|
te provoaca sa gandesti
despartire in silabe ferăstrău
1.
http://193.226.7.140/~laszlo/OrientExpres.pdf 2. www.pruteanu.ro/8forum/afisaref.php?id=46155 3. http://www.romanianjewish.org/en/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_13.html xxxxxxxxxx Pincu Solomonovici (tatal tipului), 1908 -1966) - researcher in the past of the Moldavian medicine. "He directed the reform on local level for the unification of the hospitals, with policlinics and with medical-sanitary circumscriptions…" (Gh. Bratescu). Theoretician of the sanitary organizing, historiographer, he published the monograph "Iacob Cihac", the work "Contributie la istoricul spitalelor din Moldova" etc 4. http://www.ieseanul.ro/articol/ziar/iasi/vip-uri-in-spatele-gratiilor/6854/ V. "O zacusca sa-ti mai fur" 5. http://193.226.7.140/~laszlo/OrientExpres.pdf V. "Să mai aruncăm o ultimă privire asupra acestui arheu al poporului român, asupra acestui prototip al celor mai mulţi dintre noi, asupra acestei icoane vii a vieţii noastre. Conform sentinţei penale nr. 347, pronunţată în şedinţa publică de la 29 ianuarie 1976 de către Judecătoria Iaşi, numitul xxxxxxxx George-Mihail a fost condamnat la 2 ani de temniţă grea, “pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat şi violare de domiciliu” (vezi rev. Academia Caţavencu, nr. 9/11-17 martie 1997, p. 5). I s-au pus în sarcină 8 furturi în dauna cetăţenilor, de pe urma cărora s-a procopsit cu “o geantă în care se aflau mai multe scule de lăcătuşerie, 2 undiţe, un scaun pescăresc, un ferăstrău şi o damigeană”, “un cadru de motocicletă scuter Manet în valoare de circa 600 lei”, “un parbriz şi o oglindă retrovizoare în valoare de 400 lei”, “un far de ceaţă şi o antenă radio în valoare de 600 lei”, “o menghină în valoare de 100 lei”, “o bicicletă marca Ucraina, o canistră de material plastic de 20 litri, mai multe scule necesare meseriei de sculptor, un motor electric, 4 borcane a cîte 0,800 kg cu zacuscă, 2 borcane a cîte 3 litri cu gogoşari şi un borcan de 3 litri cu zarzavat conservat, bunuri în valoare totală de circa 2000 lei”, “o oglindă retrovizoare, două peniţe tip fantezie, două undiţe chinezeşti aflate în huse speciale şi două bibelouri ce se poartă în autoturism” etc. etc. Iată cine este recomandat ca prototip al poporului român de către Gabriel Liiceanu, marele intelectual care a scris Apel către lichele. Nu ştii dacă să rîzi sau să plîngi. Iar acesta a fost al cincilea - şi deocamdată ultimul - exemplu de analfabetism moral. Timpul" N-am termos. Nici briceag de ăla elveţian cu ferăstrău, busolă, scobitoare...
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”. Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?” Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”. Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei. „Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”. Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”. Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”. Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj” ... Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii...IUBIREA ESTE UNIVERSUL... :) multumesc ca ma citesti. N-am sa ma scuz, imi asum nestiinta-n ce priveste scrierea corecta din punct de vedere gramatical. Anumite cratime apar deoarece textul este redactat intr-un alt format. In unele locuri este despartirea in silabe pur si simplu.Crede-ma te rog ca nu-i totuna scrisul de mana ori tastarea. Sper ca nu le vei lua scuze, nu o fac.
In ce priveste "literatura cu greseli", in momentul in care si daca vreodata ma va bate gandul sa devin scriitoare, voi avea bunul simt sa contactez un corector. Pana atunci:) multumesc! atat tie cat si celor care ma fac atenta... Se pare ca totusi intelegi ce bangui eu pe aici, cu ori fara greseli... Scriitura n-are final deoarece nu-i finalul.Si inceputu-i hat in urma cu: Din neguri uitate... rolia se discuta despre logotip si se fac presupuneri cu privire la ... gandirea din spatele ei
mie-mi place sa rup din context, mi-am permis si cu citatul tau ... poate ar trebui sa faceti si voi la fel cu brasovu' vostru. rupeti-l din context ...ma gândeam ce-i pe-acolo mai reprezentativ si nu mi-a venit nimic in minte. macar la Sibiu e-un primar neamtz, nici macar asta nu aveti. poate gasiti unul ungur, nu-i rau nici ala ... munti cu ursi vagabonzi? poate n-ar fi rau sa desenati un urs cu-o punga de plastic in gura, dar ideea a fost deja preluata de Berlin (fara punga însa), asa ca nici asta n-ar fi chiar originala ... o oaie rumegând, pe-o sanie? o capra îmbalsamata? un cocos de munte cu inscriptia orasului in forma de creasta-i? (aici a se evita rosu, culoare comunista! se recomanda portocaliul democratic!!), o floare de colt la un cioban în gura? o strachina stramoseasca cu "brasov my love" sculptat în mamaliga (galbenul traditional al mâncarii nationale ar fi aici extrem de plictisitor, se recomanda o mamaliga mov!), o privire spre cetatea Râsnov, desi acolo-i birt italienesc, un 4x4 ratacit lânga niste resturi de mici si bere, pe-o pajiste kashto, o trotineta cu baterie electrica, ecologica deci, facând slalom printre niste tzepe în loc de jaloane (tzeapa e simbol national recunoscut, chiar daca americanii îl situeaza pe Tzepes-Doamne pe undeva prin Mongolia, ca fiind ungur dupa mama-tata), un kebab cu mustar, de ce nu?, o pusculita în forma de cârtita, o coada de iepure cu urechi de magar, un hamster dulce, de camera, o plosca plina cu brasoave, o carne de tun prajita la soare cu dinti cariati in forma de BRA-SO-V, neaparat sa nu despartiti pe silabe regulat, formele neregulate dau o imagine mai sexy, mai brasoava .... si înca multe altele, sunt convins ca brasoveanu' s-a nascut designer si photoshopist, gaseste el solutia ideala pâna la urma...vorba ceea, rabdare si carpati fara...chiar asa, puteti si-o pipa sa puneti, cu iarba dracului în ea. pe drac însa sa-l pictati ciclop cu monoclu, ca-i mai chic ... sau, în cel mai rau caz, angajati-l pe Mardale de la Catavencu, va trage ala un logo de moare porcu'. pardon, ursu... bafta! am spus eu de despartirea in ...silabe? ;)
nu-i clar?
hai ca despart in silabe pentru tine: ne-apol-o-getic :) mie-asa-mi da.
dar e adevarat ca nu-mi sunt deloc familiare ultimele reguli de despartire-n silabe. ziceam doar cum imi suna bine... Pe şosea, din faţă, înconjurat într-un nor de fum negru albăstrui, cobora un autobuz obosit. Trecu pe lângă noi huruind şi îmbâcsind aerul rece cu un iz de motorină şi ulei. Cine ştie de unde vine, poate tocmai de acolo de unde trebuie să ajun eu.
