comentarii

cuvânt cu sens opus cumsecade


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Un răspuns ortodox la "Codul lui Da Vinci"-Dan Brown - de aling22 la: 15/07/2006 09:05:59
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbeşte enorm de mult, o lume în care nu mai există loc şi timp pentru tăcere, dar, în acelaşi timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existenţa prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puţine cazuri am găsi un rost al existenţei, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înţelepciunii şi al cuminţeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipseşte, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naşte anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur şi simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuşi un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existenţial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viaţă, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viaţă, decade în non-viaţă, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existenţe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiţi de sens, de valoare, de demnitate. Deşi dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viaţă, de gândire şi chiar de simţire. Neavând Adevărul, îşi permit să impună „adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură şi imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase şi propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime şi lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare şi universale. Nimeni nu se mai sinchiseşte să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghiţim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce şi complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieţii. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce şi cum să gândim şi chiar cine suntem. De acum putem dormi liniştiţi!
Putem fi fericiţi! Altcineva răspunde de noi şi pentru noi. Partea noastră de existenţă constă în a ne lăsa moale, diafan şi visători în voia unuia sau a unora care „riscă” totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zideşte societatea actuală. Acest sărăcăcios articol îşi propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Şi voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărţi este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte doreşte să îl transmită cititorului. Iar în cazul de faţă avem un mesaj cu totul anti-creştin. Dacă m-aş adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstraţie complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi şi conştiinţe ce trăiesc în şi pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa...
E drept, suntem creştini. Suntem, prea mulţi dintre noi, pentru că aşa ne-am născut, aşa sunt şi cei din jur, pentru că astfel şade bine. Dar care sunt coordonatele şi condiţiile acestui creştinism nu prea ştim. Iar golul acesta de cunoştinţe şi de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam şi mai sus: aşteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce şi când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar şi în punctul esenţial al existenţei oricăruia dintre noi: cunoaşterea şi iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăşi incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conştiinţe. "Adevărul” a ieşit la suprafaţă. Până şi cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaşte de acum ceea ce au gândit, ce au trăit şi ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înţelegerii acestui dificil creştinism...
Nu îmi voi permite să relatez conţinutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înţeles că este arhicunoscut. Simpla pronunţare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toţi ar fi vrut să îmi spună:”Aşa, deci ai aflat şi tu!” Dar apoi toţi se încruntau puţin şi parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzaţional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici şi slujbe, din care mulţi nu înţeleg nimic, simţeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspiraţie a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspiraţie”! Şi, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, şi să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspiraţiei”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns ştiinţific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost şi nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Nu I se neagă existenţa istorică. Nu se mai face asta, căci până şi ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toţi ceilalţi. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic şi cu alură harismatică. Toate bune şi frumoase până ce acest Iisus îşi găseşte şi nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut şi copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrăţişa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită şi voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soţia lui era acasă şi nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriaşă conspiraţie a Bisericii, care a considerat necesar să „fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile şi să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafaţă, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant şi chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmaţiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de boltă” a acestui roman. Ce urmăreşte la urma urmelor, care se dovedeşte a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăşi desfiinţarea, negarea calităţii de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existenţe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conştiinţelor şi ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului şi morţii. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate şi un profet al conştiinţelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calităţi supranaturale şi apoi afişat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice şi de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieţi, lipsite de sens, de valoare şi de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existenţa s-a consolidat pe un mit plin de artificii şi de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit şi au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăieşti şi să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu îşi mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Şi atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri măreţe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaşte niciodată „adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-şi lase cititorul în ceaţă şi să lase cortine peste simple supoziţii. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut şi el în urma unei relaţii sexuale la limita animalicului. Nu a săvârşit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârşi. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător faţă de autorităţile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuşi bine! Cu toate condimentele necesare unei vieţi „frumoase”: reputaţie, ucenici, bani, desfătări şi până şi o viaţă sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit şi basta! Mă întreb de ce o viaţă atât de comună şi totuşi atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător şi idealist. Dar...
În Numele şi cu puterea Lui s-a ridicat şi încă există ceea ce D.B. numeşte parcă cu greaţă „Biserica”. Pentru El au murit prea mulţi creştini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoşătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile şi imposibile. Pentru El încă se mai învaţă demnitatea, adevărul şi iertarea. De două mii de ani ne ţine vii un mit ce abundă în minciună şi în compromis? Am crezut oare, noi şi strămoşii noştri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viaţă şi...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învăţăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtăşit? Erau pâine şi vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deşarte speranţe. Ai crezut în învierea morţilor, în învierea ta? Te înşeli, prietene. Cum a sfârşit „profetul”, aşa sfârşi-vei şi tu. Pământ şi cenuşă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă şi consideră corect a nu săvârşi păcate? Nu ai ştiut să te bucuri de viaţă şi ai fost minţit o viaţă întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca nişte animale. Care vin de nicăieri şi merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri şi mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veşnic. Totul este aici şi acum. Ridicol, trist şi lamentabil.
Dar cine este această „Biserică” care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greşeşte în mod voit din start, refuzând, conştient sau nu doar cel rău mai ştie, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afişează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greşelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinţii şi de Taina Ortodoxiei? A simţit cumva că Hristos este viu în, prin şi pentru Biserica Ortodoxă? De ce se fereşte de Adevăr, susţinând totuşi că propagă adevărul?
D.B. vorbeşte la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuşi o instituţie? Şi cum îi poate fi frică unei instituţii? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze şi să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt aceşti oameni ce formează „Biserica”? Apostolii, care au murit crucificaţi, decapitaţi, schingiuiţi sau torturaţi? Martirii, milioane şi zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea şi adevărul? Dacă nu aceştia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiţă pe cei naivi, pe cei retardaţi...
Citez iarăşi! „Istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe religioase minime a cititorilor! Şi prea des îi reuşeşte!
Deci vorbim de primele trei secole ale creştinismului. Şi noi admitem existenţa unei prigoane, a persecuţiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuţiile au fost duse de autorităţile romane, în speţă păgâne, împotriva creştinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creştinismul şi nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alţii?! Violenţa amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creştini, care susţineau cu preţul vieţii un adevăr negat azi de mii din speţa lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credinţelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaştem în tendinţa feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost şi El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpăţânare, a ucis mişeleşte nenumăraţi păgâni, a distrus credinţe străine de ale ei şi, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpăţânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înţeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoţi pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existenţa unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credinţă şi de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înţelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârşit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă şi de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deşi studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziţiei Catolice la 4500 de oameni (bărbaţi şi femei), D.B. susţine că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greşeşte la moarte.
În numele cărei libertăţi se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil şi veşnic? Şi dacă Biserica este aşa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască şi să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoştinţele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să îşi exprime, să îşi formuleze adevărul de credinţă. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veşnic viu. Iar Biserica Îl cunoaşte, trăieşte în El, pentru El şi prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii şi Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacţia pe care o are organismul uman atunci când este ameninţat de viruşi ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine şi propria învăţătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veşnic şi indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” şi de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „frică” de viruşi, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruşi în cadrele proprii de vieţuire. A te apăra nu înseamnă a urî şi nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe şi astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice şi în privinţa Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morţii şi nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân şi-ar dărâma propria poziţie şi şi-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârşire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – şi propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparţin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împăraţii păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulţi creştini, au ridiculizat sau au blamat învăţăturile creştine. Şi nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El şi un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută şi, în acelaşi timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimeşte ca un muritor pe Cruce şi înviază a treia zi – o învăţătură ce greu poate fi acceptată raţional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi şi următorul aspect: ştim că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat şi Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează şi cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanţi la Cină. Iar eu nu înţeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar şi cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanţi la Cina cea de Taină! Paisprezece participanţi sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde stă „adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „muşcată” minciuna lui D.B., trebuie să înţelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâţi de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere."
Poţi confisca în totalitate adevărul? Poate această curioasă „Biserică” să mintă cu neruşinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra şi nu a putut arăta lumii acest aşa zis mesaj universal? Şi dacă Iisus a fost doar un om, păcătos şi muritor ca şi noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toţi cei ce deţineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creştini trăiesc şi au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu s-au simţit manipulaţi, manevraţi, minţiţi, dirijaţi, ostracizaţi etc. Au fost prea mulţi dintre ei fericiţi. Au gustat demnitatea şi verticalitatea morală. Au avut idealuri veşnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Şi care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă şi inumană instituţie, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Aşa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei şi ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiţionată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie şi veselie. O continuă afirmare la înălţarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, răneşte şi întunecă propriul suflet şi inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înţeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veşnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecinţe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar şi plin de viaţă. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut şi copii. Biserica, începând cu Petru, o urăşte pe „însoţitoarea Mântuitorului” şi ascunde o bună parte din viaţa şi învăţătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biserică „utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Şi nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea şi poziţia unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înţelegem că Biserica ne-a castrat moral şi fizic pe toţi, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu îşi ascunde apartenenţa la mişcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui şi ar elibera de acum perimatul mesaj creştin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învăţături preluate din hinduism, brahmanism şi budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creştinism, ca să facă învăţătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli şi, totodată, obsedaţii sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinenţă înainte de căsătorie, la monogamie şi la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal şi nu prin foc şi sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviaţie carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „eliberează” pe om. Îl eliberează de condiţia sa umană, pentru o condiţie animalică, fără nici o oprelişte, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Priveşte bine situaţia şi condiţia (i)morală a societăţii în care trăim şi îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect ţin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut ameninţată sau terorizată de nişte obsedaţi. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim şi pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găseşte-l tu însuţi la cei ce s-au „eliberat” de Biserică şi trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi şi fericiţi? Priveşte la cei ce au o viaţă sexuală intensă şi care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanţi „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afişată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte şi patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaş unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viaţă. Şi, mai presus de toate, veşnicie.
D.B. nu aminteşte nimic din ceea ce oferă „adevărul” lui după trecerea pragului morţii. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e ţărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franţa. Să înţelegem că era franţuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiţă nobilă iudaică şi că Hristos a trăit doar între graniţele iudaice! Va fi ajuns din greşeală şi în Franţa?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creştinism”, susţine D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuşi prea multe aspecte autentice, unice şi inconfundabile. Iertarea şi iubirea duşmanului şi Dumnezeul întrupat. Mila şi îngăduinţa nelimitată, dar şi Naşterea dintr-o Fecioară. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi Învierea Lui din morţi. Puterea inexplicabilă a iertării şi a dragostei, a abstinenţei, a disciplinării morale, dar şi bucuria de a trăi, de a simţi, de a iubi pe Cel ce totuşi există. Suferinţa inevitabilă în viaţa tuturor celor ce cred şi iubesc pe Hristos, dar şi puterea demnităţii, a verticalităţii, a purităţii. Şi lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună ştiinţă şi în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viaţa lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existenţa Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admiţând existenţa Ei, ar fi periclitat pretenţiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinsteşte Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în aşa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veşnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate şi împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veşnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în aşa-zisa „minciună” împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverşunare...
„Practica sacră – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului”, ne învaţă din nou D.B.
De ce nu au supravieţuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supravieţuit societăţile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadenţă şi prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest aşa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esenţial al făpturii numită „om” şi anume sufletul? De ce toţi cei care s-au lăsat integraţi în această „practică sacră” au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulţi în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacră” se poate împlini până şi cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până şi minori, ajungând la perversiuni şi imoralităţi inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul şi condiţia cunoaşterii şi comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce ţin de instinct, pe care le săvârşeşte orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce această „uniune sacră” este atât de impersonală, atât de pasageră şi atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii şi cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înţelegem că doar cei activi sexual pot cunoaşte pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos şi implicit Biserica admite mame demne şi cinstite, surori curate şi împlinite moral şi intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea şi inocenţa ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creştin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinsteşte. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreţinerea nutritivă a vieţii. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenţei organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotaţii sexuale. Aceasta pentru a ţine cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă şi o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă şi Îl primeşte un alt „el”. Rolul femeii este de a naşte preoţi, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinţi viaţa peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujeşte o Liturghie care sfinţeşte o existenţă ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârşire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârşite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viaţa lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuşi un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viaţa este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula nişte rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viaţă, maternitate, dăruire, candoare şi lumină. Este un obiect sexual, mascat în aşa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe acelaşi cântar? Ceea ce cuprinde ultima naşte sfinţi, martiri şi genii ai adevărului şi
şi demnităţii. Ce naşte prima însă? O generaţie de obsedaţi sexual, o generaţie lipsită de ideal, de frumuseţe, de cultură şi de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral şi El, Care să le îngăduie şi chiar să le susţină toate căderile, păcatele şi patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în braţele Sale iubitoare pe cei pătimaşi, pe cei înlănţuiţi de păcatele trupeşti. De aceea D.B. şi cei de teapa lui s-au gândit să „fabrice” un „Hristos” murdar, josnic şi mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum că „Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învăţătură ce susţine o viaţă imorală şi se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranţa faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esenţialul! Ele aparţin unei comunităţi monastice, cu reguli de vieţuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinenţă ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuşi Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunităţi.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susţin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire şi însăşi această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de vieţuire era unul ascetic, cu stricte norme morale şi cu o vie credinţă în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos şi apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul îşi iubeşte mama şi apără demnitatea, integritatea şi numele acesteia. Toţi cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea acelaşi sfârşit ca şi el.
Articolul de faţă se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viaţa sa din dulcea demnitate, din credinţa şi dragostea faţă de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărţi. Satana are şi el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliştii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o făţişă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiţi de necredinţă, imoralitate, incultură şi egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari şi întunecaţi moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoşaţi sufleteşte nu văd soarele decât în bălţile de noroi şi de mizerie ale acestei lumi. Şi consideră că soarele e strâmb, murdar şi negru, aşa cum le este şi lor inima şi conştiinţa.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubeşte, va rămâne pentru veşnicie în Adevăr!








#133332 (raspuns la: #133174) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Inaintarea frontierei NATO si UE si criza din Republica Moldova - de belazur la: 24/03/2004 19:01:54
(la: Adevarata sursa de anti/americanism este Rusia)
În statul multinational al Imperiului sovietic, tendinta ruseasca în directia statului centralizat a intrat în coliziune cu renasterea constiintei nationale a mai mult de o suta de minoritati din republicile autonome. În cazul Republicii Moldovenesti, raportul dintre crearea statului si crearea natiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea nationala, cât si cea statala, erau creatii artificiale. Natiunea moldoveneasca fusese inventata de rusi pentru a preveni (re)nasterea unei constiinte nationale românesti la populatia basarabeana. Statul moldovean fusese creat în Imperiul sovietic în 1924.”
Wilhelmus Petrus Van Meurs,1
„Ideea ca moldoveni sunt o natiune distincta, în sensul obisnuit al cuvântului, e problematica astazi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar daca a fost numita mult timp moldoveneasca de locuitorii din zonele rurale si este în continuare numita astfel în constitutia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorata a istoriei mai largi a latinitatii rasaritene, regiune ce se întinde de la padurile Transilvaniei si dealurile Bucovinei, în nord, pâna la Câmpia Dunarii si Marea Neagra, în sud, si pâna la dealurile rotunde si stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astazi al Republicii Moldova, au apartinut României Mari aparute dupa primul razboi mondial si distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astazi nu au reusit sa se afle în acelasi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba si traditiile folclorice provin incontestabil din aceleasi radacini. Eroii nationali si marile personalitati dintr-o regiune sunt, cu siguranta, recunoscute si în cealalta. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astazi doua state 'românesti’ în Europa de Est, chiar daca ambele adapostesc si multe alte minoritati etnice – unguri, ucraineni, rusi, romi si turci.”
Charles King 2

„Cei care încearca sa dezvolte o constiinta moldoveneasca ar putea sa revina, astfel, la interpretarile sovietice de alta data privitoare la istoria si cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii unei renasteri a unor pareri comuniste cu privire la trecutul Moldovei si ai unei reactii concomitent a românilor fata de ele.”
Denis Deletant3

Preambul. Republica Moldova – spatiu de frontiera euro-atlantica

Acest text va vorbi despre asa numita Conceptie a politicii nationale de stat a R. Moldova si Dictionarul moldovenesc-românesc a lui Vasile Stati încercând sa le aseze pe fundalul geopolitic adecvat. Nu doar informatia legata de aceste chestiuni lipseste astazi în România, dar si cadrul geopolitic just în care aceste evolutii sa fie plasate si citite. Caci, dincolo de amprenta locala pe care aceste evenimente o au neîndoielnic, ele sunt parte a unor evolutii politice si geopolitice mai ample care nu pot fi ignorate în nici o analiza. De prea multe ori aspectele legate de Republica Moldova sunt abordate într-o grila provinciala, în care actorii principali sunt personajele politice de la Chisinau iar evenimentele majore - alegerile locale sau parlamentare (vag, este pomenita si Rusia). În realitate, toate evenimentele de la Chisinau poarta, mai mult sau mai putin, amprenta unor evolutii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei NATO si UE spre Republica Moldova, de decizia acestor institutii de a fixa granita pe Prut si de reactia pe care aceste evolutii le genereaza.4

Frontiera ar însemna, în cadrul teoretic utilizat aici, aspectul dinamic al unei evolutii geopolitice, respectiv totalitatea proceselor prin care se manifesta o expansiune istorica, un popor, o civilizatie sau un imperiu etc. Frontiera, ca aspect dinamic, declanseaza si întretine o gama larga de procese spirituale sau institutionale, pe care le denumim procese ale frontierei. Granita este aspectul static, stabil (stabilit) al înaintarii unei frontiere. Înaintarea unei frontiere se fixeaza (este fixata) undeva, pe o granita. Dar asta nu înseamna, automat, ca, o data fixata granita, dinamica procesului de înaintare a frontierei dispare sau ca este suspendata. Dimpotriva. Atunci când avem de a face cu o fixare artificiala (politica, geo-strategica) a unei granite vom asista la perpetuarea manifestarilor de frontiera, iar spatiul în care asemenea evolutii se petrec îl numim spatiu de frontiera 5 . Aceste spatii de frontiera6 sunt, geopolitic vorbind, de multe ori, spatii de criza, de turbulenta geopolitica, care nu pot fi decriptate sau întelese just fara a lua în considerare aceste aspecte7.

