dealuri caramida calcinate

Fondul problemei este real. Desi apar prea multe amintiri neprecise.
Dl.Hananel nu a fost doctor, ci fotograf. Nu a fost nici-odata presedinte al AAF. Studioul AAF era in studioul lui, donat AAF sa nu fie rechizitionat. Hananel a murit intr-un accident ciudat, lovit de un camion pe trotuar langa Cismigiu. Pe presedinte il chema Constantinescu. Nu mi-l mai amintesc. D-na Spitzer il stia sigur.

Grupul care a organizat „lovitura de palat” si a luat conducerea in anii `90 l-as caracteriza ca fiind constituit din AAF-isti mai fara scupule, mult prea dornici de afirmare, via batut caramida in piept.
Primul care a batut darabana ca vrea sa se schimbe totul a fost dl. Parvu. Noii instalati s-au complacut sa nu faca nimic.
Si dl.Simionescu, si eu, am propus cumpararea unui sediu propriu. AAF avea in cont cca 2 milioane lei la inceputul anului 1990, echivalent a cca 50 mii $. Se putea lua o casa grozava, in centru, cu o zecime din acei bani.
Hanu mi-a raspuns simplu. Nu schimb nimic. “Daca fac alte cheltuieli, astia ma schimba.” Si cred ca era intre putinii bine-intentionati din conducerea noua.
Incompetenta, frica de initiative si apetenta de alcool a unora din cei auto-propusi si alesi la conducere a avut efecte foarte rapide.
Devalorizarea accelerata a leului si interesele centrifuge au creat un cadru cu un efect devastator asupra defunctei AAF.

Emilian Cristea si Eugen Iarovici au scris impreuna o carte grozava cindva, "Fotografia de munte". Domnul Iarovici a scris si a tradus zeci de carti de fotografie, domnulCristea a organizat un club de drumetii de pomina, "Floarea de coltz" care exista si azi; in decembrie se organiza concursul "Caciula de aur" cu diapozitive, concurs cu un extraordinar impact; vorbeam jumatate de an despre ce s-a vazut si se faceau urmatoarea jumatate de an pregatiri pentru urmatorul concurs.

Cheia succesului in arta fotografica... greu de spus.
Asta e ca in bancul auzit zilele trecute, ii cade unuia cheia noaptea linga shantz dar se duce si o cauta tocmai dincolo, linga stilpul de lumina; il intreaba unul ce face, el spune ca nimic, cauta o cheie, ala il intreaba daca acolo i-a cazut, si el spune ca nu, dar daca acolo e lumina...
Daca as fi fost intrebat in ultimii 30 de ani despre aceasta cheie, si daca cineva ar fi scris raspunsurile, cred ca am fi avut o frumoasa poezie abstracta.
La virsta de 20 de ani normal ca nu e nici o cheie, si aia care este (daca eeste) o ai in buzunar pentru ca stii tot si ai vazut tot si orice e posibil.
Pe la 30 realizezi ca lucrurile se cam complica si mai e putin de lucru dar ca succesul e colea, tangibil si stralucitor.
Pe la 40 te intrebi daca nu mai sunt citeva elemente de care nu ai tinut seama si cum devine cazul ca ai lansete, ai pescuit, ai si o taraba, ai pus pestele pe ea si lumea nu prea vine la pestele tau.
La 50 iti dai seama ce mult timp ai pierdut bijbiind inutil atunci cind drumul era in alta parte sau incercind sa dai de apa sapind in momentul care nu trebuia in locul care nu trebuia si ca o posibila cheie a succesului ar fi numai sa ai bani pentru ca sa faci ce vrei si sa o cauti cu mai mare randament. Si tot asa.
Sigur ca exigenta, nemultumirea, munca si talentul, sunt absolut necesare. Mai sunt citeva ingrediente care se cam schimba cu timpul sau cu timpurile...cred ca esential este norocul si important e si banul... si de neinlocuit e un mediu propice. Degeaba face cineva niste fotografii senzationale daca nu exista iubitori de fotografie, piatza de fotografie, galeristi, curatori, agenti, agentii, curatori, galerii, editori care sa foloseasca acele imagini...

