comentarii

despre o seară in sat


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
românul din noi - de AlexM la: 05/08/2004 00:44:22
(la: A fi roman si emigrat - dualitate sau stare de fapt!?)
varianta care se lipeste din ce in ce mai mult de mine este: go back to the roots. Adicatelea ma intorc acasa. Când? Cand o sa poata sa-mi zboare puiul pe aripile sale. Inca 10-12 ani de stat pe aici si dupa acea gata. Anul trecut a murit tata. Cand am plecat de acasa si m-am intors aici, in momentul in care am pus lacatul pe poarta parca am simtit ca mor si eu. Daca nu as fi avut baiatul atat de mic nu mai m-ash fi intors. E pamantul care striga dupa noi, acel pamant unde ne sint ingropate carpele, acel pamant caruia ii apartinem. Multi dintre noi nu-l mai aud, multi dintr noi nu-i mai percep frecventa strigatului, multi dintre noi, chiar daca-l aud, pun mainile la urechi si fug cat pot sa nu se mai intoarca la el uitand ca in el o sa se intoarca sau neavand importanta unde in el or sa se intoarca.
De ce ma intorc? Pentru ca in adancul inimii mele am ramas un tsaran. Da, vreau sa modernizeze casa facuta de bunica, da vreau sa am conditiile care le am aici. Nu e prea dificil, sint lucruri care o sa le pot face. Daca o sa ma inteleg cu oamenii de acolo? O sa o fac. M-am intseles cu ei 20 de ani , o sa ma inteleg mai departe cu ei. Mi-e dor de taiatul la vie, mi-e dor de a trece grâul prin palme, mi-e dor de a merge cu corpul gol prin lanul de porum, simtindu-i atingerea taioasa a frunzelor. Mi-e dor sa-mi bat porumbul toamna, sa-mi fac glugile de coceni, sa-mi mulg vaca si sa-mi tsesal calul. Mi-e dor sa imi iau porumbeii pe mâna si sa le gânguresc cat sint de frumosi, mi-e dor sa vad paparudele, sa vad fetele cand lasa caloianul pe apa, mi-e dor sa aud seara zgomotele satului cand totul se pregateste de somn, cand mugetele animalelor devin din ce in ce mai rare lasand loc tsaraitul greierilor si oracaitului broastelor.
Mi-e dor sa ma scol dimineata si sa scot vârsha din apa , si sa incing jarul in cuptorul de caramida de afara, sa ma uit la rosiile si vinetele mele, sa bag varza la murat, sa fac zarzavatul si bulionul pentru iarna, sa curats pomii, sa repar plugul si sa-mi bat coasa in gura ....
De aia stiu sigur ca daca nu o sa mor in astia 10-12 ani, o sa ma intorc acasa. A C A S A, unde imi sint mortii.

