comentarii

descoperi


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Buna intrebare! De fapt am avut o serie de slujbe. Am muncit intr-o fabrica, am spalat vase, etc. Nu am lucrat intr-un supermarket, dupa
cum spune presa. Am lucrat la un magazin general, unde am fost
casier, am vindut televizoare. La inceput mi-a fost rusine de toate
slujbele pe care le-am avut, dar mi-am dat seama ca rusinea era a
mea si numai a mea. Mentalitatea romaneasca cu care am venit, ca munca e impartita in munca de jos si cariera....s-a dizolvat repede aici. Muncesti, iti iei checkul la banca, iti platesti datoriile. Nu e nici o rusine in asta. Nu spun ca societatate americana nu e
stratificata (desi idea asta este una dintre iluziile initiale), dar
aici munca e onorata, chiar pina la punctul ca nu mai stim cum sa ne
petrecem timpul liber (acum vorbeste americanul din mine).
Totul a fost atit de nou, totul atit de proaspat, ca m-am simtit
"acasa" imediat. Desi am avut sentimente ambivalente despre noua mea
tara, m-am renascut din momentul in care am aterizat in New York.
Naivitate? Bineinteles! Dar in acel moment naivitatea mi-a folosit ca
un zid de aparare.
Am pictat din primele saptamini, cu o foame pa care n-o mai simtisem
de mult. In Romania, daca n-aveai pile, de-abia gaseai materiale. La
un moment dat, prin anii 80, am folosit pasta de dinti pentru ca nu
puteam gasi albul de titan in magazinele Fondului Plastic. La
institut se intra in functie de ce rude aveai, cu noroc, sau (ca
fata) cu cine te culcai. In liceu stiam dinainte cine va intra la
"Grigorescu." Asta nu lasa prea mult loc pentru cei saraci, ca mine,
care se zbateau sa deseneze, de bine, de rau, cu incapatinare si
speranta. Au fost si exceptii, bineinteles, citiva dintre fostii mei colegi sint personalitati importante ale artei contemporane romanesti. Sa ajunga unde sint astazi, le-au trebuit doze triple de curaj si perseverenta.

Am pictat multe peisaje romanesti, multe bazate pe vederile pe care
le-am luat din tara, multe pictate din memorie. Mai am citeva zeci de
lucrari de acum zece, doisprezece ani, si acum regret ca am vindut
majoritatea lor. Sentimentale? Poate, dar au fost sincere, nascute
din dorul de tara.
Lucram 8 ore pe zi ca vinzator, apoi ma duceam acasa, intr-un
apartament ieftin, unde jumatate de chirie era platita din ajutorul
HUD american (un ajutor financial pentru emigranti sau cei cu salariu sub limita saraciei) si pictam pina la miezul noptii. Cred ca pictura, ca si scrisul, m-au aparat de singuratate.
Nu ca aveam de o validare materiala a artei mele, dar cind mi-am vindut prima pinza cu trei sute de dolari in 1990, nu pot ascunde ca m-am simtit foarte, foarte mindru.
Apoi m-am inscris la facultate, desi de-abia incepusem sa "ghicesc"
limba. A fost un drum greu, incet, singuratic, frumos, care m-a
invatat despre umilinta, prietenie, tradare, natura umana in general.
Am primit burse in primii doi ani, si apoi am inceput sa-mi platesc
studiile. E o evolutie similara cu pata de grasime: incet, dar sigur.
Spun "a fost," dar drumul nu s-a terminat inca.

Cred ca n-am avut un "stil" pina prin 1997. Pina atunci totul a fost
cautare. Uneori ai idei pe care nu le poti aplica pentru ca nu stii
cum. Alteori, esti bun din punct de vedere tehnic, dar ideile sint
sarace. Miracolul se intimpla cind ideile iti intilnesc posibilitatile tehnicile.

Am citit si citesc enorm. Luam autobuzul la New York ca sa vad toate
expozitiile pe care le puteam vedea. Sint interesat in orice. Cind am
inceput sa scriu in engleza, schitele au inceput sa se amestece cu
fragmente de povestiri, frinturi de linii sa se interfereze cu
frinturi de idei. Am inceput sa incorporez text in picturile mele. La
inceput, mai mult ca grafica, frumusetea scrisului de mina amestecata
cu frumustetea unei culori, sau cu gesturalitatea unei linii. Astazi
colectionez scrisori vechi, fotografii anonime, care isi gasesc o
noua viata in lucrarile mele.

Problema cu cautarea unui stil este dificila: incerci sa pictezi ca
maestrii pe care-i admiri (bineinteles ca asta nu e o solutie), iti
dai seama ca ceea ce faci sint copii dupa artistii pe care-i admiri.
Cred ca trebuie sa uiti aproape tot ceea ce ai invatat ca sa ajungi
la un stil personal. E o vocatie destul de trista: pianistul da
concerte, e definit de o audienta, actorul deasemenea. Artistul
vizual e "redus" la micimea monastica a atelierului. John Cage
vorbeste foarte frumos despre starea asta, cind spune: "Cind lucrezi,
toti sint in atelierul tau: trecutul, prietenii, lumea artistica, si
mai mult decit orice, toate ideile tale. Toti sint acolo. Dar in timp
ce continui sa pictezi, ei incep sa plece, unul cite unul, si esti
lasat singur. Apoi, daca esti norocos, chiar si tu insuti pleci."
(traducere aproximativa).

O mare diferenta pentru mine a facut-o descoperirea artei americane,
pe care am detestat-o sau ridiculizat-o in Romania, pentru ca n-am
stiut nimic despre ea. Dupa citiva ani, am inceput sa descopar
vitalitatea ei nemaipomenita. Sint norocos ca am prieteni artisti aici care sint de 100 de ori mai buni decit mine (nu in sensul competitiei, arta n-are de-a face cu sportul), dar in sensul ca sint unici, in sensul in care arta lor e ca o continua lectie pentru mine.
Sint flamind de a invata. Prietenii mei mi-a dat curajul de a
experimenta, de a incerca lucruri noi, indiferent de opinia celor din
jurul meu.
Acum, ca profesor, pot sa spun ca invat multe si de la studentii mei.
Invat ceva in fiecare zi. E o bucurie aproape copilareasca de a fi in
atelier si a "crea" ceva. Arta e un mod de a te minuna zilnic, si in acelasi timp, dupa cum bine zice Twyla Tharp, un mod de a zice: multumesc.

Spun, mai in gluma, mai in serios, ca cea mai buna lucrare a mea este
lucrarea pe care n-am pictat-o inca. Cea mai reusita expozitie pe
care am tocmai avut-o aici, in octombrie, a fost culminarea acestor cautari. Dupa 14 ani de la plecare pot sa spun ca nu imi este
rusine de arta mea. Cred ca am inceput sa dezvolt un limbaj care e al
meu si numai al meu.
#6952 (raspuns la: #6816) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
anonimus - de anagramaticalitati la: 19/12/2003 10:46:46
(la: Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?)
1. dar astazi ce invata copiii nostri? sau ar trebui sa intreb daca mai invata altceva in afara de a se fofila sau de a fura cat pot?... ce sa invete saracii de ei decat despre cum se da sau se ia spaga, despre coruptie si despre legea celui mai tare?!
2. e o chestiune de onoare sa muncesti! dupa bombardarea Berlinului de catre rusi la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial totul era facut una cu pamantul in respectiva capitala. si totusi nemtii s-au ridicat din propria cenusa, cum se zice, printr-un efort urias. intr-un timp relativ scurt au facut din Berlin un oras ultramodern. de ce ne uitam peste gard la vecinii nostri europeni? fiindca asa ne place sa ne comparam cu altii. si apoi "cui nu-i place sa munceasca sa nu manance"! si uite cum descoperim f. usor de unde porneste comoditatea romanului: din mentalitatea lui asemanatoare cu a lenesului din povestea lui Creanga. frumos, n-am ce zice. nu era vorba de stat in inchisoare pt. optiunea ta, am pus doar accentul pe faptul ca putini muncesc dar si mai putini sunt constienti de importanta muncii lor!!! asta este in fond semnalul de alarma pe care am vrut sa-l trag.
3. lasa, uite ca acum ne da statul roman posibilitati nelimitate, zau asa. ne face lucuinte prin ANL cu credite bancare pe nu stiu cati ani... da, numai ca nu se spune si faptul ca acele locuinte se dau tot cu pile, cu interventii si cu spaga, iar fara a avea minim 6-7 milioane de lei/luna/membru de familie nici n-ai cum sa obtii creditarea fiindca ratele nu pot depasi un anumit plafon, nu-i asa? dar nu-i nimic, mi-a soptit mie cineva ca dupa ce intram in UE (si ea in noi) bogatii vor fi obligati sa faca locuinte gratis saracilor de pretutindeni...! altfel cica o sa le nationalizeze palatele!!! sic!
4. nu regret vremurile alea, nu interpreta gresit. regret doar ca o ducem mai rau decat inainte- cultura, arta, sport, munca, locuinta proprie, si aproape toate nu se pot face cu burta goala sau, cum se mai spune pe alocuri, pe inima goala! ori eu cel putin ma simt cu inima goala, doar speranta a mai ramas in mine pt. ca asta moare ultima. e bine ca salariul mediu pe economie e in jurul sumei de 5 mil./luna... dar isi mai aminteste cineva cum se face media asta? sa vedem: punem pe unul cu 60-70 mil./luna (dar se stie ca exista multi care au salarii de sute de mil.) pe langa majoritatea care lucreaza cu salariul minim pe economie, mai exact cu fabuloasa suma de 2400000 lei! eu sunt unul dintre aceia! ar trebui sa ma bucur ca macar fac parte dintre cei multi, nu-i asa?...
5. cine mai are curajul sa vorbeasca de libertate, ori este slab informat ori pur si simplu nu vede ce se intampla in jurul sau! atata vreme cat libertatea asta va fi inteleasa si aplicata sub forma de libertinaj n-o s-o ducem in nici un caz mai bine. unii au afirmat ca libertatea nu poate fi obtinuta decat "prin Hristos si in Biserica". asta inseamna ca toate sunt direct si strans legate de obligatia de a nu face rau nimanui si dreptul de a nu ti se face rau.
in final poate ar fi bine sa ma contrazici si la celelalte puncte ca sa-mi dau si eu seama cat de inapoiat am ramas...
#6961 (raspuns la: #6942) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Un site cu fotografii extrem de interesante - de Dinu Lazar la: 19/12/2003 15:57:21
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Am descoperit pe web-ul romanesc atit de plin de ciurucuri fotografice un sit interesant, cel putin interesant adica:
http://www.theshift.home.ro/home.htm
As fi curios sa citesc parerile lunetistilor...
#6980 (raspuns la: #6938) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:11:18
(la: Romani in strainatate)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...
Again in sky - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:19:26
(la: Cum va simtiti cand va intoarceti in Romania ?)
Hai sa tragem un fum, mi-a zis Bobdylán. Are Buru ceva. Nu-l cunosteam atunci pe Buru. Il mai vazusem de cateva ori, dar abia daca schimbasem cateva cuvinte. Cand am aparut cu Bobdylán langa orarul studentilor straini din anul pregatitor: arabi, greci, albanezi si basarabeni, langa Buru era si Fane Babanu. Fumezi, m-a intrebat Buru. Da. Am mers dupa facultate, alaturi de foisorul din spate si am fumat doua tigari. Deja incepusem sa ne intelegem bine. Altfel ne-am fi gruzit, si ar fi iesit un rahat din toata treaba asta. Mergem la cursuri, Bobdyláne? Sigur, in Pub.