Un asemenea spatiu de frontiera este astazi Republica Moldova. Nimic nu se poate întelege acolo daca se ignora înaintarea frontierei euro-atlantice si consecintele pe care aceasta înaintare – si, mai ales, fixarea granitei artificiale pe Prut - le genereaza. Republica Moldova este astazi un spatiu de frontiera euro-atlantic. Decizia politica (geo-strategica) de a fixa granita înaintarii frontierei euro-atlantice pe Prut, cuplata cu refuzul majoritatii populatiei din Republica Moldova de a accepta aceasta decizie sunt responsabile de evenimentele care au loc acolo. Razboiul din Transnistria, refuzul Moscovei de a retrage armata si armamentul de acolo, proiectul de federalizare, manifestarile din Piata Marii Adunari Nationale sau din fata Ambasadei Ruse, Conceptia presedintelui Voronin, chiar si Dictionarul lui Stati etc. sunt consecinte directe sau indirecte ale acestei decizii8.

Acesta este cadrul în care momentele punctate mai jos trebuie citite si percepute.

„Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova”

„Proiectul Conceptiei politicii nationale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenta provocator, ce îsi propune, în ansamblul sau, sa anuleze Declaratia de Independenta din 27 august 1991, ca act juridic de nastere a celui de al doilea stat românesc, si sa-i confere R. Moldova o noua identitate etno-culturala, istorica, lingvistica si politico-juridica. El reprezinta suma tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine nationale de stat si ideologizarea fortata a întregii societati. Axul respectivei doctrine îl constituie preceptele false din punct de vedere stiintific, cultural si istoric al existentei unui asa-numit popor moldovenesc si a unei limbi moldovenesti, camuflate inabil si de o maniera totalitara cu notiuni la moda, precum ‘multiculturalismul’, ‘multilingvismul’, ‘polietnicismul’ - toate amalgamate si ambalate sub drapelul tolerantei’, ‘pacii interetnice’ si ‘concordiei civice’”.9

Într-o ancheta a publicatiei Contrafort pe tema asa-zisului Dictionar moldovenesc-românesc, academicianul Mihai Cimpoi facea urmatoarea constatare: „Ma întristeaza atât aparitia, sustinuta oficial, a Dictionarului cât si atentia extraordinara pe care i-o acorda posturile TV din România (o ora la Pro TV, doua ore la Realitatea) fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean” 10.

Naduful reputatului academician trebuie înteles corect: nu doar dezamagire fata de liderii de opinie din România care se întrec în a neglija si uita performantele culturale autentice ale carturarilor de peste Prut (supararea ar fi fost justificata fie si numai din aceasta pricina!), dar si deceptie fata de cecitatea vadita a acelorasi personaje care, lipsite de perspectiva si viziune, au transformat un eveniment minor, totusi, în eveniment de presa ignorând vinovat ca gestul ridicol al lui Stati – „renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai joasa speta” cum numeste academicianul pe autorul acestei „monstruozitati” – este numai vârful de aisberg, expresia rizibila a unei evolutii politice mai profunde care se petrece în Republica Moldova si care, ea, ar fi trebuit sa se afle în colimatorul presei sau a societatii civile de la Bucuresti. O evolutie politica si geopolitica inedita, ale carei expresii reale si consistente sunt, pe de-o parte, asa numita Conceptie a politicii nationale a Republicii Moldova – document programatic complet ignorat, cu rarisime exceptii, în România! - si, pe de alta, dezbatere în jurul problemei federalizarii (incluzând aici chestiunea transnistreana). Aparitia Dictionarului lui Stati nu este decât partea cea mai putin consistenta a acestor evolutii ce se desfasoara astazi si despre care asa zisa „societatea civila” din România (analistii, jurnalistii si „purtatorii ei de cuvânt”) sau politicienii de la Bucuresti se încapatâneaza sa nu vorbeasca sau sa nu stie nimic. Ciudata reactie a celor chemati sa ghidoneze opinia publica a unei societati care sta sa se integreze în NATO si UE, adica institutiile a caror granita viitoare va fi, într-o prima instanta, tocmai Prutul...

Proiectul legii numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova a fost publicat pe 25 iulie în oficialul guvernamental, Moldova Suverana. Este un proiect de lege initiat de presedintele Voronin. Cum se va vedea mai departe, exista o legatura evidenta între aceasta conceptie si Dictionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati, publicat, în aceeasi zi, în ziarul partidului de guvernamânt, Comunistul. Validarea lui de catre guvernul de la Chisinau s-a facut recent, fara a stârni, nici de data asta, o discutie atât de necesara la Bucuresti.

Textul este aproape necunoscut publicului din România, astfel ca remarcile si comentariile vor fi flancate de ample apeluri la text .11

Axul definitoriu al documentului este indicat în deschidere: „Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova, denumita în continuare conceptia, reprezinta totalitatea principiilor, obiectivelor si sarcinilor prioritare privind integrarea si consolidarea poporului unic multicultural si multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor nationale generale cu interesele tuturor comunitatilor etnice si lingvistice din tara”. Baza juridica este si ea sugerata din plecare: „Conceptia se bazeaza pe prevederile Constitutiei Republicii Moldova, pe normele legislatiei nationale si ale dreptului international, inclusiv ale: Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului International cu privire la drepturile civile si politice, Pactului International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ale altor acte internationale referitoare la drepturile omului si ale persoanelor apartinând comunitatilor etnice si lingvistice la care a aderat Moldova”. Temeiul elaborarii proiectului este acesta: „Actualitatea elaborarii si adoptarii conceptiei este determinata de necesitatea de a stabili principiile si sarcinile politicii nationale de stat, orientata spre consolidarea independentei si suveranitatii tarii noastre, crearea unor conditii favorabile pentru dezvoltarea libera a tuturor comunitatilor etnice si lingvistice, spre integrarea lor în poporul unic al Republicii Moldova”. Despre importanta textului vorbeste limpede un paragraf întreg: „Conceptia este documentul de baza pentru autoritatile publice la promovarea politicilor social-economice si culturale în domeniul dezvoltarii si consolidarii independentei si suveranitatii tarii, a poporului multietnic, multicultural si multilingv al Moldovei. Tot de aceste principii trebuie sa se conduca organele de stat ale Republicii Moldova în activitatea de sustinere a eforturilor de edificare a unei societati civile”.

Urmeaza apoi cinci sectiuni care cuprind: I. Dispozitii generale; II. Principiile politice nationale de stat; III. Scopurile politicii nationale de stat; IV. Sarcinile politicii nationale de stat; V. Asigurarea politicii nationale de stat.

Sa vedem însa ce spune, în detaliu, acest text, dincolo de protocolarele declaratii de intentii.

O declaratie explicita de politica interna si externa

Atmosfera textului este data deja de paragrafele citate. Înainte de a intra însa în substanta (!) lui, sa sesizam contextul în care se lanseaza documentul: momentul aparitiei proiectului coincide, practic, pe plan intern, cu demararea campaniei electorale în Republica Moldova (este vorba de alegerile parlamentare din primavara lui 2005), proiectul servind, implicit, drept platforma electorala pentru Partidul Comunistilor aflat la guvernare. Cel putin al acelei factiuni din acest partid care va merge neconditionat cu actualul presedinte, Vladimir Voronin, chiar daca, pentru asta, va fi necesara o scindare a partidului între linia dura si cea „moderata”, capabila sa faca o alianta cu partide necomuniste de genul Partidului Democrat al lui Diacov. Proiectul initiat de presedintele Voronin este un semnal clar si o conditie explicita pentru viitorii sai suporteri.

Pe plan extern, aparitia proiectului vine în consonanta cu presiunile pe care Rusia le face din ce în ce mai insistent asupra republicii, presiune „stimulata” tot mai mult de dorintele exprimate insistent în ultima vreme de catre UE de implicare a acestui organism în solutionarea conflictului din Transnistria, deci într-o chestiune care afecteaza direct interesul Rusiei în zona. Proiectul este, din acest punct de vedere, o declaratie de politica externa, cel putin prin atentia si grija deosebite care se acorda limbii ruse în document sau încapatânarii de a ignora organismele europene în care Moldova ar putea nazui sa fie parte12 .

Un text nul din punct de vedere academic

Conceptia este în primul rând un text politic, dar „argumentatia” sa deriva însa dintr-o perspectiva ce se vrea „stiintifica” asupra proceselor de formare si dezvoltare a natiunilor.

În primul rând, textul este parte a unui proces mai amplu de „nation building” (demarat însa în Basarabia de ocupantul sovietic si continuat astazi de Partidul Comunistilor). Ideea care fundamenteaza argumentatia este una de tipar modernist (inventionist, instrumentalism etc.) dupa care natiunile se nasc prin proiect (by design), ca o creatie de sus în jos si în care un rol crucial trebuie sa revina statului si institutiilor acestuia. Agresivitatea cu care este promovata o asemenea perspectiva în document este cel putin stranie, mai cu seama ca este vorba despre un teritoriu care, vreme de mai bine de 60 de ani a fost supus de catre puterea sovietica, cu sistem si încrâncenare, unui proces de nation building (asta este, în esenta, moldovenismul), respectiv de creare a unei Republici Moldovenesti de limba, traditie si istorie rusesti. Procesul a esuat, dupa cum evenimentele de la 1989 au demonstrat-o cu prisosinta. Acest esec trebuie sa faca pe cei care pariaza fara rest pe asemenea abordari mult mai circumspecti.

Cert este însa ca perspectiva constructivista a demersului – „Am creat Moldova, acum sa-i cream pe moldoveni...” –, lipsita de minimale precautii sau spirit critic, sfideaza ridicolul când încearca sa justifice tentativa.

În al doilea rând, frapeaza în text confuzia (voita sau nu) si inconstienta cu care autorii textului se joaca cu vorbele si conceptele. Un text care nu urmareste decât sa „legitimeze” un stat, o limba si o etnie nu gaseste de cuviinta decât sa.... vitupereze „nationalismul”. Iata o mostra inclusa în „Expunerea de motive la proiectul Conceptiei politici nationale de stat a Republicii Moldova”: „Însa evenimentele de la sfârsitul anilor ‘80 si începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, inspirate, în republica de fortele politice radicale de orientare nationalista, au dus le dezintegrarea statului si societatii moldovenesti, la confruntarea interetnica si la scindarea teritoriala a tarii, scindare care mai persista. Din aceiasi perioada dateaza tentativele, care continua si astazi, de a nega existenta natiunii moldovenesti si a limbii moldovenesti, de a discredita istoria Moldovei - bazele politico-juridice si national culturale ale statului moldovenesc”13.

Prin urmare, tot ce s-a petrecut în perioada indicata este manifestarea fortelor „de orientare nationalista” împotriva carora Conceptia îsi propune sa lupte. Sofismul este aici la ele acasa: caci Conceptia, care îsi propune, cum spuneam, explicit, sa impuna un stat, o limba, o etnie, o limba etc. reprezinta, dupa toate normele sociologiei natiunii si nationalismului, chintesenta unui proiect sau program nationalist, în ciuda lipsei de consistenta si a falsului pe care se bazeaza argumentatia. Pentru autorii conceptiei, a fi nationalist moldovean nu e nationalism, dar a sustine limba, natiunea si etnia româna... da! Utilizarea atributului cu conotatii negative - nationalist – doar pentru ceea ce înseamna „românesc” nu este, în fond, decât o tehnica de propaganda sau proba unei confuzii majore care fundamenteaza acest document.

În al treilea rând, documentul se bazeaza pe o manipulare grosolana a textelor si conceptiilor europene privind drepturile omului sau ale comunitatilor etnice. În pofida filosofiei de la care pretinde ca se revendica, Conceptia nu face decât sa impuna de sus o carcasa identitara unei comunitati (populatia Republicii Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la optiune al fiecarui cetatean. Altminteri spus, în loc sa plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decreteaza pe cele din urma neglijându-le sistematic pe cele dintâi! În ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invoca cu obstinatie. Cum bine a sesizat un comentator de la Chisinau: „...atât actele privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, cât si actele referitor la drepturile minoritatilor etnice si nationale, vizeaza doar individul si autonomia sa ireductibila. Drepturile culturale si lingvistice sunt considerate drepturi individuale, dar care se exercita în mod colectiv. Ceea ce înseamna ca unui grup etnocultural i se acorda drepturi nu pentru a pastra si perpetua cu orice pret existenta acestui grup, indiferent de optiunile membrilor grupului. Dimpotriva, grupului i se acorda drepturi deoarece pentru persoanele respective apartenenta la acest grup este plina de sens si importanta pentru exercitarea libertatii lor”. În opozitie, cum sugeram deja, Conceptia, dimpotriva, propune o viziune si un sistem de valori care ar trebui împartasite de catre toti cetatenii. Autorii Conceptiei considera drept scop strategic: "afirmarea unui sistem de valori nationale la baza carora se afla constientizarea de catre toti cetatenii tarii noastre a apartenentei lor la poporul unic al Republicii Moldova" (partea IV, Sarcinile politicii nationale de stat)”14.

În esenta, este vorba despre „un proiect totalitar”, cum îl numea academicianul Cimpoi, care nazuieste sa impuna, de sus în jos, o unica identitate tuturor cetatenilor Republicii moldova, indiferent de optiunile sau dorintele lor. Indiferent, adica, de ceea ce comunitatea internationala numeste „drepturile omului”...

Mitul „fondator” al Republicii Moldova: moldovenismul

Axul principal al textului este ideologia modovenismului. Documentul vizeaza, în esenta, impunerea „moldovenismului” ca ideologie de stat. Cu vorbele unor reprezentanti ai societatii civile de la Chisinau: „Moldovenismul ca doctrina a asa-zisului specific national al ‘poporului moldovenesc’, cu istorie, cultura si limba diferite de cele ale poporului român, este, precum se stie, o fabricatie a regimului tarist de ocupatie si, în special, a ideologiei sovietice staliniste, menita sa justifice anexarea provinciei românesti Basarabia de catre Rusia tarista si, ulterior, prin aplicarea prevederilor Protocolului aditional secret la Tratatul sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) de catre Uniunea Sovietica”15.

Nu avem spatiu suficient pentru a descrie evolutia acestei ideologii relativ la teritoriul dintre Prut si Nistru (dar nu numai). Genealogia aceste idei indica limpede emitentul: Moscova si Kominternul, iar aparitiile ei pe scena istoriei – dupa cum sugereaza un comentator de la Chisinau - nu este lipsita de semnificatii: „De fapt, aceasta teza conceptie cominternista a mai fost formulata în aceiasi termeni si în noiembrie 1988, când au aparut faimoasele teze ale Comitetului Centra al PCM si cuvântarea lui N. Bondarciuc, la acea vreme secretar al CC al PCM, azi fruntas al aceluiasi partid, care se încheia cu celebrul ‘niet, niet I niet’. Anume acele teze au catalizat miscarea de emancipare nationala a românilor basarabeni si procesul de acordare a limbii române a statutului de limba de stat si de revenire la alfabetul latin”16.

Fenomenul moldovenismului a fost resuscitat în Republica Moldova mai ales dupa venirea la putere a Partidului Comunist, dar el nu este, în nici un caz, apanajul acestei formatiuni politice, caci versiunile în care acesta este livrat pe piata sunt diferite (cazul Partidului Democrat Agrar si a reuniunii acestora din 1994 – „Casa Noastra – Republica Moldova” – este primul care vine în minte). Recent, fenomenul a beneficiat de o analiza pertinenta sub forma unei teze de doctorat si care merita tata atentia. Una dintre concluziile lucrarii merita reluata: „ ... moldovenismul nu este ‘minciuna întreaga’, ci o semiminciuna. De aceea, demontarea acesteia nu este un lucru usor: a afirma ca basarabenii nu sunt moldoveni ar fi la fel de gresit cu a afirma ca ei nu sunt români. Într-o eventuala disputa privind tezele moldoveniste, este foarte important a nu se ataca partea asa-zis pozitiva a moldovenismului – faptul de a fi moldovean nefiind o contradictie cu a fi român. Pe de alta parte, faptul existentei statului Republica Moldova implica recunoasterea politonomului ‘moldovean’, care nu este o emanatie a moldovenismului, ci o realitate geopolitica. În calitatea lor de cetateni ai Republicii Moldova, si românii basarabeni si minoritarii sunt moldoveni. Speculând însa pe chestiunea identitara, moldovenistii comit în mod deliberat tot felul de confuzii, mizând pe deruta si ignoranta. (...) Astfel, moldovenismul se prezinta ca o manifestare a crizei identitare în Republica Moldova (urmare a politicilor de rusesti de deznationalizare si rusificare), dar si ca o continuare a acestor politici”17.

Miturile fondatoare ale Republicii Moldovenesti (2)

Proiectul de constructie se bazeaza pe câteva „axiome” repetate obsesiv. „Republica Moldova constituie continuarea politico-juridica a procesului multisecular de statalitate continua a poporului moldovenesc. Moldovenii - nationalitatea fondatoare a statului, împreuna cu reprezentantii altor etnii: ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, românii, belorusii, tiganii (romii), polonezii si altii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este Patria lor comuna”.

Textul este uluitor. În primul rând, prin acreditarea ideii ca actuala Republica Moldova ar fi succesoarea de drept a Principatului Moldova, principat al Tarilor Române care a participat la fondarea României moderne în 1859. Mai mult, acreditarea unui „proces secular de statalitate” este rizibila când implica un teritoriu (actual Republica Moldova) care nu a participat, de fapt, nici la unirea din 1958 (se afla atunci sub ocupatia Imperiului Rus). A doua chestiune, contradictorie, se refera la compozitia etnica a populatiei: acreditarea unui „melanj etnic” într-o republica care are, conform recensamântului în vigoare, o majoritate clara de circa doua treimi, nu face decât sa reia o ideea mai veche, de sorginte cominternista, referitoare la acest spatiu.