Am facut cindva un film cind eram student la IATC, filmul de maiestrie de anul 3 daca nu ma insel; actor era Panaitescu,un coleg de la AAF, si regizor un fost amic, Adrian Sirbu, mai tinar coleg la regie.
Pe scurt filmul era cam asa: un tip cauta piatra filosofala, si era tinar si plin de energie; era imbracat in alb, avea un sac mare in care sa puna pietrele filosofale gasite, si un lantz greu de fier la mijloc, de care lovea toate pietrele mai ciudate gasite in drum; piatra filosofala ar fi schimbat fierul in aur.
Si merge omul la mare, si cauta printre valuri, si merge la munte, si cauta pe Sfinx, si merge printre ruinele unei cetati, si cauta, si cauta; si trec anii, si hainele devin ponosite si spinarea girbovita si barba si parul se albesc... si cauta, si nu gaseste nimic...
Intr-o seara, intra intr-un sat pierdut pe niste dealuri si niste puradei se iau de el, "uite ce mosh batrin si nespalat si ce lantz de aur are..."
Inebunit, se intoarce si ia toate pietrele incercate si aruncate si le pune repede sub sac pentru ca lumina se duce repede... si moare sub greutatea sacului.
Cam asta e cu cheia succesului.
Normal ca cu acel film am luat nota 2 ( din 10) pentru scenariu si am ramas corijent pentru toamna...nu era pe "linie"... dar nici acum o parabola a cheii succesului nu mi se pare departe de acea idee...

Cred ca sigur, audiatur et altera pars, trebuie sa stim toate parerile; desi cred ca de multe ori creatia artistica este o forma de manifestare intraductibila, data de al de sus si cumulata prin necunoscute increngaturi intr-un suflet sau altul.
Cred ca daca imi aduc bine aminte parerile lui Motzart de la virsta frageda despre uimitoarele simfonii erau niste bufonerii, si multi creatori isi concentreaza limbajul pe o forma sau alta de arta si nu sunt capabili sa explice si in cuvinte cum devine cazul; am vazut cindva un reportaj cu Maia Plisetskaia la Moscova si era clar ca ori intelegi dansul ei ori nu il intelegi, pentru ca ce spunea ea despre dans nu era relevant.
Se pot folosi parerile unui autor ca citat sau ca idee, mai niciodata ca baza serioasa, si exceptiile sunt regula; adevarata caramida o constituie un aparat critic, un istoric, un estetician, care sa spuna si sa ii aseze in sertare si sa creeze scoli si apartenentze si reflexe ale acestora in lumea respectiva.
Cam asta e si a fost la urma urmei durerea majora a fotografiei romanesti, jumatate din eforturile creative se cheltuieste inutil in lupte fratricide, tocmai in lipsa unui aparat critic mai echidistant si la urma urmei in lipsa culturii imaginii care sa creeze acel aparat critic.

Mi se pare subiectiv sa spui du-te intr-o anumita tara ca acolo o sa iti fie bine. Daca eu am reusit ceva intr-o anumita tara nu inseamna ca acolo vor reusi toti.
Pentru fiecare poate fi altfel oriunde.
Sigur ca germanii sint mai reci dar atita timp cit iti vezi de treaba esti apreciat.Si sigur ca sint un pic cam suspiciosi fata de straini. Este, am inteles, tara care a acceptat cei mai multi refugiati si emigranti politici sau nu de peste tot.Sint orase in care zone intregi sint ocupate de turci de exemplu si asta in crestere chiar in ultimii doi ani...
Si nu ca as fi rasista dar asta vara sa mor de frica cind plimbindu-ma pe dealurile cu vii am dat nas in nas cu un negru care rinjea la mine si ma intreba ce fac.....Cum sint in cautare de femei albe numai ca sa ramina pe aici, vezi femei de 60 de ani cu barbati de douazeci de ani pe strada. Dezgustator.
Dar hai sa vorbim de germani. Sint foarte saritori, cinstiti, corecti, ordonati. Eu, desi nu ma simt aici asa cum ma simt in Anglia sau America de parca imi zburda sufletul la el acasa...:), trebuie sa spun ca am reusit sa realizez cite ceva personal aici....