Pe drum discutam cu Buru despre palma imaginara ce urca pe ceafa, parca te mangaie, desi e rece. Cum culorile incep sa fie vii, cum o parte a creierului amorteste si alta prinde viata. Ti-a placut, m-a intrebat Buru, nu a fost asa de slaba? A fost misto, i-am raspuns. In Music Pub am comandat toti cola, doar Fane Babanu bere, parca, zicea ca nu da bani el pe tot felul de sucuri. Niste studenti obositi de scoala care au terminat orele. Asa trebuie sa fi aratat. Priveam fascinati pozele de pe zidurile pubului, desi le mai vazusem de atatea ori: jazzisti negri, tarani, case, castele, figuri ciudate. Incepusem sa descoperim in poze alte poze, fiecare cu versiunea sa, de ziceai ca acele poze e o imensa papusa ruseasca in care incap o gramada de papusi.

Fane Babanu era tacut, asculta muzica si privea peretii. Bobdylán zicea ca nu are nimic si incerca sa-l gruzeasca pe Fane. Lasa-ma in pace, ba, asa imi place mie cand fumez, nu am halucinatii, nu rad prea mult, dar mi-e bine, foarte bine, e un fel de moleseala foarte placuta, prind gustul starii. Am pus brusc mana pe piciorul lui Bobdylán si el a sarit ca ars, nu te-a luat? - de ce sari atunci? Toti radeam, chiar si Bobdylán, care continua sa se jure ca nu are nimic si sa priveasca banuitor la toti care treceau pe langa noi.

Buru isi puse casca si asculta o caseta de-a lui. Parea dus departe, fara nici o dorinta de intoarcere. Din cand in cand ridica capul si ne zambea. Il mai speriam din cand in cand pe Bobdylán spre hazul tuturor.

Eu ma gandeam la dragostea mea, la literatura, de fapt in capul meu atunci era literatura, la muzica foarte faina ce era in pub. Nu vroiam sa plec nicaieri, nu vroiam sa ma intorc nicaieri. Acelasi lucru probabil simteau si baietii, fiecare cufundat in linistea, visele lui. Simteam cum o rana mare incurabila s-a cicatrizat, a trecut, a amortit, dar mai simteam acum cicatricea si stiam ca nu poate dura mult, ca imediat pielea va plesni, va aparea iarasi sange, durere. Atat.

Eram fiecare in gaoacea lui. Un inceput. Mai tarziu aveam sa ne largim gaoacele, sa incapem toti, dar deocamdata asa a fost. Nu ne cunosteam suficient de bine pentru a lasa halucinatiile sa circule libere. Chelneritele treceau pe langa noi ca prin filmele lui Tarantino. Pletosi, concerte, fum de tigara fac din acest Pub, un refugiu ideal, un loc unde te doare in cot de toate si de toti, un paradis al ingerilor decazuti, ce tot spun? Un loc ideal pentru narcomani. Asta am vrut sa spun. Nu pot suporta alcoolicii, dar aici, desi sunt multi beti, e bine. Te simti ca acasa, drogat in ultimul hal, la televizor. Incepe Patru camere. Mai tragi un fum, te simti O.K., mori de ras, desi, sinceri sa fim, nu-ti vei aminti maine nimic, absolut nimic. Dar asa e mai bine . Il vei mai privi o data, apoi inca o data, inca… inca… inca… Memoria e un starv, o vaca nebuna in agonie ce te scutura, te loveste de pereti. Mori, vaca! Sa facem acelasi lucru de o mie, un miliard de ori, daca ne place. Mai trag un fum si o iau de la capat. Un tunel intunecos, eu cu masina circul prin el. Din tunel vad doar peretii luminati de aproape de farurile masinii mele. Viteza, bucurie, culoare. Ce-mi trebuie altceva? Doar masina sa nu se opreasca niciodata. Sa intru si sa intru in acest tunel intunecat al mintii mele cu masina si sa fac lumina. In a cata zi a fost lumina? Nu conteaza.

Bobdylán, Buru, Fane Babanu si eu la aceeasi masa. Se apropie Ted si ne intreaba: ce doriti domnilor?

Poftim?

Ce doriti domnilor?

Poftim?

Ce doriti domnilor?

Poftim?

Ce doriti domnilor?

Poftim?

Ce doriti domnilor?

Poftim?

Ce doriti domnilor?

Poftim?

Ce doriti domnilor?


Crede si nu cerceta!...
Sufletul romanesc - de SB_one la: 20/12/2003 14:15:18
(la: Romani in strainatate)
Sufletul romanesc - conditii istorice si trasaturi psihologice ale romanilor
de Lucian Hetco. 09.12.2001 - Göppingen bei Stuttgart

