Păi şi democrata SUA merge în şablonul ăsta. Personal, nu găsesc Rusia detestabilă per se, ci în raport cu noi, cu efectele vecinătăţii ei. Să fi rămas dincolo de Bug - n-aş fi avut nimic contra lor.

Există o superstiţie populară de a nu rosti numele bolilor sau nenorocirilor. spre a nu le atrage, a nu le chema. Or noi suntem de vină, ne-am făcut-o cu mâna noastră, noi i-am chemat pe ruşi aici.
Cantemir, proaspăt uns de turci domn al Moldovei, s-a gândit la o afacere bună şi i-a propus lui Petru cel Mare ca Moldova să ajungă un regat clientelar al Rusiei în schimbul menţinerii dinastiei Cantemir. La prima vedere nu era chiar o alegere proastă – stabilitate dinastică, stăpân ortodox, o fiscalitate mai suportabilă. Bineînţeles că ţarul nu s-a lăsat rugat şi s-a înfiinţat imediat cu armata în Moldova.
Din fericire au existat printre marii boieri şi minţi politice mai lucide care au estimat corect ce ar însemna oblăduirea Rusiei. Iordache Rosetti şi Lupu Costache nu l-au interpelat democratic pe Cantemir în Divan, ci au sabotat aprovizionarea, iar armata ţaristă a fost învinsă la Stănileşti nu de superioritatea militară a turcilor, ci de foame.
Azi ne putem da seama ce ar fi însemnat o victorie rusă - întreaga Moldovă ar fi avut cu un secol mai repede soarta Basarabiei. Rămâne de ghicit dacă turcii ar fi reuşit să menţină graniţa pe Milcov sau Rusia ar fi înghiţit şi Ţara Românească şi ar fi avut drum liber spre fraţii slavi din sud. Dar asta e deja istorie speculativă. Nu-i nici măcar sigur că propunerea lui Cantemir a fost hotărâtoare în trezirea apetitului rus pentru noi. Nici n-o s-avem de unde şti, că nu putem derula istoria înapoi să ne reparăm greşelile.
eu le împart în trei categorii - de Simeon Dascalul la: 04/10/2005 16:12:20
(la: carti care v-au refuzat)
În prima intră cărţile nedigerabile de care vorbea Zaraza. Vorba vine, nedigerabile, dacă ar trebui să dau examen din ele, sau le-aş fi avut pentru teză, atunci ar fi fost vrând, nevrând citite. Dar cred că nu aş fi rămas cu mare lucru de pe urma lor.
M-am simţit foarte bine citind textul conferinţei şi comentariul #76044 al lui Yuki. şi aflând că nu-s aşa unicat cu lipsa mea de receptivitate vizavi de unele lucrări consacrate.
M-am împiedicat şi eu de „Lupul de stepă” şi de „Ulysses”, cedând, în medie după vreo zece pagini. „Moarte la Veneţia” am reuşit s-o termin, fără să-mi facă nici o impresie. Dezamăgirea mea era cu atât mai mare cu cât citisem în aceeaşi perioadă şi-mi plăcuseră mult „Bietul Ioanide” şi „Scrinul negru”.
Mai ar fi mulţi care să intre în grupul ăsta, al autorilor consacraţi pe care nu-i pot aprecia: Faulkner, Garcia Marquez, Vargas Llosa, Robert Musil, Iris Murdoch sau Chuck Palahniuck, Gunter Grass, Haruki Murakami, Salman Rushdie.
Şi zău că dai în frustrare când vezi că nu eşti în stare „să guşti” lucruri universal apreciate.

A doua categorie se constituie din cărţi pe care chiar aş vrea să le citesc, dar n-aş reuşi în condiţiile actuale, nici sub ameninţarea şcolii. De la cineva care evident mă supraaprecia am primit cadou un volum de Plotin. N-am fost în stare să-l descifrez. Am încercat cu filozofii anteriori tot cu acelaşi succes. Dar îmi place să cred că dacă aş avea destul timp genul ăsta s-ar putea constitui într-o lectură digerabilă.

În a treia categorie stau cărţile cu care am făcut cunoştinţă de dragul apartenenţei la literatura universală pe care nu regret că le-am citit, dar nu ştiu dacă azi aş putea să le recitesc. Invers tendinţei de maturizare de care zicea Cassandra am impresia că pe măsură ce trec anii nu mai pot digera decât scrieri lejere.
shtevia - de gaga la: 06/10/2005 15:11:27
(la: Feng-shui)
fetele mele făcuseră o adevărată colecţie de cactuşi în cameră la ele şi parcă în perioada aceea totul a mers pe dos.
#77089 (raspuns la: #77052) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
„o să vină vremea când - de Simeon Dascalul la: 10/02/2006 16:01:16
(la: Va fi sau nu va fi)
n-o să se mai cunoască iarna de vară” zice buna că se spunea pe vremea ei şi după cum evoluează clima se pare că era ceva adevăr în zicerea asta
şi dacă inundaţiile, seceta şi verile reci sunt răspândite mai aleatoriu, în schimb în ţările ca a noastră mai beneficiem şi de cel mai rău aer posibil, cel puţin în oraşe

„dezastruosul deficit moral - etic al omenirii” – da, despre asta au scris mulţi de la Berdiaev la Patapievici, mult mai competent decât aş fi putut scrie eu; numai că se refereau la civilizaţia creştină, în fine occidentală