AlexM
maitreyi - de Intruder la: 29/03/2008 12:46:11
(la: catre cafenea2)
nu stiu, am observat un fenomen: te amagesti, te imbeti in licori ca vezi-doamne ai stricat/ disturbat/ armonia de pe cafenea.
pe cafenea n-a fost niciodata o armonie in adevaratul inteles al cuvantului.
suntem diferiti si suntem lasati sa ne manifestam diversitatea.
esti belicos, dar n-are nimic...inca suntem in Postul Pastelui si mai ai timp sa-ti ceri iertare.
bai genialule, ti s-au intins si maini dar ai dat cu bata-n balta.
"alex si cu andra" nu sunt 2 persoane diferite, o stii si tu si stim si noi ca stii.
ia-o incet, sprijina-te de gard. n-a zis nimeni ca noi suntem mai presus si tu esti mai prejos.
inalta-te, simte-te superior, cheama-ti Karma sa te ilumineze si lasa-ne in durerea noastra.
cum se lasa seara peste sat, pac! vine cate unul sa zgurme, sa racaie, sa bata cuie.
pai bate, frate! te simti bine?
ok! suntem rai de gura, ciocanari, cocalari, ne punem poalele-n cap. multumit?
am trecut noi si peste alte fandacsii si nu ne-au cazut galoanele.
vrei sa vorbesti singur p-acilea? spune si-ti arat ca se rezolva.
in 2-3 zile ne facem "mese private" fara sa mai necajim adminul si-ti arat cum e sa te certi cu desktopul.
intelectuali, geniali, taca-paca.
te crezi ironic, neh?
pai fa-ti numarul, crede-te disturbator, terminator, Rambo, Andrii Popa.
cand o sa te trezesti cu sala goala, stinge lumina si trage cortina.
relash, ca moare primadona...:P
#297115 (raspuns la: #297107) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Muzeul Satului - 18 decembrie - de Dinu Lazar la: 19/12/2004 08:55:18
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
A fost interesant la Muzeul Satului.
Convocate de prin tara, au fost aduse pentru teveurile care nu se duc pe acolo citeva formatii populare - mai curind, citeva grupuri de tarani care au jucat cu toate accesoriile, obiceiurile, si datinile, o seara si o dimineata de Craciun, cu naturalete si buna voie.
In anumite limite atmosfera a fost grozava si s-au putut face imagini foarte interesante, pe care altfel e foarte greu sa le aduni, mincind cauciucele pe drumurile mocirloase ale patriei.
Nelipsiti de la aceste evenimente, fotografii amatori, cei profesionisti si posesorii de aparate, au exersat si ei cum au putut o viziune sau alta.
Fotografii profesionisti ii recunosti de la o posta; fie noapte fie zi, ei pun blitul indreptat in sus - de parca in aer liber ar veni ceva lumina inapoi pe subiect din cerurile blitzuite - si se baga la gramada, nenorocind unghiurile mai interesante, fara sa le pese ce e in spate sau daca cumva incurca pe unu` care e in alt loc; sa-si faca el treaba, ca restul e o adunare de muci cu aparate si nu conteaza.
Fotografii amatori romani fac aproape la fel; cum majoritatea nu au decit aparate fara teleuri si se baga aproape, acopera orice posibilitate a altuia de a face ceva din aceiasi directie, se gindesc mult, vreo doi ani, se uita prin aparat inca o glaciatiune, asteapta sa le vina o idee, fac o poza, se uita inca o mie de ani la ecranul CCD - dar tot de acolo, sa nu credeti ca se da la o parte - si intre timp dansu` s-a terminat.
Privind din exterior, pe un tapsan de o mie de metri patrati cu mai multe formatii populare, vezi momente cind cirdul, cioporu, gasca de fotografi merg ca ulii intr-o parte si in alta, deranjindu-se reciproc, si facind riguros aceleasi imagini. Cei care se intreaba mai care e parerea mea, ce fac eu aici, ce vreau sa arat, cu ce vreau sa ramin, se vede ca sunt mai putini.
Extrem de multe aparate digitale, adica peste 95% din ce era acolo, dar si doua Leica s-au vazut ( un 3G si un M3) si cam putine teleuri pentru bogatia de subiecte care erau.
Subiectul a fost dificil de acoperit; foarte mult public peste tot, megafoane, turta dulce, moartea cu coasa si capra si calutii se miscau brownian, cele citeva unghiuri posibile erau rezervate tevereurilor, ce mai era liber era plin de fotografi care nu se miscau de la punctu` fix nici mitraliati, si in acest balamuc totusi domnul Dipse a reusit sa faca citeva imagini foarte personale ( poate putin cu umbrele prea duse in subexpunere?) si sa realizeze o povestire cu stil aparte a unor cadre care categoric arata altfel decit ce facura altii.
O sa pun si eu pe un server azi ceva imagini; acum imi pare rau ca nu am fotografiat si atmosfera reala, cablurile de microfon si toata nebunia cu lumea si ce mai era acolo; data viitoare...
#31945 (raspuns la: #31937) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Satul romanesc - de Rosana Ziemba la: 16/02/2006 10:13:44
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
“P.S. raman totusi un iubitor de autenticul sat romanesc. "

Care mai este autenticul sat romanesc in ziua de azi? Ma intreb si va intreb...