Românii ca „minoritate etnica”

O alta intentie clara a autoritatilor de la Chisinau este transformarea românilor într-o minoritate etnica. Plasarea „românilor” undeva între evrei si belorusi în textul Conceptiei sugereaza clar unul dintre obiectivele strategice ale Chisinaului. Unul dintre instrumentele cu care se va realiza acest obiectiv este recensamântul din 2004, unde confuzia etnie/cetatenie – se spera – va transforma „românii” într-o minoritate etnica, covârsita de... „moldoveni”. Textul Rezolutiei este relevant la acest punct: „Beneficiarii respectivei conceptii vor fi Rusia si diaspora rusa din R. Moldova: Rusia îsi va asigura astfel, pentru decenii înainte, dominatia sa în regiune si realizarea intereselor geostrategice în raport cu Uniunea Europeana si NATO. Pentru mentinerea statutului de mare putere în afacerile europene, Rusia impune R. Moldova, prin intermediul actualilor guvernanti comunisti de la Chisinau, un plan de deznationalizare definitiva a românilor basarabeni, de creare a unui "popor unic" în care elementul românesc majoritar va fi "dizolvat" în asemenea masura încât va putea fi ignorat. Diaspora rusa, care are la ora actuala suprematia economica si mediatica, va dobândi oficial si suprematia cultural-lingvistica si îsi va prezerva toate drepturile politice necesare pentru realizarea scopurilor geopolitice ale Rusiei. Astfel, R. Moldova i se pregateste, prin aceasta conceptie funesta si prin tentativa de federalizare, statutul de enclava rusa la frontiera Uniunii Europene si NATO, dupa modelul regiunii Kaliningrad”.

Aceasta idee ca românii sunt o minoritate etnica nu este noua în Republic Moldova, dar, odata cu recensamântul, va capata o confirmare „stiintifica”. Cu voie sau fara, aceasta ideea a mai fost invocata la Chisinau chiar de gazetari aflati în tabara democratica . Cea mai importanta „contributie” la impunerea acestui sofism periculos apartine însa lui Renate Weber, Valentin Stan si Gabriel Andreescu cei care, în studiul „Relatia României cu Republica Moldova”19 sustineau acelasi lucru: optiunile cetatenilor care se declara români sau a celor care se declara moldoveni trebuie respectate deopotriva etc., etc. Nu e de mirare ca textul a fost republicat rapid de catre publicatiile guvernamentale de la Chisinau!

Consecintele unei asemenea evolutii sunt extrem de grave si periculoase, pe termen scurt, iar pe termen lung insolubile. Pe termen scurt va exista atunci „baza legala” pentru impunerea limbii ruse ca a doua limba de stat – limba româna va deveni a limba a minoritatilor – a eliminarii cursului de „istoria românilor” sau chiar a... etnicizarii Mitropoliei Basarabiei prin transformarea ei într-o biserica româneasca, deci minoritara. Pe termen lung, însa, acest multiculturalism extrem – caci pulverizeaza bazele consensuale ale oricarui stat - nu are nici o solutie, pentru ca intra într-o serie de contradictii din care nu se mai poate iesi. Inutil sa spunem ca acest mod de gândire nu este acreditat de nici un document european si, mai ales, nu este practicat (caci este imposibil!) de nici un stat de pe continent20.

Multiculturalismul sau noul „marxism-leninism”

Socheaza aproape, în textul Conceptiei, abundenta termenului „multiculturalism”, „multicultural”, „multilingv”. În primul rând, e ciudata aceasta strategie pentru un text care vrea sa promoveze unitatea unui stat si a unei „natiuni”. Se vadeste însa în acest document – veritabila struto-camila din acest punct de vedere – dorinta de a pune cap la cap tezele mai vechi si mai noi ale internationalismului proletar, pe de-o parte ideologia moldovenismului, pe de alta, cea a multiculturalismului. Dupa cum comenta un ziarist de la Chisinau: „Daca în perioada sovietica politica de deznationalizare si rusificare a popoarelor ocupate se desfasura sub acoperirea ideologica a internationalismului proletar, iar temelia doctrinara o asigurau Marx, Engels si Lenin, astazi politica de asimilare, promovata de Rusia prin intermediul comunistilor, utilizeaza terminologia împrumutata din limbajul occidental despre societatea civila multinationala, stat polietnic, popor multicultural si multilingv”21.

Este limpede însa ca aceasta incoerenta doctrinara nu poate pretinde pretentii de document fondator.

O limba, doua limbi...

O alta contradictie ce brazdeaza textul se refera la limba. Iata textele: „Limba moldoveneasca, având statutul de limba de stat, se foloseste în toate sferele vietii politice, economice, sociale si culturale. Una din prioritatile nationale ale Republicii Moldova este asigurarea însusirii limbii moldovenesti”. Dar si: „Limba rusa care, în conformitate cu legislatia în vigoare, are statutul de limba de comunicare interetnica, se aplica si ea în toate sferele vietii statului si societatii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus si ruso-moldovenesc statornicit istoriceste, care, în actualele conditii, este necesar sa fie dezvoltat si perfectionat”. Pe de-o parte: „crearea neîntârziata a conditiilor necesare pentru însusirea limbii moldovenesti de catre o parte a populatiei Moldovei”, pe de alta: „neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vietii statului si societatii” si „asigurarea de conditii pentru pastrarea si dezvoltarea în continuare a functiilor oficiale ale limbii ruse”22.

Textul este cel putin ambiguu. Pe de-o parte, daca, programatic, „limba moldoveneasca” va deveni o „prioritate nationala”, ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse? Care este, în mod real, intentia celor care au lansat documentul? Publicatia Flux, ziarul de limba româna cu cel mai mare tiraj, încearca sa raspunda: „autorii acestui plan cauta sa mentina, în mod artificial, situatia când majoritatea româneasca si toate minoritatile, cu exceptia celei ruse, vor cunoaste si vor vorbi obligatoriu limba rusa, în timp ce minoritarii reprezentând fosta natiune dominanta a imperiului sovietic vor cunoaste doar limba rusa. Prin urmare, avem de-a face cu un asa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adica dominatia discriminatorie a unei minoritati asupra majoritatii. Sa nu uitam ca aceasta majoritate include atât majoritatea româneasca cât si minoritatile ruse” .

O conceptie represiva a unui regim represiv

Chestiunea cea mai grava, probabil, si care ridica semne serioase de întrebare asupra acestui demers, este maniera în care acesta va fi implementat în societatea moldoveneasca. Indiferent de parerea pe care o avem fata de tezele documentului, o discutie sau dezbatere democratica pe aceasta tema nu are, în principiu, a dauna. În fond, democratia presupune si dreptul la eroare: poti gresi, te poti însela, dar pentru asta nu poti fi eliminat din spatiul discursului public.

Alta este însa problema grava – apropo de democratie – care apare relativ la acest document. Ea tine de maniera în care puterea politica propune si vrea sa impuna acest proiect. O discutie reala lipeste si, mai mult, textul stipuleaza explicit pedepse pentru cei care se vor opune. Acesta este principalul motiv pentru care academicianul Cimpoi o definea, la conferinta deja invocata, „cu caracter totalitar”: „Conceptia pusa în discutie este, de fapt, o anticonceptie, deoarece ignoreaza adevarul stiintific despre românii moldoveni si limba româna. Este construita pe un temei de nisip, o utopie ce nu tine cont de realitate. Ea nu are nici o sansa de a fi transpusa în practica, fiindca nu se tine cont de parerea intelectualitatii. Asa-zisul dialog fructuos între autoritatile publice si societatea civila s-a dovedit a fi o farsa mincinoasa. Aceasta conceptie nu respecta drepturile fundamentale si principiile democratice recunoscute pe plan european si international, libertatea de gândire si exprimare, valorile democratiei, drepturile omului etc. Este o conceptie cu caracter totalitar”23.

Textul contine, explicit, avertismente limpezi si deloc linistitoare în legatura cu viitorul Republicii Moldova. Astfel, documentul sustine orientarea politicii de stat catre: „neutralizarea juridica si politica a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti, de discreditare a istoriei moldovenesti, de negare a etnonimului „moldoveni” si glotonimului „limba moldoveneasca””. social-economica a tuturor regiunilor Republicii Moldova. Dupa cum s-a exprimat presa democratica de la Chisinau, „într-o singura propozitie avem concentrata dorinta expresa a comunistilor de a neutraliza, din punct de vedere juridic si politic, pe toti cei care vor îndrazni sa împartaseasca o alta opinie. Însusi faptul ca Voronin urmareste neutralizarea juridica si politica a celor pe care îi considera indezirabili, arata, fara putinta de tagada, adevarata fata a regimului comunist de la Chisinau. Acesta a ramas fidel traditiilor marxist-leniniste si staliniste de practicare a terorii ca norma politica si a violentei ca mijloc de anihilare a oponentilor. Aceste rânduri sinistre trebuie privite în contextul tuturor ajustarilor legislative operate de comunisti în ultimii doi ani, prin care sunt distruse în mod premeditat si metodic institutiile democratice si suprimate drepturile fundamentale ale omului”24.

Aceste planuri apar si mai periculoase daca ne gândim la initiativa comunista de modificare a Constitutiei care urmareste introducerea unui regim de functionare a unor legi speciale si extraordinare, ce ar anula, de fapt, principiile constitutionale democratice si ar distruge statul de drept, ca si prin Legea privind combaterea activitatii extremiste. Dupa prognoza aceluiasi ziarist: „Ar fi de asteptat ca dupa intrarea în vigoare a acestui document monstruos sa urmeze modificarea Codului Penal si a altor legi care sa permita lichidarea Opozitiei si a presei incomode”.

Dictionarul moldovenesc-românesc

„A promova sub orice forma o limba moldoveneasca deosebita de limba româna este, din punct de vedere lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic, o absurditate si o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”
Eugen Cosariu25

Vineri, 25 iulie, în Partidului Comunistilor din Moldova Comunistul se putea citi o prezentare oficiala a straniului Dictionar moldovenesc-românesc. Evident, textul este scris de „neobositul detractor al culturii românesti V. Stati” (cum îl numeste presa de la Chisinau), tot el autor al dictionarului. Textul este plasat la rubrica „raftul de carti” si poarta supratitlul „Senzational! Prima data în istorie! A aparut dictionarul moldovenesc-românesc!” Nu e nici o coincidenta ca si Dictionarul si i au fost tiparite, practic, concomitent. Cum am scris deja, Dictionarul este parte organica a Conceptiei si cine nu îl percepe asa este în teribila eroare.

Un jurnalist de la Chisinau comenta astfel aparitia lui: „În fata unei tiparituri de acest fel, am înteles în sfârsit cum se descifreaza sigla comunistilor de azi, în care pe lânga secera si ciocan, mai e plasata si o carte deschisa. Negresit, cartea din sigla bolsevica, monument al prostiei si deopotriva al arogantei si agresivitatii împotriva bunului simt, este dictionarul lui Stati (...) Într-adevar o astfel de scriitura de sorginte stalinista apare în premiera si împinge dincolo de limitele absurdului vechea teorie comunista prin care se neaga unitatea etnolingvistica si culturala a românilor. Noi, românii de dincoace de Prut, am suportat din plin efectele nefaste ale politicii expansioniste rusesti, care si-a acoperit dintotdeauna invaziile din 1812, 1940 si 1944 cu „misiunea eliberatoare” a armatei de ocupatie, care salva „moldovenii” de ocupantii români”26.

Cartea presupune, practic, mai multe etaje de lectura, inclusive. În primul rând, volumul a fost o provocare organizata tocmai în acel moment (si) cu scopul de a stârni reactia oficialitatilor de la Bucuresti în preajma întâlnirii între Iliescu si Voronin27 . Pe lânga aberatiile inserate acolo sau strofele inepte semnate de acelasi V. Stati28 sunt inserate în prefata jigniri la adresa României sau a primului-ministru, România fiind, de fapt, ortografiata „Rromânia”.

Dincolo de mitocanie si provocare se afla al doilea nivel e lectura. Acesta justetea justetea, în sine, a întreprinderi. Care e, fireste, nula. Cel putin la acest capitol. Daca nu la altele, unanimitatea intelectualilor români de dincolo de Prut e clara si fara echivoc. Alaturi de textele din publicatii precum Flux29 sau Timpul30, grupajul realizat de publicatia Contrafort31 da radiografia reactiei intelectualilor de la Chisinau. Vasile Gîrnet scrie despre „... Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtator al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenta pe masura, care produce periodic diversiuni în mediul cultural si politic de la Chisinau”; Nicolae Negru spune ca „e rodul unei crize de schizofrenie antiromâneasca (cu foarte posibile radacini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat”; Mihai Cimpoi comenteaza: „Asa numitul Dictionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai josnica speta, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atentie daca nu ar reprezenta o mentalitate ce tine de moldovenismul primitiv si nu ar avea sustinere oficiala”; Eugen Lunga avertizeaza ca „efectul stiintific al acestui op este nul”, dar ca „dictionarul semnaleaza... întoarcerea la era troglodita, când cutuma politica si ideologica scârnavea adevarul istoric si stiintific”; Vasile Romanciuc îl numeste „un certificat al prostiei ajunsa la paroxism”; Leo Butnaru scrie despre „sfertodoctul cu sistem” si despre dictionar ca „un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-tariste”; Lidia Codreanca argumenteaza despre „fobia glotonimica”, aceasta „pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut si Nistru, al Basarabiei noastre”; Constantin Cheianu îl numeste, simplu, „o escrocherie”; Andrei Burac scrie ca „V. Stati este o persoana care a sfidat deseori istoria, a scuipat în fata unui întreg neam din care face si el parte”; Iuria Colesnis afirma ca „nici chiar comunisti ortodocsi sovietici n-au îndraznit sa faca o asemenea mojicie sau ceva similar”; Ion Ciocanu scrie ca „în loc sa combata rusismele care s-au latit asemenea unei pecinegi pe corpul limbii noastre stramosesti, autorul „dictionarului” le considera piloni ai unei limbi distincte – „moldovenesti””; Nicolae Rusu crede ca „acest dictionar este o aberatie atât de evidenta, încât, probabil, nici autorul nu crede cu adevarat în „teoria” pe care, de mai multe decenii, o promoveaza cu atâta tupeu”; Grigore Chiper afirma ca „în noile conditii, când la putere au acces radicalii comunisti, pro-rusi si românofobi declarati, ideea moldovenismului a devenit doctrina de stat. În acest sens, V. Stati este expresia a ceea ce s-ar numi comanda politica”; Iurie Bodrug scrie ca „Antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus sa scoata pe piata un asemenea produs cu o denumire atât de bizara”; Nicolae Spataru considera ca „sa le oferi basarabenilor un asemenea dictionar înseamna sa-ti bati joc de ei în modul cel mai mojicesc, sa nesocotesti în mod criminal soarta lor vitrega si faptul ca mai bine de jumatate de secol au fost îndobitociti, batjocoriti, umiliti si deznationalizati”; iar Iulia Ciocan crede ca „este în natura lucrurilor sa apara ineptii într-un stat în care domneste dezmatul, sa existe românofobie într-o republica condusa de fostii nomenclaturisti”. Alte comentarii sunt, cu siguranta, inutile... Vom încheia aceasta sectiune cu un pasaj din articolul directorului publicatiei Timpul, Constantin Tanase, deja citat: „Aparitie Dictionarului moldovenesc-românesc m-a facut sa-mi schimb parerea despre V. Stati. Dupa mine, Stati merita cu prisosinta un loc de cinste în Aleea Clasicilor din Chisinau. Stati, editând mult blamatul dictionar, a facut pentru clarificarea definitiva a problemei limbii române în R. Moldova mai mult decât academiile de la Chisinau si de la Bucuresti. Prin acest dictionar, Stati demonstreaza cp asa-zisa „limba moldoveneasca”, diferita de cea român, NU EXISTA! Si punctum, aplicând astfel o lovitura mortala (sa speram, ultima) moldovenismului primitiv anti-românesc”.

Al treilea nivel de lectura a dictionarului lui Stati este cel al semnificatiei lui dincolo de provocare si fals. Iar semnificatiile ultime sunt de esenta geopolitica. Nu doar în sensul ca este parte si expresia a proiectului numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova, ci ca ilustreaza întreaga fobie occidentala pe care un regim de extractie comunista înca o încarneaza si ilustreaza. România este pentru Republica Moldova, geopolitic vorbind, Uniunea Europeana si NATO. Un gazetar de la Chisinau a surprins excelent ideea ca atacul regimului comunist de la Chisinau nu este doar asupra României, ci asupra Occidentului pe care, în raport cu R. Moldova, România îl ilustreaza: „Dupa ce s-au tot facut glume pe seama inexistentei unui dictionar moldo-român, iata ca provocatorul de serviciu Stati ajunge sa materializeze un banc, care, devenind realitate, înceteaza sa fie comic si devine sinistru. V. Stati îsi bate joc cu nerusinare de România, îi prezinta pe români ca pe niste tigani si îl insulta mitocaneste pe premierul Adrian Nastase. Cliseul batjocoritor este cunoscut. Întreaga propaganda sovietica împotriva Occidentului se facea dupa acelasi tipar, acesta fiind un element de baza al „razboiului rece” dintre URSS si lumea libera. Denigrarea si insulta porcoasa erau procedeele predilecte ale propagandistilor sovietici. Asa cum R. Moldova de azi a devenit un URSS în miniatura, România este identificata cu Occidentul, prin urmare devine tinta unor atacuri sordide. Prin aceasta scriitura abominabila, puterea de ocupatie a Federatiei Ruse, exercitata de catre un partid de ocupatie, cel comunist, urmareste si testarea capacitatii de reactie a societatii” 32.

Razboiul regimului comunist nu este doar cu România, ci cu valorile euro-atlantice pe care (si) aceasta le reprezinta si semnifica. Aceasta este explicatia ca, în Piata Marii Adunari nationale sau în fata Ambasadei se pot auzi si cântece românesti, si drapele NATO sau ale Uniunii Europene...

Concluzii. Ce se întâmpla acolo? Dar ce se întâmpla aici...

“Desi pare convenabila, trebuie sa recunoastem ca este falsa sau cel putin incompleta ideea ca în Basarabia de azi discutiile despre glotonimul ‘limba româna’ si etnonomul ‘popor român’ ar purta doar un caracter stiintific… Aici, în Basarabia, afirmatia ca esti român constituie un act politic… La noi poti fi foarte bine orice, dar daca te îndaratnicesti sa fii ceea ce esti, adica român, exasperezi toata tagma de artizani ai unei noi natiuni”
Tara, 1995

Doua concluzii, redate succint, vor încheia acest material si vor tine deschis un dosar care este departe de a fi epuizat:

Criza identitara a Republicii Moldova

Recentele decizii ale autoritatilor comuniste sunt doar expresia unui razboi mai adânc care se petrece peste Prut. Genealogia conflictului si radacinile crizei trebuie cautate mult mai departe. Batalia aceasta culturala la care asistam – sa ne reamintim ca una dintre putinele, daca nu unica, miscare de protest care a pornit de la explicite revendicari culturale s-a petrecut anul acesta la Chisinau – a început demult în Basarabia si s-a acutizat odata cu aparitia statului Republica Moldova. Nu e cazul sa insist aici asupra unei istorii, în general, stiute33 .