„de ce nu exista budisti tibetani (au suferit o ocupatie si mai brutala) sau crestini palestinieni teroristi”

nu-i violenţa apanajul islamului sau a vreunei religii în sine; e o caracteristică general umană, cu manifestări mai acute când există stimulente materiale
japonezii – budişti amestecaţi cu shinto – nu s-au remarcat ca nişte blânduţi în războaie; în locul unei armate de chinezi pe teritoriul nostru până şi ruşii sau americanii ar fi de preferat
cruciadele – o foarte respectabilă manifestare a creştinismului în evul mediu – numai creştine nu s-au dovedit; nu zic că s-au luat de arabi, la urma urmei de aia făcuseră cruciaţii drumul, dar când au dat de belşugul Bizanţului s-au prins că de fapt au ceva contra schismaticilor; Anna Comnena scrie despre nişte manifestări foarte „general războinice” ale luptătorilor pentru credinţă vizavi de civilii creştini
totul se rezumă la optică – prinţesa bizantină descrie nişte bande animalice, profund distructive, iar Dante îi plasează pe cruciaţi într-o poziţie foarte onorabilă în cerul al cincilea sub semnul lui Marte

nici nu ştiu în ce măsură agresivitatea arabă se bazează pe un reviriment al islamului; înclin să cred că are la bază mai degrabă sărăcia generalizată şi imixtiunea americană; nu-i văd pe ăştia ca un mare pericol; e evident că Allah i-a lăsat baltă şi sunt nişte indivizi tare păguboşi: aruncă în aer un imobil şi li se ocupă câte o ţară

mult mai serios mi se pare pericolul galben de care scria şi Gabi; o ţară imensă, în mare avânt economic

ideea-i dacă ne vom confrunta prima dată cu dezastrul ecologic sau cu expansiunea mongolă

în ce priveşte corectitudinea politică, mă gândeam că ăsta-i ultimul lucru de care aş putea fi acuzat
„clipe de emotie, la trecerea din adolescenta spre maturitate - de Simeon Dascalul la: 13/07/2006 15:39:48
(la: Cine fura azi un BAC...)
Minimul va fi fost şasele, nu mă zbăteam pentru nota de trecere, încercam să scot un punctaj cât mai mare ca să nu-mi strice nota la admitere. Într-adevăr, o parte din sală s-a agitat pentru notă mare. Tremurau şi stresau pe toată lumea din jurul lor: „N-ai gătat? Arată-mi ce ai scris pân-acuma!”, „Ai promis că mă ajuţi!”, „Dă-mi foaia repede, că nu se uită la noi”, „La Luci i-o dat altfel la punctu’ ăsta, acuma care-o scris bine? ”.

Dar pe lângă ăştia erau ceilalţi, relaxaţii, care declaraseră de la bun început că nu vor decât să-şi ia bacul. Ei, probabil îşi făcuseră mai serios calculele pentru minim. După ce au estimat că au scris cât să scape au stat cu toţii foarte calmi de la fiul de patron care ştia că banii n-au tangenţă cu integralele şi derivatele până la viitorii căpşunari proaspăt scăpaţi din cozile de la paşapoarte.


Când sunt prea multe locuri în facultăţi faţă de solicitanţi, atunci normal că se ajunge la situaţii gen admitere pe bază de dosar unde orice e bun: bacul, note din liceu, media la desen dintr-a doua sau buna purtare din grădiniţă.

Facultăţile solicitate, cu concurenţă mare, nu fac asta. Nu spun că-i o deplină egalitate a şanselor, să dau exemplul de la noi: în fiecare an se scoate o culegere de teste-grilă – cele de la examen vor fi asemănătoare -, dar oricum o cumpără toţi cei ce se gândesc la admitere. Şi nu poţi s-o faci pe toată, dacă nu ştii serios materia. Apoi că profii de la facultă sunt foarte solicitaţi pe piaţa meditaţiilor. Părinţii grijulii sunt în stare să-şi trimită copiii şi din alte judeţe. Dar nu se fac mânăreli, profii nu vor să-şi dea foc la valiză, securitatea subiectelor e foarte luată în serios. Se cer mai multe propuneri de la fiecare, subiectele sunt trase la sorţi, dar nu se acceptă mai mult de o problemă de la un prof. Selecţia se face în noaptea dinainte, profii n-au voie cu telefon, nu sunt „eliberaţi” decât după începerea examenelor. Sunt şi alte măsuri prin care facultatea se stresează să elimine orice „contaminare”, dar le-am mai uitat de pe vremea admiterii când mă fascinau şi încercam să mă gândesc la o breşă. N-am auzit însă, să se răsufle ceva, sancţiunile ar fi dure şi imediate, nimeni nu-şi riscă postul de prof la o facultate bună ca să ajute un candidat mai „slăbuţ”. Iarăşi, examenul e serios, nu se poate colabora, plus că nu se vrea.

A se compara situaţia descrisă înainte cu egalitatea şanselor, pe care ar promova-o bacul. Dincolo de subiectivitatea să-i zicem naturală, neinfracţională care ar rezulta din sute de corectori la examenele ne-grilă, trebuie totuşi, o mare doză de inocenţă ca să presupui în orice colţ de ţară toţi supraveghetorii vor fi la fel de duri.


„nu conteaza unde fixezi reperul, important este ca unitatea de masura sa fie aceeasi, pentru ca rezultatele clasamentului sa fie corecte ”
Adică materiile la bac sunt la alegere sau la fel? Dacă-s la alegere înseamnă că pe aceleaşi locuri pot să concureze cei ce au excelat fie la săritura în lungime, fie în enumerarea oaselor scheletului, fie au atribuit corect Gânditorul de la Hamangia. Dacă sunt la fel pentru toţi, atunci metabolismul ficatului îţi poate bara drumul spre o universitate tehnică sau f la minus unu totul derivat îţi interzice accesul la filo.

Facultăţile care-şi permit să organizeze admiteri dure îşi selectează studenţii în funcţie de cum au încărcat cunoştinţe specifice şi tind să puncteze mai puţin identificarea corectă a clasei sociale a lui Ion.

Şi iarăşi nu toţi absolvenţii de liceu îşi caută o facultate, oricare, numai să poată să intre, să poată spune că au diplomă bună de pus pe perete. Selecţia „relaxată” nu-i chiar un indice de prestigiu pentru o facultate.


În fine toată discuţia pro şi anti-bac rezultă din tendinţa actuală: cultura generală nu se poate prelungi cu succes până intri în facultă. Şi asta fiindcă specializarea tinde să înceapă cu mult înainte de bac, liceul e anticamera facultăţii, nu ceva de sine stătător (vorbesc de cei ce merg mai departe). Asta-i tendinţa, o poate vedea oricine, chiar şi cei care plâng la căpătâiul bacului.