Anul trecut am fost in Maramures pentru prima oara. Din fotografiile vazute de-a lungul anilor imi facusem o alta imagine. Spre deosebire de ce imi inchipuiam , oamenii si locurile erau cu totul altfel. Toti nu stiau cum sa-si demoleze mai repede casele vechi si sa-si construiasca "cubulete" cu 1- 2 etaje, cum vazusera la oras. Am stat 3 zile in Rozavlea si chiar peste drum de locul unde stateam era o casa absolut grozava, veche de aproape 100 de ani. In spate omul construia un cubulet. "Ce faceti cu casa veche? " "Pai o daram, ca nu e loc in curte..." Nici macar prin cap nu-i trecuse sa o pastreze, macar in scopuri turistice. S-o pastreze ca era frumoasa, nici nu-si pusese problema... Apoi am fost sa vad pelerinajul de Sf. Maria la manastirea Moisei. Nici macar la aceasta mare sarbatoare nu am vazut prea multi oameni imbracati in port popular. As spune ca am vanat in multime, dar prea multi n-am vazut. Ceva femei, iar barbati practic deloc. Am fost si "Hora la Prislop". Imbracati in strai popular erau doar cei care participau la spectacolul organizat cu acea ocazie. Intr-un singur sat am vazut porti de lemn grozave. Se vedea ca-s foarte vechi. In spate, in curti, numai cocioabe. Si inclin sa cred ca acele porti ramasesera in picioare din cauza ca satul era mult prea sarac.
Majoritatea celor cu care am vorbit in cele 10 zile erau oameni peste 40 de ani. Si aproape numai asa mai vezi. Cei tineri erau plecati prin Europa la munca. Copii am vazut foarte putini. Si acum ma intreb daca stateau ascunsi prin case, sau pur simplu erau prea putini. M-am intors de acolo cu 2 frustrari: nu am reusit sa gasesc nici macar un potcovar in cele 3 localitati unde am stat si nu am reusit sa fotografiez nici macar un copilas d-ala de vazusem prin poze, imbrcat frumos, blond, cu ochi albastri si mai ales rumen in obraji. :D
Altfel m-au impresionat teribil toti acei oameni cu care am stat de vorba (si as spune ca mai mult am vorbit, decat am fotografiat). Erau extrem de prietenosi, cum n-am vazut in Bucuresti.Era suficient sa dai un “buna ziua” si discutia putea incepe. Te rataceai sau pur si simplu intrebai cum sa ajungi intr-un loc? Ei bine, lasau totul balta si mergeau cu tine 15 - 20 de minute sa-ti arate drumul. Pai cred ca oamenii astia ar uri Bucurestiul , daca ar trebui sa vina in vizita. Imi inchipui cum s-ar simti daca ar trebui sa ceara niste lamauri pe strada si bucuresteanul, grabit, le-ar arunca pe graba, 2 vorbe printre dinti. De stat aici cred ca n-ar rezista nici macar o saptamana.
Odata, dupa ce ratacisem cateva ore pe dealuri m-am reintalnit cu niste oameni cu care vorbisem anterior (erau la coasa). Am mai schimbat doua vorbe si le-am zis ca ma grabesc, ca mor de foame si ma asteapta gazda cu masa. "Pai stai sa mananci cu noi..." Si dealtfel de fiecare data cand mai vorbeam cu oameni, daca aveau cate ceva de mancare, ma imbiau si pe mine. Si ca o paranteza: daca mergeti pe acolo, atentie ce comandati. Oamenii au alta notiune despre cum trebuie sa arate o portie de mancare. Comparativ cu Bucurestiul, as zice ca portiile sunt macar de 2 ori mai mari si sa nu patiti ca mine in prima zi. Nu mancasem nimic toata ziua si prima masa a fost pe la ora 20. Rupta de foame am comandat o supa si un snitel. Apoi supa a venit intr-un castron urias, iar snitel atat de mare si cartofi atat de multi inghesuiti intr-o farfurie, zau ca n-am vazut. Si cum nu-mi place sa las in farfurie, am mancat tot. Am incercat sa dorm, ca eram rupta de oboseala, m-am perpelit ce m-am perpelit si la 2 noaptea faceam ture prin curte, ca ma durea burta de cat mancasem. lol Pe urma, peste tot, am comandat un singur fel de mancare…
Intr-o seara stateam in mijlocul unui raulet la expuneri lungi. Si hop, apare un alai de nunta. Cum era spre sfarsitul perioadei si nu mai vazusem alta, o iau la fuga spre ei sa fac macar 1 - 2 poze. Ei….se pare ca atunci m-am intalnit cu Obiceiul…ha, ha, ha. Ginerica se repede la mine cu o sticla de palinca. Ii urez eu de bine si omul zice: “trebuie sa luati 2 guri, in sanatatea noastra”. Nu-mi place palinca, dar ce era sa fac??? Iau doua guri, mai zic vreo doua de bine si brusc ma ataca nasul, cu alta sticla. Iau si de acolo 2 guri, apoi inca un nuntas… Deja la al 4-lea am dat sa refuz. “Vai de mine…dar trebuie sa luati 2 guri de la toti cei care va poftesc”. Ma uit in jur…alaiul maricel, sticle multe… In fine…toti au trecut pe la mine si desi am incercat sa ma prefac ca beau, niste palinca de la fiecare tot a ajuns in stomac. Asa ca ioc poze cu nuntasii (nici macar nu era ce m-ar fi interesat, ca erau imbracati “ca la oras”), ioc poze la rau, am plecat vesela si cherchelita la culcare.
La Sapanta alta atmosfera. Acolo oamenii au priceput ca trebuie sa scoata cat mai mult din turism, asa ca se dadea un mic spectacol. Pe multe garduri erau atarnate cuverturi, haine, saculeti… Fiecare, dupa pricepere, statea la poarta si cosea, toarcea sau chiar tesea(am vazut niste razboaie de tesut cum nu vazusem). Cimitirul vesel era mult mai mic decat imi inchipuiam, dar o taxa de intrare (si alta de fotografiere) se lua. Odata m-am apropiat de gardul din spate si pentru ca eram cu aparatul in mana o taranca a sarit la mine “nu aveti voie sa intrati pe poarta aia, se intra prin fata, unde se plateste”. Aveam de gand sa fotografiez, ce-i drept, dar exact o poza cu gardul in prim plan a…Am renuntat, ca poate se infigea in parul meu, ha, ha, ha. Era si o crescatorie de pastravi acolo. Oamenii mergeau, vedeau (eu n-am fost) si cumparau peste cu gramada, sa duca acasa. Chiar ma distreaza, ca imi amintesc de niste oameni din curte. Cumparasera cateva kg bune, era prima oara cand curatau peste si parca erau gata- gata sa dea la rate. In fine, termina ei, pun pestele la congelat ca sa-l duca la Bucuresti, moment in care ii intreb: “dar cat e pestele la crescatorie, si cat e la Bucuresti?” Ii vad ca se albesc la fatza…si-au dat seama brusc ca pastravul in Bucuresti era mult mai ieftin. ha, ha, ha
Si am fost si cu Mocanita, si n-am simtit cand au trecut orele de dus si intors. Am lasat si un capac de obiectiv pe drum, pentru ca trenuletul are vagoane deschise, cu grilaj. lol
Ce sa spun, nu mai lungesc povestea....m-am simtit grozav in zona si am ascultat o gramada de povesti frumoase si vesele, altele triste. Si peisajul mi-a placut extrem de mult pentru ca era foarte relaxant. Sunt hotarata sa ma intorc candva acolo, nu stiu daca anul acesta, pentru ca locul m-a fermecat. Si poate a doua oara am sa fotografiez mai bine, pentru ca n-am sa mai fiu atat de surprinsa de toate cele…