Care este, de fapt, esenta chestiunii? Citatele au sugerat deja: una identitara. Întrebarea “Cine sunt eu?” ramâne una dintre mizele cruciale ale oricarui pariu existential. Nu vom intra aici în complicate chestiuni de sociologia natiunii si nationalismului sau de geopolitica, dar merita reamintit – apropo de statul moldovean - ca unul dintre elementele constitutive ale unei asemenea entitati este cel pe care Anthony Smith îl numea “etno-istorie” (etno-history). Intra aici suma tuturor elementelor – mituri, memorie comuna, simbolistica etnica, legatura cu teritoriul, asumarea trecutului etc. – care constituie si configureaza legitimitatea implicita a statului în cauza (pe care se bizuie, apoi, prestatia lui politica, culturala, economica etc.). Este vorba despre aceea parte necontractuala a contractului despre care vorbea clasicul sociolog francez Emile Durkheim si care constituie, în esenta, orice proiect comunitar (national), respectiv fixeaza bazele acelui consens care nu este – nu poate fi – doar de natura rationala. De aceea nu poate fi inventat rational, de sus în jos. În lipsa unui asemenea fond sau a neasumarii celui “oficial” (promovat de sus de o putere politica), criza este perpetua sau, în orice caz, recurenta. Acesta este cel putin verdictul lui Anthony Smith si a celora din scoala lui. Mai mult: în conditiile unor discursuri identitare paralele si/sau concurentiale – mai cu seama când unul dintre ele ale girul statului – ne aflam în situatia numita de geopoliticieni “tara sfâsiata” (torn-country). Instabilitatea, în asemenea conditii, este endemica, iar criza perpetua, în ciuda unor momente de aparenta stabilitate. Pe de o parte, oricând pot aparea noi generatii care sa urce pe scena publica si sa revendice sau sa impuna un alt discurs identitar, sau, pe de alta parte, niciodata discursul identitar forjat de oficialitate nu va reusi sa se impuna cu adevarat. Criza normalitatii se transforma în asemenea situatii în normalitatea crizei. Pe acest fundal se joaca, mai mult sau mai putin coerent, celelalte evolutii (Republica Moldova nu e în nici un caz unicat: nici Macedonia – FYROM sau Bosnia-Hertegovina, printre altele, nu o duc mai bine…)

Într-o asemenea situatie pare sa se gaseasca astazi Republica Moldova si de aici precaritatea statului de peste Prut. Conflictul la care asistam este de esenta identitara. Razboiul cultural si identitar este nu doar concomitent, ci sinonim cu Republica Moldova.

Momentele descrise aici sunt parte a acelei crize profunde34...

Integrarea euro-atlantica si obligatiile României

Ce e de facut? Paradoxal – doar pentru cei are gândesc raportul problematicii cu integrarea europeana ca incompatibil - extrem de mult. Si tocmai acum ceva e de facut, pentru ca trebuie sa fie facut! Altminteri spus, tocmai apropierea României de structurile euro-atlantice aduce, intempestiv, chestiunea Republicii Moldova în prim plan.

Din doua motive. Pe de-o parte, ca formula de angajare europeana. Integrarea în structurile institutionale europene nu aduce numai beneficii, dar si obligatii. Iar una dintre ele se refera strict la protectia minoritatilor si a drepturilor omului. Asa cum România din acest punct de vedere are, poate, cea mai liberala constitutie, excedând chiar baremurile impuse de procesele de integrare, ea trebuie sa-si asume rolul de curea de legatura între ce se întâmpla în alte spatii pe care, lingvistic cel putin este cel mai bine pregatita sa le abordeze, si institutiile europene. O încalcare a drepturilor unei minoritati vorbitoare de lima româneasca si traitoare în tari care se afla înca mai prost plasate în raport cu UE trebuie facuta publica si semnalata la nivel european. Este, în esenta, una dintre obligatiile care deriva (si) din conditia de candidat al României. România nu îsi poate asuma un rol de lider regional în zona daca nu va deveni lider regional si la nivelul respectarii drepturilor omului. Si asta nu înseamna numai legislatie interna – de departe cea mai liberala din zona -, ci si atentie la ceea ce se petrece în jurul ei din acest punct de vedere si colaborare sistematica cu structurile europene din acest punct de vedere. Activismul european pe aceasta directie este, deci, nu doar o optiune, ci o obligatie.

Daca prima motivatie are în vedere chestiunea integrarii în UE, a doua ratiune majora se refera la integrarea si locul României în NATO. Integrarea – este un lucru prea putin constientizat - a accelerat masiv interesul pentru populatia româneasca risipita în jurul frontierelor. Românii se întind nu doar în Balcani, Ucraina sau Republica Moldova, dar si în Georgia, tarile baltice, Armenia sau Moscova… Rolul pe care România îl va dobândi din punct de vedere strategic va spori, geometric, importanta acestor comunitati. Si contemplata pe acest versant, problema poarta, iarasi, stigmatul obligativitatii, nu cel al simplei optiuni…
Daca ce e de facut este, nadajduim, limpede, cum e de facut pare mai dificil de abordat. Dar nu e. Tinând seama de defectiunile lesne reperabile în acesti 13 ani, în ciuda unor gesturi laudabile, desi singulare, poate ca cel mai bun punct de plecare este… evitarea lor. Asta înseamna, înainte de toate, suprematia proiectului asupra proiectelor, coerenta institutionala si, mai ales, mutarea accentului – cantitativ vorbind – de la politic la civic, respectiv de la actiuni guvernamentale la cele prin intermediul asociatiilor non-guvernamentale (ONG, publicatii, cercuri de dezbateri etc.). În lipsa unor fundatii local (nationale) care sa aiba pe agenda aceasta chestiune, guvernul, prin fondurile pe care le aloca – nu o data complet aiuritor si pe niste directii absolut hazardate – va trebui sa-si asume plasarea problematicii în zona de interes a publicului român (finantare de publicatii de acest profil, cercetari, seminarii nationale si internationale, ONG cu activitati în zona etc.).

Si înca o observatie. Doar o redefinire a pozitiei problemei românilor Republica Moldova în spatiul civic poate sa redeschida cu succes acest dosar. Numai transformarea ei în chestiune cheie o poate impune atât la nivelul interesului public, dar si – prin recul - la nivelul interesului politicienilor. (Politicianul român de astazi, cu rarisime exceptii, ignora sistematic aceasta problematica. Si nu exista vreo speranta pe termen scurt ca lucrurile se schimba. Dar, indirect, prin plasarea chestiunii în spatiul public, deci ca problema care poate mobiliza o parte de public sau anumiti lideri de opinie, aceasta poate intra si pe agenda de interese a politicianului român, cel putin din motive pragmatice. La rându-i, acesta va putea perpetua atentia asupra problemei în mediile politice în care evolueaza).

Textul de fata nu vrea, fireste, sa epuizeze gama de solutii, cât, mai ales, sa deschida problema. Care, cum am sugerat, nu mai tine doar de registrul optiunilor României, ci de cel al obligatiilor ei – ca sa nu mai pomenim aici, excesiv, de vetusta… demnitate nationala35.


--------------------------------------------------------------------------------

Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Moldovenii, România, Rusia si politica culturala, Editura Arc, Chisinau, 2002.
„Prefata” la Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Cadrul conceptual utilizat în aceasta analiza l-am dezvoltat în alta parte. Vezi Ilie Badescu, Dan Dungaciu, Sociologia si geopolitica frontierei, Editura Floarea albastra, 2 vol., Bucuresti, 1995.
Numai în cazul în care fixarea granitei înaintarii unui proces frontalier este naturala, deci organica, spatiul de frontiera înceteaza sa existe. Cazul tipic aici este, de pilda, înaintarea frontierei protestante în Europa. Aceasta înaintare s-a oprit, organic, la marginea spatiului ortodox, deci fixarea granitei protestante s-a petrecut de la sine (de ce stau lucrurile asa nu e locul sa detaliem aici).
Este vorba despre acele zone care emit – justificat sau nu - pretentii la apartenenta la acel spatiu.
Este vorba mai ales despre acele spatii de frontiera refuzate, respectiv acele spatii care emit, justificat sau nu, pretentii la includere în interiorul granitei.
Chiar si exodul masiv al populatiei din Republica Moldova spre Occident – circa 1 000 000 de persoane – este explicabila doar în acesti termeni. Caci acesti oameni, care vor – si demonstreaza ca pot – sa munceasca si sa traiasca în spatiu occidental sunt adeptii si electoratul partidelor din Opozitie, deci anti-comuniste, care refuza programatic locul în care cancelariile politice au stabilit ca trebuie fixata granita înaintarii frontierei euro-atlantice. Ne aflam astazi în situatia în care acesti emigranti – activ socio-politic si anti-comunisti ca structura – ajung sa sustina regimul Voronin atât economic – prin valuta pe care o aduc în tara sau o trimit regulat familiilor lor – cât si politic – prin deprivarea partidelor din opozitie, anti-comuniste, de sectiunea cea mai activa a electoratului lor! Gestul acestora de a pleca a fost generat, din pacate, trebuie sa repetam, si de mesajele cinice pe care unele cancelarii europene (inclusiv OSCE) le-au transmis în legatura cu viitorul „ne-european” al Republicii Moldova. Principalul mobil pentru emigrare este astazi un amestec de lipsa de proiect, necredinta si sentiment de abandonare. Lipsa de încurajare sau declaratiile de respingere a Republicii Moldova formulate de membrii importanti ai institutiilor europene (Prodi este doar unul dintre acestia), lipsa de proiect si de angajare a României – ca virtuala punte spre Europa sau NATO a Moldovei – au facut mai mult rau populatiei de dincolo de Prut decât toate tancurile Armatei a XIV stationata în Transnistria.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”, desfasurata duminica, 14 septembrie, în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Moderator a fost academicianul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Au participat savantii si profesorii: Anatol Ciobanu, Gheorghe Bobâna, Andrei Esanu, Mihai Purice, Ion Barbuta, Ana Bantos, Anatol Petrencu, avocatul Gheorghe Susarenco, scriitorii Mihail Gheorghe Cibotaru si Ion Ciocanu, Stefan Urâtu, presedintele Comitetului Helsinki Moldova. În dezbateri au mai luat cuvântul academicienii Petru Soltan si Alexandru Mosanu, scriitorii Haralambie Moraru, Serafim Saka, Valeriu Matei, Ion Hadârca, Pavel Balmus s.a.
Contrafort, Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003.
Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova a fost examinata miercuri, 11 septembrie, în cadrul Clubului de presa de la Chisinau, participantii la dezbateri apreciind documentul elaborat de institutia prezidentiala drept „batjocura fata de natiunea titulara”. Potrivit presedintelui Uniunii Jurnalistilor, Valeriu Saharneanu, conceptia respectiv trebuie tratata în modul cel mai serios, deoarece „principalul scop al conducerii de vârf este ca Republica Moldova sa nu se integreze în Europa”. O atitudine similara fata de conceptie a exprimat-o liderul Partidului Social Democrat, Oazu Nantoi, desi considera ca „acest proiect nu merita o abordare academica, deoarece este o provocare politica cam rasuflata”. „Prin intermediul lui, conducerea de vârf încearca, de dragul succesului, sa faca vrajba interetnica. Faptul ca partidul de guvernamânt intentioneaza sa implementeze aceasta conceptie începând cu luna ianuarie 2004 este o dovada ca actuala guvernare comunista se pregateste de viitoarele alegeri parlamentare. Aceasta conceptie, elaborata la Presedintie, contravine flagrant prevederilor legislatiei internationale”, a conchis Nantoi. Comentatorul politic Vasile Botnaru a mentionat la rândul sau ca autorii conceptiei „nu si-au propus sa gaseasca o solutie pentru politica relatiilor interetnice, ci încearca sa satisfaca ambitiile puterii”. „Aceasta conceptie este o utopie care nu tine cont de realitate, de istorie si de procesul de deznationalizare, autorii urmarind o mentinere a limbii ruse si a realitatilor din perioada sovietica”, a declarat academicianul Mihai Cimpoi, care evidentiind contextul lingvistic al Conceptiei politicii nationale, a mentionat ca în cazul în care limba rusa va fi proclamata de stat, limba natiunii titulare va fi desconsiderata. Cu aceste opinii nu a fost de acord liderul partidului "Ravnopravie", Valerii Klimenko, caruia, desi „nu-i place aceasta conceptie”, articolul privind proclamarea limbii ruse ca limba de stat „ar fi o perspectiva”. „O treime din populatia Republicii Moldova vorbeste limba rusa si aceasta ar fi o solutie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta sa se reintegreze daca limba rusa nu va fi proclamata de stat in Republica Moldova”, a conchis Klimenko.
În ciuda unei retorici „europene”, documentul nu pomeneste nici o institutie euro-atlantica careia Republica Moldova ar dori sa i se alature în viitor.
Merita citat aici comentariul din Rezolutie la aceasta chestiune: „Între alte scopuri nedeclarate, dar urmarite de proiectul conceptiei, este denaturarea adevarului despre ampla miscare nationala din anii 1989-1991, definita ca fiind un "conflict civil", precum si anularea tuturor cuceririlor democratice din anii de renastere nationala a românilor basarabeni”.
Tamara Caraus, „Despre politica nationala în Republica Moldova: între bilingvism si unilingvism”, în Timpul, vineri 5 septembrie, pp. 12-13.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”.
Igor Burciu, „Revansa bolsevica în actiune. Conceptia impunerii minciunii prin teroare”, Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003, p. 5.
Argentina Gribicea, National si politic în Republica Moldova. Contributii de sociologie si geopolitica regionala, teza de doctorat, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala.
Vezi în aceasta chestiune polemica dintre publicatiile Literatura si Arta si Tara din iulie-august 1994.
Texul a fost tiparit în „22 Plus”, 25 ianuarie 1995.
Vezi, pe aceasta chestiune, articolul Tamarei Caraus, deja citat.
Burciu, articol citat. Sau, cum spune Rezolutia deja citata: „Proiectul conceptiei impune, de fapt, o maniera sfidatoare, fara precedent, de desconsiderare si umilire a românilor basarabeni – natiunea de baza a statului, prin promovarea ideii potrivit careia nu cultura, limba, istoria si jertfa pentru aceste valori eterne sta la temelia Republicii Moldova, ci amalgamul de "culturi" ale diasporei, de fapt, cultura si limba rusa. Realizarea acestei idei revansarde ne-ar situa în anii '50 din secolul trecut si ar fi de natura sa arunce în aer "pacea interetnica" si "concordia civica", declarate cu atâta emfaza în proiectul conceptiei ca valori fundamentale ale R. Moldova. Mai mult decât atât, o asemenea politica nationala urmareste si scopul izolarii societatii din R. Moldova de România si de poporul român, aflate într-un benefic proces de integrare în Uniunea Europeana”.
Burciu, articol citat.
Iar academicianul Alexandru Mosanu avertiza, în aceiasi idee, asupra persecutia românilor basarabeni: „În baza acestei conceptii, care prevede "formarea de catre stat a unei politici de cadre bazata pe criteriile profesionalismului, competentei si devotamentului fata de patrie", românii basarabeni vor fi discriminati pe motive de lipsa de patriotism ruso-comunist. Conceptia are drept scop transformarea celui de-al doilea stat românesc într-un stat antiromânesc, într-un stat-focar de tensiune la granita cu NATO si UE. Societatea civila trebuie sa creeze un centru de coordonare a luptei împotriva tentativelor de rasturnare a ordinii constitutionale în R. Moldova, de transformare a ei într-o enclava a Rusiei”.
Burciu, articol citat.
Apud. Gheorghe Ghimpu, Constiinta nationala a românilor, Editura Garuda-ART, Chisinau, 2002, p. 438. Eugen Cosariu este unul dintre marii savanti ai lumii: filolog, filosof, sociolingvist, cunoscator a circa treizeci de limbi ale lumii, Doctor Honoris Causa a 17 universitati si membru titular si membru de onoare al mai multor Academii.
Vitalie Calugareanu, „O carte între secera si ciocan”, în Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003.
În plus, poate fi si un soi de praf în ochi pentru a distrage atentia de la initiativa politica mult mai grava si mai periculoasa pe care o ilustra, respectiv Conceptia presedintelui Voronin.
Iata o mostra a gândirii „savantului” Stati (în versuri de data asta) care te lasa fara glas: „Unii zic ca e otrava,/Dar de stai sa te gândesti,/Limba noastra cea moldava-i/Mama limbii românesti”.
Articolul lui Vitalie Calugareanu deja citat.
Vezi Vlad Pohila, „Când limba nationala e lasata la cheremul unor cârpaci” si, mai ales, textul nemilos al lui Constantin Tanase, „De neamul si limba moldovenilor”, nr. 29(91), p. 9 si, respectiv, 6,10.
Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003, pp. 16-19.
Calugareanu, articol citat.
Vadit, unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui conflict s-a derulat acum zece ani. Atunci, un “Ordin” semnat de Adrian Usatâi, directorul general al Radioteleviziunii, interzicea folosirea notiunii de “Basarabia” în institutia asupra carui rusii, vorba lui Eminescu, “l-au pus nacialnik”. Iata un fragment dintr-un text de la fata locului si intitulat “Fiecarui român – câte un calus în gura”: “Unul pentru Eminescu, altul pentru Iorga, se vor mai gasi câteva si pentru Kogalniceanu, Hasdeu, Russo. De azi înainte, adio Basarabie!… La nevoie se va gasi câte un calus si pentru Matcovschi cu Basarabia lui cu tot, care (ce neobranzare), chipurile, ar fi fost ‘trecuta prin foc si prin sabie, furata, tradata mereu’. Îi vine rândul si lui Vieru, facem rost de un cep si pentru ura lui. Sa astupam cu pamânt si gurile lui Ion si Doina Aldea Teodorovici, sa nu mai rasune din eternitate vocile lor anti-constitutionale care si de dincolo de mormânt submineaza statalitatea Republicii Moldova” (Tara, Chisinau, 1 iunie, 1993).
Daca 60 de ani de dominatie sovietica – iar regimul comunist a fost si un proiect identitar al unui stat care încalca orice reguli si avea la dispozitie toate institutiile culturale pentru a reusi – nu au fost capabile sa modifice si sa obliter
#12771 (raspuns la: #12770) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
trustman – logica şi istorica - de Simeon Dascalul la: 04/11/2004 12:13:59
(la: 30.000.000 euro despagubiri pentru rege. No comment.)