Idee n-am cum e şcoala dincolo, în restul Europei. Dar mă gândesc dacă-s la fel de încărcaţi ca noi? Soră-mea a fost în Italia la ceva schimb de experienţă între licee şi ei făceau într-a doişpea ecuaţiile de gradul doi pe care noi le avem într-a noua.

„finalitate studiilor de cultura generala si, pe de alta parte, de a oferi o clasificare din punctul de vedere al pregatirii si al cunostintelor acumulate”
Sună frumos, dar care patron, în fine angajator, te-ar plăti în funcţie de asta? Şi până la urmă la bani se reduce totul.
Zorii îmbrăcau lumea - de alex andra la: 21/08/2006 23:01:30
(la: Loc pentru "giugiuleli" :))))))))
într-o lumină sură, murdară. Mai era destul până la rasaritul soarelui. Erau cu toţii obosiţi. Tentaţia de a accepta invitaţia lui Ingrid era foarte mare. În urma unui mic conciliabul hotărâră că vor urca la bordul iahtului, cerându-şi iertare pentru primirea cel puţin bizară pe care i-o făcuseră mai devreme tinerei femei.
Deocamdata unii mai stăteau adunaţi în jurul focului, aşteptand să se stingă ultimele vreascuri aduse de Alexandros. Vania plecase în misiune exploratorie pe iaht. Anisia, înfiorată de frig, îşi strânse picioarele sub ea, acoperindu-le cu fusta-i largă, de o culoare incertă în lumina vagă a zorilor. Sierva se aşezase lângă ea şi îl studia pe furiş pe Alf, preocupată de aerul lui mizerabil, nefericit. Ce-o fi cu băiatul ăsta. Doar acum câteva minute părea cel mai vesel om din lume.
Aimee si Alecsandra se îndepărtaseră de grup, siluetele lor se profilau pe fundalul mare-cer exact acolo unde soarele, încă doar un arc îngust de foc, se ridica din apele întunecate. Andrej le urmărea cu privirea, încadrându-le în partea stângă a pânzei pe care o vedea cu ochii minţii.

Lost without music in a world of noises
#140711 (raspuns la: #140669) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
monte_oro - de Bucu la: 30/03/2009 00:00:02
(la: Înțelepțirea lui Patapievici-interviu)
Dar exact ele îl făcuseră să facă acele afirmații despre poporul român, de-acum 15 ani, la care acum se raportează detașat și ... schimbat la față.

te referi la cele din "Politice"?

le-ai citit sau vorbesti din auzite?

în primul rând ca respectivele au fost scrise în anii '90, când "boborul" era tâmp rau de tot, în majoritatea lui covârsitoare. exista dovezi destule pentru asta, istorice si/sau politico-civice...

în al doilea rând, când cineva ca Patapievici îsi schimba atitudinea si discursul, e semn de consecventa a exercitiului intelectual, observatiei, spre deosebire de loazele care-si schimba hainele dupa cum bate vântul ideologic.

"boboru" român nu-i subiect tabu si faptul ca, poate, nu mai e azi asa de tâmp cum era în anii '90, se datoreaza în mod sigur si unora ca Patapievici ...

Sartre se chinuiese odinioara, siriacul, sa relativizeze coloborationismul francezilor dn timpul Ocupatiei, tocmai pentru a-si cauta si vinde scuzele de rigoare cât mai onorabil pentru el. Si, mai grav, lansând teoria ca, de fapt, cine-a colaborat cu nemtii, facea rezistenta mai dihai! Sartre nu era paranoic acolo ci parsiv.

Am luat exemplul asta de la pag. 135-136 din "Politice", ca sa accentuez ceva... Patapievici, oricât de hulit si neiubit de "bobor" ar fi, are cel putin un merit: are privire de ansamblu.

eu, de exemplu, nu am. are careva pe-aici?
*** - de picky la: 02/06/2009 08:50:14
(la: cum )
Ar fi sunat cuser, da. Caz in care eu consider c-ar fi fost de resortul dumnealui sa faca diligentele.
#446453 (raspuns la: #446447) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
adynet1, - de anadaria la: 14/03/2010 13:29:54
(la: Carneţelul roşu(4) - Kevorsian)
Numai cu tine se purta asa? Sau si cu altii?
Din ce zici (- Nu ştiu dacă mă recunoaşteţi, sunt Ady Ross...
- Într-adevar, nu-i ţin minte pe toţi...Pe tine, da...) n-as trage concluzia ca se purta la fel cu toata lumea...Daca omul asta a intuit ca ai potential si n-a gasit alta metoda sa te stimuleze? Tot tu spui: M-am închis în casă cu tone de seminţe şi manuale, încercând să recuperez în două săptămâni ceea ce alţii făcusera de-un an.
Nu stiu...mie imi pare ca-i datorezi ceva. Poate sunt doar subiectiva...
Imi amintesc ca prima mea nota in liceu a fost 3 la germana. Am plans doua zile cu capu' in perna. Apoi m-am apucat sa invat. Luamn 5, 6, rar cate un 8. Iar azi ii sunt recunoscatoare. Si atat:)
#530856 (raspuns la: #530855) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de picky la: 12/03/2011 19:57:22
(la: Kiappu)
E mare porcărie, ce face Pământul cu oamenii ce-l locuiesc.