Ingaduiti-mi sa prelungim infatisarea metaforica a poporului roman - neam romanesc la rascruce de drumuri pe o placa turnanta aflata la gurile Europei, copil orfan al istoriei europene, fara neamuri aproape, lasat singur in calea tuturor neamurilor migratoare, vadit razboinice. Sintem un popor de oameni toleranti (prima noastra caracteristica care a influentat decisiv istoria noastra, voi arata mai incolo cum am ajuns aici), care cu intelepciunea taranului pamantean ( taran vine de la latinescul "terra" care inseamna pamant, aceasta denumire o avem doar noi romanii), s-a adaptat conditiilor neprielnice ale vremii reusind sa-si pastreze fiinta etnica prin intermediul culturii si limbii sale de tip latin. Sintem insa un popor in genele caruia intalnim si elemente ramase din trecerea si asimilarea altor popoare care ne-au stapinit vremelnic si partial, sintem adevarati europeni - autentici si nu veniti de prin pustiile eurasiatice. Insusi limba noastra poseda elemente din limbile Europei, pe fondul ancestral traco-moesic, cu preponderenta latinei vulgare, cu influentele puternice slave, germanice de devreme (gepizii, gotii si de mai tarziu, ale sasilor transilvaneni) , mai tarziu urmate de cele turane (pecenegii), ugro-finice (ungurii), cumane (inruditi cu pecenegii), turcice, ruse, franceze etc. Cultura romana a trait toate fatetele si inrauririle vremilor reusind sa se omogenizeze intr-o spiritualitate coplesitoare.
Insasi vocabularul limbii noastre moderne, atesta consistenta si suculenta vorbei noastre, asa cum spunea Ciulei. Succesiunea neamurilor care s-au perindat prin spatiul carpato-dunareano-pontic se regaseste inca si acum dupa sute de ani in fiinta noastra. Nu ramane decat sa constientizam origini, toponimii, denumiri si obiceiuri - sintem intr-adevar un unicat in Europa. Contrar teoriilor de natura politica prin care neamul nostru ar fi un neam de contrabanda, teorii vehiculate cu atata dezinvoltura si nonsalanta in occident de cei ostili noua romanilor, de parca falsificarea istoriei ar fi un fapt firesc, putem argumenta astazi, dincolo de subiectivism si interese nationaliste ca autenticitatea noastra este un fapt real si ca autenticitatea noastra e data si nu facuta. Mult hulitul (nu de istoriografia romana) cronicar anonim al regelui Bela atesta prezenta formatiunilor romanesti la navalirea brutala a triburilor ungurilor spre Europa, (dupa multi ani de existenta ungara in "Ätelküz" in sudul actualei Basarabii) este un fapt real si confirmat, existenta sa nu poate fi pusa la indoiala, iar faptele nu se pot contesta.
Mai intai de toate insa sintem traci si nu oarecum ci... cei mai buni dintre traci - daci romanizati prin destinele istoriei, neamului nostru trac ale carui gene le purtam azi in noi impreuna cu celelate popoare balcanice autentice, cum ar fi bulgarii si albanezii, ii fusese dat insasi de Herodot urmatoarea descriere:" ...neamul Tracilor este, dupa acela al Inzilor, cel mai numeros din lume. Daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate nemurile".
Coplesitor acest:"..daca ar avea un singur carmuitor sau daca tracii s-ar intelege intre ei, el ar fi de neinvins si, dupa socotinta mea, cu mult mai puternic decat toate nemurile". Actuala si mai adevarata ca oricand aceasta a doua caracteristica a noastra. Istoria se repeta, iar noi romanii purtam aceasta caracteristica a strabunilor nostri mai departe cu noi, de parca am fi dorit sa o avem ascunsa in subconstientul nostru. Sa constientizam un alt element al spiritualitatii noastre, tipic spatiului nostru carpato-moesic atestandu-i autenticitatea istorica si prelungirea mentalitatii trace de-a lungul secolelor pina in zilele noastre.
Am luat de la slavi o multime de elemente, fapt de altfel firesc, caci in Tara Romaneasca ( Oltenia, de exemplu) romanii asimilara pe slavi, in Moesia ( actuala Bulgarie si Serbia) populatia vlaha sau valaha fu asimiliata de acestia. De la inraurirea slavona pe la anul 600-1000, ne-au ramas denumirile de institutii de tip cnezat sau voievodat, (totusi aici parerile difera, multi istorici vazind in cnezate continuarea vechii judecii de origine romana, numele de origine slava " cneaz" suprapunindu-se cu acesta, de la slavii care traiau impreuna cu romanii) . Institutiile crestine de tip roman, dupa 500 de ani de crestinism apropiat de Roma, au fost violent trecute la ritul grec ortodox sub "apasarea violenta a bulgarilor" (Xenopol). Trebuie insa sa fie si ceva adevarat in teoria dlui. Xenopol. De la vechiul imperiu bulgar, ne-au ramas cel putin in sudul tarii influente slavone de tip bulgaresc. Crestinismul slavon ne-a slavizat partial mentalitatea pe mai departe, intr-o propaganda activa. Slavii insa au acelasi rol in formarea poporului roman si a limbii romane neolatine, precum l-au avut germanicii in procesul de formare a limbilor neolatine occidentale.
Aceeasi origine slavona o avura mai tarziu toate dregatoriile politice, pe fondul carora se organizara principatele de mai tarziu. Numele dregatoriilor sunt de exemplu: Logofat, Ban, Vornic, Postelnic, Paharnic, Stolnic, Clucer, Jitnicer, Parcalab etc, care cu exceptia logofatului sint toate de origine slava. Nu cred sa fie multi romani astazi care sa poata sa descrie explicit functiile acestea. Inclusiv birul este tot de origine slava, inlocuind latinescul "tributum", dar aseaza deja darea pe cap a poporului de rand, si este un element rudimentar, premergatorul impozitelor de astazi, ca element de baza in constituirea constienta a unei societati oricat de rudimentara ar fi fost ea.
Elementul slav este deci un adaos, nu este insa implicit hotarator, adaosul venind destul de tarziu, pentru ca poporul roman tinar atinsese deja, in romanitatea sa nord-dunareana un grad de definitie si delimitare, de structurare si omogenizare, care nu mai permitea asimilarea de catre noii migratori. In concluzie - au fost ei (slavii) cei asimilati, cel putin la nord de Dunare. Etnicitatea noastra este un faptor complex si de necontestat. De sorginte tracica, mentionate si in timpul stapinirii romane, obstile teritoriale daco-romane erau esentialmente deosebite si superioare obstilor gentilice ale neamurilor slave sau germanice. Obstile se reuneau in uniuni de obsti, aceste "Romanii populare" cum le-a denumit Nicolae Iorga. Acestea au cunoscut o dezvoltare spre forme social-politice superioare, administrative si militare. ( P.P. Panaitescu). Deci in final datoram romanitatii noastre supravietuirea noastra.
Este o trasatura din vechiul caracter al dacilor si al romanilor , ramasa noua proprie in ciuda nefericirilor istoriei noastre: o dorinta nestirbita de libertate, o pornire excesiva spre neatarnare. Ne-au ramas toate acestea din vremea invaziilor, cele de devreme ale pecenegilor, gepizilor, cumanilor, ungurilor si cele de mai tarziu ale turcilor sau ale rusilor. Neiubiti: grecul si evreul sint in mentalitatea romaneasca de tip viclean si sint lacomi. Boierii (cuvant slav), tipul de mic stapinitor local, sint neiubiti si haiducii de mai tarziu care se ridica impotriva exceselor acestora sint adevarati eroi, elogiati si iubiti, adapostiti si ridicati la rang de eliberator, mici "Zapata" intr-un perimetru al tolerantei traditionale tipice noua romanilor.
Nici primele secole de dupa anii 1000 si nici Evul Mediu nu ne-au fost prea prielnice. Stransi intre chezarimea austriaca cu iz unguresc in Ardeal, cu vasalitatea principatelor romane in fata turcimii ce asfixia mijlocul Europei, cu polonezii si cu rusii in Est am stat la confluenta intereselor puterilor vremii. Ne-am plecat deseori capul spre a supravietui, dar de fiecare data l-am si ridicat afirmand demnitatea noastra. Am fost si mai tarziu adeseori umiliti si batjocoriti, sa nu uitam de moartea lui Mihai si tradarea lui Basta, groaznicele chinuri pe care ardelenii Horia, Closca si Crisan au trebuit sa le indure inainte de moartea lor ca martiri ai neamului. Ne-au umilit fanariotii, slugarnicia iar demnitatea noastra a fost calcata in picoare: sa nu uitam de macelul familiei Brancoveanu, de cei patru fii ai sai care au murit sub ochii tatalui. O fiica de-a familiei Safta (Elisabeta)se refugiaza in Ardeal, astfel ca, in mod contrar dorintei Portii otomane singele familiei Brancoveanu nu s-a pierdut si inca mai curge inca in venele unor romani ardeleni.

De pierdut insa nu ne-am pierdut noi romanii niciodata, nici nu aveam cum, de vreme ce eram un popor cu o natalitate demna de invidiat, fapt subliniat de altfel si de istoricul american Milton G. Lehrer in lucrarile sale despre Romania. Ne-au trebuit umilintele vremii, pierderea Basarabiei pentru prima data la 1812, barbaria grecilor fata de Tudor Vladimirescu, dispretul lui Kossuth fata de romanimea lui Avram Iancu si inca multe altele pentru a putea constientiza prin carturarii vremii sensul primei unitati noastre nationale faurite cu sute de ani in urma de primul strateg al neamului, banul Craiovei, principele Mihai Viteazul. Si nu numai de aici ne-au ramas idea de unitate si suflet, caci si simbolicele batalii de la 1877 au antrenat si pe romanii ardeleni. Prin hazardul istoriei am avut sansa unui prim rege de sorginte germana care a continuat constientizarea treptata spre Europa si sub care am reusit sa devenim in sfarsit independenti.

Repulsia romanilor de a servi pe altii, in special a vechii taranimi romane este un alt element tipic. Tocmai toleranta taranului roman in simplitatea sa a ingaduit excesele boierimii, iobagii, robii moderni au oferit de-a lungul istoriei noastre exemple suficiente. Romanii sunt un popor superstitios, mai superstitios chiar decat rusii, in ciuda vioiniciunii si istetimii spiritului sau. Calitatile mentale ale romanului nu stau la suprafata, el fiind de multe ori subapreciat - trebuind sa cobori in sufletul sau pentru a-l descoperi cu adevarat. Un german va fi cu siguranta mai silitor si mai muncitor, dar romanul va fi mai patrunzator si spiritul sau va fi mai vioi decat al germanului. Taranul roman, baza poporului roman, este latin autentic, asemanindu-se cu taranul francez, spaniol sau italian. Defavorabila este pina azi imaginea romaneasca cel putin in spatiul de limba german unde filo-germanitatea altor natiuni nu ne-au ingaduit o imagine corespunzatoare realitatii.
Ospitalitatea traditionala a romanilor si bunatatea caracterului sau o atesta calatori ai secolului trecut care relateaza ca romanii au obiceiul de a pune pe marginea drumurilor vase cu apa, pentru calatorii care pot trece si seara dinaintea portilor. Linga vasele cu apa, cei bogati mai pun si paine pentru cei ce vor veni noaptea. In bilciuri, fetele tinere se plimba cu vasele lor de lut pline cu apa si dau sa bea la cei insetati. Ospitalitatea noastra este o alta caracteristica a poporului nostru. In sfarsit scriitorul francez Le Cler rezuma admirabil in aceste cuvinte firea si psihologia romanilor: "rasa este occidentala, caci aminteste in privinta limbii si fizionomiei de italieni si spanioli, obiceiurile ei sunt orientale". Stramosii noastri, atacati mereu de cate vre-un neam mai puternic fura de multe ori invinsi... cu timpul renuntara de a mai ataca, devenind toleranti, au evitat luptele cautand sa reziste defensiv. O tactica care s-a confirmat in rezistenta pasiva vizavi de dominatia ideologiei comuniste timp de 50 de ani. Pentru noi romanii a fost o intrebare care a tinut de factorul timp.
Lipsa noastra de metoda ne-a fost adeseori fatala, atmosfera morala a orientului in care dominatia turceasca si greco-fanariota, bacsisurile si aceasta expresie: " de a te descurca..." coplesi si enerva spiritualitatea noastra. Mai apoi imprumutul sovietic: "omul nou", de tip comunist, o creatie a unor minti bolnave, modelat in spirit neo-sovietic de tip slav a pus pecetea sa asupra mentalitatii romanesti. De distrus insa nu poate fi vorba. Mentalitatea romana s-a imbogatit cu o noua experienta. Patima noastra de mai tarziu in a face politica este coplesitoare; rar intalnim o natiune europeana care sa discute cu atita patima problemele sale si sa se piarda la randu-i in detalii, coruptie si balcanism. Sintem o natiune europeana care se redescopera astazi cu tot optimismul, avand un trecut zbuciumat. Si meritam sansa istorica ce ni se acorda. Avem destule minti luminate, ar fi pacat sa nu ne trezim definitiv pe muzica imnului nostru national "desteapta-te romane" , acum cand poarta e deschisa.
O ultima observatie: avem in sufletul romanesc o sumedenie de contraste, nedesavirsiri si provizorate. Am trait mai multe umilinti decat oricare alt popor european. Nici imaginea noastra in spatiul european nu ne-a fost decat rareori favorabila. Avem insa si capacitatile noastre nationale, care vor modela si armoniza aprecierea spiritului romanesc la adevarata sa valoare si pe viitor. Nu avem voie sa ne vindem usor niciunde in Europa si niciunde in lume. Sa afirmam existenta noastra si a spiritului nostru pe plan international cu argumente si cu o imagine favorabila Romaniei in lume. Numai asa vom reusi sa tinem pasul cu alte natiuni care au invatat din mersul istoriei sa culeaga elementele favorabile lor si sa le sublinieze cu elocventa. Si noi avem potentialul necesar, sa o facem deci cu totii. Indemnul meu: Sa nu uiti ca esti roman - si daca poti sa faci ceva pentru poporul tau, oriunde ai fi - acasa sau in strainatate - sa o faci fara ezitare! Avem nevoie de fiecare suflet.
#7020 (raspuns la: #7016) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Violenta in familie ... - de ARLEKYN la: 22/12/2003 09:39:52
(la: Buna dimineata intelepciune .....)
Violenta in familie isi scoate ghearele