1. Proprietatea – dacă ar fi sacră şi inviolabilă, la adăpost de schimbările politice atunci pe principiul ăsta ar trebui despăgubiţii şi Ceauşeştii - e exact aceeaşi situaţie: avere strânsă cât au condus România, de care au fost spoliaţi la schimbare de regim; de-ar fi proprietatea aşa de sfântă cum o vor unii, atunci neamurile împuşcaţilor n-ar avea altă treabă decât să se-nţeleagă cum să-şi împartă între ei agoniseala lui Nicu şi a savantei Leana.
Sau să luăm alt exemplu, mai depărtat în istorie ca să poată fi privit mai obiectiv: Cuza şi emanciparea mănăstirilor închinate; ar trebui să-i despăgubim şi pe ăia?
Iar Hohenzollernii au avut toate acareturile ce şi le revendică nu ca simpli cetăţeni particulari, ci ca şi casă domnitoare. În secolul al nouăşpelea îşi aveau utilitatea lor, acum nu mai e cazul. Dacă erau în stare să-şi păstreze regatul stăteau şi acuma în castele, dar n-a fost să fie.
2. Asumarea riscurilor – drăguţ cuvânt. Risc e atunci când iei din piaţă o lubeniţă fără s-o tai, dar ce risc îşi asumă dragii de guvernanţi? Electoral? Se pare că oricum vor fi debarcaţi la alegerile astea. Probabil îşi asumă riscul în sensul că dacă vine alt guvern care zice: "stop, nu mai dăm nimic" – atunci ei îşi dovedesc proaspăta afecţiune pentru rege despăgubindu-l cu vilele şi conturile bancare proprii.
3. Unirea – înainte de primul război Carol I încheiase un tratat cu Germania şi Austro-Ungaria, tratat oarecum justificat de apetitul Rusiei, dar care rămăsese secret fiindcă opinia publică era majoritar favorabilă unirii Transilvaniei cu Regatul. La începerea războiului în august 1914 regele convoacă Consiliul de Coroană , îi pune la curent cu tratatul şi solicită intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Dar Brătianu, majoritatea guvernului şi a Consiliului de Coroană se declară împotrivă şi Carol I e nevoit să accepte neutralitatea. Foarte afectat că nu şi-a putut ţine cuvântul dat Kaiserului şi împăratului Austriei moare după câteva săptămâni în septembrie 1914. Urmează Ferdinand care se înţelege mult mai bine cu Brătianu şi după doi ani de negocieri cu Aliaţii se hotărăşte intrarea în război. Ni se promiseseră Transilvania, Bucovina şi întreg Banatul. Dar dacă pregătirea politică a fost la înălţime, cea militară nu s-a ridicat la acelaşi nivel. Clasa noastră politică a fost la fel, în toate timpurile. Dezorganizare, incompetenţă, promovare pe criterii partinice, toate escrocheriile posibile cu furnituri pentru armată şi după entuziasmul începutului transilvan suntem bătuţi pe ambele fronturi, iar familia regală, guvernul, o armată prost pregătită şi prost echipată se retrag în Moldova. În iarna 1916-1917 franţujii ne trimit prin Rusia armament şi instructori, apoi ne mai organizăm şi noi cât de cât. Prin victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz reuşim să stăvilim înaintarea germană. Dar atunci îşi găsesc ruşii timp să facă revoluţie şi ne trezim încercuiţi din trei părţi de duşmani, iar de o parte erau foşti aliaţi, acum neutri şi în război civil. Lupta părea pierdută şi semnăm mai întâi armistiţiul şi apoi pacea de la Bucureşti în 7 mai 1918. Dar sorţii se întorc în favoarea aliaţilor, Puterile Centrale cad una câte una şi chiar înainte de abdicarea ultimei – Germania – declarăm şi noi război la loc, aşa că sfârşitul războiului ne-a prins, d.p.d.v. juridic printre învingători.
Cu palmaresul ăsta strălucit nu se poate spune că am fost primiţi cu braţele deschise la conferinţa de pace şi Aliaţii nu prea aveau chef să-şi ţină promisiunile din 1916. Dar "pe teren" se întâmplaseră multe: Sfatul Ţării în Basarabia, Consiliul Naţional în Bucovina şi apoi Marea Adunare Naţională a românilor din Transilvania, Banat, Crişana hotărăsc pe rând unirea cu ţara. Teoretic totul s-a săvârşit până în 1 decembrie 1918, dar negocierile diplomatice s-au terminat în 1920. Şi am pierdut o parte din Banat care a fost dată sârbilor.
Meritul Unirii a fost plimbat după gustul şi interpretarea fiecăruia de la rege, la Brătianu, la liberali în ansamblu, la armată, la masoni, la intelectualitatea greco-catolică, la franţuji etc. Părerea mea personală e că Unirea a fost posibilă fiindcă a fost dorită de toate provinciile şi fiindcă noi românii am avut atunci o cantitate excesivă de noroc, o conjunctură favorabilă cum rar se întâlneşte în istorie. În nici un caz nu a fost artizanatul exclusiv al casei domnitoare pentru ca urmaşii să poată ronţăi dividendele întregirii multe generaţii de-acum încolo.
4. PSD – şi-a dat cu firma-n cap; a uitat ce de voturi frumoase a strâns de la sate speriind lumea cu moşierii? A fost o mare distracţie pentru mine să informez doi votanţi credincioşi că "pesedeu’ vost’ dă treizeci de milioane la rege". Mai întâi n-au vrut să creadă bieţii oameni, apoi au rămas tare nedumeriţi. Sper că am reuşit să sporesc numărul nevotanţilor.
#27620 (raspuns la: #27526) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Alegerile în SUA - de Isis la: 05/11/2004 21:35:58
(la: Alegerile in USA)
În primul rând, nu as porni de la ideea ca SUA ar fi "cel mai puternic stat din lume". Oricum acesta ar fi un subiect aparte.
Putin le pasa lor ce parere avem noi despre alegerile lor, dupa cum nici noua nu ar trebui sa ne pese de parerea lor.
Cei doi sunt doar în aparenta reprezentantii a doua tabere diferite.
Din doua rele, ce sa alegi? E ca si cum m-ar întreba cineva, daca prefer sa fiu calcata de un tren sau de un camion.
Nici unul din cei care au ajuns în faza de a fi alesi, nu-mi inspira încredere. Se vede de la sapte poste ca e o lupta pentru putere si atât.
De altfel, lucrul cel mai alarmant este ca, nici în alte tari, pretendentii la o astfel de functie, care implica multa responsabilitate, întelepciune si multe alte calitati, ce par a tine mai mult de lumea basmelor, nu par a întruni conditiile de rigoare. Daca ar fi sa examinam fie si un singur cuvânt, anume "democratie", am constata ca fiecare îi acorda alt sens, dupa circumstante; un cuvânt de mare succes atât în propaganda comunista (din toate fazele, deci si cea socialista), cât si în propaganda capitalista. Campania electorala din SUA (si nu numai) se bazeaza pe aceleasi principii ca si reclama comerciala: se cheltuiesc multi bani, se manipuleaza tot ce poate fi manipulat: emotii, principii, convingeri, prejudecati etc., astfel li se da alegatorilor iluzia puterii de a decide soarta unui stat, ceea ce-i va face sa se simta importanti o data la 4 ani.
Ceea ce vreau sa spun este ca, la ora actuala, planeta noastra se afla pe mâinile unor iresponsabili, si asta cu acordul multor "alegatori". Asa-zisele conflicte dintre sefii de state, sunt adevarate spectacole, din pacate luate în serios de cei multi, toate pe cheltuiala si cu sacrificiile celor multi, care prefera sa nu "faca politica" si sa aleaga din ce li se pune la dispozitie, fara a-si pune întrebarea cine-i propune si sustine pe candidatii de diverse culori politice. Orice ideologie, care nu intra în schema, deci este considerata ca "neortodoxa", este ridiculizata, combatuta, etichetata într-un fel sau altul, recurgându-se de regula, la mult prea uzatul vocabular la moda (ma refer la moda politica).
Problema cea mai grava de pe glob, prima care ar trebui rezolvata, este lupta pentru putere. Deci suntem în mâinile unor dependenti de acest drog.
Cel mai neglijat aspect imi pare a fi RESPONSABILITATEA.
Rezultatul nu poate fi decât dezechilibrul, dizarmonia etc.
"poezia e ca o marfă..." ??? - de miaculpa la: 28/02/2005 21:48:24
(la: Poezia ca o marfă...)
Cand este privita prea "la rece" cu ochii unui precupet de rand care ignora orice calitate a simtamintelor umane si in special sensibilitatea vibranta a tuturor sentimentelor generate in contactul cu insasi viata, sigur ca "poezia e ca o marfă...", o chestie negociabola lipsita de sensuri spirituale. Si daca este asa, atunci in mod cert ceea ce scrii sau citesti in nici nu caz nu se poate numi POEZIE.
Dar oricum ar fi ea, mai inainte de toate POEZIA TREBUIE sa aiba un mesaj inclus intr-un content cu: introducere, cuprins si incheiere si oricat de subtila sau sofisticata ar fi ea, firul rosu de sens al ideii e obligat sa calauzeasca inspiratia autorului incepand cu primul rand si terminand cu ultimul.
Cand ai afirmat ca in zilele obisnuite ale saptamanii (excluzand oarecum pe cele din weekend) poezia ar putea reflecta esentialul real al existentei noastre:
"oricât ai căuta
prin buzunarele timpului
în hainele lui de duminica
nu ai sa găseşti vreo oglindă
în celelalte zile, da" , am gandit ca ideea ta devine chiar interesanta promitanad a fi continuata pozitiv, dar din pacate ...ai ales sa continui cu:
"o nesfârşita repetare a morţii
fiecărui cuvânt
din algoritmul culorilor vi

până la ultima metaforă
care nu e niciodată
cea pe care o şti
"poezia e ca o marfă" , concluzie lapidara si pe cat de ambigua tot pe atat atat de demoralizatoare, nemaipunand la socoteala si faptul ca acele culori de care vorbesti ar fi VII, si nu VI, iar ultima metafora ar fi deasemeni "cea pe care o STII" si desigur, nu: "cea pe care o şti STI" !
Citindu-ti poezia am observat ca ai fi dorit sa spui ceva, dar nefiind prea sigur pe tine, te-ai ratacit intr-un labirint de vorbe care duc cam.. nicaieri.
Preşedinţia: Cei trei ziarişti răpiţi în Irak sînt în vi - de RSI la: 11/04/2005 18:00:18
(la: Trei ziaristi romani rapiti in Irak?)
Agentia Mediafax:

url:\http://www.mediafax.ro/articole-free/Pre--edin--ia--Cei-trei-ziari--ti-r--pi--i---n-Irak-s--nt---n-via-----336153-5.html



Preşedinţia: Cei trei ziarişti răpiţi în Irak sînt în viaţă






BUCUREŞTI, 11 apr



Purtătorul de cuvînt al Administraţiei prezidenţiale Adriana Săftoiu a declarat, luni, că cei trei jurnalişti răpiţi în Irak sînt în viaţă, iar autorităţile de la Bucureşti sînt "destul de optimiste" în legătură cu starea acestora.

"Din toate informaţiile de la ora actuală, jurnaliştii sînt în viaţă şi elementele pe care le deţinem ne fac să fim destul de optimişti faţă de starea lor", a afirmat Adriana Săftoiu.

Purtătorul de cuvînt al Administraţiei prezidenţiale a mai precizat că este menţinută în permanenţă legătura cu familiile celor trei ziarişti.

Ea a precizat că mai multe detalii în acest caz "n-ar ajuta deloc operaţiunile" şi că atitudinea autorităţilor nu reprezintă "nici afront, nici aroganţă" faţă de presă.

Adriana Săftoiu a făcut un apel la presă pentru verificarea tuturor informaţiilor difuzate de jurnalişti şi a precizat că, deşi în acest moment "situaţia este de aşa natură" încît nu se poate răspunde la toate întrebările, lămuririle vor fi date la final, după recuperarea celor trei jurnalişti.

De altfel, Săftoiu a mai spus că au avut loc consultări şi cu autorităţile din alte ţări care s-au confruntat cu situaţii similare, pentru a vedea cît de deschise au fost acestea faţă de presă, constatîndu-se că şi în acele cazuri s-au oferit foarte puţine informaţii despre desfăşurarea operaţiunilor propriu-zise.




==============
"- Cum putem face imposibilul?"
"- Cu entuziasm!"
Paulo Coelho-Al 5-lea Munte

Dragostea platonicä ;) - de Chris71 la: 03/06/2005 21:52:55
(la: Dragostea platonică: un "mit" dărâmat?)
Cu un mic zämbet am citit comentarile despr articolul din intruder....
Dragi prieteni, definiti-mi vä rog ce este DRAGOSTEA!!!!
Existä in prezent foarte multe äncercäri de a definii acest cuvänt, färä succes prea mare, si de ce? Probabil din cauza cä fiecare om are teoria sa proprie despre dragose, sau nu?
Ce este de exemplu cu dragostea intre pärinti si copii, sau intre frate si sorä? Nu existä dragoste platonicä intre oameni de sex opus?
Eu cred, sänt convins cä da, deoarece altfel nu am putea sä träim äntr-o societate. Sau credeti cä dacä äntretinem noi bärbatii, relatii numai cu femei, cärora dorim in mod special sä facem dragoste, faptul acesta nu ne va face mai devreme sau mai tärziu o multime de probleme?
Ce este cu dragostea äntre copii, colegi de scoalä, nu ati fost nici o datä indrägostiti än o colegä de scoalä? Ati avut sex cu ia, än clasa a 4-a??????
Dacä säntem sinceri existä dragostea platonicä, ci dacä nu am dreptate, spuneti-mi de ce?
Salutäri prietenoase,
Chris71
RSI - muscalii simpatici - de Simeon Dascalul la: 10/06/2005 12:03:19
(la: rasismul, xenofobia, intoleranta... cuvinte straine romanilor?)
Lagăre şi tratamentul aplicat diferenţiat duşmanilor în funcţie de sex – seamănă a propaganda servită de NATO în vederea invaziei şi nici măcar a cea mai finisată formă de propagandă. O parte e integral neagră şi cealaltă albă ca zăpada. Poporul A, fără nici un motiv e cuprins de nebunie temporară şi începe să atace nişte blânzi etnici străini, să-i numim B, C, D, care stăteau cuminţi. Se impune ca NATO să se bage-n zonă cu nişte bombardamente chirurgicale care vor avea ca efecte secundare mai neplăcute spulberarea a câţiva civili A, dar pe ansamblu poporul cel rău A va fi făcut inofensiv.
Atrocităţile sunt un sine qua non al fiecărui război. Nici o armată nu se poartă frumos cu civilii duşmani. La Petru Dumitriu şi în proza lui Topârceanu se găsesc câteva menţiuni ale vitejiilor noastre din al doilea război balcanic – prima dată, după ce l-am băgat pe Burebista în groapă, când am reuşit şi noi să fim agresori. Au comis şi sârbii câte ceva din ce li se pune în spate. Dar ăilalţi au făcut altfel? Albanezii, croaţii şi ce naiba o mai fi fost acolo nu s-au atins de sârbi nici cu o floare? Ca să nu menţionez bombele inteligente.
E drept că întotdeauna învingătorii scriu istoria şi de aici tendinţa de a-i demoniza pe cei ce au luat-o pe coajă. În dezmembrarea belicoasă a Iugoslaviei nu cred că a existat vreo parte mai cumsecade ca alta, mai neatroce, cu o morală superioară, ci doar o parte preferată de NATO şi alta aleasă să fie caftită. Mult s-a discutat la noi care au fost criteriile reale pe care s-a ales, nu alea cu muieri atacate şi lagăre, în care n-au crezut nici copiii de şcoală.

Că sârbii, irakienii, coreenii, etc. sunt răi şi atacatorii lor buni e o credinţă ce o pot induce mass-media, interesul statului de adopţie, lipsa de implicare anterioară în conflictele zonei, asta mai pricep. Dar habar n-am cum de ai reuşit să scoţi ruşii cumsecade. Nu-i aşa de mult timp de când au trecut pe-aici şi nu s-au remarcat chiar prin faptul de a fi stat încheiaţi la pantaloni şi ţinându-şi mâinile acasă. Va să zică de aia nu se bagă nimeni, că în proiecţie occidentală miliţiile lui Smirnov sunt mai cumsecade decât sârbii. Nişte contrabandişti mai buiaci care poate devastează din când în când câte-o şcoală, dar alte rele sigur nu fac. Mă întreb dacă iei chiar aşa de bună versiunea oficială încât să te deplasezi dacă ar fi cazul, eventual cu nevasta, în zona controlată de cei veniţi „să apere sfintele pământuri ruseşti de la Nistru de fasciştii români”?