Desi ploaia caracterizeaza vremea in verile in Germania, asta incepe sa fie cam de trecut ca, de cind cu schimbarea climei pe tot globul sint si aici veri fierbinti si uscate.Exemplu vara trecuta.

De ce as fugi in moment departe de Germania..., este politica adoptata de doi ani incoace, si ce sa mai zic de euro care a inghitit DM cu valorile ei cu tot...Pacat, pacat !
Si cred ca nu te simti bine unde nu stii limba. Desi imi place foarte mult in Franta, nu ma simt bine ca nu vorbesc franceza. Rideti linistiti daca va spun ca fac si eu ca in Cragiale.Pun cite un articol la cuvinte din alte limbi sau rominesti sperind ca am ghicit....Am rugat o vinzatoare sa imi dea Le Poster pentru fata mea si ce imi raspunde ea mi-am muscat buzele ca nu am incercat cu ´´afisul´´ rominesc....

Am fost luna trecuta, dupa 13 ani. Ma pregatisem sufleteste pentru foarte rau. Si-am gasit rau, dar nu cit am crezut. Fiind din Resita, am vazut numai starea orasului astuia. Poate ca orase mai mari si mai bogate ca Timisoara, Bucuresti sint altfel. Dar in Resita, lumea e trista si saraca. Industria mare care fusese in Resita acum e in mare parte falimentara. Am intilnit prieteni, vecini, samd. Sa-i vad din nou pe cei cu care am crescut a insemnat foarte mult. Dar ti se rupe inima sa-i vezi pe unii care sint aproape 'homeless'. Si m-am jucat cu ei cind eram mici. Nu m-am putut abtine sa nu le pun bani in buzunar pe furis. Dar pina la urma, nu poti sa-i ajuti. Am si vazut niste chestii absurde. E un monument linga blocul unde stau; o statuie modernista, la care se ajunge urcind niste trepte lung, dar joase. Era un tip intr-o baraca mica cu geamuri (ca un WC portabil arata) linga statuie. Slujba lui e sa aibe grija sa nu se urce nimeni pe treptele alea, care oricum erau de beton. Se tot lua de copiii care se urcau pe trepte. E trist sau nu e? I think it's very sad.

Intr-un fel m-am simtit ca acasa, dar nu "acum acasa," ci "atunci acasa." Si asta din cauza nostalgiei. De obicei atitudinea celor mai multi nu m-a facut sa ma simt ca acasa. Lumea se pare ca e confuza, si au ales numai mesajele proaste din vest. Un singur prieten m-a mirat. Care nu a trait deloc in vest, dar mentalitatea lui e impecabila. Nu si-a pierdut integritatea, are simt bun si intreprinzator, si o minte clara. Din toti pe care i-am intilnit, trei au fost asa -- doi cu studii superioare, si unul pe care toti il cred narod si taran (dar care de fapt mi s-a parut cu mult mai profund decit majoritatea). Am invatat sa tac din gura mai mult, si sa nu-mi dau prea mult cu opinia, pentru oricum lumea nu-si schimba parerea ca vin eu dupa 13 ani si le spun ca e bine sa-i lasi pe straini sa investeasca. Stiti, vesnica debatere despre "nu ne vindem tara." Am incercat eu sa zic, pai de ce nu. Ca dupa ce ne facem bogati, o cumparam inapoi. Dar, nu merge, ca patriotismul e mare si puternic in Ro.

Din punct de vedere personal, vreau sa spun ca uitasem cit de frumoasa e zona din jurul Resitei. Am urca sus pe Semenic intr-o zi, si-am mers la Garina, Trei Ape, si Crivaia. Dupa sesul din Ontario am crezut ca sint in rai. Dealurile din jurul Resitei sint mai mari decit "muntii" din Ontario. Si paduri, si lacuri, ... frumos.

Deci, in sumar, parerile mi-au fost foarte mixe. Unii se pare ca sint complet pierduti (mintal) si nu au discernamint ce e bine si ce e rau din ceea ce vine din vest. Iar altii, cu profesionalism, curtoazie, samd. Sper ca bunul sa invinga cu timpul.