Mediul familial devine pe zi ce trece o modalitate de exprimare a agresivitatii acumulate din afara lui

Conflictele sunt „rezolvate" de multe ori printr-o forma de agresiune verbala sau fizica.
Ne confruntam din ce in ce mai des cu evenimente de violenta familiala in toate formele ei, de la cea fizica si sexuala, pana la violenta psihica. Chiar daca situatiile de violenta domestica nu ne vizeaza direct, cu siguranta putem da exemple concrete de astfel de cazuri.
Studiile sociologice privind mediul in care se manifesta acest fenomen releva o stare de fapt deloc incurajatoare: mediul familial este cel mai violent dintre mediile sociale. Cum numai o parte din actele de violenta sunt descoperite si raportate politiei sau spitalelor, se poate trage concluzia ca fenomenul este mult mai raspandit decat se arata in sondaje.
Pe fondul schimbarilor rapide si spectaculoase care caracterizeaza societatea in ultimii ani, familia devine mediul de exprimare a agresivitatii refulate, de descarcare a stresului acumulat in afara mediului familial. De cele mai multe ori, conflictul "se rezolva" printr-o forma de agresiune verbala sau fizica, mult mai la indemana decat orice incercare de comunicare de bun-simt.



Formele violentei familiale

Sub conceptul de violenta familiala se recunosc manifestari de agresiune verbala, amenintari si atacuri, izolare, pedepsire sau intimidare. Violenta psihica este identificata ca fiind cea mai frecventa forma de violenta domestica, dar si cea mai putin observabila si mai putin marturisita.
Violenta, in oricare forma ar fi ea, nu trebuie acceptata. Dupa principiul adanc inradacinat cultural care spune ca „rufele se spala in familie", persoanele agresate, in majoritate femei, isi accepta rolul de victima si spera in mod nejustificat ca nu va mai exista o situatie similara.
Motivele pentru care femeia agresata isi accepta situatia si tace sunt variate. De multe ori, argumentul invocat este dependenta financiara de partener, existenta copiilor si imposibilitatea de a le asigura un trai decent, fara resursele materiale ale sotului. Un motiv puternic este si dependenta emotionala. Obisnuita sa traiasca pentru si prin partenerul ei, femeia abuzata va lua greu decizia unei despartiri. Saracia relatiilor sociale si familiale si lipsa unui suport moral ii vor alimenta sentimentul de nesiguranta si de neincredere in sine, preferand astfel un compromis in locul unei existente bazate pe independenta.

Copiii sunt cei mai afectati

Copiii supusi mediului violent din familie vor avea cel mai mult de suferit. Riscul depresiilor infantile, al sentimentului de culpabilitate si al anxietatii de abandon este foarte mare. Micutii crescuti intr-un mediu familial violent vor fi nesiguri in stabilirea relatiilor interumane si, astfel, singuratatea lor din copilarie se va prelungi la maturitate. Aceasta situatie genereaza ulterior un comportament agresiv asemanator cu cel din familia de baza.
Principalele posibilitati de depistare a cazurilor de violenta familiala sunt realizate de sistemul medical si politie. Chiar si in aceste circumstante intervin insa dificultati. In sistemul medical, lipsa de timp pentru o cercetare minutioasa, precum si nerecunoasterea de catre femei a faptului de a fi fost abuzate, anuleaza orice posibilitate de depistare a victimei si de rezolvare a situatiei conflictuale.
Una dintre prejudecatile cu care se confrunta societatea romaneasca este ca actele violente se produc numai in familii cu un nivel financiar scazut. Se pleaca de la premisa ca dificultatile materiale prin care trece familia reprezinta cauza principala a violentei din interiorul ei. Totusi, violenta familiala se manifesta in toate mediile socio-culturale, fara exceptie, insa cei cu un statut social ridicat sunt mai putin dispusi sa o recunoasca. Acestia sunt cel mai adesea impiedicati de rusine, de eventualele implicatii negative asupra carierei sau de lipsa de suport social.

Cauzele violentei familiale

Factorii care genereaza violenta familiala sunt atat de natura economica, cat si culturala. Cea mai des invocata cauza este situatia economica a familiei sau statutul social precar, care aduce frustrari si nemultumiri permanente. Printre motive se mai inscriu si dificultatile sexuale, dar si abuzul de alcool, droguri sau diverse medicamente. Studii recente arata ca aproximativ 75% din femeile cu parteneri alcoolici au fost abuzate.
Este evident faptul ca schimbarea in plan economic atrage dupa sine schimbari profunde de ordin social. De aceea, avand in vedere sacrificiile materiale si insecuritatea sociala implicita, se poate anticipa pentru urmatorii ani, mentinerea, daca nu chiar agravarea unor serii de tulburari de adaptare concretizate in comportamente agresive. Pe fondul perimarii valorilor traditionale, agresivitatea sociala a crescut, iar la aceasta crestere se adauga si faptul ca nu exista o protectie sociala eficienta.
O alta cauza importanta care poate fi adusa in discutie este lipsa unor modele pozitive. Agresivitatea care a invadat si a contaminat toate canalele informationale furnizeaza pseudomodele, ce sunt rapid preluate si adaptate la nivel familial.
Mentalitatea traditionala a contribuit si ea la accentuarea dependentei femeii de barbat si a obligat-o sa asculte de legile societatii patriarhale, in care predomina valorile masculine.
Se cunoaste faptul ca femeia este cel mai adesea victima violentei domestice, dar la fel de bine exista si cazuri de violenta asupra barbatilor din partea partenerelor de viata.
Violenta familiala afecteaza profund comportamentele. Cele mai intalnite manifestari psihopatologice sunt izolarea sociala, neputinta de a comunica, neincrederea accentuata, depresia, atacurile de panica, tentativele de suicid, precum si abuzul de alcool si droguri.

Copiii crescuti intr-un mediu familial violent vor fi nesiguri in stabilirea relatiilor interumane si vor imita la maturitate comportamentul agresiv din familia de baza.
Violenta familiala se manifesta in toate mediile socio-culturale.
Lipsa unor modele pozitive reprezinta una dintre cauzele agresivitatii din interiorul familiei.



Crede si nu cerceta!...
Ignorarea expatriatilor - de Florin Firimita la: 28/12/2003 20:28:42
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Va multumesc pentru intentia de a-mi "descifra" intentiile! Nu spunea Camus ca suferinta nu ne da dreptul la nimic? Nu stiu ce fel de condiment e suferinta, ce fel de capital sau agent de eroziune poate fi. Cine poate cintari valoarea durerii? Poate ne face mai buni, poate ne transforma in monstri, poate ne omoara. Suferinta netransformata duce la nebunie sau la crima. In cazul meu, a fost un fel de ingrasamint care mi-a fertilizat arta, in special in ultimii ani. Nu cred ca a fost cazul unei "transformari" constiente, dimpotriva, cred ca, aici, in Statele Unite, am devenit ceea ce am crezut ca am fost intotdeauna in adincurile sufletului. Am crezut ca am fost optimist, curios, ca aveam ceva "talent," ca aveam o capacitate stranie de a ma bucura de viata. Vroiam sa traiesc frumos, sa-mi tranform viata intr-o opera de arta. La 16 ani Goethe, si nu Beatlesii imi devenise idolul. Eram "deplasat," ciudat, cine se mai chinuia sa supravietuisca prin Platon cind problema era daca vor aduce hirtie igienica la alimentara? Ma fascina idea de a trai echilibrat, frumos, armonios. Ca adolescent, naivitatea m-a salvat in loc sa ma ucida. Nu stiu de ce nu m-am "pierdut." In Romania, sansa de a crea mi-a fost refuzata. Am fost redus la o masina de pictat lozinci. E adevarat, ceva s-a intimplat, si toate calitatile astea, comune in marea majoritate a oamenilor, s-au pierdut ca intr-un fel de ceapa monstruoasa, care creste la nesfirsit, pina cind miezul ii dispare cu desavirsire, strangulat.
Statele Unite mi-au oferit sansa de a arunca toate straturile astea artificiale, sansa de ajunge la mine insumi. Ideile vagi pe care le-am avut despre libertate in Romania erau fantezii hranite de cunoscutii plecati in Europa de vest, sau de emisiunile de la Europa Libera. Adevarata liberatate am descoperit-o aici, in abilitatea de a trai si a crea, pe care le-am crezut distruse.
Ceea ce numiti "inocenta" e o poate un refuz constient al ruginii, o curiozitate pe care am avut-o intotdeauna, intrebari pe care am continuat sa le pun pina in ziua de astazi. Nu stiu cum cu atita moarte in jurul meu, setea asta de viata nu s-a schimbat. As fi putut fi blazat, inchis, depressed, cinic...ma simt norocos in fiecare dimineta cind rasare soarele.