> tacerea de ambele parti ale Prutului

Spune-mi când a fost România în stare să-şi apere prin forţe proprii teritoriile din est? Până în 1775 n-au fost probleme, că nu ajunseseră ruşii la Bug. După aia hai să zicem că am fost proprietate otomană şi n-am avut ce comenta când ni se tot luau bucăţi de teritoriu. În primul război, când eram deja stat independent şi micuţă putere locală am preferat să călcăm tratatul ce-l făcusem cu puterile centrale decât să ne luăm la pumni cu ruşii. În 1919 n-am putut să ne descurcăm singuri cu un imperiu în descompunere şi război civil şi am avut nevoie de ajutor francez ca să menţinem graniţa pe Nistru. Şi probabil n-am fi scos-o la capăt dacă nu-i ordona Lenin lui Rakovski să lase tot baltă şi să-i trimită trupele că are nevoie de ele să-şi apere revoluţia. În al doilea război ne-am cărăbănit cuminţi fără nici un foc de armă şi n-am revenit decât la braţ cu nemţii.
Ajungând în epoca modernă se vede că în timpul scurs din ’45 s-a format o falie mai mare decât între 1775/1814 şi 1918 şi se poate trăi bine-mersi şi separat. Dacă Iliescu a fost şcolit la Moscova şi are oarecare justificare pentru ce-a semnat în aprilie ’91 „fără pretenţii teritoriale, fără alianţe contra”, Băsescu a dovedit în schimb că gândeşte corect, european, în termen de cetăţeni şi nu de etnici. Chiar dacă a fluturat unirea în campanie nu-l văd dându-se de ceasul morţii pentru o provincie pierdută. Se pare că nu suntem în stare să ne descurcăm singuri, la ce ne-ar mai trebui un balast care să ne tragă în jos. Nu văd Europa primind cu braţele deschise o ţară ce nu şi-a închis diferendele teritoriale cu slavii din est.
Pe celălalt mal al Prutului nu-i decât o colonie, o parcelă pe care Moscova o propune la schimb cum are chef - vezi proiectul Belkovski din 2004.
Moscalii sau muscalii – nu-i cuvânt inventat de mine, dacă asta te deranja, l-am văzut folosit mai ales în relatările locale. O să-l găseşti şi într-o poezie incorectă politic, dar care totuşi ne-a fost predată în şcoală.

M-am întins prea mult într-o discuţie care nu are legătură cu subiectul propus, dar sunt dintr-o zonă care putea nimeri foarte uşor de altă parte a graniţei şi n-a lipsit mult să nimerim şi noi între românii de a căror soartă statul s-a spălat pe mâini.
#54166 (raspuns la: #53905) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
francmasoneria si realitatea - de condor la: 23/08/2005 05:30:25
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
VIII. UNUL CARE CREDE CA PAPA IOAN PAUL II E
VINOVAT


Vatican II a dat o lovitura mortala catolicismului, si Papa Ioan Paul II a parut ca oscileaza între slujirea puterilor oculte pe linia Vatican II si încercari de revenire la crestinismul traditional. Abatele Daniel Le Roux analizeaza aceasta aparenta în cartea sa Pierre M'Aimes-Tu? (Fideliter, Vernet, 1988; traducere engleza Instauratio Press, Yarra Junction, Australia, 1989, 1990).

De când si-a început studiile teologice, Karol Wojtyla, cel care urma sa devina Papa Ioan Paul II în 1978, a fost influentat de filozofia lui Husserl, Kierkegaard, Hans Urs von Balthasar, Scheler, Rudolf Steiner, si de personalitatea papei Paul VI. Monsignorul Wojtyla era cunoscut ca un cardinal "progresist", "mai progresist decât compatriotul sau, Cardinalul Wyszynski", chiar "înfrânat de presenta Cardinalului Wyszynski", scrie ziarul Le Matin la 17 Octombrie 1978 cu uimitoare veracitate; si tot cu uimitoare candoare, ziarul The Times scrie în aceeasi zi ca "au facut cardinalii poate o alegere buna, dar pe de alta parte si-au asumat riscul de a da frâu liber fortelor umanismului în politica si'n religie, pe care nu le vor mai putea controla." Ziarul Le Monde remarca faptul ca noul papa "este mai degraba existentialist decât tomist", ca "se opune celor care vor sa condamne cu severitate ateismul", si ca, desi în public se arata în dezacord cu comunismul si totdeauna a aparat drepturile omului, "nu este anti-comunist în adâncul fiintei lui" (Le Roux, pp. 4-5).

"Trebuie sa studiem ateismul cu ajutorul sociologiei si psihologiei, nu ca o negare a lui Dumnezeu, ci mai degraba ca o stare a constiintei persoanei umane," scria viitorul Papa Ioan Paul II în 1965. De acum încolo nu credinta în Isus Hristos este preocuparea bisericii fondate de El ci unanimitatea diverselor populatii ale globului: "Scopul Papei Ioan XXIII a fost în primul rând unitatea crestinilor; ... ce-i uneste pe crestini e mai puternic decât ce-i desparte. Dorul de unitate a crestinilor merge mâna'n mâna cu dorinta de unitate a întregii rase omenesti. ... Aceasta premisa arata atitudinea bisericii fata de celelalte religii, care este baza recunoasterii valorilor care sunt spirituale, umane si crestine în acelasi timp, extinse la astfel de religii ca islamul, budismul, hinduismul ... Biserica doreste sa initieze un dialog cu reprezentantii acestor religii. Aici iudaismul ocupa un loc special. Conceptul declaratiei viitoare va vorbi raspicat despre unitatea spirituala dintre crestini si evrei.. Biserica se ocupa de dialogul cu necredinciosi care sunt de importanta capitala în zilele noastre, când pentru prima data în istorie, necredinta si ateismul apar ca fenomene de masa. ... Biserica întelege ca tendinta spre eliberarea omului si iesirea lui de sub orice alienare, manifestata sub forma ateismului, este poate un fel de a-l cauta pe Dumnezeu. ... E necesar sa scoatem crestinismul din forma sa europeana. Popoare cu culturi antice întâmpina piedici în fata crestinismului care se explica prin psihologia lor: li se prezinta formule europene! Vedem ca sunt necesare africanizarea, indianizarea, japonizarea si asa mai departe" (consemnat de Parintele Malinski în cartea Mon Ami, Karol Wojtyla, apud Le Roux, pp. 6-7).

Papa Ioan Paul II se declara fidel conceptelor care au guvernat Cel de-al Doilea Consiliu de la Vatican, numit pe scurt Vatican II: libertatea religioasa, colegialitatea, si ecumenismul. Cu mult înainte de a ocupa Sfântul Scaun, Papa nostru planuia sa renunte la crestinism si sa accepte ateismul, voodoo-ul african, cultul spiritelor celor morti, de dragul ecumenismului. De dragul libertatii religioase, Vaticanul a fost cel care a cerut statului italian sa revizuiasca Concordat-ul si sa transforme Italia dintr'o tara catolica într'una atee; la 19 Februarie 1984, papa a salutat acest eveniment din balconul catedralei Sf. Petru din Roma. Noua formula de conducere a bisericii este colegialitatea, adica descentralizarea si participarea laicilor la hotarârile doctrinale. Adica laicizarea. Formula aceasta tripartita, libertatea religioasa, colegialismul si ecumenismul, seamana cu trilogia masonica a libertatii, egalitatii si fraternitatii care a dominat revolutia franceza (Le Roux, pp. 9-11).

Dintre predecesori, Papa Ioan Paul II îi admira doar pe Ioan XXIII si Paul VI, caci doar acestia, explica el, s'au înhamat la opera de "reformare" a bisericii catolice. "Paul VI a fost papa umanismului, papa drepturilor omului", spune Ioan Paul II. Inainte de a fi ales papa, Ioan XXIII fusese observator permanent la UNESCO, si la 11 Aprilie 1963 lauda Organizatia Natiunilor Unite si declaratia drepturilor omului - al carei scop nu este sa asigure individului drepturi în Noua Ordine Mondiala ci sa-i dea iluzia ca le are si sa-l înrobeasca în socialismul universal, "eliberându-l" de nationalism, de crestinism, si de individualism. Papa Paul VI cânta laudele omului si bunatatii lui originare: "Avem încredere în om; credem în aceasta adânca bunatate din fiecare inima..." , negând doctrina pacatului originar si a salvarii prin Isus Hristos. La mai putin de un an dupa ce a devenit papa, Ioan Paul II ridica si el osanale Organizatiei Natiunilor Unite, de care, zice el, "Papii Ioan XXIII si Paul VI s'au apropiat cu încredere. ... Viziunea umanista pe care-ati proclamat-o în lume este si a noastra" (Le Roux, pp. 11-19).

Papa Leo XIII aratase sorgintea masonica a doctrinei ca "toate religiile sunt la fel de bune," si ca nu e nici o diferenta între crestinul care-l iubeste pe Dumnezeu si pe aproapele sau ca pe sine însusi, si satanistul care tortureaza si ucide copii si oameni nevinovati în cinstea demonilor carora li se închina. Rezultatul imediat al afilierii Bisericii Catolice la conceptul libertatii religioase au fost noile concordate prin care s'a realizat "separarea statului de biserica" si eliminarea "religiei de stat". Concordatele cu Columbia din 1972, cu cantonul Valais din Elvetia din 1974, cu Portugalia din 1975, cu Spania din 1976, cu Peru din 1986, si cu Italia din 1984 au fost realizate la cererea Vaticanului , nu a statelor respective; deci, Vaticanul a initiat pagânizarea lumii. Dupa semnarea noului concordat cu Italia, Papa a tinut un discurs prin transparenta caruia, dincolo de frazele frumoase si expresiile vagi si sentimentale, se zareste planul diabolic al Noii Ordini Mondiale. Libertatea religioasa este lozinca prin care masoneria a cautat sa distruga crestinismul dupa izbânda ei din 1789 în Franta, pe care Papa Ioan Paul II nu o deplânge ci o aproba, însirând: "Recunoasterea si garantia drepturilor inviolabile ale omului, ca individ si în grupuri sociale în care se poate dezvolta si-si poate extinde personalitatea; datorii ferme de solidaritate politica, economica si sociala; demnitatea si egalitatea tuturor cetatenilor fara discriminare în fata legii; respingerea razboiului ca instrument de atac al libertatii altor popoare; colaborare internationala." Cuvinte frumoase, la fel cu cele folosite de regimurile totalitare comuniste. Dupa câteva luni, la ratificarea concordatului cu Italia, papa a vorbit despre "ideea libera a pluralismului în relatii" si despre "profunda unitate de idei si sentimente." Celor care s'ar putea lasa sedusi de aceste cuvinte frumoase, le reamintim ca ele au fost alese cu grija în culise în cadrul unor colaborari ca de exemplu cea care a avut loc când Cardinalul Bea a vizitat loja masonica exclusiv iudaica B'nai B'rith; aceasta loja ceruse sa se promulge libertatea religioasa, promitând în schimb sa permita decurgerea consiliului Vatican II fara scandal (pp. 20-29).

Colegialitatea este un cuvânt care a aparut în vocabularul Vaticanului în 1959 cu un sens imprecis. In practica, colegialitatea îi ia papei autoritatea si o confera adunarii episcopilor, care cârmuiesc nava bisericii dupa model sovietic: adica hotarârile sunt luate dinainte de catre o retea organizatorica secreta care lucreaza din culise, unor participanti li se traseaza sarcina de a face propuneri, iar adunarea le voteaza dar rezultatul votului e cunoscut dinainte de votare. Ideea nu este noua; cu 140 de ani în urma, Bolgeni, un iezuit italian, facuse aceeasi propunere. "Totul s'a facut într'o maniera 'stranie' si misterioasa," scrie Parintele Schillebeekcx, teologul episcopilor olandezi (p. 32). Sunt deci doua surse de putere, una a papei, cealalta a episcopilor. Primele fructe ale colegialitatii sunt eliminarea celibatului preotilor, admiterea femeilor ca preoti, si admiterea celor divortati si recasatoriti. Apoi, publicarea de doctrine si catechisme la initiative locale, ca de exemplu catechismul Pierres Vivantes , care nu afirma creatiunea, considera ca înaltarea la cer a lui Hristos e doar o metafora, si zice ca doctrina despre Fecioara Maria nu e autentica. Când papa le-a cerut preotilor care fac pe ministrii în guvernul "revolutionar" al Nicaraguai sa nu participe în acel guvern, acestia au refuzat si au declarat ca este mai important pentru ei sa se întâlneasca cu conducatorii lumii a treia decât cu papa.

A remarcat Papa Ioan Paul II situatia precara în care s'a lasat sa cada? Inca înaintea lui, Papa Paul VI a deplâns roadele politicii pe care a sprijinit-o, iar Papa Ioan Paul II scria în 1981: "Trebuie sa admitem cu realism si cu mila ca multi crestini sunt pierduti, confuzi, perplecsi, si lipsiti de speranta; primesc idei contradictorii despre adevarul revelat si învatatura traditionala, se propaga erezii în domeniul moral si dogmatic, creându-se îndoieli, confuzii, revolte; pâna si liturghia a fost manipulata ... Crestinii sunt dusi în ispita de ateism, agnosticism, si de un iluminism vag moral ..." (Le Roux, pp. 30-39).
Din cauza ca textul e lung iata adresa:
http://miscarea.com/Catolica.htm
cine are rabdare va citi.



#67172 (raspuns la: #49955) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ce trebuie sa te-ntrebi inainte sa te-nsori :)) - de cico la: 13/09/2005 02:14:46
(la: "Academia Cafeavencu")
...
Înainte de a te căsătorii ar trebuie să îţi pui o groază de întrebări:

În primul rând: Vreau să mă căsătoresc?
De unde ştiu că EU vreau asta?
Dacă nu vreau de ce nu vreau?
Dacă însă vreau, ce mă face atât de hotărât?
Vreau? Atunci când ar fi momentul potrivit?
Ştiu când, atunci cu cine?
De ce cu ea şi nu cu alta?
Ce are ea atât de special?
De ce poartă şosete gri în dimineţile de vineri şi de ce i-a ruginit cercelul? Etc.

...
---------------------------------------------
din textul "Omul nu face ce vrea... (Despre căsătorie)", de la http://www.cafeneaua.com/node/view/5821

Alte citeva bijuterii (din pacate ...premeditate) din acelasi text:

...în Paradis omul Adam era singur şi ... a început la un moment dat să se plictisească şi pentru a se destinde a început... să boteze din nou animalele, astfel după ce că leului i-a spus leu, mai târziu i-a zis şi lion, apoi şi lione, şi apoi se chinuia să ţină minte toate denumirile pe care le debitase.

Lui Dumnezeu a început să-i fie milă de Adam şi de plictiseala lui, şi de asemenea de bietele animale care nu mai ştiau cum le cheamă şi într-un final a făcut femeia şi a numito Eva. (Ca pe vecină-mea.)

Şi s-au veselit amândoi în Paradis, până când Eva a încălcat embargo-ul pe care Dumnezeu îl fixase, acela de a nu mânca nici Adam nici ea din pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Aici am o altă remarcă de făcut: pomul ăla nu creşte decât în Paradis, prin urmare nici unul din oamenii care trăiesc acum pe pământ nu au muşcat măcar, d-apăi mâncat, unul din fructele sale, prin urmare nici unul din oamenii de pe pământ nu cunosc diferenţa dintre bine şi rău.

Totuşi sunt câţiva care au mirosit aceste fructe, asta s-a întâmplat într-unul din somnurile lor fără vise, când s-au trezit erau deja sfinţi.

După ce au ciofloit bucăţica de cunoaştere Adam şi Eva au fost pedepsiţi cu izolarea diplomatică din partea lui Dumnezeu şi au fost izgoniţi din Paradis. Să ne mai amintim că a fost vina femeii?

Oamenii gândesc că TREBUIE să se căsătorească, de cele mai multe ori nu pornesc în meditaţia lor cu o alternativă ci cu o certitudine, ei ştiu încă de la primul „-Mama” pe care îl spun, că vor rosti acest cuvânt mai târziu în viaţă şi altcuiva decât mamei lor, şi nu întotdeuna vor fi veseli când îl vor spune...

Cea mai frecventă cale aleasă este cununia cu o persoană de sex opus asta pentru că foarte multor oameni le plac copiii...

În încheiere vă spun că vreau
să mă căsătoresc şi eu cândva...
dar... omul nu face ce vrea.
”Ceea ce nu te doboară te face mai puternic” - de yogi bear la: 07/12/2005 11:08:07
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
Mi se pare mie sau s-a simtit cineva cu musca pe caciula la lectura articolului 19 din O.G. nr.137/2000 - privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, sub incidenta caruia intra unii dintre cei care au scris pe acest forum, in special autorul articolului initial?

Dreptul la demnitatea personalã
Art. 19. - Constituie contraventie, conform prezentei ordonante, dacã fapta nu intrã sub incidenta legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandã nationalist-sovinã, de instigare la urã rasialã sau nationalã, ori acel comportament care are ca scop sau vizeazã atingerea demnitãþii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunitãti si legat de apartenenta acestora la o anumitã rasã, nationalitate, etnie, religie, categorie socialã sau la o categorie defavorizatã ori de convingerile, sexul sau orientarea sexualã a acestuia.

Sau poate la acuzatiile formulate fata de procurori si securisti?

Eu zic ca daca suntem nevinovati n-avem de ce sa ne impacientam chiar in halul asta incat sa cerem inchiderea discutiei tocmai acum cand yoghinii au ocazia sa se apere, ori (culmea) sa citam din articolele ce dovedesc actiunile antinationale ale fracmasoneriei de pe site-ul yoghin http://www.yogaesoteric.net . Mie imi pare rau ca cineva s-a simtit amenintat. Am dorit doar un pic de valva pentru a determina cititorii sa lectureze acele articole destul de lungi, care altfel ar fi fost poate ignorate.

Referitor la discriminare oricine se considera nedreptatit are posibilitatea de a apela la Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (http://www.cncd.org.ro/). Detalii despre modul de formulare a unei petitii gasim la: http://www.cncd.org.ro/main.php?pg=30 . Noi yoghini preferam sa apelam la institutiile statului si la legile sale decat sa barfim fara dovezi ca niste babe pe ulita.

Cu acesta ocazie vreau totusi sa multumesc tuturor detractorilor MISA din televiziuni, ziare sau bloguri, ale caror creatii mincinoase au fost traduse si introduse in dosarele apararii din Suedia ca dovezi ale "tolerantei si nediscriminarii" de care se bucura yoghinii din Romania.
Ce-am fi fost noi fara "ajutorul" vostru? Poate cam acelasi lucru care ar fi fost crestinismul fara farisei si romani, fara Ana si Caiafa, fara Iuda.

Probabil ne-ar fi fost mult mai dificil sa-i convingem pe cei de la Federatia europeana de yoga (http://www.europeanyogafederation.net/ ) sa faca primul congres al federatiei la Bucuresti, un succes extraordinar pentru MISA, cu mult peste asteptari.
Iata o impresionanta relatare de la acest congres, a unui invitat indian (http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=3948&lang=ro ):


Nici mie nu mi-a venit sa cred ce a zis acest Vijayanand. Mi-am pus problema daca omul asta a fost sincer sau doar extrem de politicos. Daca vroia sa fie doar politicos si in acelasi timp sa nu "se faca de ras cu o exagerare" ar fi putut sa spuna ceva mult mai banal.