Daca as fi mai aproape, poate ca m-as duce mai des. Dar asa, nu prea ma bate gindul. Cine stie?
-Relu

P.S. Si dupa ce am citit despre invazia Romaniei de ciini vagabonzi, ma pregatisem bine. Dar, spre uimirea mea, in Resita am vazut foarte putini. I-a mincat lumea ca-i orasul mai sarac? Mister!

Din tzurtzuri picurau shiroaie
de pe la sreshini,
de pe la case dintre dealuri

Obrajii rosi de frig
se-mbujorau mai tare
cand, dupa strasnica
cantare
din fata usii cu lumini
prin ferestruica...

Cu mere rosii, cozonac
si zambet lacramand de bucurie
strainul ori streina usa deschizand
acolo-n prag, printre zapada alb-murdara
insa de-argint,

ne incarca desaga inimii cu dor-viitor de-Acasa.

O motocicleta parcata sub stele
Mircea Cartarescu

sint o motocicleta parcata sub stele, linga vitrina magazinului de reparat televizoare.
din gang vine curent. sint palida, slabita.
in magazin au lasat un bec aprins, asa ca vreo doua tuburi catodice
ghivece cu asparagus si cactusi, rafturi de cornier intesate de carcase de televizor, casete AGFA si cabluri
lucesc tulbure, imi populeaza singuratatea.
caci ma simt singura.
in oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,
aburesc stelele in roiuri globulare, isi trimit gîfîitul radiosursele
toate indepartindu-se-n fuga, ca niste criminali de la locul faptei
lasind o dira de singe in urma.

ce liniste. citeodata ma-ntreb
ce-o insemna sa faci dragoste. caci ei vorbesc doar de asta. in fiecare simbata ei ma incaleca
si ma tirasc pe sosele. vad dealurile, norii, soarele
picaturile de ploaie, copacii incurcindu-se-n curcubeu ...
ah, cilindrii mei imi ticaie nebuneste. atunci chiar simt ca traiesc.
ei intra in motel si fac dragoste.
ei sint Stapinii si se simt liberi.
dar cum poate fi cineva liber cind e facut din celule?
... si inapoi in gang; linga vreo dacie prafuita.

mi-e sete de dragoste. daca as putea iubi macar vreun stecker cu prelungitor din vitrina asta.
mi-as luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea
si dac-as avea degete. dac-as putea sa traiesc
macar si in cimpul bioelectric al cactusului ...
curind, curind o sa mor, si n-am facut nimic in lumea asta, or sa ma arunce la fiare vechi
or sa imi crape farul si becul ars are sa-mi atirne de doua firisoare de lita.
toata viata i-am ajutat pe altii sa faca dragoste
iar eu o sa mor printre bobine, magneti si ciulini.

sint o motocicleta parcata sub stele.
dimineata or sa ma-ncalece iar, or sa-mi suceasca ghidonul, or sa ma ambreieze
si iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roscovane, printre muntii albastri
prin depresiunile strabatute de riuri
peste pasajele de cale ferata, prin orase de provincie cristaline
rulind impotriva vintului prin stropii de ploaie si gazul de esapament, mincind kilometrii.
asta o insemna sa faci dragoste?
oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea.
pentru asta merita sa fii singur.

Am sesizat demult o usoara indulgenta a unora dintre cei care au plecat fata de noi, cei ramasi. Daniel Racovitan, in comentariul lui, are trei paragrafe de circumstante atenuante si pe toate trei le incheie cu “nu sunt de condamnat”. In unul dintre ele vorbeste de comoditate - “e mai simplu sa stai la mamica acasa si sa mananci cartofi prajiti cu salata” decat sa-ti iei inima-n dinti si sa pleci. E drept si asta.