Soferul îmi aruncă o privire scurtă, apoi zâmbeşte şi-şi drege glasul. -E frumos aici vara. Iarba, florile, umbra, aerul ăsta rece îmbătător şi curat. Toamna şi primăvara e mai urît, căci plouă mult, dar iarna este iar frumos, minunat chiar. Totul e alb, de un alb orbitor, doar că, dacă ninge aşa mult, drumul poate fi blocat şi atunci numai maşinile de armată mai pot răzbate. Bine, asta n-ar trebui să vă neliniştească prea tare. Aici unde veţi sta, la sanatoriu, sau oriunde, nu veţi duce lipsă de aproape nimic. Mă mulţumesc să-i răspund doar printr-un zîmbet care are darul, dacă nu a-l linişti, cel puţin îmi desfundă mie urechile înfundate de presiunea atmosferică, dar simt totuşi că zîmbetul mi s-a transformat într-un rictus al unui caz împlinit. Drăguţul de şofer, îmi aruncă o privire cu coada ochiului şi mormăie ceva numai de el înţeles. Cred că şi-a dat seama că n-am chef de conversaţie. Sunt prea mâhnită în mine. La naiba! Gândurile mi se amestecă prin cap şi nu reuşesc să mi le controlez. S-a spulberat şi visul meu la toalete fine şi de firmă, pe care să le port pe la cine ştie ce recepţii, sau kocktail-uri... Aici se pare că, cele mai la modă, mai practice şi mai indicate sunt eternele cizme de cauciuc. Oh Doamne, unde am ajuns. Ai milă de mine Doamne. De ce această pedeapsă asupra mea. Cu ce am greşit. De ce această penitenţă asupra sorţii mele? De ce Doamne, dacă îmi dai voie să te întreb? Şi drumul ăsta încâlcit care nu se mai sfârşeşte. Privesc spre cer. E senin, doar că în depărtare, agăţaţi parcă de crestele stâncoase şi ascuţite ale munţilor, precum nişte dinţi de ferăstrău, norii alb-cenusii stau parcă în aşteptare ca nişte bucăţi de vată. Pădurea dimprejur părea necălcată de picior de om, încâlcită, rece şi neprimitoare. Văzută de departe, aşa cum acoperea muntele, părea un covor imens, gros verde-maroniu. Întradevăr, în izolat loc au pus sanatoriul ăsta. Am întredeschis puţin geamul de la portieră şi imediat un curent rece mă învăluie şi mă răcoreşte înviorându-mă brusc. Respir odată adânc şi încerc o întrebare către drăguţul de şofer. -Mai avem mult pănâ... -Până în sat? îmi taie el vorba. Nu, nu mai avem mult, câţiva kilometri şi am ajuns. Îmi zâmbeşte sfios şi mă priveşte ca un copil bucuros de ceva, dar eu rămân stupefiată. Despre ce sat vorbeşte el? Pe mine mă interesează când naiba ajungem la sanatoriul ăla, nu la satul lui. Mai trag odată aer în plămâni şi-l întreb din nou: -Vreau să întreb dacă mai avem mult până la sanatoriu, nu până...în nu ştiu ce sat. De ce nu mă laşi să termin ceea ce vreau să întreb? -Oh, scuze, face el oacheş şi ruşinat. Sanatoriul este la doi kilometri de sat, de aceea când vorbim de el îl asemuim cu satul, cu locaţia satului vreau să zic. Credeam că ştiţi asta. -Să ştiu?! De unde să ştiu? Acum vin pentru prima oară în locurile astea. Întradevăr, nu se prea potriveşte cu ceea ce am visat eu, dar ce să-i faci, asta-i viaţa! -Are să vă placă aici, veţi vedea, mai aruncă el o privire zâmbăreaţă lingându-şi buzele uscate. Toată zona este super şi foarte căutată, accentuează el ultimul cuvânt. O mulţime de turişti vin pe aici. Umblă zvonul că asemenea loc frumos nu mai există în toată ţara. Aici avem şi munte şi apă şi poieni... cautari recente
"id fete singure din buzau" = 072 354 xxxx "cabana Baciu" = hotelul Gica Popescu "nu sa fi bogat te face fericit ci sa devi bogat" = apoi poti sa mori fericit "so mai penes" =so cheres "zeama de urzici" = Fe "cresc amintirile de lucian blaga" = asa o fi "ce sint cartile pentru mine" = kindle surprise "explicarea proverbului ;asculta invatatura tatalui tau si nu uita povetele maicii tale" = daca esti baiat "negura" = da gura "irlanda dublin" = IRA "nrgura" = d gura "ca va ajunge sangele pana la zabeile cailor" = abator "inebuni sau innebuni" = in rai "ghicitori matematice pt clasele I IV" = imparte 3 paie la 4 magari "vraji cu chistocul de tigara" = ascunde'l in gura cand vine profu' in control "cum sati pastrezi sufletul curat" = sa mananci sati-os "zeama de urzici" = hemoglobina "a spala putina" = poi dat cu cocolino "ati adus" = inchis la alimentara "rugaciunea sf ciprian" = nu ma bate doamne tare, ca's si eu al dumitale "limba norvegiana" = oltchim "explicatia proverbului fiecare pasare pe limba ei piere" = daca nu a invatat carte ca sa fie poliglota "a scrie la indicativ la toate timpurile trecutului pers 2-a singular" = tulaiii, ce-a mai naspha tema pt acasa facuta la o cafenea "desparte in silabe cuvantu intr-ol inalt" = in-tro-llat "mircea carturescu" = ciripescu "incoronati ai iadului" = incornorati "cuvinte care se termina in -te" = xxx-te "texte cu ortograme" = meta, para- "cantareti italieni ani 50" = celentano ? "eugen ilina pictura" = eugeni lina/(lana?) picura - Stai că mai aveam parcă o sticlă la mine, zice el târându-se în cort şi răscolind prin rucsac. La naiba, şi puteam să jur că mai aveam o sticlă de jumătate la mine! Vezi dacă nu poţi să iei din lac, să umpli sticla aia... strigă el să acopere vuietul vântului.
Ea ridică sticla agitând-o în glumă spre el, şi se apropie de lac. Era uşor să i-a apă. Malul acoperit de iarbă era solid. Se apleacă şi începu să umple sticla. Un miros groaznic, greu şi totodată greţos, a hoit, venea dinspre apa ce părea acoperită de o pâclă uşoară. Strâmbând din nas, rezistă să umple sticla şi se ridică. Ar fi vrut să ţipe, dar vocea n-o mai asculta. Scăpă sticla din mâna, care se rostogoli apoi în apă. Cu ochii măriţi de groază, şi paralizată de frică, rămase aşa, nici nu mai respira. În faţa ei, creatura hidoasă, părea un copac imens, răsărit din ceaţa nopţii. Trupul, părea acoperit cu păr des, negru, braţele-i lungi semănau ca două rădăcini, iar ochii, mari, roşiatici, înfiţi în craniul osos, cu bot lung, ca de lup, de unde, printre colţii albi, ascuţiţi, însiruiţi ca lama unui ferăstrău, curgea ceva ce aducea a balele unul cal înspumat. Acei ochi imenşi, înfiorători ascuni sub sprâncenele păroase, o fixau acum pe ea. Un horcăit înfundat se auzi când creatura îşi miscă capul lăsând pentru o clipă ca luna să-i lumineze înspăimântătorul profil de lup gigantic. Valentina leşină. ... Deschise ochi tresărind din tot corpul şi zvâcni instinctiv. - Vali... Vali, mă auzi, aude ea vocea blândă şi liniştită a lui Mihnea. Doamne ce m-ai speriat. Ce ai păţit? Abia te-am găsit...erai căzută jos lângă apă şi... Adunându-şi puterile, se ridică în capul oaselor şi vede, în lumina unui foc mare, că lângă Mihnea mai era cineva. - Dânsul e pădurar aici în pădure. Mai şti când ne-am speriat de trosnetul acela din pădure? Dânsu' era...şi tot dânsu' m-a ajutat să te găsesc. M-a auzit cum te strigam şi ... Dar ce ai păţit? Erai căzută leşinată. - Ce a fost aia? bâlbâie ea - Ce anume? - Ceea ce a ieşit din apă. - N-a fost nimic... ce anume să fie...n-am văzut nimic... Te-am strigat şi n-ai răspuns, apoi te-am căutat până a venit domnu' pădurar cu lanterna şi aşa te-a găsit. Ţi-a fost rău?! Vom pleca de cum se luminează şi direct la medic. - Ce a fost aia ce-a ieşit din apă? repetă ea . - N-a fost nimic. Ţi s-a părut. Poate că...ai visat... - Cum să visez?! se agită ea ridicându-se încă ameţită. Am văzut ceva ce ieşise din apa asta... Pădurarul se aproprie de ea şi în raza de lumină a lanternei se prezintă: - Gheorghe... apoi continuă. Domnişoară, nu a fost nimic în apă. Eu sunt pădurar aici de mulţi ani şi în acest lac, în afară de broaşte nu există nimic. Probabil că vi s-a părut... Eu am venit când am auzit pe prietenul dumneavoastră cum vă strigă şi vă caută. Îmi făceam rondul... Valentina se întoarce spre Mihnea şi se lipeşte de el luându-l în braţe. - Vreau să plecăm de aici. - Plecăm imediat ce se luminează... - Nu trebuie să vă fie frică domnişoară. Nu există niciun animal care să vă poată face rău. În pădure, se întoarce el cu faţa spre întunericul fad, sunt ceva animale, dar nu din acelea care să vă facă rău. Dealtfel nici nu se apropie ele de lac, doar, aşa, uneori vara când este secetă, altfel... - Bine, dar eu vreau să plecăm, rămâne ea hotărâtă. - Oricum plecăm dimineaţă, se amestecă şi Mihnea. Numai noaptea asta ne-am hotărât să rămânem. Pădurarul suspină prelung, apoi îşi scutură mâinile de cracul pantalonului cu un clar aer de drum. - Eu plec acum. Trebuie să-mi continui rondul. - Nu ne lăsaţi nouă lanterna, aproape se roagă Valentina de el. - Oh, dar nu pot. Cum să continui fără lanternă, numai asta o am. Voi aţi venit peste noapte fără lanternă? - Ne-am gândit că facem foc...se disculpă Mihnea. - Hai că am plecat... - Vă mulţumesc pentru ajutor! nu uită Mihnea. - Staţi liniştiţi, nu este nimic aici care să vă facă rău. În timp ce pădurarul se pierdea în negura nopţii, Mihnea o strângea mai tare în braţe pe Valentina. Îi lipi capul de pieptul lui mângâind-o uşor. - Vezi, nu are de să-ţi fie teamă... - Ştiu ce am văzut, rămâne ea consecventă. A fost ceva acolo. Gala Galaction, slujitor in odajdii al Bisericii Ortodoxe Romane:
Veneam adeseori, de la tara la oras, impreuna cu parintii mei, ca sa vedem niste rude. Eram mic; ma apropiam de clasa intaia primara. Intr-o dimineata de vara, sosind de la tara, las pe cei mari in casa, bucurosi de revedere, si ies in curte sa ma plimb. Era o curte fermecatoare: plina cu ierburi nedisciplinate, cu arbori patriarhi si cu unele lucruri vechi, rasturnate si decrepite... In fata casei, o uluca de stachete despartea curtea aceasta de alta mai mica si mai luminoasa. Observ intaia oara ca, dincolo, la vecini, sunt copii. Ma apropii si prin stachetele rare legam prietesug. Erau doua fetite... Cum va cheama? Matilda si Lia. Matilda era de seama mea; Lia mai mica. Era un eveniment placut. Matilda avea o papusa, Lia un carucior... Erau copii frumosi si blanzi. Ne-am lipit fruntea de uluca si ochi in ochi am stat de vorba, copilareste multumiti de intalnirea noastra. Dar iata ca ma striga cei din casa. Am alergat sa le spun ca mi-am gasit prieteni. Spre toata mirarea mea, aud atunci: Ce mai prieteni! Acelea sunt fete de ovrei. Sa nu le mai chemi la uluca. Auzi? Sunt ovreice! Era intaia oara cand ma intalneam in viata mea cu antisemitismul. Rudele mele de la oras ma tineau de rau sa nu ma imprietenesc cu ovreii. Iata prima intepatura veninoasa pe care filoxera antisemita o incearca asupra mladitei sufletului nostru. Sunt copii de ovrei!... Si daca sunt?... Ce sunt ovreii? Asupra mea, unuia, aceasta distinctiune vestejitoare, prinsa la sase ani, a inraurit curios ca o ispita. Ce sunt ovreii, daca trebuie sa ne ferim de ei si de copiii lor? In imprejurarea mea, de Matilda! Era doar un copil atat de dragalas, de bucalat si de trandafiriu! In clasele primare, am avut coleg un singur ovrei, Goldstain Marcu. Un scolar de seama, premiant totdeauna, si vrednic de toata luarea-aminte. Ma impresiona, la el, indeosebi, un fel de francheta si de avant sufletesc pe care nu-l gaseam decat la un singur alt coleg. Afara de asta, Marcu al meu citia haiduci si la orice incurcatura sau controversa apriga nu ramanea cu mainile in buzunar. Cu aceste impresiuni despre evrei am ajuns, din coltul meu de provincie, in Capitala Romaniei. Ar trebui poate sa mai adaug ca in podul acelei case, langa care locuiau parintii Matildei, am gasit, mai tarziu, o Biblie scolara, cu icoane. In aceasta carte, am citit o multime de intamplari, de fapte minunate sau vitejesti, o poveste intreaga, cu peripetii zguduitoare, petrecuta intre Dumnezeu si israeliti. Acesti israeliti - am aflat de la dascalul nostru - nu erau altceva decat stramosii evreilor. Asa ajunge cineva sa se desparta de gloata antisemita si sa creada ca evreii sunt oameni vrednici de toate drepturile, de toate libertatile si de toate binefacerile filantropiei si ale civilizatiei. Cunosc viata, inteleg luptele sociale si economice si stiu de mult ca popoarele nu sunt colonii ingeresti. Antisemitismul popular e o inferioritate si o plaga ca atatea altele de cari este bantuita colectivitatea. Theodor Herzel spune cu dreptate: Popoarele pe langa cari traiesc evreii sunt toate, in general si in parte, cu perdea sau fara perdea antisemite. Poporul de rand n-are nici o pricepere istorica si nici nu poate sa aiba. Vulgul nu-si da seama ca pacatele Evului Mediu se intorc astazi pe capul popoarelor europene. Noi suntem ceea ce ne-au facut altii, inchizandu-ne in Ghetto. In afacerile banesti suntem, fara indoiala, mai tari decat altii, fiindca in Evul Mediu am fost azvarliti si tinuti numai pe maidanul afacerilor". Daca inteleg insa antisemitismul celor multi, nu inteleg antisemitismul celor putini, dedati studiului si cugetarii generoase. Cand problema evreiasca este una din durerile omenirei civilizate, cand antisemitismul e o pornire josnica nascuta din gelozie si din subteranele sufletului omenesc, cum poate un om luminat sa se lase contaminat de antisemitism? Socotesc ca, dimpotriva, orice amic al culturei si al libertatei sufletesti trebuie sa se intereseze cu simpatie de problema evreiasca si de maretul ideal care impinge astazi spre Sion toate inimile evreiesti. Si cu toate acestea, puntile intre evidenta intelectuala si realitatea existenta sub soare sunt totdeauna rupte! Printre oamenii nostri de carte si de condei gasesti mai multi rau-voitori si antisemiti, decat prieteni dispusi sa priceapa si sa ajute.
imaginea romånului in stråinåtate.
- de
(anonim)
la: 26/12/2003 10:09:41
(la: imaginea romanilor peste granite) pårerea mea personalå.sint privitå ca stråinå de cele maimulte ori si este de inteles cå accentul te face deosebitå, dar ca romåncå nici odatå cå unii nici nu stiu pe unde este Ro. asezatå,este adevårat cå fiecare natiune are tråsåturi de karakter, positive si negative, dar cind esti intr-o situatie, te judecå lumea dupå cea ce faci,cum vorbesti cum te porti,cum vrei tu så-ti faci imaginea ta nu a tårii din care provii si asocciatiie sint mai mult sau mai putin costientizate.
Bogdanovka - un Auschwitz antonescian
- de
Filip Antonio
la: 09/02/2004 18:28:44
(la: Evreii si o manie curioasa..) Istoria comunismului si a Holocaustului (II). Interviu cu Liviu ROTMAN
Lavinia BETEA Holocaustul ca tema de cercetare Ce imagine putem avea din arhive despre guvernarea Antonescu? Da, documentele s-au pastrat. O parte au fost publicate. Recent, la Tel Aviv, la centrul pe care-l conduc, am publicat o voluminoasa lucrare a colegului Jean Ancel, despre Transnistria, atit de voluminoasa ca n-am putut s-o iau cu mine in geamantan. Despre lagarele din Transnistria pentru ca in Transnistria nu era un singur lagar, ci un sistem de lagare. E ceva despre care nimeni n-a stiut nimic. Transnistria se stia poate geografic ce era. Dar din punct de vedere al suferintei evreiesti acest lucru nu s-a stiut pina acum citiva ani. Jean Ancel a facut o munca de Sisif, de unul singur, in arhive din Romania, dar si din fosta Uniune Sovietica, unde exista multe documente romanesti pentru ca armata sovietica a capturat arhivele romanesti. Deci, dupa o cercetare foarte complexa a documentelor din arhivele romanesti si de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice sau care se gasesc la Washington, la Muzeul Holocaustului, a publicat cca 1200 de documente care insumeaza aproximativ 2200 de pagini. Sintetizate ce ar insemna ? Sintetizate – demonstratia nu este a mea, este a lui Jean Ancel – ar putea fi prezentate astfel. In primul rind, in Romania a existat o politica de exterminare calificata a evreilor. E adevarat ca intr-o anumita perioada lucrurile s-au schimbat, dar in ’41-’42 a existat o politica sistematica de exterminare a evreilor. Nu au fost niste atrocitati la intimplare, facute de un locotenent sau de un capitan barbar, ci o politica bine pusa la punct de factorul de decizie de la Bucuresti. Factorul de decizie de la Bucuresti fiind in acea etapa Ion Antonescu si cei apropiati lui, pentru ca el a condus impreuna cu un guvern participant la conducere. Nu e vorba de comitetul executiv de pe vremea lui Ceausescu, exista acolo un dialog. Sigur ca a lui era decizia, dar oamenii participau si aprobau deciziile. Fara doar si poate, nu se poate vorbi de o rezistenta in cadrul guvernului, pe