Momentul culminant al congresului a fost un anunt:


Cat despre antisemitism, iata ce coincidenta fericita, yogaesoteric tocmai a publicat un articol pe aceasta tema:

O nouă tentativă de asociere a MISA cu extrema dreaptă, fascismul şi antisemitismul

Războiul de imagine împotriva MISA continuă

de Mihaela Gheorghiu

De mai bine de cinci ani, de la crearea site-ului MISA, articolele publicate pe yogaesoteric.net se bucură de o mare audienţă si de aprecierea cititorilor noştri. Deseori, articolele noastre sunt preluate pe forumuri, liste de corespondenţă, în diferite publicaţii tipărite sau publicate on-line. Scriem articole pentru ca ele să fie citite, şi de aceea ne bucurăm când regăsim altundeva articolele noastre, chiar şi atunci când cei care le preiau omit precizarea sursei sau a autorilor articolelor. Dacă însă e vorba de site-ul www.libertatea.info, un site cu puternice tendinţe fasciste şi antisemite, avem toate motivele să credem că este vorba de altceva. Este o acţiune deliberată de discreditare.

Despre războiul de imagine declanşat împotriva lui Gregorian Bivolaru şi a MISA, de care fosta putere nu este deloc străină, am scris mult până acum. Lipsită de legitimitate, campania anti-MISA este în primul rând o campanie de alterare a imaginii. Multe dintre etapele acestui război de imagine au fost abil pregătite prin construirea de asocieri cât mai denigratoare în ceea ce ne priveşte. Nimic din ceea ce este reprobabil şi scandalos nu a fost lasat pe dinafară. Am fost rând pe rând asociaţi cu drogurile, cu prostituţia, cu sectele care comit sinucideri în masă, cu Gabriel Bivolaru devalizatorul de bănci, cu Cămătarii, cu criminalul Passaris, cu Al Qaida, cu Bin Laden, cu Silviu Prigoană şamd. Acum suntem asociaţi cu extrema dreaptă, fascismul şi anti-semitismul. Nu contează că valorile după care ne conducem noi nu au nimic de-a face cu toate cele de mai sus. Nu contează că la cursurile de Yoga poate veni oricine şi sunt înscrişi inclusiv cetăţeni israeleni.

N-am fi descoperit cât de mult s-a înaintat în sensul asocierii MISA cu organizaţiile de extremă dreaptă, dacă un recent scandal la originea căruia se află secretarul general al PSD, Miron Mitrea, nu ar fi adus la lumină un site, prezentat ca fiind legionar, în realitate fiind fascist şi anti-semit.

PSD nu mai este de un an la putere. Cel puţin la modul oficial, căci aceiaşi oameni trag şi acum multe sfori în România şi ocupă funcţii cheie. Faptul că au pierdut algerile nu îi împiedică să ducă în continuare un acerb război de imagine împotriva tuturor celor care îi incomodează.

Pe 29 noiembrie Academia Caţavencu a publicat un articol care demonstrează că Miron Mitrea pune la cale împreună cu echipa sa de la biroul de presă o campanie murdară de denigrare a preşedintelui Traian Băsescu. Un reporter indiscret şi norocos a filmat laptopul lui Miron Mitrea în timpul unei şedinţe PSD. Surpriză! Acesta purta conversaţii pe Messenger, şi nu orice fel de conversaţii, ci unele care ne duc cu gândul la celebrele stenograme PSD. Miron Mitrea împreună cu colaboratorii săi discutau diferite strategii de denigrare a adversarilor lor politici. În acest context, se afirmă la un moment dat: “mâine sper să apară materialul cu Băsescu mason din revista legionară Libertatea”.

Aşa am ajuns să accesăm “site-ul legionar” în cauză şi am descoperit cu stupefacţie că acest site a preluat o mulţime de materiale de pe yogaesoteric.net fără acordul nostru, fără a utiliza ghilimele şi evident fără a cita sursa. O parte dintre materiale sunt preluate în întregime, iar din altele sunt luate doar pasaje, intercalate apoi abil printre mesaje cu un evident conţinut fascist şi antisemit.

De exemplu, materialul privind semnele şi semnalele masonice transmise prin intermediul presei este preluat cuvânt cu cuvânt, şi întrucât pe site-ul nostru anumite cuvinte fac trimitere în glosar, au fost preluate cu tot cu linkuri, astfel încât nu este greu de ajuns din acest site în yogaesoteric. Articolul “Manipulare şi Masonerie” nu este altceva decât “Informaţia – jocuri şi manevre” apărut în data de 6 ianuarie 2005 pe yogaesoteric. Şi mai sunt şi alte exemple de acest gen.

Faptul că oamenii de imagine ai lui Miron Mitrea, secretar general al PSD, cunosc atât de bine când şi unde va apare "materialul cu Băsescu mason” este o dovadă clară a faptului că acest site deserveşte de fapt interesele murdare ale PSD.

Ca să nu fie nici un dubiu că este vorba de un site fascist, el este presărat peste tot, într-un mod ostentativ cu tot felul de elemente de acest gen. La secţiunea redacţie găsim un amalgam de poze fasciste, iar la secţiunea linkuri singura legătură se face cu un site numit Garda de Fier.

Întrucât site-ul în cauză ne este prezentat drept un “site legionar”, am accesat de curiozitate şi alte site-uri ale mişcării legionare pentru a vedea ce legătură au între ele. Şi surpriză! Site-urile respective nu numai că nu fac vreo referire la publicaţia on-line în cauză, ci conţin chiar o mulţime de materiale în care se declară cu vehemenţă împotriva unor practici anti-semite şi fasciste, denunţându-le pe acestea ca fiind încercări de a-i denigra.

Şi atunci ce caută pe acest site într-un mod atât de ostentativ idei de sorginte fascistă alături de articolele preluate de pe yogaesoteric cu dezvăluiri despre francmasonerie? Nu cumva, cineva doreşte să sugereze o compatibilitate de idei şi de valori, acolo unde ea nu există? Şi cum a ajuns PSD-ul să folosească acest site în interes propriu, chiar împotriva preşedintelui ţării? Concluzia nu poate fi decât una singură. Acest site este doar un colaj realizat de oamenii de imagine ai PSD din materiale preluate fără a cere acordul sursei, publicate fără semnătură şi fără data apariţiei, sub pecetea unei viziuni fasciste care denigrează orice persoană sau grup ar fi asociate cu ea.

Ce se urmăreşte prin plasarea materialelor de pe yogaesoteric într-un astfel de context? În primul rând, se crează noi verigi în tentativa de asociere a imaginii MISA cu ideile de fascism şi antisemitism. Ştiut fiind ca ambele aceste tendinţe sunt ilegale, şi că s-a încercat fără succes până acum să ni se pună în cârcă acuzaţia de antisemitism, probabil asocierea MISA cu un site de factură antisemită se vrea în viitor o probă în sprijinul acestei acuzaţii. În al doilea rând, această manevră abilă face posibilă discreditarea ideilor anti-masonice din materialele preluate de pe yogaesoteric. Se ştie că în războiul informaţional şi în manipularea informaţiei, una dintre tehnicile predilecte de a scăpa de anumite dezvăluiri deranjante este discreditarea sursei. Astfel, materialele despre semnalele masonice, despre manipularea masonică, despre Protocoalele maeştrilor francmasoni sunt cu siguranţă mai puţin credibile pentru publicul larg atunci când vin din partea unei surse îndoielnice, cum este site-ul www.libertatea.info.

Din toate aceste motive, redacţia yogaesoteric doreşte să sublinieze că preluarea articolelor noastre pe site-ul www.libertatea.info s-a făcut fără acordul nostru şi este o acţiune deliberată de discreditare a ideilor anti-masonice, dar şi de discreditare a MISA.

5 decembrie 2005
yogaesoteric.net
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4004

#93506 (raspuns la: #92983) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
of şcoala - de Kon Stantin la: 14/12/2005 15:28:54
(la: Invatamantul romanesc si elevii)
Încep cu o mică corecţie pentruYuki: eleva de la Şcoala Centrală nu a fost, din fericire, omorâtă.
Este pentru prima oară când am avut răbdarea şi curiozitatea de a citi toate mesajele unei conferinţe. Recunosc sincer că nu ştiu ce aş mai putea spune interesant faţă de ceea ce s-a spus.
M-am luptat şi eu timp de patru ani cu morile de vânt din sistemul de învăţământ românesc şi de aceea îi admir sincer pe acei frumoşi nebuni care cred că învăţământul din România mai poate fi menţinut la un nivel educaţional acceptabil.
Vina pentru comportamentul „straniu” al elevilor, în opinia mea, o poartă societatea. Majoritatea părinţilor au un venit din salariu mult prea mic şi caută să găsească diverse soluţii de „rotunjire” a acestuia, timpul rămas liber fiind insuficient pentru a se ocupa cu adevărat de educaţia copiilor. Mulţi părinţi consideră că dacă şi-au lăsat copilul 10-12 ore la grădiniţă nu mai este necesar ca ei să se mai joace cu aceştia, să mai repete ori să înveţe o poezie, un joc nou etc.. Există cadre didactice (din păcate tot mai multe) care se gândesc mai mult la salariu şi mai puţin la inactivitatea şi ineficienţa lor la catedră. Mulţi profesori ar trebui să se retragă onorabil de la catedră, fiind demult „depăşiţi” (un exemplu concludent fiind doamna profesoară de la Constanţa, eroina mai multor filmuleţe „educative” cu tema „Cum poţi umili pe cineva!”).
Maan spunea că „televiziunea nu are rol educativ!”. GREŞIT. Un film difuzat la ora 20 cu un cerc în interiorul căruia se găseşte cifra 12 şi explicat în prefaţa filmului printr-un text şi o voce “ genul filmului:DRAMĂ; filmul poate conţine scene … şi … ; film INTERZIS copiilor sub 12 ani” nu are nici un efect asupra copiilor? O emisiune gen “ciao darwin" (nu se mai difuzează deci se poate, intenţionat scris cu litere mici) care promovează incultura, lipsa bunului simţ, câştigul material pe sistemul „ cu cât eşti mai prost (sau te prefaci mai bine că eşti prost) cu atât câştigi mai mult” etc. şi difuzat FĂRĂ INTERDICŢIE DE VIZIONARE nu au nici un efect asupra dezvoltării copiilor şi adolescenţilor? "ProTv-Ştirile de la ora 5"-şi cu aceasta cred că am spus tot despre posibilităţile de educaţie ale televiziunii. Şi exemplele legate de televiziune pot continua. Am să mai dau doar un exemplu: anul de graţie 2003, locul cancelaria unei şcoli generale, un profesor de limba şi literatura română îşi întreabă foarte mirat colegii dacă în România emite un post numit TVR Cultural. Nu avea nici o vină. Pur şi simplu cei care asigurau serviciul de televiziune prin cablu refuzau să-l introducă pe motiv „nu se cere şi nu are audienţă” (este un răspuns oficial cu antetul firmei în cauză). Cum pot profesorii să evite vizionarea de către elevi a unor astfel de emisiuni? Dar părinţii care aleargă zi-lumină pentru a le putea asigura copiilor lor minimul de trai necesar? Oare aici nu este datoria societăţii civile, a celor care fac "reiting" (cu scuzele de rigoare n-am nici cea mai vagă idee privind grafia acestui cuvânt) să cenzureze un pic aceste emisiuni?
Am să vă mai reţin atenţia cu câteva întâmplări din scurta mea carieră la catedră (de care sincer mi-e dor):
„Un învăţător îşi întrebă un elev:
- Pârlea, de ce mai vii tu la şcoală dacă ... învăţătorul nu termină de formulat întrebarea pentru că elevul i-a răspuns deja
- Pentru ca mama şi tata să poată să bea liniştiţi câteva ceasuri fără a-mi purta mie de grijă.” (elevul era unul foarte isteţ. Din păcate a îngroşat rândul celor neşcolarizaţi)
„Elev care în clasa a VII-a obţine o menţiune la o olimpiadă şcolară – faza pe judeţ, este la sfârşitul semestrului I, clasa a VIII-a, în situaţie de corigenţă la mai multe discipline, inclusiv la cea la care a obţinut menţiune la olimpiadă. Întrebat de dirigintă de ce nu mai învaţă a răspuns sec: după olimpiadă mama mi-a spus că ea nu are bani să mă dea mai departe şi cu sau fără diplomă de opt clase tot la coada vacii voi rămâne.”
Yuki ne întreba de măsurile ce trebuie luate pentru ca evenimente ca cel de la Şcoala Centrală din Bucureşti să nu se mai repete. E greu de spus odată ce situaţia a fost oarecum scăpată de sub control. Introducerea uniformelor şi accesul în şcoli să se facă doar pe bază de legitimaţie ar fi două dintre ele. Apoi acel „serviciu pe şcoală” făcut de elevi să fie înlocuit de „serviciul obligatoriu” al unor oameni competenţi şi pregătiţi în acest sens. O altă măsură ar fi retragerea onorabilă (şi forţat dacă cei în cauză nu se simt) din învăţământ a cadrelor didactice care confundă şcoala cu „birtul din colţ”, care „predau” citind în faţa elevilor din cărţile scrise şi publicate de alţii, pentru care elevii sunt doar nişte „saci de box” etc. Dar cea mai importantă măsură este una de natură politică: în fapte şi nu în vorbe demagogice şi politicianiste ÎNVĂŢĂMÂNTUL (alături de SĂNĂTATE şi CULTURĂ) – PRIORITATE NAŢIONALĂ cu tot ce decurge de aici.
anisia - de celdesubdush la: 16/01/2006 11:14:03
(la: Ianuarie...)
Cuvântul "oameni" a fost folosit cu sensul de "regn" (am observat că iţi place acest cuvânt) şi nu cu sensul de "mulţime de oameni" care trece pe stradă. Doar anumiţi "oameni" au privilegiul de a trece printre cuvinte, fapt ce-i face să aparţină unei specii aparte.
noi, oameni, trecem...
#100535 (raspuns la: #100488) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Chapeau bas pentru a399, rabd - de sjofn la: 26/01/2006 19:42:32
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
Chapeau bas pentru a399, rabdarea dumisale ma surprinde de fiece data, bunavointa de a da raspunsuri justificate si cu suport stiintific ori de bun simt unor interventii care mai de care mai baltate sau agramate (nu dau exemple...). Sindromul mustei care se arunca in lapte, eu cred ca*, parerea mea este ca urmate de o idee beteaga si sluta, o adaug ca boala de neam, alaturi de sindromul "caprei" si cel al "drobului". Nu stim, habar nu avem, nu simtim o nevoie presanta de a umple golurile, de a asculta persoanele carora nu le ajungem poate nici la glezne dpdv intelectual sau educational, dar avem o placere incomensurabila de a ne afla in treaba cu un comentariu pseudointelectual cu aere erudite în scopuri didactice. Fireste, suntem aici ca sa discutam, sa învatam unii de la altii, avem dreptul sa fim sau nu de acord cu ce se spune, dar macar sa facem un mic efort sa vedem lucrurile si din perspectiva interlocutorului. Uneori vom fi surprinsi sa descoperim lucruri de care n-am fi avut habar.



Sexul este motorul secolului în care traim, este axus mundi în jurul caruia se învârt angrenajele societatii contemporane. Insa oare sentimentele nu mai au nici un cuvânt de zis ? Sunt sigur ca de fiecare data când auziti cuvântul "homosexual", primul lucru la care va gânditi este sex, sex si iarasi sex. Acest termen cu origini grecesti, folosit pentru prima oara in seculul al XIX-lea pentru a desemna atractia persoanelor de acelasi sex (gen), a lipsit putin de inspiratie, dându-i un iz carnal care n-ar fi fost indispensabil. Grecii n-au simtit nevoia sa defineasca atât de exact acest tip de sentimente, insa înclin sa cred ca ar fi ales mai degraba homogenos - "acelasi gen".



*Cuget*, imi aduci aminte de mama. I-a fost greu sa auda, iar acum sa digere ceea ce trebuia spus. Aproape de fiecare data când vorbim la telefon ma întreaba daca mai exista vreo speranta sa ma schimb, sa-mi gasesc o fata, sa-mi fondez o familie si sa am copii. Ii inteleg durerea, câteodata aproape ca ma urasc ca o fac sa sufere. Altfel eu nu am conflicte cu mine însumi, pentru mine nu exista nici un fel de dubiu. Mie unul imi inspira mila cei care-si ascund sau reprima sentimentele, doar pentru a fi in acelasi sens cu restul lumii. Isi amputeaza un picior pentru a putea place societatii, desi toata viata vor merge schiopatând. Biete suflete strivite....


Ceea ce descrii tu ca poveste, Cuget, este un fel de surogat de erzatz pentru mine, pentru altii poate fi o solutie la un anumit tip de nefericire. Unii simt nevoia unui umar pe care sa plânga, sau granitele dintre iubirea platonica si cea sentimentala nu sunt foarte clare. Orice e posibil. Ce e important e sa fie fericiti si nu doar sa capete un substitut de fericire.