E cumplit şi tragic ce li s-a întâmplat japonezilor. Dar aici îşi are loc o vorbă veche: tot răul spre bine. Şi am să vă spun cinic, dar şi pragmatic, de ce e spre bine tot răul ăsta:

1. Poate că nici un alt popor n-ar reuşi să iasă mai rapid şi mai dârz dintr-o asemenea încercare.

2. În ultimii ani economia Japoniei n-a mai crescut spectaculos. Nici n-avea de ce. Atinsese un plafon, o suficienţă. Îşi făcuseră acasă cam tot ce era de făcut, apoi băgaseră bani din gros în străinătăţuri, investind pe la diverse firme sau cumpărându-le. D-aia supapa inflaţiei nu putea să-i ajute. Erau sau pe deflaţie sau pe inflaţie zero. Motiv pentru care salariile-n Japonia-s releativ mici. Astfel au şi fost depăşiţi de chineji, care aveau loc de creştere berechet.
3. Datorită creşterilor economice substanţiale, mulţi ani la rând, au acumulat sume enorme de devize diverse. Şi mă refer atât la statul nipon, cât şi la băncile lor, sau firmele lor, dar şi la indivizi. Ajunseseră, în ultima vreme, să împrumute-n toată lumea cu dobândă zero sau subunitară. Ei, acum au ce face cu lichidităţile şi cu siguranţă vor înregistra şi creşteri economice semnificative, pe baza reconstrucţiei.

4. Probabil că vor stagna, dacă nu vor chiar scadea, preţurile la lucrările marilor plasticieni. Oricum atinseseră scoruri aberante şi astronomice. Japonezii cumpărau masiv, fie pe faţă, fie prin interpuşi, asemenea marfă.
Zara - de monte_oro la: 25/03/2011 21:36:39 Modificat la: 25/03/2011 21:42:22
(la: God bless us)
is mai tolerant decat par... desi pot fi si mai intransigent decat sunt... dar aici e vorba de o simpla naivitate... benigna... Daca i-ai citi si confele..ma rog..cel putin ailalalta...ca nush cate are..:)) i-ai vedea tonul... Nu are "zimtii" vituperarilor programatice ori iscate de vreo filosofie a revoltei. Pur si simplu... asta i-a venit ei in gand azi... maine s-ar putea sa scrie ceva despre ceru senin si mirosu de ghiocei... cheztii din astea... Da' de-aia am tot zis si altdat... ca e important...sa tinem minte...cat putem...si "istoricul" userilor de aici... ca de-aia cineva ca "baby" si-o peste bot... oricat de cuser s-ar comporta ea azi... pen' ca "istoria" actiunirol ei aici o prinde mereu din urma... pe cand..la aia nevinovatii...nu cred ca se poate reactiona... bum-bum... la prima prostioara... pac...sataru... daca tii minte ca n-au avut...nici in trecut... puseuri nelalocul lor....Mie mi se pare ceva lojic.. sa se judece asa... da' firejte... fiecare judeca dupa cum ii e lui stilu...
#604582 (raspuns la: #604580) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de modigliani la: 13/05/2011 09:48:22
(la: Victor)
n-aduci nimic da' vrei sa primejti totul
ce-i aici, autoservire?

fii cuser, eu ti-am lasat crustacica la masa, trebuie sa dai ceva la schimb
#613204 (raspuns la: #613203) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Foarte frumoasa aceasta poveste adevarata! - de Baby Mititelu la: 07/10/2011 13:40:31
(la: Steve Jobs )

PRIMA POVESTE. Am renunţat la Colegiul Reed după primele şase luni. Totul a început înainte să mă nasc. Mama mea biologică era o studentă tânără şi nemăritată şi a decis să mă dea spre adopţie. Ea voia foarte mult să fiu adoptat de oameni care au terminat liceul şi facultatea. Iniţial, trebuiau să mă adopte un avocat şi soţia lui. Doar că s-au decis în ultimul moment că voiau o fată. Aşa că părinţii mei, care se aflau pe lista de aşteptare, au primit un telefon în mijlocul nopţii. "Sigur că vrem să îl adoptăm", a fost răspunsul lor. Însă, iniţial, mama mea biologică a refuzat să semneze actele de adopţie, pentru că aflase că nici viitorii mei părinţi nu terminaseră colegiul. Până la urmă, au convis-o, când i-au promis că eu voi merge la colegiu.

17 ani mai târziu, am mers, dar am ales un colegiu la fel de scump ca Stanford, iar părinţii mei, din clasa muncitoare, îşi dădeau toate economiile pe mine. După şase luni, am simţit că nu mă ajută la nimic colegiul. Nu ştiam ce vreau să fac cu viaţa mea şi nu ştiam cum mă poate ajuta colegiul să mă hotărăsc. Şi mai şi cheltuiam toate economiile pe care părinţii mei le făcuseră, de-a lungul vieţii. Aşa că am renunţat, sperând că totul va fi bine. A fost destul de înfricoşător, dar, privind înapoi, a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Am început să merg doar la orele care mă interesau.

Nu a fost totul boem. Nu aveam unde să dorm, aşa că dormeam pe jos, în camerele prietenilor. Returnam sticlele de Cola, care costau 5 cenţi, ca să am cu ce să-mi cumpăr de mâncare, şi mergeam 11 kilometri pe jos, în fiecare duminică, ca să iau o masă bună la templul budist Hare Krishna. De fapt, tot ceea ce am învăţat urmându-mi curiozitatea şi intuiţia s-a dovedit a fi de nepreţuit. Să vă dau un exemplu.

La Colegiul Reed se făceau unele dintre cele mai bune cursuri de caligrafie. Fiecare poster şi fiecare etichetă de pe fiecare raft din campus erau scrise frumos. Aşa că am urmat şi eu cursul. Am învăţat acolo despre fonturile cu serife, fără serife, despre spaţiile şi combinaţiile dintre litere etc. Mi s-a părut fascinant, dar nu i-am găsit o aplicaţie practică. Abia peste zece ani am găsit-o, când am inventat calculatorul Macintosh. Era primul calculator cu fonturi frumoase.

Şi,pentru că Windows a copiat Apple, probabil că niciun calculator nu ar fi avut aceste fonturi dacă nu aş fi urmat acel curs. Mi-a fost greu să fac această conexiune (n.r. colegiu-Macintosh) în studenţie, dar după zece ani totul a devenit clar.