Si revenind de unde am plecat: acolo nu mi s-a parut nici a sat, nici a oras, pentru ca erau din amandoua. Iar satele din sud arata foarte mult ca in pozele omului de la care a pornit discutia, urate sau murdare.
Deci cum ramane cu autenticul sat romanesc? L-ati gasit undeva? Povestea mea ati auzit-o, as fi curioasa sa mai aud si p-ale altora. Si promit, candva, sa va arat si niste poze de acolo… :)
#106315 (raspuns la: #106278) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Seara buna Domnule Florin C - de tete la: 19/06/2006 00:26:13
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Seara buna
Domnule Florin Constantinescu, cum sa nu avem nevoie de aparate de 16mpx? 16mpx nu sunt indeajuns...filmele se scumpesc, developarile la fel...substantele la fel,
Acum veti spune:dar la ce folos mpx?cand nu ai ochi?Stiu insa daca vrei sa faci un print ... la ce folos daca nu poti printa ca ai facut un crop si ....

Domnul Dinu spunea, mai jos undeva, despre stenope. La Preoteasa chiar as fi vrut sa vad cateva stenope facute de dumnealui, nici acum nu este timpul pierdut. Chiar as vrea sa se dezbata mai mult acest subiect.
Ba chiar mai mult, chiar as incerca asa ceva.

O seara buna domnilor
iar la ora asta doar apa plata.


PS: Chiar nu disper, dar sunt satul cu piata asta.
vacarul si satul? - de JCC la: 15/10/2003 11:25:49
(la: "Ca vacarul pe sat")
cam ceva de genul : cineva se supara fara motiv, facandu-si singur un prejudiciu, atunci cand celuilalt putin îi pasa..?

o povestioara cam asa :)

lupul a mancat un vitel, stapanul vitelului ia spus vacarului sa aiba grija pe viitor si sa-i plateasca vitelul (pretul)in lapte

vacarul s-a suparat pe tot satul si i-a injurat
oamenii din sat i-au retras toata turma de vaci

vacarul a ramas singur, fara sat si fara vaci..

:-))
Imaginea Romaniei in Italia - de SB_one la: 12/11/2003 15:21:52
(la: Romani in strainatate)
Imaginea Romaniei in Italia
Incursiune in Salasul Negru al tiganilor care au speriat Milano