Personal, nu ma deranjeaza cei care ma judeca, gandind ca a ramane in Romania e o greseala fundamentala. Eu cred doar ca e o optiune strict personala care nu ar trebui judecata - la fel ca si aceea de a pleca. Fara indoiala ca in multe cazuri, la cei care raman e vorba de comoditate, de frica, de fel si fel de inertii. De asemenea, fara nici o indoiala, a pleca e fara discutie un act de curaj - as zice unul temerar, chiar. Intotdeauna i-am admirat pe cei care si-au gasit loc intr-o lume straina cu degetul pe harta si cu dictionarul in mana, invatand umiliti, la 30 de ani, cum se umbla cu cardul sau cum se trage apa la WC, strangand din dinti si castigand, cu truda multa, respectul celor din jur.

Eu n-am ramas, cum zice Radu Herjeu despre unii romani, pentru ca m-ar interesa mai mult “binele societatii decat de numarul masinilor pe care si-l pot permite”. Or fi si unii care raman din patriotism, desi ma indoiesc - patriotismul lor are probabil fel de fel de reprezentari concrete. Ar fi, in ce ma priveste, o ipocrizie sa-i dau cu “binele societatii” si mi se pare, de altfel, ca schema care opune binele societatii (adica o chestie profund morala si inaltatoare, vezi bine) materialismului si consumerismului (plec sa traiesc mai bine, ma doare undeva de patrie) e cel putin la fel de artificiala si de nenuantata ca si cea care-i opune pe toti cei care pleaca (curajosii) tuturor celor care raman (lasii si nevrednicii).

M-am saturat si eu de toate mizeriile pe care Romania ni le serveste, de la gunoiul de pe strada pana la functionarii publici nesimtiti, de politica asta infecta, de multe altele - dar nu pentru binele societatii am ramas, asta e sigur.

E greu de spus de ce am ramas, totusi, in cateva cuvinte. Meseria mea e legata de limba romana, de exemplu. Am parinti aici. Am prieteni care-mi umplu viata si fara de care nu mi-ar fi asa bine. Am si prieteni care au plecat si-mi tot scriu mail-uri: unii sunt multumiti si fericiti si-si adora patriile adoptive, altii scriu mesaje sentimentale, de dor si jale, vorbind de-o Romanie idilica, cu oameni vrednici si prietenosi, nu ca occidentalii imputiti care n-au suflet, bla, bla. De obicei, acestia din urma vin in vacanta la neamuri si pleaca inapoi impuscati - si-au luat doza de Romanie, le ajunge macar un an, dupa care incep din nou sa lacrimeze. Dintre prietenii care-au plecat, unii s-au intors. Am de exemplu un prieten care a stat in Statele Unite 3 ani, a muncit cu acte in regula in publicitate, castiga 3000 de dolari net “pentru inceput”, si s-a intors, cu tot cu nevasta. Poate pleca oricand inapoi, dar ezita. Inca nu l-am intrebat de ce, - mi se pare ca am inteles, oarecum.

Nu stiu de ce nu plec, de fapt. Cred ca pentru ca nu-mi doresc asta. Unii isi doresc, au curaj si pleaca. Unii isi doresc, dar n-au curaj, nu-s calificati, etc. si raman. Si mai sunt o categorie, din care cred ca fac si eu parte, care sunt instruiti, s-ar descurca, dar nu-si doresc - si astia raman. Inca mai am, de exemplu, viza de Statele Unite pe pasaport - expira in 2008. N-am obligatii, copii etc., nu ma sperie chiar asa greutatile, foame am facut - n-ar fi nimic nou - despre Romania n-am o parere prea buna, si totusi nu plec. Nu e vorba nici de comoditate, nici de lasitate. Nici de resemnare mioritica - una dintre putinele si jalnicele noastre contributii la spiritualitatea omenirii. Bani de-un avion si de trait o vreme as gasi - vand casa si o iau de la capat, la urma-urmei.