Nu poţi face conexiuni dacă priveşti doar înainte, ci doar dacă priveşti înapoi. Trebuie să ai încredere că "punctele" se vor conecta la un moment dat, în viitor. Trebuie să ai încredere în ceva: în curaj, în destin, în viaţă, în karma, nu contează. Abordarea asta nu m-a trădat niciodată şi a făcut diferenţa în viaţa mea.
#623390 (raspuns la: #623341) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
9 - de Tot Areal la: 26/12/2011 08:58:55
(la: Adâncul rece al nopţii )
-Poate nu-i decât un peşte mare şi atât, se scuză ea aranjând într-un colţ un rucsac ce nu vroia să stea cum îl puse şi tot se încăpăţânea să cadă. E noapte şi şti că în condiţiile aste toate chestiile tind să aibă forme mai ciudate decât sunt în realitate. Şti şi tu cum e chestia asta.
-Daa, obiectele din oglindă apropiate decât în realiate, face el remarca la scrisul ce apare uneori pe câte o oglindă retrovizoare de automobil.
-Da, cam aşa ceva.
-Acum sincer, se ridică Radu încercând să fie mai convingător în explicaţia ce vrea să o dea. Nu te mint, dar uite, cam atât avea gura, arată el deschizând mâinile într-o încercare de a arăta cât de mult.
-Las-o baltă, măi Radule. Poate atât era întreg peştele. De unde şti tu exact cât a fost. Îţi dai şi tu cu presupusul acum.
-Hai măi Ramo, doar ştiu ce am văzut, ce naiba. Îţi spun eu că era atât de mare şi nici nu cred că deschise gura complet.
Ramona râde încetişor.
-Şti cum eşti tu? Ca şi în bancul ăla în care doi pescari discută şi unul arată cu mâna, tot aşa ca tine, o măsură de vreo juma’ de metru şi îi spune celuilalt : „-Uite mă, atât de mare era.
-Ce, peştele? întreabă celălalt.
-Nu mă, distanţa dintre ochii peştelui!”.
-Hahahaha.., doamnee măi Ramo, nu ştiam că şti bancuri cu pescari, hahahaha...
-De ce nu le-aş şti, doar tot bancuri sunt nu?
-Aşa-i, ai dreptate... Da’ unde îi ăsta. Nu vine odată? Ai zis că vine? îşi aminteşte el de Mihnea.
-A zis că-şi adună undiţele şi vine. Apăi nu şti tu, precis nu se grăbeşte. Toţi pescarii sunteţi la fel. Cu prietenele nu aveţi pic de răbdare, dar la pescuit înpietriţi cu băţul în mână ore-n şir.
-Stai că merg să-i dau o mână de ajutor, se ridică el sărind sprinten în picioare. Dacă nu stăm pe capul lui, ăsta nu vine de acolo, mai zice în timp cei trage ghetele fără să se mai ostenească să lege şireturile, apoi iese de la adăpostul cortului în răcoarea vântului nopţii. Cu paşi mici şi atenţi, încâlcindui-se mereu sireturile lungi prin hăţişul sălbatic al malului, se apropie de mal şi-şi ridică ochii spre barcă.
O clipă stă aşa, apoi îşi roteşte buimac ochii în stânga şi-n dreapta. Aşa ceva nu se poate, gândeşte el. Unde naiba îi ăsta?gândeşte aproape cu voce tare.
-Ramonaa! Fi atentă că ăsta ne-a tras clapa şi s-a dus de aici!
-Cee... ?! face ea, scoţându-şi numai capul afară din cort.
-Ăsta, a dispărut. Nu-i nicăieri. Barca nu-i aici şi nici în larg nu se vede. Să vezi că ăsta s-a dus în alt loc să pescuiască.
-Eşti sigur? iese şi ea neîncrezătoare în spusele lui, dar după ce aruncă o privire îşi dă seamam că are dreptate. Mihnea şi barca nu erau nicăieri.
-Te pomeni că s-a dus să ducă barca înapoi de unde a luat-o, încearcă ea o explicaţie.
-Doar nu-i prost? Pentru ce s-o ducă acolo? O putea foarte bine lăsa aici, iar de vroia neapărat, uite, o duceam mâine, pe lumină.
-Păi atunci unde e? mai întreabă ea odată scrutând din nou întinderea lină a lacului.
-Habar n-am!
Luna încă strălucea puternic, dar o masă neagră mai închisă de nori îşi făcuseră apariţia dinspre sud şi se apropiau ameninţător. Deşi încă erau departe, imaginea lor devenea apăsătoare. Asemenea nori nu aduceau decât ploaie şi furtună. Vietăţile naturii se pare că înţelegeau mai bine starea vremii şi deveniseră extrem de agitate.
Agitat devine şi Radu care scapă o înjurătură printre dinţi.
-Ce spui?nu se prinde ea.
-Mă gândesc să merg să văd acolo de unde am luat barca? mormăie el schimbând vorba. Ce zici?
-Ştiu şi eu... Sincer nu aş vrea să pleci şi tu. Dacă s-a dus acolo vine el înapoi, dar măcar putea să ne spună, se supără ea. E un măgar că se comportă aşa.
-Nu ţi-a spus nimic dacă duce barca sau nu? se întoarce el spre ea.
-Nu mă... A zis doar că vine imediat.
-Imediat...
Fără tragere de inimă se întorc în cort încercând din când în când să străpungă întunericul cu privirea în speranţa că-l descoperă. După un timp, oboseala începuse să le joace feste făcându-i să pară că-l zăresc pe rebel, ca apoi imediat să îşi dea seama de greşeală. Aşa trecu o oră. Norii aproape că acoperiseră luna. Cum era de aşteptat, vântul se înteţi transformând suprafaţa lacului într-o masă asemănătoare unei hârti creponate. Focul pâlpâia viu, dar părea că nu va rezista sub rafalele vântului, fără a mai pune la socoteală şi ploaia ce se simtea în aerul umed.
#626448 (raspuns la: #626447) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
2 - de Tot Areal la: 31/12/2011 14:34:29
(la: Apartamentul)
păr ce-i juca pe tâmplă. Chiar şi aşa, fruntea ei abia ajungea a bărbia lui.
-Dar de unde are apartamentul ăsta? O fi stat el aici? Nu ţi-a spus?
-Ba da. Cică toată casa a fost a familiei lui ,din partea mamei. Până nu demult aici a stat o bunică de-a lui care a murit.