problema evreiasca. O politica intrerupta tot de catre Antonescu... Tot de catre el. Tot el are meritul, sa spunem asa, el fiind omul care decidea. In septembrie-octombrie 1942, datorita unui complex de factori, el isi schimba politica fata de evrei. Acest complex de factori contine o situatie speciala a Romaniei in 1942. E adevarat, este inainte de Stalingrad, dar se contura deja o modificare a raportului de forte. In al doilea rind, existau niste probleme foarte grave pentru statul roman. Diplomatia germana, in primul rind ministrul de externe Ribbentrop, dar si alte personaje care gravitau in jurul lui Hitler isi consolidau in timpul anului 1942 pozitia promaghiara si considerau ca trebuie mers la un nou arbitraj care sa coboare spre sud granita, deci sa dea cea mai mare parte a Transilvaniei. In paralel, prin organizatiile fasciste ale sasilor, bineinteles sub patronajul serviciilor speciale hitleriste, Reichul punea la cale un plan de autonomie a sasilor. Se pare ca din nou integritatea teritoriala a Romaniei era in pericol si atunci se pare ca s-a gindit ca va trebui sa ia legatura cu Occidentul. Si nu poti sa iei legatura cu Occidentul, in paralel cu deportarea evreilor spre lagarele mortii din Polonia. In afara de asta mai sint si alte elemente. A existat o presiune a anumitor parti ale societatii civile romanesti, nu foarte largi, care au cerut oprirea masurilor antievreiesti. Este vorba de cercul din jurul regelui, de regina mama, de inalti reprezentanti ai clerului si, nu in ultimul rind, de oameni politici, dintre care se detaseaza interventia lui Iuliu Maniu. De asemenea, o serie de elemente ale birocratiei romanesti, se vorbeste de conducerea CFR-ului care a incercat chiar sa saboteze trimiterea garniturilor de tren pentru deportare. Si nu trebuie omisa declaratia extrem de ferma a Secretarului de stat al Statelor Unite, ce ameninta cu grave represalii, in cazul deportarii evreilor. Deci au fost niste factori care au determinat oprirea realizarii planurilor de exterminare... Ceea ce nu exclude insa faptul ca in ’41-’42... Ce explicatii aveti pentru faptul ca, desi Antonescu a dus aceasta politica de exterminare a evreilor in ’41-’42, nu a dus-o in maniera extrema. Adica nu i-a trimis la Auschwitz, ci in Transnistria. Oare stia ce se intimpla la Auschwitz? Ca sef de stat aliat sa nu stie ce se intimpla in zona aliata? Pot sa va spun si ca a existat un plan foarte bine pus la punct, plan incheiat si predat, de care fusesera anuntate si autoritatile germane. Plan intocmit de Radu Lecca, personalitate importanta care avea sarcina sa se ocupe de evrei. Radu Lecca intocmeste un plan pe care guvernul si Antonescu personal il aproba, privind deportarea evreilor din Romania in valuri, in etape spre lagarele de la Auschwitz si din Europa Centrala... In ce an? In 1942. Neaplicarea acestui plan, dupa ce fusese semnat si transmis Germaniei – intii aminarea lui si apoi neaplicarea lui – a insemnat schimbarea pozitiei lui Antonescu datorita cauzelor pe care le-am pomenit inainte. Faptul ca a existat acest plan este foarte clar. Antonescu a avut propriul plan de exterminare a evreilor, principala cale era Transnistria, si, spre deosebire de alti aliati ai lui Hitler, a evitat cit a putut sa se incadreze in planul german. Explicatiile sint multiple, multe tinind si de structura sa psihica. Dar rezultatul trebuia sa fie acelasi! In al doilea rind, as vrea sa mai adaug ca o vreme nu s-a vorbit deloc de Transnistria. Apoi s-a incercat sa se vorbeasca despre Transnistria ca despre ceva foarte usor si blind, un fel de casa de odihna in care au fost dusi evreii. Transnistria a fost – si cartea pe care a publicat-o Ancel a demonstrat acest lucru – un loc unde evreii erau dusi sa fie exterminati. Sigur ca nu ca la Auschwitz, nu compar, dar exista grade ale crimei. Cine-ar putea stabili o ierarhie in privinta chinurilor uciderii rapide – prin impuscare, otravire cu gaze sau oroarea Hiroshimei – si a mortilor lente prin infometare si frig din lagarele celuilalt tip de regim totalitar, comunismul? Toate acestea fac parte din ceea ce numim istorie contemporana, fiind chiar o caracteristica a ei... Nu trebuie pus semnul egal, dar vorbind despre Transnistria, ideea era exterminarea. In momentul in care evreii ajungeau in Transnistria, li se confiscau buletinele de identitate. Deci acesti oameni se transformau in oameni fara identitate care puteau fi omoriti oricind si oriciti. Puteau fi si pastrati. Dar nu mai aveau apararea pe care o are orice om, in orice parte a lumii. Erau apoi transportati in modul cel mai brutal, mergeau pe jos prin zapada si din timp in timp erau si omoriti, va rog sa consemnati acest amanunt cinic pentru ca incerc sa demonstrez un lucru. Adica nu erau transportati ca niste detinuti, ci ca niste oameni care puteau fi si erau din cind in cind omoriti. Transnistria insasi era un complex de lagare. Unul dintre ele, Bogdanovka, era un loc al mortii la fel ca Auschwitz. Acolo oamenii erau adunati, strinsi intr-un staul de porci si exterminati prin impuscare si ardere. A fost deci o exterminare sistematica. Sigur n-a fost acea „exterminare stiintifica“ ca la Auschwitz. Apropo de aceasta, exista foarte multe proteste germane impotriva omorurilor evreilor folosite de armata romana. Nu din dragoste pentru evrei, ci pentru ca aceste cadavre aruncate puteau produce epidemii periculoase pentru o armata care se indrepta spre front. Din motive de igiena, nemtii voiau o lichidare curata si sistematica, ceea ce nu se intimpla in Transnistria. Ca orice cetatean matur al Romaniei, in scoala am avut o singura sursa de informare despre cele petrecute in Transnistria – romanul Satra de Zaharia Stancu, care descrie tiganii deportati. Despre ei, despre tiganii de care povestea romanul, de ce nu se mai vorbeste acum? Se vorbeste. Dar exista o intirziere. Cartea colegului meu Radu Ioanid s-a numit in editia engleza, publicata la Washington, Holocaustul evreilor si al tiganilor. Fireste, e de datoria istoriografiei sa dezvaluie atrocitatile comise de guvernul Antonescu impotriva populatiei rome. E un fapt istoric centralitatea „problemei evreiesti“ in timpul regimului Antonescu. El insusi avea sa spuna, la un moment dat, pentru mine important nu este razboiul impotriva bolsevicilor, pentru mine important este razboiul impotriva evreilor. Care este sensul corect al acestui cuvint foarte folosit, dar putin cunoscut – Holocaust? O definitie filologica nu este importanta in istorie. Un fenomen grav in istorie primeste un nume si ramine cu acest nume datorita faptului ca asa a fost. Holocaust inseamna exterminarea sistematica a evreilor in perioada respectiva. Inseamna o politica de exterminare si inseamna lipsirea unor oameni de drepturile de baza. In general aceste doua elemente dau sensul cuvintului. Astazi se incearca ocolirea fondului problemei, prin „retragerea“ in discutii savante filologice. Eu vad in aceasta metoda o incercare de a fugi de esenta problemei. Cum se defineste, in opinia dv., fenomenul numit Holocaust? Continutul capitolului romanesc al Holocaustului este dat de urmatoarele fapte: 1. Faptul ca o populatie in integralitatea sa – nu conteaza starea materiala, orientarea politica, religiosi sau laici – este scoasa de sub scutul legii. E vorba de posesori ai cetateniei romane. Deci un singur numitor comun: evreitatea. Acesti oameni, prin legislatia evreiasca a lui Ion Antonescu, sint spoliati economic, li se confisca proprietatile, sint dati afara din casele lor, elevii si studentii sint exclusi din sistemul de invatamint de toate gradele, specialistii: ingineri – printre ei si regretatul meu parinte –, avocati, medici, artisti sint scosi din breslele profesionale – barou, asociatia inginerilor, sindicatul scriitorilor etc. – si sint siliti sa-si cistige piinea prin tot felul de munci ocazionale. Se iau impotriva lor masuri umilitoare, precum confiscarea aparatelor de radio etc. In mare se poate spune ca devin cetateni de rang inferior. O data cu aceasta degradare civica se pot astepta la orice! Viata lor nu mai are aceeasi valoare cu a vecinului neevreu. 