De patru luni, imaginea Romaniei inseamna, la Milano, 600 de laieti. Instalata in zona zero a metropolei italiene, tigania a inconjurat cu munti de gunoaie si rahat cladiri-simbol ale orasului, ambasade si luxoase sedii de banci. La cateva strazi de Domul lui Michelangelo, "ai nostri" cersesc, fura si talharesc in amiaza mare. La periferie, invazia altor 400 de tigani din Romania a scazut preturile. Un BMW praduit peste noapte se vinde cu 500 de euro."Grande Centrale" este un loc in care milanezii calca cu frica. In fata
garii, laietii si spoitorii din Oltenia stau cu zecile, in asteptarea grupurilor de turisti, pe care ii fura pe fata. De aici, nimeresti tigania dupa miros. Pe o distanta de 500 de metri, tiganii si-au insemnat drumul spre casa: pete de urina pe trotuare si zidurile cladirilor, cabinele telefonice transformate in latrine. Brusc, dai peste salasul negru. Este un bloc cu trei etaje, ridicat in marginea selectului cartier Mellchiore Gioia. Curtea interioara e pavata cu piese din motoare ciordite, iar potecile spre intrari sunt flancate cu televizoare si aparatura video stivuita precum caramizile. Pe trepte, talpile
se lipesc de o clisa maronie. Puradei in pielea goala mananca de pe jos. Duhneste a hoit si dejectii. In fiecare odaie, sapte-opt insi dorm in paturi pline de paduchi, cu DVD-ul la cap si camera Sony la picioare. Peretii sparti sunt capitonati cu mormane de blugi noi si piramide de Panasoanice in tipla. O zi normala din viata satrei In fiecare dimineata, salasul negru se pregateste de munca. In coltul blocului, cersetorii isi sucesc mainile si isi impart carjele. Femeile isi palmuiesc copiii, ca sa dea bine la americanii milosi
de pe Via Galvani. Manglitorii ies in gasca cu ochii dupa turisti sau masini fara antifurtul pe volan. In fata blocului raman patronii si limuzinele lor. Stabul este unul, Dorel Spoitoru din Craiova, care face legea impreuna cu locotenentii. La doua nopti, Mannix – mana dreapta a laietului - intrerupe lumina, iar fiecare familie trebuie sa plateasca 10 euro. Sefii coordoneaza prin statii ciordelile de masini. Joi seara au ratat o manevra cu un Fiat Punto. Cei doi spoitori care o furasera n-au mai nimerit sediul salasului, au derapat si au facut praf alte patru masini. Ciorditorii au disparut in tiganie, acolo unde politia nu a avut curajul sa intre. Salasul negru a scapat de multe ori de raziile politiei. Cand au vrut sa intre in forta, carabinierii s-au trezit cu laietii
pe acoperisul ruinei, amenintand ca isi vor da foc la copii. Numai ca puradeii stropiti cu benzina erau de fapt papusi sau scutece umplute cu carpe. Ca sa scape definitiv de "burgheji" (politisti in civil care fileaza salasul negru), tigania a blocat acum doua luni o strada din apropiere. Asa au fentat expulzarea si zecile de laieti ajunsi in tigania romaneasca din Milano fara nici un act. Cu "Mihai Viteazul" si "Amza Pellea", la furat "Aici, fiecare e cu neamul si satul lui. La Grande Centrale sunt laietii din Constanta, la Rho sunt aia din Olt, iar aici suntem noi - din Dolj si Valcea. Traim ca-n rai". Tabinel, unul dintre liderii tiganiei care a ocupat groapa de gunoi de langa Cimitiro Maggiore, este acum in concediu. Asta fiindca italienii sunt si ei in concediu, iar productia nu mai merge. Locul in care traiesc mai bine de 500 de spoitori si rudari "a fost luat cu japca. Atunci cand vin carabinierii si burghejii sa ne sparga casile, scot butelia ii dau drumul si zic ca imi dau
foc. Fraierii pleaca si noi scapam", povesteste Tabinel. Liderul are 31 de ani, din care 4 de puscarie in Romania. Zice ca a ajuns in Italia de doi ani, dupa
ce a trecut pe blat prin Nadlac, cu o duba plina cu tigani fara acte. In Italia a inceput cu smenuri la magazine - "schimbam 500 de euro, da' rupeam o hartie de 100. Ziceam sa-mi dea alti bani, dar ramaneam cu suta la mine". Pe urma, ca si altii, s-a apucat de masini. Langa Cimitiro Maggiore, dorm cu sobolanii pe ei, dar toti au o masina in batatura. "Traim asa ca sa o ducem bine in Romania, cand o sa ne intoarcem. Dupa cinci ani de Italia, fiecare tigan din Cimitiro Maggiore are stransi 2-3 miliarde de lei. D'asta suportam conditiile". Tabinel spune ca acum a trecut pe motorina: "o dam ieftin si avem de unde sa o luam, ca sunt santiere destule. Politia nu zice nimic daca
ne vede pe langa vreun excavator sau vreun buldozer". Cand n-au comenzi ("masina bengoasa, aleasa de client nu face mai mult de 500 de euro, iar un pickhammer a scazut la 75 de euro"), gastile din Cimitiro Maggiore dau iama in zecile de travestiti care impanzesc periferia: "Travestitii scot cam 700 de euro pe noapte. Unul de-al nostru se imbraca in costum, iar altul se baga in portbagaj. Costumatu' cumpara bulangiu', iar ala din portbagaj iese ii da in cap cu ciocanul si salta banu'". Cei care n-au curaj sa dea in cap sau sa fure masini, ies la cerseala. Asa au ajuns toate stopurile si intersectiile "proprietati" ale unor tigani bine facuti, care implora mila la geamul italienilor. La Biserica Ortodoxa Romana din Milano, comunitatea vorbeste ca tiganii veniti la cersit au copii clandestini. "Unii dintre cei mici sunt bruneti, ca si cei care cersesc, altii sunt albi. Cand autoritatile italiene s-au interesat de copiii cersetorilor, micutii cu tenul mai alb au disparut din
intersectii", spune un preot roman. Dar tiganii din Milano nu terfelesc doar imaginea Romaniei, ci si istoria ei. Ca sa poata sa se intoarca in Italia, laietii prinsi la furat isi dau nume de voievozi: Stefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Mircea cel Batran. Altii prefera sa se dea Amza Pellea sau Iancu Jianu.
Cativa au cerut permise de munca pe motive politice spunand ca sunt discriminati. Culmea, le-au si obtinut.