Decizia de a nu avea contact cu emigrantii romani a fost pur personala. N-am vrut sa caut o insula de romanism, am vrut sa descopar America fara conceptiile prefabricate cu care am crescut. Nu mi-a fost dor de sarmale, muzica "populara" sau mititei. Nu mi-a fost rusine sa recunosc ca am fost roman, mi-a fost FRICA sa ma gindesc ca am fost roman. Bineinteles, a fost o frica artificiala, superstitioasa. Citeva luni inaintea emigrarii, m-am trezit in mijlocul "revolutiei." Idealismul spulberat, in 1990, ceea ce ramasese din Romania in mine era frica. Am vrut sa tai cordonul ombilical, sa vad cum pot deveni mine insumi. Taierea legaturilor cu Romania a fost speranta de a-mi lecui frica. M-a ajutat enorm, in sensul ca m-am integrat foarte bine in tara mea adoptiva, si in acelasi timp, am inceput sa capat o noua perspectiva asupra locului de unde am venit.

Am intilnit romani aici care m-au ajutat foarte mult, altii care si-au refuzat integrarea in societatea americana, buni si rai ca peste tot. Cind am scris scenariul documentariului meu, in engleza, a trebuit sa traduc citeva pagini in romaneste. Dupa vreo luna de zile, mi-am abandonat proiectul, si am rugat o buna prietena din Canada, sa ma ajute. Asta m-a determinat sa "re-invat" romaneste. Am inceput sa citesc si sa vorbesc din nou romaneste, imi face mare placere, chiar daca scrisul meu acum, in limba materna, e uneori stingaci.

Voi reveni despre intrebarea de a fi scriitor in o limba adoptata.

Florin
#7349 (raspuns la: #7264) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Isabela Iorga_ Despre originile omului - de SB_one la: 29/12/2003 11:17:08
(la: Tablitele de la Tartaria)
Despre originea omului
Sursa: Isabela Iorga
Data: 06.01.2003

La Annunaki (Nephilim) s-au descoperit cateva tablite sumeriene, continand un text foarte curios pentru noi, prin informatia pe care o transmite. Aflam ca, acum 450 000 de ani a aterizat pe Pamant o civilizatie sosita din Constelatia Taurului, roiul Hyadelor, pentru a-si salva planeta. Au extras de pe planeta noastra cantitati de aur si alte materii prime ce le erau necesare pentru atmosfera lor. Ei sunt cei care raman aici si vor intemeia o supercivilizatie pe care noi o cunoastem sub denumirea de Sumer. Ceea ce se cunoaste eronat este spatiul in care aceasta civilizatie a sosit si a intemeiat prima sa tara. Multi afirma ca civilizatia sumeriana a aparut dintr-u inceputuri pe teritoriul cuprins intre Tigru si Eufrat, in vechea Mesopotamie, insa nu sunt de acord cu aceasta afirmatie si voi incerca sa demonstrez si de ce, studiind chiar documentele vechi sumeriene.

Aceasta civilizatie intemeiata de catre extraterestrii din Constelatia Taur (steaua Aldebaran), a aparut pe teriroriul vechii Hiperborea, in zona actualilor Carpati. In 1961, Nicolae Vlasa descoperea primele tablite de la Tartaria, despre care se afirma initial ca ar fi fost “importate” din Sumer, dar dupa ce sunt verificate si datate la Moscova, concluziile vor fi altele. Tablite de acelasi tip se vor descoperi ulterior celor de la Tartaria in zona Portilor de Fier, la Lepenskii Vir, pe malul drept al Dunarii. Istoricul rus N. Jirov declara in revista Znanie Sila (1971) faptul ca sumerienii au migrat din zona carpatica, ducand cu ei o scriere deja cunoscuta. In sprijinul afiramatiilor sale aduce argumente imbatabile. Primul calendar mesopotamian nu corespunde latitudinii Sumerului, ci zonei din nordul peninsulei balcanice( Geto- Dacia). Sumerienii au migrat cu tot cu calendar, insa acesta nu se mai potrivea la marimea zilelor si noptilor de pe latitudinea lor, fapt pentru care a fost schimbat. Acelasi argument a fost folosit si de catre astronomul polonez Ludwig Zaidler in cartea “Istoria ceasurilor” pentru a demonstra migratia sumeriana din zona carpatica. Savantul sovietic mai sublinia faptul ca limba sumeriana era total diferita de ale vecinilor semiti, iar scrierile lor plasau originea stramosilor intr-o tara montana sau submontana. Datarile cu carbon radioctiv(C 14) au stabilit ca tablitele carpatice sunt mai vechi cu 2 milenii decat cele din Sumer, iar scrisul de pe tablitele de la Tartaria, localitate pe care am identificat-o cu prima resedinta regala din lume, atestata in Lista din Larsa, cuprinzând "Regii care au domnit inainte de Potop", sub denumirea de Badtabira (BA/b/-D/u/-TI-BIR-A/ = "Asezarea de la poarta de acces a celui care vorbeste, conduce si traieste in casa de lânga apa" - v. Mures), este mult mai vechi decat cel descoperit pe placutele din Sumer.

Desi s-a realizat o "citire" si traducere a semnelor de pe aceasta tablita, la o "recitire" in sensul invers al acelor de ceasornic am identificat: BAB-SARRU / RABU-DU-KI-USU-EN / ZU-GIRA-PATESI-III-BANSUR-MU-NANNAR-RABU / ZU-II-DINGIR-II-DINGIRANA, pe care le traducem prin: "Poarta de acces a marelui rege cer conduce cele patru districte ale tarii puternicilor zei al Lunei si Focului, a protectorilor care slujesc masa mare pentru jertfele inchinate triadei sacre (AN, ENKI, ENLIL-I) si renumitului zeu al Lunii din nord, cel care face sa prospere mâncarea si bautura, dupa disparitia celor doi zei si doua zeite (Igigi)". Pe aceleasi tablite de la Tartaria, s-au gasit scrise cuvintele: “BAB"=Poarta" (intrare-iesire), evidentiata prin "orificiul" realizat in tablita, acolo unde, de fapt trebuia sa fie "fata omului", SARRU-RABU = "Marele rege", un titlu, o demnitate, evidentiata prin "tichia regala", iar prin asocierea termenilor BA/b/-SA/rru/-RABU a rezultat Basaraba, apelativul remarcabilei dinastii regale din spatiul carpato-danubiano-pontic, astfel atestata si ca prima dinastie regala din lume. Orasul Badtabira, cum se numea atunci Tartaria, era resedinta reglui ENMEENLUANNA (EN-ME-EN-LU-ANNA = "Domnul preotilor, cel care proclama transformarea in mod miraculos a lucrurilor inconjuratoare de omul Cerului"). In aceasta tara sunt pomeniti a fi aparut, (tot pe tablitele de la Tartaria), “Cei sapte zei - IGIGI" (I-GIGI/ru/ - "Umbrele oamenilor rai, demoni, de lânga râu", v.Mures), fiii lui AN si stramosii lui Anu, descrisi ca niste demoni cu infatisare monstruoasa.

Am prezentat cateva dintre informatiile existente pe placutele de la Tartaria fiindca legatura dintre ele si ceea ce voi expune ulterior este fantastica. Concluzionand datele expuse mai sus si care sunt imposibil de contestat, fiind autentice si provenind din cea mai directa sursa, aflam ca pe teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic a existat o civilizatie de “zei”, ai “lunii si ai focului”, o tara mare, care cuprindea patru districte si avea capitala in orasul Badtabira (Tartaria), condusa de catre regele ENMEENLUANNA. Aceasta tara va ramane consemnata in documente sub numele de Tara LUANNA sau Tara regelui AN. Cu toate acestea, el nu a fost primul rege al tarii, ci tatal sau, regele ANU, asa cum ne-o confirma si scrierea de pe placute: “fii lui AN si stramosii lui ANU”. Ei au intemeiat cea mai veche dinastie regala cunoscuta pe pamant, de pana acum, cea numita a Basarabilor. Aceasta Tara, LUANNA sau a lui ANU, se intindea in NV tarii noastre, in munti.

In “Legenda lui Ghilgames”, epopee sumeriana, se povestesc intamplari din timpul domniei regelui Anu si a potopului care a avut loc atunci. Dar pana sa se produca potopul, mai precis pana sa fie provocat de catre extraterestrii din Tara LUANNA, au avut loc mai multe evenimente importante care au determinat, in final, luarea fatidicei hotarari. Pentru a ilustra cat mai corect si clar evenimentele acestea, voi apela la celebra lucrare, despre care nu se poate afirma ca a fost falsificata. In mit ni se povesteste cum au decis “zeii” sa creeze o noua fiinta si cum au si creat-o. Ea este numita Enkidu in povestire, iar in Biblie se va numi Adam ( insotit de catre Eva, consoarta lui). Toate aceste denumiri nu reprezinta nimic. In epopee, fiintei nou create trebuia sa i se dea un nume, in Biblie s-a tradus gresit ceea ce dorea sa se exprime initial. Adam reprezinta denumirea AND-ului pe care noile fiinte il aveau, iar Eva, care in ebraica se traduce prin HAVVA=viata, reprezinta viata fiintei create. Adam si Eva inseamna impreuna AND-ul si VIATA, deci o noua fiinta, viabila, cu ADN-ul uman actual si care a fost creata pe cale genetica, de catre extraterestrii.