Nu cred, de fapt, ca-mi doresc sa traiesc in alta parte - nu trebuie sa intelegeti insa ca mor de dragul Romaniei, nici pe departe. Mi-a placut pe unde-am fost - si in Europa, si in America. M-am simtit bine. Fac parte dintre cei care n-au fost socati la revenirea in Romania - probabil pentru ca n-am uitat nici o clipa cum e, de fapt, tara asta - cat de insuportabila si de nedigerabila poate fi, de cele mai multe ori. Ce caraghiosi putem fi, cateodata! Ce stupizi si ridicoli sunt reporterii care prind cate-un strain venit cu cine stie ce treaba si-l intreaba repejor: “Ce parere aveti de Romania?“. Ce complex specific romanesc, de om trait in fundul unui catun, care vede vreun trecator pe bicicleta si-l intreaba fuga-fuga ce parere are de satul lui! Ii place? Si daca ii place, ce anume ii place? Si din toate lucrurile care-i plac, ce anume ii place cel mai mult si mai mult? Nu-i asa ca oamenii sunt ospitalieri? Ca branza e buna? Ca cerul e albastru? Ca padurile, raurile, dealurile, florile si toate bunatatile din jur sunt nemaipomenit de frumoase, ca nicaieri in lume?

Ei, si cu toate astea stau aici, in tara asta necajita, proasta si ticaloasa, care e ca un sat din care cei rasariti pleaca sa invete carte la oras si nu se mai intorc niciodata. Sau se intorc cu pantofi de lac si costum bine croit si privesc cu duiosie casa parinteasca, intrebandu-se de ce oare acum li se pare asa de mititica si inghesuita.

E oare de condamnat? Daca voi credeti ca e, atunci condamnati-ma. Nu-i nici o suparare. E optiunea mea si, asa inexplicabila cum va poate parea, mi-o asum. Poate o sa mi-o schimb - nici asta nu-i exclus, catusi de putin. As vrea sa-mi doresc si eu, asa cum v-ati dorit voi, sa plecati - mi-ar fi mai simplu sau, oricum, mai limpede.

Daca mi-ar sta in putere, i-as pune intrebarea cu plecatul lui Andrei Plesu, de exemplu. Eu nu plec pentru ca nu mi-e clar pe ce lume traiesc. Altii ca nu stiu sa faca nimic folositor. Altii ca se tem de esec, ca au parinti bolnavi, ca n-au putere s-o ia de la capat. Dar de ce nu pleaca unul ca Andrei Plesu? L-ar primi, fara nici o indoiala, orice universitate occidentala. Vorbeste limbi straine de-i da pe spate pe nativi. Are de toate: e destept, instruit, are farmec, har, tot ce-i trebuie.

Noi suntem niste oameni obisnuiti, cu micile noastre meschinarii si neputinte. Dar desteptii nostri, ei de ce nu pleaca? De ce stau si inghit porcarii, intr-o cultura marginala, si-si consuma nervii urmarind la TV panaramele agramate care le fac legi si lor, putinii romani care-ar face senzatie prin Europa?

Imi pare rau dar trebuie sa va contrazic aici!

Furtul nu este caracteristic poporului roman ci furtul este caracteristic saraciei! Furtul si saracia merg mana in mana. La toate popoarele sarace o sa observi acest fenomen. Nu ati vazut ce s-a intamplat in Irak dupa ce Sadam si fortele de ordine au disparut? Pana si copii de 5-6 ani mergeau pe strazi incarcati de bunuri furate... in fata camerelor de filmat! In America am venit in contact cu indivizi de toate natiile. Si unii imi povestesc ce se mai intampla prin tarile lor de bastina, tari sarace ca si Romania. Te ingrozesti! Nu demult imi povestea un indian din Delhi cum de fiecare data cand merge acasa trebuie sa-si lase barba si sa poarte haine cat mai jerpelite sa para cat mai amarat sa nu-l jefuiasca cineva de la aeroport pana ajunge la parinti acasa. La lucru, un coleg bulgar imi povestea amuzat cum lui tatal lui cineva i-a furat... gardul de scandura, iarna trecuta. Daca va uitati un pic peste gard la tarile sarace din jur, si ele se confrunta cu acelasi fenomen, ceea ce dovedeste afirmatia de la inceput.