_________________________________________

Iubesc tradarea, dar îi urasc pe tradatori !
calypso - de ooanna la: 30/01/2006 12:37:24
(la: Romanii din tzara vs. diaspora)
..." RĂDĂCÍN//Ă ~i f. 1) Organ al plantelor superioare, care îndeplineşte funcţia de fixare în sol şi de absorbire a apei şi a substanţelor nutritive. ◊ A prinde ~ (sau ~i) a) a da rădăcină; b) a se stabili într-un loc pe un timp îndelungat; a se statornici. 2) anat. Parte a unui organ animal, prin care acesta este fixat într-un ţesut organic. 3) fig. Temelie a unui lucru. ◊ A curma (sau a stârpi, a tăia) răul din (sau de la) ~ a înlătura un rău în mod radical. 4) mat. Număr care, ridicat la o anumită putere, dă numărul dat; radical. ~ pătrată. 5) lingv. Element al unui cuvânt dotat cu sens lexical şi comun pentru toate cuvintele din aceeaşi familie; radical. 6) fig. Locul unde s-a născut cineva; neamul din care se trage; origine; izvor; obârşie; provenienţă. [G.-D. rădăcinii] /
Trimis de siveco, 21/08/2004. Sursa: NODEX "
#102945 (raspuns la: #102940) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nu imi dau seama daca mi-ai raspuns mie sau lui wp. Eu scriu despre ateism ca si curent, nu ma leg de atei, ca toti sint oameni, si ateii si crestinii si hindusii.
Ceea ce scrii tu despre descoperirile oamenilor de stiinta, eu as spune ca aceste mari descoperiri le-au facut oamenii de stiinta care erau credinciosi (crestini in principal). La subiectul despre evolutionism am dat citeva citate ale marilor oameni de stiinta referitor la credinta lor.
NEWTON zice "Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd pământul aflat la distanţa potrivită de soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s-a produs din întâplare." si : "Aceste sistem extraordinar al soarelui, planetelor şi cometelor poate izvorî doar din sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente... Această Fiinţă guvernează toate lucrurile... ca Domn al tuturor."
JOULE zice : "După cunoaşterea şi împlinirea voii Lui Dumnezeu, următorul meu ţel este să cunosc câte ceva despre atributele Sale - despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea Sa - aşa cum sunt ele arătate de lucrarea mâinilor Sale."
PASTEUR zice: Pentru Pasteur, nu exista nici o contradicţie între ştiinţă şi creştinism. El a afirmat cu tărie că "ştiinţa îi apropie pe oameni de Dumnezeu". Ca om de ştiinţă remarcabil, el a ajuns la concluzia că pretutindeni există dovezi ale unui "proiect divin" şi a refuzat insinuările haosului. A afirmat: "Cu cât studiez mai mult natura, cu atât sunt mai uimit de lucrarea Creatorului."
THOMSON (termodinamica) zice: : "Pretutindeni în jurul nostru se află dovezi copleşitoare ale unui proiect divin inteligent şi binevoitor... Concepţia ateistă mi se pare atât de lipsită de sens încât nici nu o pot exprima în cuvinte." Nu a văzut nici un conflict între ştiinţă şi Biblie şi era convins că "în ce priveşte originea vieţii, ştiinţa... susţine în mod cert o putere creativă".
MAXWELL (electromagnetica) zice: O rugăciune descoperită între notiţele sale, spune: "Dumnezeule Atotputernic, care l-ai creat pe om după chipul Tău şi l-ai făcut un suflet viu ca să Te poată căuta pe Tine şi i-ai dat stăpânire peste creaturile Tale, învaţă-ne să studiem lucrarea mâinilor Tale pentru a supune pământul spre folosinţa noastră şi întăreşte-ne raţiunea pentru slujirea Ta; ca astfel, să primim binecuvântatul Tău Cuvânt, pentru a crede în Cel pe care Tu L-ai trimis, să ne dea cunoştinţa mântuirii şi a iertării păcatelor noastre. Toate acestea Ţi le cerem în Numele aceluiaşi Iisus Hristos, Domnul nostru."
MAURY (oceanografie si hidrologie) zice: "Am fost acuzat de oamenii de ştiinţă... că citez Biblia drept confirmare a principiilor geografiei fizice. Biblia, spun aceştia, nu a fost scrisă în scopuri ştiinţifice şi de aceea ea nu reprezintă o autoritate în probleme ştiinţifice. Să avem iertare! Biblia este o autoritate în orice domeniu de care se atinge. ...Biblia este adevărată şi ştiinţa este adevărată, şi de aceea, fiecare, citite corect, nu fac decât să o dovedească pe cealaltă ca fiind adevărată."
MORSE zice: El şi-a descris opera de-o viaţă cu cuvintele: "Este opera Lui... Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă
FARADAY zice: Când a fost întrebat de un reporter ce speculaţii face în legătură cu ceea ce urmează după moarte, el a răspuns: "Speculaţii?! Nici una. Am certitudini. Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea."
BOYLE zice: A scris despre "patimile, moartea, învierea şi înălţarea lui Iisus Hristos şi toate celelalte minunate lucrări făcute de El în timpul şederii Sale pe pământ, pentru a întări convingerea oamenilor că El este atât Dumnezeu cât şi om".
KEPLER zice: : "Cred... numai şi numai în slujirea lui Iisus Hristos. ... În El găsim singurul refugiu, singura mângâiere! ... Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu."
FLEMING zice: "Există dovezi abundente că Biblia, deşi scrisă de oameni, nu este produsul minţii omeneşti. Ea a fost întotdeauna venerată de nenumăraţi oameni ca fiind cuvintele transmise nouă de către Creatorul universului."
LISTER (Inventatorul chirurgiei antiseptice) zice: : "Sunt un om care crede doctrinele fundamentale ale creştinismului."
SIMPSON ( inventatorul anestezicelor) zice: a fost întrebat care este cea mai mare descoperire a vieţii sale, a răspuns: "Faptul că L-am găsit pe Mântuitorul." Tot el a spus: "Am o încredere nezdruncinată într-o singură persoană: Iisus Hristos."

Asta ar fi numai o mica parte. Daca vrei revin cu alte zeci de oameni de stiinta care au inventat ceva.
De care oameni de stiinta vorbim? Asa oameni de stiinta pot fi considerati toti cei ce au terminat o facultate.
Nu putem sa zicem despre ceva ca nu e adevarat fara sa stim nimic despre acel lucru. Daca nu am citit nici macar o carte crestina sau sa vedem despre ce e ste vorba, nu putem sa presupunem ca nu e adevarat din spusele unora sau altora. Poate daca intrebam femeia de serviciu despre cum sa ne tratam o boala grava ne da citeva raspunsuri. Bine ar fi totusi sa nu le urmam sau sa le verificam, ca poate nu stie f multe.
Numai bine.



cattallin2002@yahoo.com
#111694 (raspuns la: #111293) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
oameni de stiinta - de cattallin2002 la: 23/03/2006 12:29:26
(la: de ce credeti in dumnezeu?)
Se afirma ca ateismul se bazeaza pe stiinta. Oamenii de stiinta care se invata la scoala si pe care se bazeaza stiinta au zis urmatoarele despre credinta:

NEWTON zice "Ateismul nu are sens. Când mă uit la sistemul solar, văd pământul aflat la distanţa potrivită de soare pentru a primi cantitatea corespunzătoare de căldură şi lumină. Aşa ceva nu s-a produs din întâplare." si : "Aceste sistem extraordinar al soarelui, planetelor şi cometelor poate izvorî doar din sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente... Această Fiinţă guvernează toate lucrurile... ca Domn al tuturor."

JOULE zice : "După cunoaşterea şi împlinirea voii Lui Dumnezeu, următorul meu ţel este să cunosc câte ceva despre atributele Sale - despre înţelepciunea, puterea şi bunătatea Sa - aşa cum sunt ele arătate de lucrarea mâinilor Sale."

PASTEUR zice: Pentru Pasteur, nu exista nici o contradicţie între ştiinţă şi creştinism. El a afirmat cu tărie că "ştiinţa îi apropie pe oameni de Dumnezeu". Ca om de ştiinţă remarcabil, el a ajuns la concluzia că pretutindeni există dovezi ale unui "proiect divin" şi a refuzat insinuările haosului. A afirmat: "Cu cât studiez mai mult natura, cu atât sunt mai uimit de lucrarea Creatorului."

THOMSON (termodinamica) zice: : "Pretutindeni în jurul nostru se află dovezi copleşitoare ale unui proiect divin inteligent şi binevoitor... Concepţia ateistă mi se pare atât de lipsită de sens încât nici nu o pot exprima în cuvinte." Nu a văzut nici un conflict între ştiinţă şi Biblie şi era convins că "în ce priveşte originea vieţii, ştiinţa... susţine în mod cert o putere creativă".

MAXWELL (electromagnetica) zice: O rugăciune descoperită între notiţele sale, spune: "Dumnezeule Atotputernic, care l-ai creat pe om după chipul Tău şi l-ai făcut un suflet viu ca să Te poată căuta pe Tine şi i-ai dat stăpânire peste creaturile Tale, învaţă-ne să studiem lucrarea mâinilor Tale pentru a supune pământul spre folosinţa noastră şi întăreşte-ne raţiunea pentru slujirea Ta; ca astfel, să primim binecuvântatul Tău Cuvânt, pentru a crede în Cel pe care Tu L-ai trimis, să ne dea cunoştinţa mântuirii şi a iertării păcatelor noastre. Toate acestea Ţi le cerem în Numele aceluiaşi Iisus Hristos, Domnul nostru."

MAURY (oceanografie si hidrologie) zice: "Am fost acuzat de oamenii de ştiinţă... că citez Biblia drept confirmare a principiilor geografiei fizice. Biblia, spun aceştia, nu a fost scrisă în scopuri ştiinţifice şi de aceea ea nu reprezintă o autoritate în probleme ştiinţifice. Să avem iertare! Biblia este o autoritate în orice domeniu de care se atinge. ...Biblia este adevărată şi ştiinţa este adevărată, şi de aceea, fiecare, citite corect, nu fac decât să o dovedească pe cealaltă ca fiind adevărată."

MORSE zice: El şi-a descris opera de-o viaţă cu cuvintele: "Este opera Lui... Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă

FARADAY zice: Când a fost întrebat de un reporter ce speculaţii face în legătură cu ceea ce urmează după moarte, el a răspuns: "Speculaţii?! Nici una. Am certitudini. Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea."

BOYLE zice: A scris despre "patimile, moartea, învierea şi înălţarea lui Iisus Hristos şi toate celelalte minunate lucrări făcute de El în timpul şederii Sale pe pământ, pentru a întări convingerea oamenilor că El este atât Dumnezeu cât şi om".

KEPLER zice: : "Cred... numai şi numai în slujirea lui Iisus Hristos. ... În El găsim singurul refugiu, singura mângâiere! ... Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu."

FLEMING zice: "Există dovezi abundente că Biblia, deşi scrisă de oameni, nu este produsul minţii omeneşti. Ea a fost întotdeauna venerată de nenumăraţi oameni ca fiind cuvintele transmise nouă de către Creatorul universului."

LISTER (Inventatorul chirurgiei antiseptice) zice: : "Sunt un om care crede doctrinele fundamentale ale creştinismului."

SIMPSON ( inventatorul anestezicelor) zice: a fost întrebat care este cea mai mare descoperire a vieţii sale, a răspuns: "Faptul că L-am găsit pe Mântuitorul." Tot el a spus: "Am o încredere nezdruncinată într-o singură persoană: Iisus Hristos."


cattallin2002@yahoo.com
#112970 (raspuns la: #112910) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
trecerea la "â" a fost o imb - de de-a dura lex la: 31/03/2006 13:31:04
(la: Limba romana e un organism viu)
trecerea la "â" a fost o imbecilitate: limba română se vrea una preponderent fonologică, aşa că transcrierea prin două litere a aceluiaşi sunet este total neavenită.

la fel şi în cazul scrierii lui [sînt] ca "sunt" (nu se prea ştie, dar pronunţia a rămas prin lege aceeaşi, s-a modificat doar scrierea).

pe de altă parte, dacă s-a vrut o accentuare a principiului etimologic (în dauna celui fonologic), prostia e şi mai mare: din latină provin cuvinte care l-au schimbat în [î] pe "o" ("fontana" > "fântână" etc.), "u", "i" sau "e", nu doar "a".



însă cu totul altul este cazul lui "nicio" / "niciun".

e normal să se scrie într-un singur cuvânt, exact ca "vreo" (şi nu "vre-o") sau "niciodată" (şi nu "nici o dată"), dintr-un motiv cât se poate de logic: acele părţi (nici + o) nu au sens de sine stătător, ci construiesc împreună un concept unitar (o negaţie).

în formularea "nu este nici_un om pe stradă" ideea nu este că pe stradă n-ar fi 1 om, ci că nu există oameni - aşadar, acel "un" nu are sensul de "unu", este doar un ajutor pentru construirea negaţiei.

în schimb, în formularea "George nu este nici un deştept, nici un prost", cuvântul "un" are sens de sine stătător, deci e normal să fie scris ca un cuvânt distinct (aşa cum este şi normat).



multora li se pare aiurea noua reglementare, dar pe aceştia îi rog să se gândească la faptul că li se pare normal nu ceea ce e logic, ci ceea ce li s-a spus axiomatic la o vârstă la care nu puteau judeca aceste lucruri (în clasele I-II).

la fel cum nu scriem "nici o dată", e normal să nu scriem "nici o".
pentru cine-a solicitat, ca nu mai tziu minte ezact! - de maan la: 31/03/2006 13:09:23
(la: Limba romana e un organism viu)
Cum s-a schimbat gramatica limbii române
de Dan BOICEA , Adriana C. Nedelea

"Noua gramatică lansată luna aceasta era necesară, în contextul în care au trecut 42 de ani de la apariţia ediţiei anterioare (GA). Între ceea ce oferea gramatica academică în vigoare şi înnoirile teoretice şi descriptive ale cercetărilor ulterioare se produsese o aşa mare ruptură, încât GA nu mai reprezenta un punct de vedere credibil, ajungându-se la existenţa paralelă a două gramatici. Chiar şi manualele şcolare din ultimii ani depăşiseră, ca informaţie şi perspectivă, punctul de vedere al GA", ne-a declarat Gabriela Pană Dindelegan, şeful Catedrei de limba română a Facultăţii de Litere din Universitatea Bucureşti.

Ziarul Adevărul vine în sprijinul elevilor, studenţilor, cadrelor didactice şi nu numai, prezentând principalele modificări pe care le aduce noua gramatică a limbii române.

Scrierea cu literă mare/mică

Se scriu cu literă mare toate cuvintele, substantive proprii, cu excepţia instrumentelor gramaticale (prepoziţii, conjuncţii, articole), care denumesc: mari epoci istorice (Antichitatea, Evul Mediu, Iluminismul); războaie importante (Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul celor Două Roze, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de ani, Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial); state, inclusiv cele din epoci trecute (Imperiul Roman, Imperiul Austro-Ungar); instituţii, chiar folosite eliptic (admiterea la Politehnică, student la Drept, secretar la Externe); formule de politeţe, devenite locuţiuni pronominale de politeţe (Alteţa Sa Regală, Majestăţile Lor Imperiale, Excelenţa Voastră, Sfinţia Sa).

Se scrie cu literă mare numai primul cuvânt din substantivele compuse care denumesc compartimente din instituţii sau organe de conducere (Sectorul de limbi romanice, Catedra de Chimie, Adunarea generală a Academiei, Direcţia, Secretariatul).

Scrierea cuvintelor compuse

Se scriu cu cratimă: toate adjectivele compuse provenite din adverb+participiu (bine-crescut cu sensul "cuviincios", bine-venit cu sensul de "oportun, agreat", rău-platnic; substantive compuse ca "bună-credinţă" (onestitate), bună-cuviinţă (politeţe), bun-rămas (adio); toate substantivele compuse cu "prim-": prim-balerin(ă), prim-solist(ă), prim-procuror/procuroare; compusele din 2 substantive dintre care al doilea este apoziţie (bas-bariton, cuvânt-titlu, maşină-capcană); toate substantivele compuse nume de specii de plante sau de animale; unele tipuri izolate (cuvânt-înainte, mai-mult-ca perfect).

Se scriu într-un cuvânt: pronumele negative "niciunul, niciuna, niciunii, niciunele", precum şi adjectivele corespunzătoare "niciun, nicio", dat fiind că reprezintă un singur cuvânt compus, spre deosebire de grupurile de cuvinte formate din conjuncţia "nici"+numeral (nici una, nici două), din conjuncţia "nici"+pronume nehotărât (nici una, nici alta) sau din adverbul "nici" şi articol nehotărât ("Nu e prost şi nu e nici băiat incult").

Schimbări la numele proprii străine

La nume proprii străine s-a schimbat scrierea şi pronunţarea unora ca "Bahus" (nu Bacus), "Damocles" (nu Damocle), "Menelaos" (nu Menelau), "Oedip" (nu Edip), "Procust" - cu accent pe "o" (nu cu accent pe "u"), iar genitiv-dativul numelui "Artemis" este "lui Artemis" (nu Artemidei).

Despărţirea în silabe

În ceea ce priveşte despărţirea cuvintelor în silabe şi, în scris, la capăt de rând, despărţirea "fonetică" (după pronunţare) este preferată şi la cuvintele formate analizabile în limba română contemporană, acestea putând fi despărţite şi conform structurii. De aceea, la acestea sunt indicate două modalităţi de despărţire: a-na-e-rob/an-a-e-rob, al-tun-de-va/alt-un-de-va, sa-van-tlâc/sa-vant-lâc.

O singură despărţire se indică şi la cuvintele compuse şi derivate care conţin grupuri de consoane şi anume despărţirea după structura morfologică, de exemplu la derivate cu prefixe ca "post-fa-ţă", "trans-bor-da", la compuse ca "alt-fel", "ast-fel", "feld-ma-re-şal", "port-mo-neu" sau la derivate cu sufixe ca "pust-nic", "stâlp-nic".

Modificări morfologice

• S-au admis unele forme noi de singular, care circulau frecvent în limba vorbită: sanda (şi nu sandală) - cu plural sandale; bretea şi cu sensul "derivaţie rutieră" (şi nu bretelă) - cu pluralul bretele; foarfecă (şi nu foarfece) - cu pluralul foarfece, cârnat (şi nu etimologicul cârnaţ) - cu pluralul cârnaţi.

• S-au admis unele forme noi de plural în -i la substantivele feminine cu pluralul în -e: ţărănci, ţigănci, remarci, gagici şi nu ţărance...., iar la unele, numai sub formă de variantă: cireşi/cireşe, căpşuni/căpşune, coarde/corzi, coperte/coperţi, găluşte/găluşti, cicatrice/cicatrici.

• S-a recomandat scrierea conform pronunţării la cuvintele: congresmen, recordmen, tenismen, deoarece sensul de "bărbat" al segmentului final "-man" nu a fost perceput în limba română, dovadă femininele recordmenă, tenismenă.

• În paradigmele unor verbe s-au făcut modificări punctuale: la "a trebui" s-au admis şi forme de persoana a III-a plural: trebuiau, au trebuit, vor trebui; la "a continua", persoana I singular a devenit omonimă cu persoana a II-a singular: eu/tu continui; la "a absolvi" se recomandă forma "absolv" şi pentru sensul "termin un ciclu şcolar", iar "a decerna" se conjugă cu -ez, deci decernez.

• S-a renunţat la calificarea drept "neutru plural invariabil" a cuvântului "mass-media". Aşadar, se poate spune: mass-media actuală, nu mass-media actuale. "Mass-media este"... nu "mass-media sunt".



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...