Noile fiinte au fost create din ordinul regelui ANU, dar au fost “plamadite” de catre zeita Istar, fiica regelui Anu si nu aratau precum arata omul in prezent, ci, dupa cum ne informeaza epopeea, omul nou era: “o fiinta de-o putere coplsitoare, cu trupul invelit in par, asemeni fiarelor din codri”, “un urias”, care, dupa ce “a imbratisa-o pe frumoasa din Uruk, “si-a pierdut din vlaga”, “fiarele au fugit de el, simtind ca nu mai e de-al lor” si el “s-a facut mult mai chipes si mintea i s-a limpezit.”Observam ca primele fiinte, create pe cale genetica, erau mai putin aspectuoase dar foarte puternice, forta lor bruta fiind prinicipala trasatura care ii interesase pe creatori inca de la inceput, ele urmand a fi folosite in muncile cele mai grele, aidoma sclavilor si totodata, li s-a fixat prin informatia din AND si o limita de viata, de 120 de ani pamanteni. Noile fiinte nu gandeau si nu stiau sa se reproduca ( aceasta idee o regasim si in Biblie, cand ni se spune ca Adam si Eva nu se impreunasera,“nu gresisera” si nu gustasera din “Pomul cunoasterii binelui si al raului”, adica nu incepusera sa gandeasca si, drept consecinta a acestui fapt, nu se bucurau de liberul arbitru, pentru a face diferenta dintre bine si rau). Odata ce aceste fiinte incep sa se reproduca, vor apare modificari in natura fiintei lor, atat de ordin fizic, cat si intelectual. Se pare ca urmasii “primilor creati” sunt fiinte cu un aspect fizic placut, pierzandu-si blana de pe corp, mai slabe ca putere fizica decat stramosii lor, dar cu o minte mai “limpede”, adica mai buna.

Totul ar fi fost bine si frumos daca unul dintre fii regelui, ( acestia erau Enki, zeul intelepciunii, numit si EA si Enlil, zeul vazduhului, numit si EL), Enki sau EA, nu s-ar fi revoltat impotriva tratamentului animalic si fara de mila aplicat noilor fiinte. El le va invata sa se reproduca si ii va invata sa gandeasca. Din acest moment, noile fiinte vor gandi si se vor inmulti independent de vointa creatorilor, dar mai ales, la un moment dat se vor ridica impotriva acestora si a modului in care erau tratati.

Care va fi reactia extraterestrilor? Ce se va intampla? Din mit aflam ca regele a convocat un consiliu, o adunare, in orasul Suruppak, unde s-a discutat foarte aprins despre transformarea suferita de catre fiintele create spre a le deservi intereselor proprii si s-a propus ca toate aceste fiinte revoltate si neascultatoare sa fie innecate printr-un potop, hotarare pe care regele Anu a aprobat-o in final. Prin decizia de a face sa dispara toate fiintele create de ei si pe cele nascute din acestea, extraterestrii au dorit sa distruga urmele si efectele unui experiment genetic, care, din punctul lor de vedere, se soldase cu un esec, ceea ce au si facut. In epopee, zeita Istar, fiica regelui Anu, care face o multime de rautati, urmarind rezultatele potopului la a carui producere consimtise, se inspaimanta:” De ce-am vorbit atat de crunt in adunarea zeilor? Tocmai eu care-i zamislisem pe pamanteni, prin voia mea, i-am lasat prada apelor, fara sa misc macar un deget, ci apasandu-i cat mai mult”. Potopul provocat va fi cu mult mai puternic decat preconizasera “zeii” : “Prapadul se-ntinsese atat, ca nu mai putea fi oprit. Insisi zeii se-nspaimantara de ce dezlantuisera si se uitau din inaltimi, fara sa stie ce sa faca si cum sa le poata opri.” Cat de clar precizeaza mitul lui Ghilgames faptul ca potopul a fost provocat de catre extraterestri si mai ales ca proportia si urmarile sale au fost calculate gresit de catre acestia…

Zeul EA ii informeaza pe oameni (“fii lui Cain”) despre iminentul eveniment si Noe, care in mit se numeste regele Ziusudra, va pleca pe mare si se va salva, el impreuna cu toata tara sa, adica impreuna cu toate fiintele de felul sau, urmasii sai. Zeul EA va fi considerat tradator si damnat de catre neamul sau, urmand ca persoana sa-i fie acoperita de rusine, blamata, creindu-i-se in mod voit un renume malefic si devenind in constiinta omenirii acel “Sarpe” care i-a ispitit pe oameni sa greseasca, Diavolul biblic. Acest personaj apare in Biblie sub forma sarpelui care a ispitit-o pe Eva sa muste din mar, deoarece el era conducatorul unei fratii, a unei societati numita Fratia Sarpelui si, probabil era apelat cu titlul de “Sarpe”, dar Enkil nu a facut altceva decat sa ia apararea unei fiinte slabe si sa o ajute. Dupa Potop, o parte din locuitorii din aceasta zona vor migra spre un alt teritoriu, intemeind Sumerul.

Acestea sunt pe scurt evenimentele care s-au petrecut in acele timpuri, pe teritoriul Carpatic, iar faptul ca Potopul biblic s-a pornit aici poate fi explicat precis si clar. In civilizatia sumeriana ni se vorbeste despre cei opt regi care au domnit inainte de potop, pentru un timp de 241 200 de ani si despre dinastiile Ur, Kis, Uruk de dupa potop, cu regii lor, care au domnit pentru perioade de 177 de ani, 24 150 de ani, 3 luni si 3 zile si jumatate, 2300 de ani, iar dupa dinastia lui Uruk, urmand alte dinastii pe care nu le mai cunosc. Aflam ca din momentul sosorii extrterestrilor si a instalarii lor in Tara LUANNA, acum 450 000ani si pana la Potop s-au scurs 241 200 de ani, timp in care fiinte creata pe cale genetica a avut timp sa evolueze, sa devina independenta fata de creator, ca specie si organizare sociala si chiar sa se ridice impotriva acestora. Facand un calcul ar insemna ca acum 208 800 ani a avut loc marele potop. Data aceasta concorda cu data la care s-a produs cel de-al doilea cataclism din istoria Atlantidei, adica acum aproximativ 200 000 de ani ( primul avand loc acum aprox. 800 000 de ani, cel de-al doilea, acum aprox. 200 000de ani, iar ultimul, prezentat ca fiind un mare potop, acum 11 000 de ani). O prea mare coincidenta, nu-i asa? Potopul declansat de catre extraterestrii din zona muntilor Carpati a afectat foarte puternic Atlantida, determinand plecarea unei populatii numeroase de pe insulele ei, spe alte zone de pe glob. Despre migratia atlantilor si despre conflictul iscat intre ei, extraterestrii si fiintele nou create vom vorbi cu o alta ocazie.

Sper ca am reusit sa va conving de veridicitatea celor mai sus prezentate sau daca nu, cel putin sa va provoc sa cercetati singuri.


http://www.rufon.org/articol/16/


Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7416 (raspuns la: #7321) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Rugaciunile Parastaselor - de pr Iulian Nistea la: 31/12/2003 09:05:49
(la: Despre spiritualitatea ortodoxa, cu parintele Iulian Nistea)
Buna Eduard.

Despre rugaciuni mai intai:


  1. Ca lucrurile sa fie mai exact intelese, vreau a spun dintru inceput ca rugaciunea este o manifestare fireasca a iubirii (altminteri, ea nu e decât vorbe goale - sigur, insa, noi oamenii, suntem fiinte "amestecate" si nu e cazul sa intram in logica lui sau-sau). Astfel, rugaciunea e un fel de imbratisare (in duh), de fel de invaluire (in duh) a iubirii. Si cum iubirea si duhul transcend acestea lume materiala, rugaciunile "penetreaza" distantele si timpul si aceasta lume.
  2. Cand e vorba de "rugacinile Bisericii", mai intervin niste nuante. E vorba de rugaciunile unei comunitati care formeaza Trupul lui Hristos in acel loc. Rugaciunile din biserica/parohia mea sunt cu adevarat rugaciunile Bisericii lui Hristos, ale Miresei lui Hristos.

Despre moarte, rai-iad, starea sufletului:

  • Pentru noi, crestini, moartea este doar o trecere, iar raiul si iadul sunt in primul rând niste stari: starea de iad (omul îl refuza pe Dumnezeu - cam cum au facut si fac duhurile rele, demonii) sau starea de rai (omul, cu pacate si patimi si lipsuri cu tot, îl primeste pe Dumnezeu, e cu fata la Dumnezeu).