#4087 (raspuns la: #3990) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Buna seara parinte Iulian,i - de SB_one la: 19/11/2003 13:26:43
(la: Despre spiritualitatea ortodoxa, cu parintele Iulian Nistea)
Buna seara parinte Iulian,
imi cer permisiunea sa transmit link-ul parohiilor ro din frantza:

http://www.mitropolia-paris.ro/?subject=parohii/index&lang=fr#france

Poate se gaseste cite ceva ptr. fiecare!

Revenind sa situatzia preotului din diaspora, vreau sa spun celor care "asculta" aici ca sint numeroase solutzii si anume egala cu numarul celor dornici sa sustzina formarea si intretzinera acestor parohii. Vorbesc acum in cunostintza de cauza ptr. ca in zona unde locuiesc am reusit sa platim salariul preotului nostru paroh de un an ( nu are dreptul de lucru si e casatorit; fara copii, ca si Dvs., doctorand..fost, acum a terminat etc, etc.)

Iaca, o mina de voinici au hotarit sa faca minuni ( si nu ne e usor) ptr. romanii din zona si pina acum au reushit! Poate si acolo cei ce -si doersc o biserica romaneasca vor intzelege ca fara eforturi personale nu se face nimic. Sa ne reamintim ca Biserica si limba romana ne-a tzinut unitzi( totusi) de-a lungul veacurilor.
#4745 (raspuns la: #4723) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sara pe deal ...tot a lui Paunescu - de Ingrid la: 22/11/2003 11:09:02
(la: Cele mai frumoase poezii)
Sara pe deal
Iese amurg dintr-o bataie de clopot
caii culeg iarba din ultimul tropot,
pasari adorm daca amurgul le-atinge,
sus la izvor, sus la obirsie, ninge.

Case cuprind sufletul zilnicei fringeri,
oamenii sint umbre tacute de ingeri,
nimeni aici legea cereasca n-o calca,
sufletu-n plop, trupul se-apleaca in salca.

S-a auzit de peste uliti o veste,
un nou nascut viu intr-o iesle mai este,
lemne de foc, oarbe carute mai cara,
ultim sarut, ca o pecete de ceara.

Misticul sat luneca in rugaciune,
nimeni nimic, inspre pamant nu mai spune,
toate se-ntorc ireductibil spre ceruri,
florile tin sipete de adevaruri.

Iarasi amurg, dangatul parca revarsa,
cucii dispar langa clopotnita arsa,
cade-n fintini ziua sa urce iar, miine,
in amintiri satul miroase a piine.

In cimitir, oile nu mai pasc iarba,
mieii o pasc, pofta din ei este oarba,
nevinovati, anii se-ncarca de vina
cum ne-ating, fiintele cum le declina.

Sara pe deal seamana cel mai ades cu
sara pe deal cum o scria Eminescu
sara pe deal e si-aici cum si-ntr-insul,
sara pe deal, fetisizindu-ne plinsul.

Sara pe deal, parte din noaptea eterna,
sara pe deal, capul se-apleaca pe perna,
sara pe deal, totul deodata invie,
sara pe deal, muzica din poezie.

Caii in apus pasc magnetismul chindiei,
omului bun, casa puternica fie-i,
noi intre noi sa mai gustam cat se poate
sara pe deal, cea mai de pret dintre toate.

Si sa privim cerul cu tragice stele,
care mai ia forma poruncilor grele,
oamenii trec, nici nu vom sti unde pleaca,
iar dupa ei se mai aude o toaca.

Urmele lor sint sau copiii sau munca,
intr-un temei lasa intreaga porunca,
sara pe deal nu e dacat un amestic
de fabulos, de nebunesc si domestic.

Ziua s-a stins, zeama de zarzara cruda,
tipa guzgani, cine-are timp sa-i auda,
carii batrini de-o vesnicie lucreaza,
printre copii zgomotul lor isca groaza.

Daca intinzi mana cu-o mica lumina
ai sa si simti vrejuri crescind in gradina,
niste pindari, haulituri isi arunca,
fetele mari grup se intorc de la lunca.

Poarta in sini dorul de-o mana barbata,
cei cautati mult mai tarziu se arata,
podul pe rau scirtie si se indoaie,
mustele bat, semn de-nnorare si ploaie.

Lina-n fuior in turbioane se leaga,
creste-n dovleci dor de saminta intreaga,
parca de ieri luna rasare-nspre miine,
plange-un copil, sau parca latra un caine.

Plaurii morti, cresc dintr-o apa uitata,
sfinti intelepti celor cuminti li se-arata,
sara pe deal, uite un minz care moare,
suflet din el, ca si o seara apare.

Dulce-albastrui cauta suflet de iapa,
ea nu mai e, alta va sti sa-l inceapa,
ultimi copii striga pe ulita noastra,
blinde bunici ii insotesc din fereastra.