Imi amintesc cand eram copil la bunici la tara in jud Mures: ei nici macar nu aveau incuietori la usa de la casa. Plecam de-acasa la munci sau la oras si casa ramanea descuiata si singura, uneori chiar zile intregi. Niciodata cineva din sat nu s-ar fi plans ca i s-a fi furat ceva. Nu, nu era un sat de unguri, de fapt nici nu cred ca era picior de ungur cateva sate-mprejur (asa ca nu stiu o boaba ungureste, din pacate). Doua dealuri mai incolo era un mic sat de tzigani, dar culmea pana si aia erau cinstiti. Cand le trebuia cate ceva veneau si se tocmeau cu bunica si o ajutau la lucru in schimb. Prea frumos ca sa fie adevarat? Credeti-ma ca nu exagerez nici un pic. Nu stiu cum o fi azi pe acolo caci nu am mai fost din '89 din pacate. Asa ca asta m-a crescut cu convingerea ca romanul este un om cinstit si muncitor din fire, atata timp cat munca cinstita ii asigura hrana familiei si un trai decent.

Furtul si vandalismul sunt crime grave, dar nu poti sa spui ca sunt trasaturi caracteristice poporului roman. Ia de exemplu un francez sau un italian si pune-l in situatia romanilor. Ia-i taxe 40% din salariul si asa mic si cumpara-ti masina noua din banii lui. Ce zici? Nu crezi ca ti-ar sparge parbrizul "din greseala" cu o piatra? Ba mai rau, italianul cred ca ar folosi gloante in loc de pietre :)

Bafta

Dan

Am vazut si eu stirea cu furatul podului - pentru ca stirea asa se intitula (si aici ar fi ceva de comentat la adresa jurnalistilor). Am auzit chiar de un paznic de canton care ... si-a furat singur cantonul. L-a demolat intr-o noapte caramida cu caramida si l-a transportat in curtea lui, iar a doua zi de dimineata s-a dus sa reclame la politie ca i s-a furat "biroul". Dar astea nu sunt decat "gaina cu 4 picioare...", "copilul balistic", lucuri iesite din comun. De ce intotdeauna generalizam partile rele? De ce nu putem sa gandim macar pe-aproape, daca nu la fel si cand vedem un lucru bun?
Am vazut si aici pachete de biscuiti "gustate", de aici tre sa trag concluzia si sa fac o stire tv ca "francezii sunt un popor de hoti"? Nu cred!
Partea proasta e ca din exagerari de genul asta ne-am facut un renume prost! Nu cred ca asta e realitatea. Peste tot se fac matrapazlacuri. A se vedea de exemplu motivatia grevei avocatilor si judecatorilor din Franta. Atat tot, ca ne-am invatat sa spunem ca la noi e rau, dincolo e mult mai bine.
O scuza pe care le-as gasi-o celor din tara care spun ca acolo totul e dur si aici totul e roz, e necunoasterea. Una e sa stii din povestiri, din exemple, din vizite scurte, chiar din stagii scurte in tari straine, alta e sa traiesti aici. Imi aduc aminte de o cunostinta din Romania, care n-a iesit niciodata din tara, dar avea convingerea ca in State totul este simplu, pentru ca asta ii povestise prietenul lui din America. N-am fost acolo, dar sincer... ma indoiesc ca e simplu sa traiesti in America.
In plus, cred ca oricare dintre cei plecati, atunci cand e interpelat de noii lui concetateni "e adevarat ca in Romania e cumplit, doar hoti si aurolaci?" nu se simite cel putin ofensat, ca sa nu spun revoltat, si nu contrazice aceste opinii. A le accepta cred ca e similar cu a-ti ponegri tara, la fel cum cred ca e similar cu a te limita sa vezi doar partea intunecata a lucrurilor.

"imi pare rau ca nu am facut asa cum fac alte mamici, adica sa incerce sa puna copilul la oala inca de la varsta de 1 an"

Faceti asa cu ala mic, si o sa va dati peste cativa ani cu caramida in cap (cum fac de altfel onor mamicile pe care le criticam). Motivele? Le gasiti in cartea pe care am recomandat-o.

..................................................................................
"nobody is perfect; I'm nobody"

in sfarsit ti-ai dat arama pe fata. Eu am vorbit cu dvs iar TU m-ai luat la madam si "asa-ti trebe ca esti parinte".
Intrebare: mamicile noastre cand ne-au pus pe oala??? Si cine si-a dat cu caramida in cap??? la mine in familie - nimeni. Dar poate la altii, ca se vad si efectele:)))