    La aceste lipsuri si patimi si pacate se refera Apostolul când spune dupa moarte sufletul va trece ca prin foc: sufletul trece in lumea duhurilor cu toate ale lui, cu toate atasamentele lui fata de aceasta lume trecatoare; si, acolo, el e "sfâsiat" de o lupta interna a sa, intre doua vointe si tendinte: intre tendinta pusa de Dumnezeu in om, ca sufletul sa "urce" (limbajul e obligatoriu impropriu) catre El, si tendinta sa proprie ca sa ramâna cu lucrurile de care s-a atasat în aceasta lume. Sufletul se va gasi in fata iubirii lui Dumnezeu care va arde toate aceste atasamente, intrate in noi insine (cum arde doctoul niste negi, niste veruci); si asta doare, cu atat mai mult cu cât aceste atasamente sunt mai adânci si mai puternice. Dar sunt niste legaturi care trebuie sa fie taiate...
  • Ei bine, pentru acestea trebuie sa fie sufletul pregatit, iar noi, fiecare dintre noi, ar trebui sa avem constiinta de a-i ajuta pe semenii nostri sa inteleaga si sa treaca peste, sa treaca cu.
  • Aceasta pregatire se face, în mod normal, într-o viata: in general, daca te uiti in jurul tau la oamenii mai in varsta, cei mai multi dintre ei deja au ajuns la o anumita constiinta a desertaciunii ("desertaciune sunt toate câte nu ramân dupa moarte" - zice o cântare de la înmormântare). Apoi, întreaga viata crestina este o viata cu Hristos cel mort si înviat, Dumnezeu adevarat si om adevarat.
  • In sfârsit, Biserica are o suma de rugaciuni in pragul mortii si imediat dupa moarte. Aceste "rugaciuni" sunt mai mult decat rugaciuni: sunt niste ritualuri (uneori complexe), in care se citesc (sau se cânta) texte din Scripturi sau "poeme" care ajuta sufletul pe acest drum (si adesea, îi ajuta si pe cei care participa la aceste slujbe sa inteleaga mai bine si sa'si indrepteze viata).
  • Când noi spunem ca omul este trup si suflet (sau: trup, suflet, duh), în fapt nu vorbim de niste "parti" ale omului. Sufletul si trupul sunt atât de strâns unite, ca putem spune ca sunt una. Ei bine, când vine vremea ca sufletul sa se desprinda de trup, nu e usor:
    • omul poate fi speriat
    • omul poate fi debusolat de intrarea intr-o lume cu care nu s-a facut familiar deja din aceasta viata
    • omul are lipsuri, pacate si patimi
    • omul, din cauza acestei strânse uniri intre trup si suflet, sufera o "desfacere" treptata

  • Relativ la aceasta "desfacere", "desprindere" treptata a sufletului, Biserica are o suma de traditii, pentru care face slujbele parastaselor la 3 zile, la 40 de zile, la un an (am enumerat doar acele termene pentru care traditiile converg):

    • Se zice deci ca 3 zile sufletul sta primprejurul corpului
    • Se zice deci ca apoi, pâna la 40 de zile, sufletul calatoreste prin toate locurile prin care a fost in viata, rememorandu-si tot trecutul (si in a 40-a zi s-ar produce o "judecata partiala" - insa aceasta inca ar trebui explicata, ca nu e deloc un soi de judecata de tribunal...)
    • La 1 an (si apoi in fiecare an) sunt pomenirile anuale care exista in multe traditii religioase.

  • Mai se face apoi, dar nu e un obicei general, la câtiva ani de la moarte, cam când se socoteste ca descompunerea s-a implinit desavarsit (în România la 7 ani, ca e mai umed, în Grecia la 3 ani, ca e mai uscat), o pomenire mai speciala, cu un ritual de dezgropare solemna a ramasitelor (a oaselor), care sunt unse cu mir, in semn de respect pentru trup, creatia lui Dumnezeu, si sunt puse la locul lor. E si o modalitate indirecta prin care se descopera sfintenia unor oameni (ramasitele unor oameni sunt bine-mirositoare, fac minuni etc.).

In final, acum cred ca intuiesti si singur care e rolul si folosul acestor rugaciuni si ritualuri pentru cei adormiti:


  • ne rugam Domnului pentru ei
  • ii ajutam, ii sustinem (dar nu bocind, obicei pagân din unele locuri, care în fapt îi trage oarecum în jos)
  • ne ajutam pe noi insine

Doamne ajuta.

An Nou plin de bucurii !

pr Iulian

#7485 (raspuns la: #7008) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pãpusari, eroi si câstigãtori - de SB_one la: 31/12/2003 15:07:00
(la: Decembrie 1989)
Pãpusari, eroi si câstigãtori (23.12.2003)



Marcarea evenimentelor din decembrie ’89 aduce în fiecare an aceleasi întrebãri, cele mai multe rãmase fãrã rãspuns. Cu trecerea timpului, si actorii principali ies unul câte unul din scenã.
Cãderea regimului Ceausescu, devenitã certitudine în doar câteva ore ale zilei de 22 decembrie 1989, devine din punct de vedere istoric tot mai mult o poveste nebuloasã. Nu vreau sã mã alãtur vocilor care sustin cu vehementã partizanã teza loviturii de stat. Nu pot însã nici accepta, ca o fatalitate, lipsa oficialã de interes pentru lãmurirea aspectelor neclare ale faptelor din acele zile încrâncenate si udate de sânge.
Paginile editiei de astãzi a „Jurnalului National” aduc în atentie o serie de personaje aflate în prim-planul evenimentelor din decembrie ’89. Procesul sotilor Ceausescu, asa cum s-a desfãsurat, rãmâne încã plin de enigme si gãunos din punctul de vedere al Justitiei. Presedintele în exercitiu, dl Ion Iliescu, spunea recent cã împuscarea sotilor Ceausescu a fost un act revolutionar, ceea ce ar da, astfel catalogat, o justificare sentintei neargumentate si procedurii sumare. Este însã de neînteles cã la atâtia ani de la Revolutie – sã acceptãm termenul – în loc sã lãmurim ceea ce s-a întâmplat, apar noi semne de întrebare, fãcute sã adânceascã misterul. Disparitia dosarului procesului Ceausescu este în acest sens ultimul dintr-o lungã serie de fapte care întãresc convingerea cã sunt multi interesati în stergerea urmelor. Sã nu ne mire când vom auzi cã de la Televiziunea Românã au dispãrut casetele procesului de la Târgoviste. Oricum, multi dintre cei care au vãzut ceea ce s-a întâmplat la acel proces, fie din interiorul tribunalului special, fie din unitatea militarã condusã de generalul (r) Kemenici, nu sunt dispusi sã vorbeascã, au cãutat sã intre în anonimat sau au fost trimisi departe de tarã.
Nu cred însã cã intrarea în negurã si uitare a faptelor sunt o fatalitate si ar fi imposibilã gãsirea cât mai multor rãspunsuri la întrebãrile despre ceea ce s-a întâmplat în decembrie ’89. Pierderi de documente din institutii ale statului si pierderi de memorie ale martorilor la evenimente fac sã te gândesti cã operatiunea de ascundere a adevãrului ar fi programatã si condusã de un Saddam bine ascuns. El a manevrat atunci si pãpusile care au iesit în prim-planul câtorva zile de foc, fiind scoase din scenã cu discretie. Eroii au fãcut si ei parte din joc, iar câstigãtorii programati.
Nu cred într-o asemenea teorie a conspiratiei din simplul motiv cã în România nu poate sã dãinuie o organizatie de o asemenea eficientã si duratã. La noi, totul se bazeazã pe improvizatie, inspiratie si efortul nu are suflu lung. Multe din întâmplãrile de acum 14 ani sunt necercetate pentru cã nu s-a înfiintat nici o institutie care sã aibã acest obiectiv. Ele sunt prea apropiate în timp pentru a cãdea în sarcina istoricilor, iar Justitiei pentru a fi pusã în miscare îi trebuie pricini. Dosarele Revolutiei ajunse în instante au fost mai mult esecuri rãsunãtoare decât aducãtoare de dreptate. Presa are capacitate limitatã de investigare, iar Muzeul Militar nu poate acoperi decât o micã parte a subiectului.
Pentru a putea ajunge la adevãrurile Revolutiei cred cã ar trebui sã vorbim deschis despre Minciunile Revolutiei. Cine a declansat isteria cu cei 60.000 de morti de la Timisoara, din ordinul cui s-au deshumat cadavrele din cimitirul sãracilor, care a fost rolul fostului prim-secretar al Capitalei, Barbu Petrescu, în dezorganizarea mitingului din 21 decembrie, cine a „periat” stenograma sedintelor CPEx s.a.m.d? Dând deoparte zgura câtorva falsuri vom descoperi poate, mai repede decât credem, adevãruri.
Mã întreb cine îi ascunde chiar presedintelui Iliescu numele pilotilor din elicopterul fãrã însemne care a mitraliat turnul televiziunii la etajul unde se afla nucleul de conducere al Revolutiei. Ancheta ar fi simplã, cred. Nici un aparat, din cele putine aflate în dotarea armatei, nu decola fãrã un ordin de zbor. Asta ar fi doar o sugestie. Dar cine sã facã ancheta, dacã nu-i o plângere, iar pilotii au, se stie, o meserie de risc.


Dan Constantin / Jurnalul National



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7498 (raspuns la: #7445) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Kinkade/ Alma-Tadema - de Florin Firimita la: 03/01/2004 22:48:57
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Comparatia dintre Alma-Tadema si Kinkade....Desi nu pot spune ca prefer kitsch-ul englezesc celui american, cel putin pictorul englez a avut ceva urme de talent, in timp ce Kinkade este ceea ce in Romania am fi definit drept "pictor de bilci." Alma-Tadema, de care nimeni n-a auzit astazi, a fost foarte popular in timpul vietii. A fost fascinat de Egiptul antic, si in general, de viata grecilor si romanilor antici. Prin 1850, englezii cultivau acesta sentimentalitate dulceaga, teatrala, reprezentata prin fecioare cu obrajii roz pe fundalul unor tufisuri de trandafiri, figuri androgine cintind la harpa, etc, un alfabet visual conceput pentru a le justifica tendintele decadente mai mult sau mai putin latente. Una dintre caracteristicile kitsch-ului este tendinta de a cenzura originalul, de a inlocui originalul cu o copie daca se poate mult mai “draguta,” mai populara. Kinkade si Alma-Tadema se intilnesc pe planul acesta, pentru ca ambii trivializeaza trecutul, natura, etc. Ambii au fost propulsati de avaritie. Daca Alma-Tadema n-ar fi fost "descoperit" de un dealer belgian care i-a comandat zeci de picturi pentru piata engleza...daca n-ar fi inceput sa picteze pe banda rulanta....cine stie, poate ca Thomas Kinkade n-ar fi existat astazi.
In Statele Unite, felul in care arta lui clasicista a fost imbratisata si interpretata a avut o influenta enorma asupra felului in care Hollywood-ul a reprezentat antichitatea in productiile siropoase de la prima jumatate a secolului trecut pina in ziua de azi (“The Finding of Moses,” are toate ingredientele unei procesiuni tipice unor filme de genul “Quo Vadis”, produs de MGM in 1951, ”Ben-Hur,” sau chiar recentul film al lui Ridley Scott, “Gladiator.”)
Pictorii de tipul lui Alma-Tadema au fost generatori de pseudo-mitologii care au avut foarte putin de-a face cu adevarul istoric. Roma sau Grecia antica recreate in picturile lui, sint decoruri de teatru. Ambele s-au materializat in cele din urma intr-un peisaj care nu se sfieste sa incorporeze gladiatori care-ti parcheaza masina sport, chelnerite care-ti amintesc de regina Nefertiti, pirati si gondolieri, in Las Vegas, (la care Anglia Victoriana nu s-ar fi sfiit deloc sa se uite prin gaura cheii).