2. Au loc pogromuri, la Bucuresti – in perioada guvernarii legionare si apoi in ajunul si imediat dupa inceperea razboiului intr-o serie de centre, din care cel mai important a fost la Iasi, in iunie 1941. 3. Deportarea aproape integrala a populatiei din Basarabia si Bucovina in Transnistria. Incercarea de a se face o deosebire intre cele doua regiuni si restul tarii e un simplu joc, ele erau regiuni romanesti. De altfel au fost deportati si evrei din sudul Bucovinei, regiune ce nu fusese sub ocupatie sovietica in perioada 1940-1941. 4. Atrocitati impotriva populatiei evreiesti din Ucraina. Nu cred ca crimele din Odessa pot fi puse pe seama altora decit a guvernului si a armatei romane. 5. Conceperea planului de deportare – in valuri – incepind cu cei din sudul Transilvaniei si Banat – a tuturor evreilor din Romania. Plan de care am vorbit mai inainte. Cercetarea Holocaustului este mult mai mediatizata decit, sa spunem, cercetarea… Perioadei lui Carol cel Mare... Pentru exteriorul comunitatii istoricilor pare foarte important raspunsul intrebarii la ce foloseste cercetarea Holocaustului? Dv. ce finalitati ii conferiti? Are o semnificatie foarte importanta. Am incheiat un secol care incepe, in mod figurativ, cu pogromul de la Chisinau in 1930 si se termina cu represiunile grave din fosta Iugoslavie. Deci un secol al lagarelor, un secol al exterminarii fara precedent care este in acelasi timp un secol al dezvoltarii fara precedent a stiintei, a culturii. Un secol in care apare computerul, un secol in care televiziunea se impune ca o putere foarte mare, in care formele de comunicare intre oameni sint revolutionate, in care corespondam si noi prin Internet... Cind l-am incheiat, ne-a fost frica cind am trecut pragul de la un mileniu la altul ca se intimpla ceva cu aceste computere. Daca vine sau nu acel val, si n-a venit. Poate ar trebui acum, dupa ce ne-am linistit, sa ne gindim putin si asupra semnificatiei umane, ce s-a intimplat si unde ne ducem. Sa ne gindim si ca cea mai grava reprimare care a existat a fost la mijlocul secolului trecut si inseamna Holocaust. E fara precedent, dar ca sa fie fara urmare trebuie sa o analizam si sa o cercetam. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, multi spun ca Holocaustul, cercetarea Holocaustului este – sa retineti in ghilimele foarte ingrosate – „o afacere evreiasca“. Ii intereseaza pe evrei, e importanta pentru evrei, evreii vor… Intreb: de ce? Sigur ca pentru evrei, care au fost victime principale, Holocaustul a insemnat o trauma enorma, dar inca nu s-a raspuns la toate intrebarile de ordin politic, ideologic, teologic. Apropo de teologic, foarte multi evrei care au scapat au negat existenta lui Dumnezeu. Ceea ce e si firesc poate – daca Dumnezeu a permis sa se intimple ceea ce s-a intimplat, inseamna ca Dumnezeu nu exista. Sau daca exista, nu merita sa-i dam vreo cinstire. Sau dimpotriva, au devenit foarte religiosi. Deci impactul este foarte puternic. Dar mult mai importanta este cercetarea acestei tragedii de catre societatile in mijlocul carora s-a petrecut, trebuie pusa in permanenta intrebarea: „Cum a fost posibil?“. E vorba, in primul rind, despre responsabilitatea tortionarului, dar si a celor care au fost martori tacuti si nepasatori. Din acest punct de vedere mi s-a parut foarte interesant un articol al Magdalenei Boiangiu intitulat Ferestre inchise. Despre indiferenta martorilor la deportarea evreilor, aparut recent intr-o publicatie a Institutului Goethe din Bucuresti. Secolul incheiat e plin de orori care – sint de acord cu dv. – ridica chestiuni mult mai complexe decit priceperea si munca istoricului. Se pune chestiunea grava a studiului naturii umane si a contextelor care transforma oameni normali in criminali. Citeva date de referinta ale secolului trecut ne-ar putea determina sa-l denumim „secolul crimei in masa“. Redau citeva cifre dintr-o statistica prezentata de Tzvetan Todorov, unul dintre analistii acestor fenomene umane exceptionale. Primul razboi mondial: 8,5 milioane de morti pe fronturi, aproape 10 milioane din rindul populatiei civile, 6 milioane de invalizi. Rusia sovietica – 5 milioane de morti in razboiul civil, 4 milioane de victime ale represiunii, 6 milioane de morti in vremea foametei din 1932-1933. Al doilea razboi mondial – 35 milioane de morti doar in Europa. Statisticile se raporteaza, in general, la Europa. Dar n-a fost doar acesta un continent singeros. In Cambodgia, spre exemplu, in timpul regimului comunist al lui Pol Pot, toti cei care nu sustineau proiectul de creare a omului nou au fost ucisi – unul din sapte cetateni ai tarii... Cum ajung oamenii sa savirseasca asemenea orori? Cercetarile de psihologie demonstreaza ca, in general, tortionarii nu sint niste psihopati, ci apartin categoriei oamenilor obedienti... Putem in felul acesta reveni la intrebarea de ce e important Holocaustul. Pentru evrei este desigur important, dar eu zic ca este mult mai important pentru celelalte popoare care nu au fost victime, din mijlocul carora s-au ridicat cei care au ordonat asasinatele. In primul rind, Germania. Dar Germania n-a fost singura. Este mult mai important pentru ei. Ca sa inainteze, trebuie asumate niste responsabilitati. Nu poti sa treci intr-o etapa noua fara sa-ti asumi niste responsabilitati. Nu poti sa treci in secolul XXI, pastrind niste clisee din secolul al XIX-lea cum ar fi romantismul acesta „ce bine era intr-o civilizatie rurala...“. Poate era bine, poate nu era bine, dar nu poti sa inaintezi cu acel model in secolul XXI. Germania hitlerista este principala vinovata si Hitler este autorul principal al acestor planuri monstruoase. Dar efectul acestui plan ar fi fost mult mai redus daca n-ar fi existat colaborarea citeodata entuziasta a altor popoare, a oamenilor din politie, din armata, din birocratiile diverselor state. Inclusiv in tari cu grad de civilizatie ridicat si chiar cu traditie democratica. Sa nu uitam de Franta regimului de la Vichy, de unde au fost deportati multi oameni la Auschwitz... Dv. vorbeati de responsabilitati. Ceea ce s-a intimplat este bine de stiut si trebuie folosit exemplul consecintelor ca mijloc de avertizare in fata nationalismului, populismului sau fanatismului religios. Dar nu poti sa platesti in istorie, cred, nimic. Cum, in fata justitiei, nici fiul nu poate ispasi pedeapsa de criminal a tatalui sau... Nu e vorba de platit. E vorba de asumare ca sa ne putem feri de o repetitie. Un interes national al popoarelor despre care am vorbit este asumarea acestor raspunderi pentru ca prin asta se despart de o greutate, de o ghiulea. Intr-un ziar de mare tiraj din Romania – nu intr-o publicatie de specialitate – erati citat, este adevarat, nu de catre gazetarul ce semneaza articolul, ci de catre un alt istoric, ca sustinator al opiniei ca romanii vor trebui sa plateasca despagubiri atunci cind cercetarile istorice vor dovedi consecintele politicilor antievreiesti din timpul guvernarilor de dreapta. Cum comentati informatia aceasta? Da, cunosc citarea din Evenimentul zilei. Din pacate, afirmatia mea este scoasa din context. Am spus ca, fireste, este necesar sa se plateasca despagubiri tuturor celor care au fost spoliati de totalitarismul de dreapta sau de stinga. Aceasta nu e o problema „evreiasca“, ci una generala. Ideea este ca noua Romanie recunoaste principiul sacrosanct al proprietatii si ii despagubeste pe cei spoliati, fie evrei in perioada Antonescu, fie romani, evrei, unguri, germani in perioada comunista. Asta am spus, dar nu in contextul discutiei despre Holocaust. Regret ca ziarul nu a gasit de cuviinta sa publice lamuririle mele ulterioare. Regret, printre altele, pentru ca apreciez ziarul Evenimentul zilei. In general, incercarea de a prezenta problema asumarii Holocaustului ca pe o problema financiara este inca o cale de a distorsiona discutia autentica, de „a trage trenul pe linie moarta“. Care este stadiul actual al temei Holocaustului in istoriografia din