Sara pe deal, cumpana sinea nu-si strica,
sara pe deal e ca un duh de bunica,
fruct zemuit imprastiat pe tot locul,
coacem porumb, unde ai nostri fac focul.

Sara pe deal, dulce vinare de vara,
azi nici un om nu are dreptul sa moara,
sara pe deal, fum doborit dintr-un sfesnic,
cade pe om, parca-ntrupindu-si-l vesnic.

Sara pe deal, cinepa fumega bice,
cei pedepsiti, nu au curajul s-o strice,
toate ramin, precum au fost in natura,
starea de om trece spre starea cea pura.

Sara pe deal, spune ca asta ni-i rostul,
sa o numim suflet din sufletul nostru,
sara pe deal, sufletul mare al lumii,
sara pe deal, ochii in lacrimi ai mumii.

Iar cand noi toti vom murmura ce ne doare,
tu sa ne dai o crestineasca iertare,
sara pe deal, nu a murit idealul,
sintem aici: Oamenii..Sara..Si Dealul.


M-au fascinat in tinerete - de Dinu Lazar la: 03/12/2003 07:59:22
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Emilian Cristea si Eugen Iarovici au scris impreuna o carte grozava cindva, "Fotografia de munte". Domnul Iarovici a scris si a tradus zeci de carti de fotografie, domnulCristea a organizat un club de drumetii de pomina, "Floarea de coltz" care exista si azi; in decembrie se organiza concursul "Caciula de aur" cu diapozitive, concurs cu un extraordinar impact; vorbeam jumatate de an despre ce s-a vazut si se faceau urmatoarea jumatate de an pregatiri pentru urmatorul concurs.

Cheia succesului in arta fotografica... greu de spus.
Asta e ca in bancul auzit zilele trecute, ii cade unuia cheia noaptea linga shantz dar se duce si o cauta tocmai dincolo, linga stilpul de lumina; il intreaba unul ce face, el spune ca nimic, cauta o cheie, ala il intreaba daca acolo i-a cazut, si el spune ca nu, dar daca acolo e lumina...
Daca as fi fost intrebat in ultimii 30 de ani despre aceasta cheie, si daca cineva ar fi scris raspunsurile, cred ca am fi avut o frumoasa poezie abstracta.
La virsta de 20 de ani normal ca nu e nici o cheie, si aia care este (daca eeste) o ai in buzunar pentru ca stii tot si ai vazut tot si orice e posibil.
Pe la 30 realizezi ca lucrurile se cam complica si mai e putin de lucru dar ca succesul e colea, tangibil si stralucitor.
Pe la 40 te intrebi daca nu mai sunt citeva elemente de care nu ai tinut seama si cum devine cazul ca ai lansete, ai pescuit, ai si o taraba, ai pus pestele pe ea si lumea nu prea vine la pestele tau.
La 50 iti dai seama ce mult timp ai pierdut bijbiind inutil atunci cind drumul era in alta parte sau incercind sa dai de apa sapind in momentul care nu trebuia in locul care nu trebuia si ca o posibila cheie a succesului ar fi numai sa ai bani pentru ca sa faci ce vrei si sa o cauti cu mai mare randament. Si tot asa.
Sigur ca exigenta, nemultumirea, munca si talentul, sunt absolut necesare. Mai sunt citeva ingrediente care se cam schimba cu timpul sau cu timpurile...cred ca esential este norocul si important e si banul... si de neinlocuit e un mediu propice. Degeaba face cineva niste fotografii senzationale daca nu exista iubitori de fotografie, piatza de fotografie, galeristi, curatori, agenti, agentii, curatori, galerii, editori care sa foloseasca acele imagini...