-Aici a murit? face ea un pas înapoi scuturându-se sub un fior .
-Nuu măi ... Fi serioasă. La spital o fi murit. Casa i-a rămas lui şi nu ştie prea bine ce să facă cu ea. De vândut, repede nu poate, aşa că i-a venit ideea de a o închiria, mai ales că în sezon nu se prea găsesc locuri la hotel.
-Deci am avut un pic de noroc. Ai fost în locul potrivit la momentul potrivit, nu?! Oare mai aduce ceva turişti, sau rămânem numai noi?
-De ce? Ţi-e teamă că vom fi numai noi?
-Teamă, nu, de ce?! Întrebam doar.
-Chiar nu ştiu. Poate că mai aduce, dar tot atât de bine putem fi numai noi. Oricum, asta e... Hai, întrăm, să vezi cum e înăuntru?
-Tu ai văzut?
-Am aruncat o privire aşa, din prag când am venit cu el aici.
-Hai să vedem atunci.
Ştefan învârti uşor cheia în broasca ruginită şi uşa de lemn se deschise cu un pocnet sec, scârţâind uşor. Păşiră încet într-un mic hol ce dădea într-o cameră întunecoasă din pricina perdelelor trase ce acopereau geamurile. Şi aerul era greu, stătut, dovadă că nimeni nu aerisise de mult timp.
-Las’ uşa deschisă, zice Carmen mai mult pentru ea.
Ştefan nu-i răspunde. În primul rând se duce lângă geam şi încearcă să tragă de perdele, dar face un pas în lateral strâmbând din nas când un nor de praf se ridică ca un val de fum. Carmen descoperă întrerupătorul şi aprinde lumina. Camera era mare şi înaltă, cu două geamuri mari pe peretele ce dă spre curte, în mijlocul camerei e o masă mare din lemn masiv, înconjurată de patru scaune cu spătar înalt, o canapea zăcea lipită de perete din stânga, acoperită cu o folie de plastic împotriva prafului, iar pe celălalt perete, sub un tablou ce înfăţisa portretul unei tinere pe jumătate dezbrăcate ce stătea întinsă pe un pat, se găsea un dulap scund cu două uşi. În celălalt colţ al camerei era o altă uşă. Ştefan o deschide şi se trezeşte într-o altă cameră mai mică. Şi aici e întuneric şi miroase la fel a mucegai şi a stătut, doar că aici pare a fi bucătăria.
În ochii lui Carmen licări un zâmbet când descoperi aici o sobă deasupra căreia trona un ceaun vechi. Întodeauna îi plăcuseră genul acesta de antichităţi, cum le numea ea. Ştefan deschide geamul. Curentul stârnit ridică o clipă perdelele. Aici aveau o chiuvetă cu un singur robinet, o masă mai mică cu două scaune fără spătar, un dulap înalt şi îngust, iar lângă dulap o uşă la fel de îngustă care dă în cămară pe ai cărei pereţi de cărămidă zăceau prinse mai multe oale de diferite mărimi, capacele lor metalice şi câteva tigăi. Carmen aprinde becul ce atârna din tavan. Remarcă că dacă nu ar fi fost chestiile astea pe pereţi, camera ar semăna leit cu o celulă medievală. Strâmbă din nas şi închide uşa la loc. Descoperi apoi, că pe jos, în anumite locuri, în special lângă uşa dintre camere, parchetul scârţâia. Se opreşte-n loc şi se mişcă de pe un picior pe altul amplificând enervantul sunet.
-Ce faci?o întreabă el privind-o peste umăr.
Ea zâmbeşte, dar nu răspunde. Apucă ceaunul greu şi-l ridică cu greutate. Se uită-n el şi i se pare curat.
-Ar trebui să mergem să facem nişte cumpărături şi dacă am avea nişte vreascuri, am putea aprinde focul în sobă, că uite, ceaun avem. Putem face mâncare aici, nu?
-Da, cred că da... Dar hai mai întâi să terminăm inspecţia.
Din bucătărie dădură peste un alt hol, mai lung, iar în capăt se zărea umbra unei uşi. Oricât pipăiseră pereţii din acest hol, nu descoperiră niciun întrerupător.
-Şti ce cred că e acolo? zice Ştefan într-un sfârşit. Camera aia fără curent. Mi-a spus că acolo nu avem oricum ce căuta, aia nu intră în închiriere.
-Deci acolo nu avem voie să mergem şi n-o să ştim ce e acolo? se miră Carmen oarecum dezamăgită dar şi curioasă.
-Cred că nu. Dealtfel nici nu avem ce să căutăm acolo.
-Ciudat, completează ea.
-Dacă vrei să mergem să facem cumpărături, hai acum. Numai bine până ne întoarcem se aeriseşte şi despachetăm după, se uită el la bagajele pe care le lăsaseră lângă intrare.
-Lăsăm geamurile deschise?se miră ea.
-Păi...să se aerisească.
Pispirica II - de sami_paris74 la: 11/02/2012 13:32:03
(la: Tandoi . partea a- II-a)
După ce făcuseră rost de mâncare, îşi recăpătară forţele în câteva săptămâni. Cei patru prieteni erau de nedespărţit . Cel mai bine se descurca Gutuie, era hoţ de buzunare, în afară de buzunare se specializase la furtul valizelor cu o altă valiză mai mare, care se numea « gură de rechin », se plimba cu valiza lui destul de încăpătoare prin toate locurile aglomerate.
Confecţionase un mecanism foarte simplu de agăţare care era cuplat direct pe mâner şi când aşeza valiza cea mare peste cealaltă valiză, apăsa pe un buton şi dintr-o dată fundul valizei se închidea ca o gheară, condamnând de fiecare dată pe cealaltă în interior.
Acolo în casa nelocuită din Berlinul de West, strânseseră o groază de portofele şi valize.În valize găsiră foarte multe acte şi documente , într-o altă valiză găsiră peste 2000 de danturi în aur, danturi care mai mult ca sigur aparţinuseră celor care fuseseră ucişi în camerele de gazare.
Cu acele danturile din aur, Tandoi reuşi să cumpere de la un american o maşină blindată de teren, un volkswagen militar, o maşină pe care Hitler se gândise cu câţiva ani mai în urmă, să o considere (maşina poporului) german.