Romania? Problema nu e simpla si nu vreau sa ascund ca inca e greu sa fie discutata deschis. Una dintre cauze a fost deja amintita, tacerea indelungata de decenii. Alt grup de cauze este intelegerea diferita a disciplinei istorice. Conceptual, istoricul a fost invatat ca istoria e un instrument al educatiei patriotice, al formarii omului nou. In acest context, cercetatorul istoric a fost invatat sa se solidarizeze cu obiectul cercetarii sale. Nu intimplator se folosesc termeni de „ai nostri“ pentru… armata lui Mihai Viteazu… De aici dificultatea de a discuta un subiect cu inalt grad de dificultate. Deci, pe de-o parte, este o incercare de a „ameti“ subiectul, de a vorbi de el, dar, de fapt, de a nu vorbi. In acelasi timp, in cadrul mai multor universitati din Romania: Universitatea „Babes-Bolyai“ din Cluj sau Universitatea Bucuresti, se aud si alte voci, care vorbesc deschis despre problema Holocaustului. Marea speranta este „cresterea“ si „maturizarea“ tinerei generatii de cercetatori. Am avut multe discutii cu tineri cercetatori, doctoranzi, masteranzi sau tineri profesori din invatamintul preuniversitar si am fost placut surprins de capacitatea lor de a discuta deschis problematica Holocaustului, decrisparea lor. Ca istoric, nu pot sa nu observ avansul pe care il au politologii in aceasta directie. Indrumati de universitari, care inteleg importanta fenomenului Holocaustului, ca George Voicu sau Stelian Tanase, ei i-au depasit pe colegii istorici in abordarea fenomenului. Aceasta prezenta tinara ma umple de optimism si e mult mai importanta decit asertiunile unuia sau altuia dintre politicieni, cu gindul la viitorul sondaj de opinie. V-ati nascut si ati trait multi ani in Romania. Credeti ca romanii sint mai antisemiti decit alte popoare? In general, sint impotriva formularii „popor antisemit“ sau „popor mai antisemit“ ori a ideii de a masura antisemitismul unui popor. Eu nu cred ca exista popoare antisemite. Exista popoare la care a existat educatie antisemita, exista popoare in care a existat antisemitismul la nivel guvernamental, un antisemitism de stat. Nu cred ca se poate vorbi despre popoare antisemite. In contextul acesta, eu nu vorbesc niciodata de poporul roman ca de un popor antisemit. Vorbesc insa de o traditie antisemita in cadrul civilizatiei romanesti, care exista... In prezent se spune ca in Romania avem „un antisemitism fara evrei“. Asa o fi, oare? Se aplica aceasta nu numai in Romania, ci in multe alte tari – un antisemitism impotriva unei populatii care practic nu mai exista. Exista o comunitate ai carei membri au virsta ridicata, care nu mai sint activi decit, vorba aceea, numarati pe degete! Multi, inclusiv comunistii, au incercat sa demonstreze ca antisemitismul este produs de evrei. Antisemitismul nu este produs de evrei. Antisemitismul este produs de o serie de cauze sociale, economice s.a.m.d. Ce v-ar placea sa „scoateti la lumina“ in viitorul apropiat din arhivele romanesti? De obicei, nu afli ce-ti place. As vrea sa-mi pot continua cercetarile. Chiar daca mi-am scris, de fapt, cartea, cred ca nu voi fi in stare sa ma opresc aici si sa nu ma mai ocup de alte aspecte ale perioadei comuniste. Eu cred ca cercetarea istoriei evreilor in perioada comunista, ca si cercetarea altor minoritati – si alte minoritati au probleme foarte importante in perioada comunista: deportarea germanilor, niste masuri antimaghiare, nivelarea tuturor, inchiderea oricaror scoli confesionale etc. –, se poate face prin cercetarea comunismului ca atare. Mai cred ca exista in Romania si in Estul Europei, in general, o retinere in a studia fenomenul comunist din diverse motive. Exista un leit-motiv, in care eu nu cred, ca-i prea aproape. Ce inseamna prea aproape? Nu avem cu cine, impresiile sint prea apropiate, trairile afective sint prea puternice... Eu cred ca in stiinta nu trebuie sa existe probleme afective. Cercetatorul – spre asta tindem, catre aceasta tind si eu – trebuie sa fie, de fapt, un chirurg care judeca la rece, cu manusi si halat alb curat. Sa nu ia virusii care vin din arhive, sa nu cada prada lor. Sa mentina distanta, nu neaparat in timp, ci sa aiba o distanta ideologica pentru a cerceta. Ce „ne invata“, in principal, comunismul? Cred ca cercetarea fenomenului comunist, de exemplu acum, dupa 11 septembrie 2001, cind problema lumii este terorismul, devine foarte importanta. Ar trebui sa ne intoarcem sa-l cercetam pe Lenin, pentru ca eu cred ca primul teoretician sistematic al terorismului este Lenin. El a condus grupul terorist care preia puterea, indiferent daca are sau nu majoritate. Este un grup de oameni hotariti, bine indoctrinati, bine legati intre ei cu legaturi de asemenea structura incit pot face orice. Inclusiv sa atace cu avioanele doua turnuri din centrul celui mai puternic stat. Cercetarea comunismului este importanta pentru foarte multe aspecte si ar trebui facuta. Cu incercarea de a avea distanta nu in timp si nu geografica, ci distanta ideologica pentru a studia formele acestei structuri, problemele, rolul conducator al partidului care insemna de fapt controlul intregii societati, nivelarea intregii societati, ingineria sociala a regimului, formarea unui anumit tip de om... Pe care, in parte, din pacate, l-au format. Noi speram atunci ca e o vorba goala. Toate acestea sint probleme foarte interesante. Si stiu ca sinteti de aceeasi parere. Cred ca ne-am intilnit in pasiunea pentru cercetarea acestei perioade anormale. Cred ca au aparut deja o serie de lucrari importante – printre ele si cartea pe care ati scris-o despre Lucretiu Patrascanu, care este una dintre cele mai bune analize ale perioadei staliniste din Romania si vine sa lumineze acea perioada neagra care este perioada comunista. http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=9416
O marturie despre evenimentele de la Abatorul Bucuresti
- de
(anonim)
la: 14/02/2004 03:17:03
(la: A existat holocaust in Romania?) De ce n-au luat românii Premiul Nobel pentru Pace în 1994? (3)
Asadar, considerînd, cã eu, unul, nu mai aveam cu ce interveni, am lãsat pe seama lui Corneliu Coposu si a lui Ticu Dumitrescu sã promoveze, si prin PNTCD, si prin Asociatia Fostilor Detinuti Politici din România, argumentele noi care, adãugate celor prezentate de mine, puteau sã sporeascã sansele ca în anul 1994 Premiul Nobel pentru Pace sã le fie atribuit fostilor detinuti politici din România. Sansele nu erau deloc neglijabile, propunerea mea îsi fãcuse efectul scontat de mine, iar comisia norvegianã (regalã si academicã) de acordare a premiului retinuse aceastã propunere pentru discutia finalã. Am trãit ani de zile cu impresia cã nu s-a fãcut nimic în plus fatã de ceea ce fãcusem eu. De cîte ori m-am mai vãzut în Senat cu cei doi distinsi colegi, subiectul nu a mai fost abordat. Abia în urmã cu vreun an, un an si ceva, întîmplãtor deschid aceastã discutie cu un român revenit, din SUA, în tarã si aflu cu mirare cã-i era bine cunoscut subiectul, adicã se numãrase printre românii din SUA cãrora Corneliu Coposu le ceruse sprijinul pentru a sensibiliza cercurile americane influente, însãsi opinia publicã americanã, pe ideea ca românii, prin cei mai de ispravã si mai bravi dintre ei, sã primeascã cinstirea, mai mult decît cuvenitã si binemeritatã, pe care o conferã orice Premiu Nobel. S-a pornit, în acest sens, o campanie de presã, inclusiv prin revistele românesti de peste Ocean, dar campania n-a mers prea departe si nici nu si-a fãcut efectul, deoarece, cu mare promptitudine, s-a itit replica, din partea unor cercuri americane evreiesti, agitate în principal de un medic, Katz pe numele sãu, care a publicat mai multe articole, atît în presa de limba românã, cît si în cea de limba englezã, a trimis scrisori si la Comitetul de acordare a Premiului Nobel pentru Pace, opunîndu-se cu vehementã ideii subsemnatului. Cu ce argumente? Cu urmãtoarele: cei mai multi dintre fostii detinuti politici din România sînt legionari. Cam 90% dintre cei care au umplut temnitele comuniste au fost membri ai Miscãrii Legionare. Deci, în fapt, ar urma ca legionarii sã fie cei premiati cu înalta distinctie, ceea ce este absurd si inadmisibil, deoarece legionarii au fost un partid violent pînã la crimã, la pogrom, la genocid! Dovada cea mai bunã – cele petrecute în ianuarie si mai ales „binecunoscutele“ crime de la Abatorul bucurestean!