#7566 (raspuns la: #7564) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
despre poezia sa nu prea stiu - de mapopescu la: 05/01/2004 16:48:13
(la: Marin Sorescu, comunist si poet netalentat?)
dar "Trei dinti din fata" este un excelent roman. l-am descoperit intr-un dulap de studentie al unui unchi si l-am adus cu mine la Cluj. de vreo 4 ani il vad in biblioteca de cind sint in Franta si imi tot promit ca il citesc.

prima data l-am digerat greu. mi se parea bizar ca se putea scrie asa pe vremea lui Ceausescu. a doua oara l-am devorat. e excelent.

vazusem inainte piesa Iona la Teatrul din Cluj, interpretata de Teatrul din Craiova (cred ca este vorba de acelasi spectacol cu George Constantin, insa nu mai tin minte numele actorului :( scuze) si mai citisem "Unde fugim de acasa". dar cei "Trei dinti" sint in topul meu personal.

PS poeziile de mai sus (mersi SB_one si sanjuro) sint extraordinare
asdf... - de ufo strengaritza la: 08/01/2004 09:22:36
(la: Un website bizar :))
oaaauuu..
ce pacat ca nu l-am descoperit mai repede.. in fiecare zi il deschid si ma uit..
poate peste ani si ani o sa invat ceva de acolo...caci omul...cat traieste...invata!

P.S. ati ascultat melodia "asdf sound like this?"? e tare faina...cred ca va fi hitul anului 2004... iar pt sezonul estival propun ghjk...doar astea sunt urmatoarele litere de pe tastatura..cred ca de akolo s-a inspirat nu?
Multa bafta in continuare - de (anonim) la: 08/01/2004 23:13:20
(la: De ce ati ales sa emigrati?)
Ce bine e fara sa dai mita in stanga si-n dreapta...Va felicit pentru alegerea facuta. Fara multa munca si sprijinul unui sistem bine pus la punct, sa ai 100 vieti si tot nu razbati.
Am plecat acum 3 ani si viata mea a luat o turnura rapida inspre bine. Culmea e ca dorinta de a-mi perfectiona studiile continua si aici. Am sprijinul statului american si maine voi avea testul si interviul pentru obtinerea cetateniei noii mele tari. N-am dat niciodata cu piciorul in cultura tarii mele natale, ba chiar ma mandresc cu asta si am cercul meu de romanasi cu care impartasim bune si rele, descoperim impreuna magazine de unde cumparam vinul nostru romanesc mult lipsit s.a.m.d.
Mai am mai putin de un an pana imi voi obtine masteratul in afaceri internationale pe care il incepusem in tara si stiu ca C.V.-ul meu si sacrificiile depuse vor da rezultate rapid.
Concret, totul tine de vointa, autoeducatie, perfectiune, dar mai ales un mediu social care sa te incurajeze ca nu inoti impotriva valului.
Multa bafta, oriunde ati fi!

Cu drag,

Antonia
#7815 (raspuns la: #7799) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Despre originea omului - de (anonim) la: 09/01/2004 21:51:17
(la: Tablitele de la Tartaria)
Nu te supara da nu reusesti sa ma comvingi cu datele pe care le-ai furnizat ca argument in sprijinul unei teori cu totul "deplasata", n-am nici cea mai mica idee de pe unde la-ai cules dar presupun ca pot fi credibile pote fiului meu de 2 saptamani.Mai cauta si pote vei descoperi originea adevarata a OMULUI.
#7870 (raspuns la: #7416) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nu-i chiar asa! - de Hypatia la: 12/01/2004 14:59:36
(la: Prejudecati populare despre religia crestina)
Hypatia
Ca specialist in domeniu, pot spune ca unele lucruri sunt cam stridente pentru cei ca D-voastra, dl. Racovitan!
Nu vreau sa intru in polemica, dar stiti ce se spune, ca fiecare vede ce vrea sa vada, dupa cum intelege ce vrea sa inteleaga. Mi-ati facut impresia unui om aerisit la minte, asa ca am pretentii mai mari de la D-voastra, in intelegerea lucrurilor care depasesc tihna lucrurilor obisnuite.
Astfel, mai mult sau mai putin, toti sfintii au avut pacatele lor. Stiti, bunaoara, ca Sf. Pavel este de fapt, Saul, cel care a participat la uciderea Sf. Stefan, intaiul martir al Bisericii?
Sau ca Sf. Petru s-a lepadat de Domnul Hristos de trei ori, asa cum ii si proorocise? Dar dincolo de pacate personale, sfintii au avut puterea pocaintei, faptele bune, ca masura a jertfelniciei lor pe altarul credintei. Asa si Stefan, o fi facut ele multe la viata sa, dar stiti pocainta lui? Cunoasteti masura preocuparii pentru vesnicie? A ridicat la Razboieni- Neamt un adevarat mausoleu pentru ostasii cazuti pe campurile de lupta si a lasat urmasilor porunca pentru grija de sufletele celor adormiti intru Domnul, pe campul de la Valea Alba.
Mai cunoasteti vreun conducator caruia sa-i pese si dincolo de mormant de ostasii lui? Ma indoiesc.
Secundar, cine nu-i pregatit sa citeasca Biblia, sa se roage si Dumnezeu ii va descoperi cele ce trebuie intelese. In Mesopotamia nu cresc meri, dar spuneti-mi, in ce conditii ati deveni constient de propria goliciune: atunci cand mancati vreun fruct oarecare sau atunci cand va folositi de goliciune?
Dialectica a fost inventata si ridicata la rang de arta de Platon. Am fi cu adevarat intelepti daca am sti sa apelam la achizitiile in planul cunoasterii, lasate de inaintasii noastri.....
In primavara anului 2001 l-am intilnit pe regizorul Kamerzel la o petrecere. O buna prietena a stat de vorba cu el timp de citeva ore, susgerindu-i ca fragmente din jurnalul meu ar putea fi baza unui film. Totodata, s-a intimplat ca mama regizorului sa aiba citeva din lucrarile mele. Citeva luni mai tirziu, cind m-a intrebat daca as fi interesat intr-un asemenea proiect, am refuzat. Am refuzat timp de citeva luni, pentru ca nu gaseam nimic deosebit in ceea ce scriam sau pictam, care s-ar fi putut traduce in limbaj cinematografic. Jurnalul meu nu a fost si nu este destinat publicului - e mai mult un atelier in care imi exersez destinul. Totodata, ideea de a fi in fata aparatului de filmat nu mi-a placut. Ceea ce mi-a schimbat hotarirea a fost momentul in care Kamerzel mi-a trimis citeva dintre filmele "short" pe care le-a facut: pe linga talentul extraordinar pentru un regizor inca tinar, am descoperit un limbaj visual comun. In timpul citorva conversatii pe care le-am purtat in New York, mi-am dat seama ca are toate calitatile regizorilor pe care i-am admirat toata viata. Kamerzel e un regizor care are o viziune poetica constanta - nu filmeaza in sensul pur al cuvintului, picteaza cu aparatul de filmat.
#7984 (raspuns la: #7959) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
de ce? - de Catalina Bader la: 13/01/2004 03:21:02
(la: Prejudecati populare despre religia crestina)
pentru ca genetica inca nu era descoperita

sau functionam dupa alte mecanisme?
#7993 (raspuns la: #7991) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
cum e sa fii un film? - de core la: 14/01/2004 07:34:50
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
Dle Firimita,
legat de filmul The Art of Leaving, cum puteti descrie experienta respectiva dincolo de tema documentarului (viata si creatia dumneavoastra)? Nu am vazut productia, iar intrebarea mea e chiar infantila pana la un punct. :) Totusi, inteleg ca apareti masiv in film, cu alte cuvinte sunteti actorul care se interpreteaza pe sine, apoi, fiind vorba de un portret, se poate spune ca v-ati lasat pictat de altcineva. Povestiti-ne putin cum v-ati simtit ca obiect de studiu cinematografic, cat de greu v-a fost sa va lasati regizat de altcineva cu o viziune diferita asupra vietii dvs, cum ati reusit sa ii concesionati lui Brian Kamerzel libertatea de a va re-crea profilul, cum ati trecut peste pudoarea intrinseca autorului de jurnal intim care e nevoit sa il cedeze spre lectura unui director de film? Apoi, cand ati vazut pentru prima oara produsul finit, s-a intamplat cumva sa descoperiti interpetari noi date experientei dvs de camera de filmat? V-ati vazut cu alti ochii? Pe scurt, cum e sa fii un film? :)

In plus, o curiozitate personala: ce loc ocupa credinta in viata dumneavoastra?

Multumesc.
#8032 (raspuns la: #7985) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...