Tandoi vorbea germana şi rusa,nu le vorbea perfect,dar se descurca foarte bine, se hotărî să întrebe un ofiţer rus dacă ar fi interesat să cumpere actele şi chiar fotografiile unor ofiţeri şi subofiţeri nemţi. Acesta privi documentele şi fotografiile şi ii zize că o să le arate superiorilor lui , promise că în câteva zile ai va da un răspuns.
Tandoi se specializase in furtul de portofele din buzunare, Pişpirică devenise spărgător de case, Gutuie cu Păpurică se specializară in furtul de valize din gări, autogări şi din oricare loc unde exista aglomeraţie.


#629047 (raspuns la: #628935) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
continuare - de Victorian Silă la: 09/12/2012 17:53:49
(la: Maidaneza si tragerea de noapte)
În seara cînd s-a întîmplat să-i prindă, eu rămăsesem să termin o planşa în cabinetul de istorie, aşa că nu am văzut ce s-a întîmplat, dar mi-a povestit Moroşanu… A naibii Femeia, şi-a pus un tricou neregulamentar, pantaloni verzi de postav, ca un simplu soldat şi a venit pe culoar cu şireturile desfăcute, exact cum veneam noi de la toaletă. Moţ, care era de şase, şi-a dat seama că se apropie un ofiţer doar atunci cînd Femeia a ajuns la trei metri. N-a apucat decît să dea odată cu pumnul în uşă şi imediat a intrat Ducu, dar pumnul ăla în uşă, a fost deajuns să-l atenţioneze pe Milu, care era cu borcanul de votcă în mînă, că ceva e în neregulă, aşa că s-a aplecat şi i-a pasat obiectul compromiţător lui Anghelache, care stătea sub el. Cînd a intrat Femeia, l-a găsit pe Anghelache cu ochii holbaţi de frică şi cu borcanul de votcă în mînă – tocmai el, care nu punea gura nici pe bere. Ducu şi-a dat seama că nu a prins pe cine trebuia, dar de nervi, i-a dat ordin lui Anghelache să-l urmeze la arest pentru încălcarea regulamentului. Anghelache începuse să plîngă dar îl urmase fără să zică nimic.
Cînd m-am întors eu de la planşe, Moroşanu se certa cu Milu, iar Milu se apăra spunînd că nu a făcut-o cu intenţie, pur şi simplu a vrut să dea băutura mai departe, ca să mai bea şi alţii, el nefiind « vreun egoist ». A ieşit cu scandal. Unii îi ţineau partea lui Moroşanu, iar alţii îi ţineau partea lui Milu, iar apoi subiectul cerţii a deviat din nou spre caracterul împuţit al bucureştenilor, pentru că Moroşanu le imputa acum lui Amoc şi lui Milu, farsa cretină pe care o făcuseră cu o lună în urmă.
« Aşa de la el, lui Ducu nu i-ar fi venit în veci ideea să se deghizeze. E prea tolomac. Dacă nu vă mînca în cur să arătaţi ce şmecheri sînteţi voi ăştia cu pile, nu ne-ar fi prins nimeni, niciodată. Voi bucureştenii faceţi umbră degeaba pămîntului bă, ar trebui să fiţi stîrpiţi ».
Fiecare soldat avea aşa numitul sector – o porţiune din unitatea militară – care trebuia lustruită zilnic pînă ce arăta impecabil de curat. Leneşii aveau toaletele, pentru că dacă ştiai şpilul se curăţau repede şi nu trebuia să ieşi în frig, alţii aveau coridoarele, alţii aleile şi aşa mai departe pînă la piloşi, care primeau crema de pe tort, cancelaria.
Era locul de întîlnire al ofiţerilor, unde era cald, întotdeauna se găsea un rest de cafea fierbinte în cafetieră şi dacă subtilizai ţigări nu se băga de seamă. În noaptea aia, plutonul unu plecase la trageri de noapte însoţit de căpitanul Bercea. Ideea farsei îi venise lui Milu după ce găsise cu Amoc un sfert de Courvoisier, cu care se cinstiseră în tihnă, fără să cheme şi pe alţii. Tot vorbind despre una despre alta, îi picase ochii pe umeraşele dintr-un dulap, în care stăteau aliniate uniformele ofiţerilor. Pe jumate beat, Milu îi spusese lui Amoc că s-a cam săturat să tot fie soldat prost, aşa că se promovează singur, prin decret extraordinar, direct la gradul de maior. Uniforma maiorului Bratu îi venise turnată şi atunci Amoc se îmbrăcase şi el într-una de căpitan, să vadă cum i-ar sta ofiţer. Milu se ofticase puţin că nu aveau un aparat de fotografiat să facă nişte poze beton, amintire din armată, dar pe urmă tot lui îi venise o altă idee care îi risipise toată supărarea.
« Bă Amoc » zisese, cu un rînjet drăcesc pe buze, « ce zici tu dacă mergem noi acuma la fraierii ăia care împing seara căruciorul cu resturi din spatele cantinei şi ne batem joc de ei? »
« Cum? Îmbrăcaţi aşa? »
« Păi cum altfel!? Hai mă că nu ne ia mai mult de zece minute şi nu se prinde nimeni pe bezna asta! » Plecaseră veseli spre cantină şi cînd i-au găsit pe băieţii care aveau unul din sectoarele cele mai nasoale – bucătăria – s-au pus să răcnească ordine la ei, că de ce merge treaba aşa încet, să tragă mai tare de căruciorul ăla, drepţi, cum te cheamă, mîine să ai buzunarul ăsta cusut că te ia mama dracului, şi tot tacîmul, fără ca nimeni să miroasă ceva. Cînd s-au săturat, Milu i-a spus lui Amoc că se duce să-l înjure puţin şi pe ăla de la poartă, iar Amoc s-a oferit să intre un pic în dormitoare, să vadă cum îi merge figura şi pe acolo.
După ce îşi bătuse joc şi de soldatul de la intrare, Milu o luase satisfăcut spre cancelarie să se schimbe înapoi în hainele lui, dar de departe a văzut o umbră ieşind din dormitoare şi imediat s-a pus în spatele gardului viu, punînd la cale ultimă farsă a serii. S-a gîndit că numele Milu va fi rescris cel puţin cinci ani cu sprayul pe gardul unităţii, cînd or să afle băieţii cum l-a făcut pe Amoc să se pişe pe el de frică. Ce-ar fi să-l strige de departe « Bercea, ia prezintă-te imediat la mine! »? În mod sigur Amoc ar leşina, crezînd că urmează să fie descoperit în hainele alea de adevăratul maior Bratu.