… Si uite asa, pe mîna d-lui Katz, s-a ales praful de propunerea mea. Cît era de întemeiatã contestatia d-lui doctor Katz cred cã s-a înteles destul de bine din seria de articole pe care le-am publicat în „România Mare“ pînã deunãzi, sub titlul „Legionarii nu au omorît nici un evreu“. Nu stiu dacã articolele mele au ajuns pînã la dl. dr. Katz, dar ele si-au fãcut efectul, mult mai important decît însusi premiul pe care l-am pierdut noi, românii, atunci, în 1994… Efectul articolelor publicate... a fost cã printre cititori s-a numãrat si un martor, probabil ultimul martor rãmas în viatã al celor petrecute la Abator, în ianuarie 1941… Am fost cãutat de vajnicul nonagenar (vîrstã pe care o va împlini la varã) si, de fatã cu 2 martori – care i-au mijlocit întîlnirea cu mine - mi-a dat o declaratie despre ce a vãzut dînsul la Abator în ziua de 24 ianuarie 1941. Iatã fragmentul cel mai important din aceastã declaratie datã „în fata domnilor Neagoe Nicolae – Mateescu, Dogaru Victor – Dorian si Coja Ion“: „În ianuarie 1941 lucram la Baza Aerianã nr.3 Pipera (mai tîrziu devenitã ASAM) ca sef de echipã, maistru principal reglor si montor de avioane, cu o vechime de 3 (trei) ani. În ziua de 24 ianuarie, dupã terminarea rebeliunii din 21-23 ianuarie, am avut o discutie cu un subaltern, Preda Petre, zis Druscã, mecanic, care în zilele de 21-23 lipsise de la unitate: era legionar si participase la rebeliune. El mi-a povestit cã la Abator se aflã trupurile unor legionari ucisi în timpul rebeliunii, trupuri agãtate în cinghele. Am raportat comandantului meu, comandor inginer Constantinescu Cristea, cele aflate de la Preda Petre. L-am întrebat pe comandant ce este de fãcut si el a zis cã nu stie ce sã facem si cui sã raporteze, dar cã mai înainte de orice o asemenea informatie trebuie verificatã. Mi-a recomandat sã iau masina-dubitã (marca Skoda) cu care se fãcea aprovizionarea unitãtii cu carne de la Abator. (…) Am plecat cu soferul, militar în termen, la Abator, unde am intrat pe intrarea principalã, spunînd cã vin sã vãd ce carne se poate lua de la Abator. Masina si soferul veneau în mod obisnuit la Abator dupã carne. Am intrat în halã si am constatat cã mai nimeni nu muncea, fiecare se plimba prin halã, discutau în grupuri etc. Am încercat sã intru în vorbã cu parlagiii, dar ei mai mult se fereau sã-mi rãspundã la întrebarea dacã e adevãrat cã undeva, în Abator, se aflã oameni atîrnati în cîrlige. Mi-au atras atentia sã fiu mai discret. Unul dintre ei, pe care ceilalti îl numeau «nea Vasile» si care era seful unei echipe de mãcelari, mi-a spus «da, domnule, dar nu sînt evrei, sînt români!». De la sofer, care mã însotea, am aflat cã nea Vasile se numea Stoica Vasile. El mi-a arãtat în ce directie se aflã cadavrele si m-a fãcut atent sã nu fiu vãzut de oamenii din conducerea Abatorului. La circa 50 m, am gãsit locul, unde am ajuns singur, neînsotit de sofer. Am vãzut în jur de 15 (cincisprezece) cadavre atîrnate în cîrlige, si încã alte cadavre adunate grãmadã la perete. Am dat la o parte paltonul de pe unul dintre cadavrele atîrnate si am vãzut cã, sub palton, avea cãmasa verde, îmbrãcatã peste costum. Alte douã cadavre nu aveau cãmasa verde. De celelalte cadavre nu m-am atins. M-am întors la sofer, unde l-am gãsit si pe nea Vasile, cãruia i-am spus: «Mãi, nea Vasile, cine sînt oamenii ãstia?» Nea Vasile mi-a rãspuns cã sînt legionari împuscati de Armatã, cã în jurul Abatorului au fost confruntãri între legionari si Armatã, cã legionarii omorîti astfel au fost luati din stradã de oamenii de încredere ai conducerii Abatorului si atîrnati în cîrlige. Vasile Stoica mi-a confirmat informatia pe care mi-o dãduse si Preda Petre, anume cã oamenii atîrnati în cîrlige sînt declarati evrei. Reproduc cuvintele lui nea Vasile Stoica: «Nu sînt evrei, domnule, sînt legionari împuscati de Antonescu, iar evreii, prin oamenii lor de încredere, i-au tîrît din stradã în Abator, i-au atîrnat în cinghele si zic despre ei cã sînt evrei!» Fac mentiunea cã la data aceea Abatorul era o societate condusã si controlatã de evrei. Nea Vasile a fãcut mentiunea «evreii nostri care conduc Abatorul». (…) L-am întrebat pe nea Vasile dacã e dispus sã declare cele întîmplate la Abator în cazul cã vreodatã va fi nevoie. Nea Vasile a declarat cã este de acord, mi-a dat adresa sa, iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori si am rãmas prieteni. Am aflat astfel cã Armata a ridicat cadavrele de la Abator si le-ar fi dus în Pãdurea Plumbuita. Vizita mea la Abator a durat 15-20 de minute. Am luat de la Abator pentru trupã o navetã de mãruntaie, mai mult burti. Cînd m-am întors la unitate m-am prezentat la comandant si i-am raportat cele aflate. Comandantul a considerat cã e de datoria sa sã raporteze mai sus, ceea ce a si fãcut mai tîrziu (…), a dat telefon la Consiliul de Ministri, la biroul unde stia cã lucreazã Horia Sima si de la acel post telefonic i s-a rãspuns: «camaradul Horia Sima nu mai existã, nu se stie unde este». (…) Precizez cã nu am fost membru al Miscãrii Legionare, dar, la fel ca si cei mai multi colegi din aviatie, am simpatizat persoana si ideile lui Corneliu Zelea Codreanu. De asemenea, mentionez cã am fost condamnat pentru «crimã de uneltire împotriva ordinii sociale» de cãtre comunisti si am fãcut 11 ani de temnitã“. Declaratia de mai sus poartã data de 20 decembrie 2003. Sînt mai multe motivele pentru care, deocamdatã, considerãm cã este mai bine sã pãstrãm anonimatul asupra persoanei care ne-a oferit aceastã declaratie. Sper cã, odatã publicatã..., va afla de ea si dl. dr. Katz newyorkezul – parcã asa am înteles, cã locuieste în capitala lumii. Alte comentarii nu facem. Fireste, deocamdatã. Cînd însã vom publica in extenso declaratia de mai sus si dupã ce îi vom oferi autorului ocazia sã rãspundã la toate întrebãrile pe care le vor provoca dezvãluirile sale, ne vom îngriji sã facem acele comentarii pe care altii vom vedea cã se vor feri sã le facã. Pînã atunci ne vom minuna cã Dumnezeu a avut grijã de viata si sãnãtatea domnului „maistru principal reglor si montor de avioane“, sã rãzbatã pînã în zilele noastre, adicã pînã în zilele comisiei pro-Holocaust condusã de Elie Wiesel. Ne adresãm în felul acesta amintitei comisii, d-lui Victor Opaschi, secretar al acestei comisii, oferindu-i posibilitatea sã discute cu domnul „Maistru“ si sã punã la dispozitia comisiei toate mãrturiile si declaratiile cu care acesta se poate face util Adevãrului. Asta dacã, bineînteles, intereseazã pe cineva la Cotroceni adevãrul! Cît priveste Premiul Nobel, poate sã rãmînã cum a decis dl. dr. Katz. Nu e nici prima, nici ultima oarã cînd Comisia respectivã nu s-a arãtat în stare sã-l acorde cui trebuie. Fireste, Menahem Begin l-a meritat mai mult decît detinutii nostri politici, mãcar pentru motivul cã a ucis mai multi oameni decît toti legionarii la un loc! ION COJA P.S. - Presa noastrã a gãzduit în ultima vreme declaratiile insolente si stupide ale unui domn pe nume Marco Maximillian Katz, director la „Centrul pentru Combaterea si Monitorizarea Antisemitismului din România“... Eu mã întreb numai (1) dacã cei doi Katz sînt una si aceeasi persoanã si (2) în ce mãsurã combaterea antisemitismului este incompatibilã cu cinstirea adusã fostilor detinuti politici, victime ale represiunii bolsevice, kominterniste?
"Boierimea româna s-a format tarziu,..."(continuare I)
- de
DESTIN
la: 11/09/2004 03:23:26
(la: Cum gandim?) După opinia lui Ion T. Sion, preotul Ioan a mai avut un fiu, pe Albu, iar Costachi s-ar fi născut în jurul anului 1588 şi nu ar fi fost căsătorit prima oară cu Călina Ghenovici, ci cu altcineva; a doua oară a fost căsătorit cu Tofana Bujoreanu, care descindea din Ion Frunteş stolnicul, boier al lui Ştefan cel Mare.