#636996 (raspuns la: #636981) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Victorian Silă la: 23/05/2013 19:01:34
(la: Vinatorul de iluzii)
De cele mai multe ori, cînd cineva reuşeşte să demonstreze o conjenctură, are loc un adevărat cutremur în lumea matematică. Eu m-am nimerit într-un auditoriu, cînd un matematician genial îşi expunea ultima lucrare de cercetare. Era o somitate în domeniul lui şi toată lumea stătea cu urechile ciulite. Nu se auzea decît scrijelitul cretei, al stilourilor care luau notiţe sau vreun foşnet de foaie îndoită. Din cînd în cînd, glasul distant, un pic batjocoritor, al invitatului evreu. Erau în sală numai profesori universitari, asistenţi, studenţi la doctorat şi cercetători.
În ciuda nivelului extrem de ridicat de la seminar, teoria expusă la tablă era extraordinar de complexă, cu trimiteri spre atîtea ramuri ale matematicii încît era evident că puţină lume înţelegea în profunzime despre ce era vorba. Cîţiva din sală făcuseră nişte feţe de te umfla şi rîsul. Bineînţeles, după cum e obiceiul, tipul genial de la tablă, întreba des dacă sînt întrebări, dar, din jenă, nimeni nu spunea nimic şi atunci profesorul spunea tărăgănat “păi, dacă totul e clar, să mergem mai departe”.
La final, după ce a pus ultimul punct pe tablă, s-a răsucit zîmbitor spre audienţă şi – pentru cei care nu înţeleseseră deja – a eliberat “bomba”:
Dacă totul a fost clar, atunci nu mă îndoiesc că toată lumea a înţeles că tocmai am rezolvat conjenctura cutare şi a dat numele respectivei ipoteze.
Nu era una dintre cele mai cunoscute dar, orişicit, în sală se aflau îndeosebi cei care studiau domeniul respectiv – unii, experţi în teoria dezvoltată pe valabilitatea conjencturii, iar ceilalţi, munciseră de-o viaţă pe teoria opusă, ramura care susţinea că ipoteza era falsă.
Şi, bineînţeles, veţi înţelege că toţi cei care aţi publicat, sau vă pregătiţi să publicaţi, lucrări pe ideea că ipoteza era falsă – ei bine – din momentul ăsta conjenctura a devenit teoremă şi, din păcate, puteţi să aruncaţi toată munca voastră la gunoi.
În afară de mine, nu cred că au fost mai mult de cinci oameni în sală care au înţeles din prima demonstraţia evreului.

Din punct de vedere academic, nu aş fi ajuns să obţin performanţele de care vorbesc fără ajutorul tatei – sînt conştient de asta. Dar la fel de conştient sînt că tata a fost unicul vinovat pentru dezastrul care a urmat.
Mama nu a fost întotdeauana acră şi arţăgoasă, deşi nu cred că i-a luat mai mult de o saptamînă să ajungă aşa cum este. Proces ireversibil, ce mai!
Aproape că am uitat cum era… mama a fost o femeie frumoasă, curată şi senină, dar taică-meu nu a ştiut să o păstreze aşa. Ea a făcut parte din acel grup al femeilor – acum pe cale de dispariţie – care iubesc un singur bărbat şi care fac din fericirea lui singurul ideal al vieţii. Cînd eram mic, îmi amintesc că era glumeaţă, vorbea mult şi îi plăcea să danseze cu tata. Dansa foarte bine, dar după ce el ne-a lăsat, nu a mai dansat niciodată.
Taică-meu arăta bine dar era o mare puşlama, altfel cum să laşi o femeie cu burta la gură ca să te duci la ştrand, om la treizeci de ani, însurat de opt? În ziua aia la ştrand a dat peste o piţipoancă de nouăsprezece ani şi asta a fost, maică-mea m-a crescut singură după aceea. A pierdut sarcina, ea zice că de supărare, dar poate şi din cauză că nu mai era aşa de tînără.
Divorţul a durat puţin, pentru că el nu a vrut să lupte nici pentru mine, nici pentru apartament. A cedat apartamentul, mamei. Cu tot cu mobilier, covoare persane, colecţia de muzică şi cărţile din bibliotecă. De cîte ori s-a despărţit după aceea – şi s-a mai despărţit de două ori – tata a lăsat totul în urmă şi a reînceput de la zero. Aşa era felul lui. Ştia că e vinovat şi că merită să piardă toată agoniseala de pînă atunci. Probabil că-i părea rău de ce făcea, dar nu putea să se schimbe.
În vacanţe, taică-meu venea după mine, să mă tîrască vreo săptămînă pînă la vreo cabană. Odată am făcut chiar şi o excursie la Paris. Cică să recuperăm timpul pierdut. Şi maică-mea care zicea: “Du-te mamă, că cine ştie, ţi-o lăsa şi ţie mai tîrziu ceva moştenire.” Aşa a ajuns ea după divorţ, să se gîndească numai la bani, în special cum să-i economisească.
#645461 (raspuns la: #645460) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...