Cu Tofana i-a avut pe Gavriliţă şi pe Tudosica. Şi din prima căsătorie, Costachi a avut un copil, pe Antiohie Costache, care se va căsători cu Alexandra Ureche, fiica lui Grigore Ureche. Familiile Costache şi Ureche vor rămâne foarte apropiate, iar unele dintre manuscrisele cronicarului vor ajunge în posesia lui Gavriliţă Costache. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea, situaţia economică a Moldovei se înrăutăţeşte. Totuşi, ascensiunea unor familii boiereşti, care se adaptează mai bine noilor condiţii, continuă. Una dintre aceste familii va fi şi cea a Costăcheştilor care, se va impune, din ce în ce mai mult, ca una dintre cele mai prospere şi mai influente ale Moldovei. De la acest moment sau poate chiar dinainte (de la preotul Ioan din Epureni) porneşte controversa legată de continuarea neamului Boldur în familia Costache. Absenţa numelui de familie Boldur de la începutul sec. al XVIII-lea până la mijlocul celui de-al XIX-lea (când reapare la hatmanul Iordaki Kostaki Lăţescu-Boldur) îi face pe unii genealogi să respingă legătura dintre Boldureşti şi Costăcheşti . Tradiţia de familie susţine că între 1711 (când Ţarul Petru I al Rusiei a afurisit neamul din cauza atitudinii lui Lupu Costachi) şi 1830-40 (când Veniamin Kostaki a obţinut ridicarea blestemului), familia şi-a schimbat voluntar numele din Boldur în Costache, pentru a se feri de blestemul puternicei biserici pravoslavnice ruse, care ar fi riscat să îi transforme membrii în nişte proscrişi; după ridicarea blestemului, unii membri ai neamului şi-au reluat vechiul nume. Printre aceştia, Iordaki Kostaki Lăţescu-Boldur; el locuia la moşia de la Hudeşti, unde a ctitorit şi o Şcoală Costăchească, pe al cărei frontispiciu este scris numele ctitorului, conţinând şi patronimicul Boldur. Or, dacă el ar fi fost exclusiv Costache, cum ar fi putut să îşi adauge un alt nume, cu totul străin (regimul acordării numelor nu era chiar atât de permisiv) ? Şi, pe lângă aceasta, numele Costache era un nume mare, iar Costăcheştii nu ar fi avut nevoie să se legitimeze prin preluarea numelui unei familii dispărute . Este cert că nu au fost descoperite documente (cel puţin deocamdată) care să dovedească în mod limpede continuitatea Boldur-Costache. Nu trebuie pierdut însă din vedere nici faptul că tradiţiile nu se nasc, de obicei, din neant. Este bine să ne bazăm întotdeauna pe documente autentice, dar uneori (şi poate mai ales în studiul genealogic care, la noi, nu beneficiază de suficiente mărturii scrise) trebuie să apelăm la intuiţie, chiar dacă riscăm să greşim în mod flagrant. (va continua) Cine se teme de suferinta...va suferi de teama. DESPARTIREA INTRADEVAR ESTE CEEA MAI GREU DE SUPORTAT CAND STII CA TOT CE AI AVUT MAI SCUMP PE LUMEA ASTA SA PIERDUT SI ACUM AI RAMAS DOAR CU AMINTIRILE.IN ACEASI SITUATIE SUNT SI EU AM RANIT PERSOANA IUBITA DAR EA NU POATE SA IERTE ATUNCI UNDE E IUBIREA.VOM DECLARA RAZBOI SINGURATATII.UNII NU STIU CE INSEAMNA DUREREA SI SUNT MULTI.CU DRAG JUSTIN
Sa ranesti este foarte usor, sa ierti pe cel care te-a ranit......spune mult despre sufletul si caracterul persoanei care are puterea de a ierta.....
Despartirea doare, singuratatea este apasatoare insa acestea ne sunt lectii de viata. Cine nu a trecut prin astfel de momente, cine nu stie ce inseamna durerea, durerea ce provine din dragoste, dragostea care ne-a parasit, nu a inceput inca sa traiasca, sau ........viata lor a fost o iluzie.....
bine, mai încet
- de
Simeon Dascalul
la: 07/04/2005 12:31:14
(la: Trei ziaristi romani rapiti in Irak?) Înclin spre 4, cred că subestimezi ce-s în stare românii să facă pentru bani. Poate nu toţi ziariştii au ştiut aranjamentul, poate unii au picat de fraieri. Oricum n-o să ştim exact ce a fost. Ar fi foarte frumos ca muşamalizarea să eşueze şi să se afle cine şi cât e băgat în treaba asta. Slabe şanse dacă-i şi Hrebe în zonă. Nu vezi ce frumos tace acum Cristian Tudor Popescu?
Pretextul ăsta de-a te plimba pe teritoriul altui stat ca aducând democraţia e minunat. Atunci am putea să merem să luăm Cadrilaterul, Banatul sârbesc, bucăţile rămase din Crişana şi Maramu, Moldova până la Bug. Chiar şi Insula Şerpilor! Nu trăbă decât să băunăm că aducem democraţie. Din păcate nu avem noi capacitatea aia militară. În ce priveşte ţările axei – ce amintiri frumoase au despre ocupaţia americană şi cât de greu s-ar fi descurcat fără ea – cred că ar fi mai democratic să luăm de bună percepţia lor asupra evenimentelor, nu să estimăm noi de pe margine cât bine le-au făcut americanii. Oricum nu-i vorba de cât de mult ne place nouă de americani şi de războiul lor. Nici nu-i subiectul. Îi vorba de cum văd ne irakienii. Pe noi românii care ne plimbăm pe-acolo. Care irakieni? Ăia de reacţionează, nu ăilalţii la care primează instinctul de conservare. Crezi că ăia fac aşa distincţii subtile între americanii care-i caftesc şi noi care venim după aia să împărţim pachete de biscuiţi? Presupunând că asta facem. Adică e frumos ca armata noastră să meargă acolo, nu pentru invazie, doamne fereşte, ci din prietenie, ca să să vadă ce mai fac prietenii americani, să dea cu mătura, să aibă grijă de aprovizionare. Dar e o nesimţire ca ăia să se lege de străinii ce le vin pe-acolo, să facă atâta caz pentru câteva sute de militari neinvitaţi. Singurul lucru pe care nu-l pricep e răpirea franţuzoaicei, căci Franţa până acuma a fost contra americanilor. Ori ăia îi consideră pe toţi albii, in corpore, duşmani, ori afacerea are dedesubturi pe care nu le ştim. Ce contează că-s civili? Civilii n-au fost prea menajaţi în războiul ăsta. Nici civilii irakieni simpli de ocupanţii americani. nici civilii irakieni cozi de topor de conaţionalii lor mai combativi. Atunci cum vrei să se poarte mai drăguţ cu civilii duşmanilor? Iar în Transnistria e vorba de români în luptă cu slavi. Ziariştii care merg în zonă o fac pe riscul lor şi fără nici un rost. Orice li se întâmplă românilor acolo, nu-i treaba noastră, n-avem nici o justificare să intervenim, aşa cum am făcut în Irak.
|
 loading... |
(la: am si io o problema)
ma tem ca daca-ti spun tre' sa te-mpusc imediat, caci nu-mi permit sa las secretul sa-mpanzeasca forumul.
"Nu ne placem noi doua"
sincer sa-ti spun, habar n-aveam de-asa ceva.
zici ca am mai vorbit pana azi?
"Si io citesc mult ca si tine"
nu ma placi fiindca nu ma cunosti!
citesc putin si numai daca-s poze.
cartile de bucate sunt mult prea complicate pentru mine.
cand mi-e foame, platesc niste oameni sa ma servesca.
"imbirliga (sper sa stii cuvintul"
il stiu, cum nu, dar n-am, ca tine, atata curaj sa-l folosesc.
"ca ma gindesc sa ma consideri si pe mine de teapa ta "
ok, dar afla ca trebuie sa stii mai mult decat despartirea-n silabe pentru asta.
si-anume:
1. ca nu se zice 'alaturata de tine' ci 'alaturi de tine'.
2. ca 'sindron' nu exista-n dictionar - decat daca vrei sa spui 'sindrom', dar asta nu-i in cartea de bucate.
3. ... la 'manifeste-zi' trebuie sa m-ajuti ca nu decelez (nici asta nu-i printre retete) verbul de pronumele complement desi ma tem ca nu exista.
4. ca subiectul se acorda mereu cu predicatul deci "Chestia cu gainile nu au reusit la timp" " este gresita.
"si uite si gramatica stiu?"
nu m-am indoit nici o clipa ca toate greselile au fost intentionate.
"ca de fapt nici nu stiu ce e sindronul asta"
draga mea, ne-am dat seama deja.
speram ca macar virus sa stii ce e.
"ca la mine’n localitate au murit toate gainile..si a fost jale mare..da’ iti povestesc alta data..despre gaini.."
mi-e suficient ca le recunosc atunci cand le vad.
le deosebesc usor de pupeze, dupa glas.
"ca daca pune mana cineva pe tine ia si el.."
se ia si de pe net, e suficient sa-l ating cu vorba, delicat.
sa stii insa ca la un moment dat trece.
nu-i cronica precum prostia dar poate da dependenta.
"Chestia cu gainile nu au reusit la timp…dar iti povestesc in alt mesaj ce am auzit..daca te intereseaza bineinteles.."
daca te-ajuta sa vorbesti despre gaini, afla ca eu nu pot urca la orice nivel de discutie ... doar sa ma prinzi in toane bune si-n zile cand ma podideste-n mod grosolan insomnia.
"Doamne ce fericita sint ca nu am si eu virusu asta al tau..."
uite, vezi, abia ai iesit de la trancaneala si deja te-a apucat stranutul!
"Deci, ziceam s a te ajut"
multumesc, sper ca intr-o zi voi putea sa-ti intorc favorul.