Am facut cindva un film cind eram student la IATC, filmul de maiestrie de anul 3 daca nu ma insel; actor era Panaitescu,un coleg de la AAF, si regizor un fost amic, Adrian Sirbu, mai tinar coleg la regie.
Pe scurt filmul era cam asa: un tip cauta piatra filosofala, si era tinar si plin de energie; era imbracat in alb, avea un sac mare in care sa puna pietrele filosofale gasite, si un lantz greu de fier la mijloc, de care lovea toate pietrele mai ciudate gasite in drum; piatra filosofala ar fi schimbat fierul in aur.
Si merge omul la mare, si cauta printre valuri, si merge la munte, si cauta pe Sfinx, si merge printre ruinele unei cetati, si cauta, si cauta; si trec anii, si hainele devin ponosite si spinarea girbovita si barba si parul se albesc... si cauta, si nu gaseste nimic...
Intr-o seara, intra intr-un sat pierdut pe niste dealuri si niste puradei se iau de el, "uite ce mosh batrin si nespalat si ce lantz de aur are..."
Inebunit, se intoarce si ia toate pietrele incercate si aruncate si le pune repede sub sac pentru ca lumina se duce repede... si moare sub greutatea sacului.
Cam asta e cu cheia succesului.
Normal ca cu acel film am luat nota 2 ( din 10) pentru scenariu si am ramas corijent pentru toamna...nu era pe "linie"... dar nici acum o parabola a cheii succesului nu mi se pare departe de acea idee...
#5906 (raspuns la: #5883) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Buna seara,Radu !Cum apreci - de Ingrid la: 03/12/2003 10:04:25
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
Buna seara,Radu !
Cum apreciezi "moartea" lui Alcibiade si "schimbarea" lui de 180 de grade:))) si ce sanse crezi ca va avea in alegerile ce se apropie?
Cum se explica faptul ca are ca si asigurat un procent apreciabil de potentiali alegatori?
Cum te-ai impacat cu cenzura - de Dinu Lazar la: 07/12/2003 10:55:25
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Problema este mai complicata. As reformula intrebarea astfel: cum te impaci cu cenzura, fie ea comunista sau contemporana?
Pentru ca am avut si am de a face cu chestii incredibile.
Cenzura a fost si este o problema pentru oricine vrea sa faca ceva.
Asta oriunde si oricind.
Chiar si cenzura economica; ai face ceva, dar nu ai mijloacele, si asta e cel mai rau lucru dintre toate.
Inainte de 89, sigur, erau niste subiecte interzise, erau tot felul de cretini care isi dadeau cu parerea, ( dar asta gasim si acum) - de in general ti se scirbea sa mai faci ceva ( nu o sa uit niciodata pozele mele rupte si aruncate prin camera de consiliu de un bou, fost director la Agerpres, care acum preda liber si democrat un curs de jurnalism la o universitate particulara) - dar daca erai shmeker si elastic puteai sa o cotesti cumva si sa mai faci, ca fotograf cel putin, si chestii interesante.
Mai tras, mai impins, mai o cafea, mai un kentosan, mai o glumitza, oameni erau si ei, am facut totusi o expozitie cu nuduri la care trimisul de la Consiliul Culturii nu a scos decit o poza din 50 care au ramas, si tot in acele vremuri am publicat si poze cu Noica, si peisaje, si eseuri, si a fost o intreaga pleiada de fotografi care au facut niste fotografii extrem de interesante, departe de linia ideologica a momentului, de la Mihailopol si Edmund Hoffer la Agarici si Emanuel Tinjala sau Armand Rosenthal.
"Faptele vorbeshte", indiferent de ce ar zice oricine acum.
In 1985 am participat la un concurs al companiei Air France si am luat un premiu care a constat in 2 saptamini la Paris, masa casa si masina ca sa fac orice poze as fi vrut; am facut citeva mii de imagini in acele 2 saptamini si am selectat in timp citeva, cu care am luat alte premii, si totul mergea ca o senila cumva. Bun, dar cu mari eforturi, supraomenesti, am facut rost de niste hirtie foto Ilford, care se gasea extrem de greu, si am facut citeva zeci de printuri de calitate, mari, ca sa fac si eu o expozitie la Biblioteca Franceza; era prin `87 cred; am rugat pe mosh Comanescu, secretarul AAF, sa imi faca o trampa sa ma duc la directoarea de atunci a Bibliotecii, ea imi spune ce chestie , ar fi interesant, sa las pozele citeva zile sa se uite. Trec doua saptamini si ma suna cineva de acolo, sa imi spuna ca doamna directoare considera ca imaginile sunt mult prea triste, ca ce am facut nu e un act cultural care sa poata avea ca rezultat o expozitie, ca are chiar dubii daca e un act cultural, si sa iau ambalajul inapoi.
De cenzura, fie ea ideologica, de casta, economica, de grup, de bisericutza, de neam, cine face ceva are parte tot timpul deci.
Asa ca ce sa zic... nu am avut de facut fotografii de muncitori fericiti, nu am facut poze politice, m-am fofilat pe unde am putut si i-am dat tare cu peisajul, fotografia de arhitectura, atit cit s-a putut, fotografia de ambianta, si de obiceiuri populare. Am o lada mare de publicatii de atunci, in care am aparut cu fotografii de care nu imi e rusine si care constituie o parte importanta a portofoliului meu si majoritatea lucrarilor alb negru care se vad pe situl meu sunt atunci facute si multe tot atunci tiparite.
Nu am apucat sa-i fac poze lui Ceausescu si acum mai ca imi pare rau, ca fotograf vorbind; ca fotograf la Femeia, trebuia sa fac o fotografie la Plugusoru` cu copilu` parfumat si Nea Nicu in fata CC a PCR pe 29 decembrie `89 si stiu ca cei din redactie cerusera aprobare sa particip la aceasta circaraie, dar ceasurile istoriei au hotarit altfel, ceea ce nu e rau.
Dar nu am apucat sa-i fac poze nici regelui Mihai, a carui mecanism de relatii cu presa nu a agreeat sa ii fac niste fotografii pentru citeva mari publicatii si agentii, inclusiv franceze, cind a revenit in mod oficial acum doi ani, daca nu ma insel; imi trebuia acreditarea si sprijinul biroului lui de presa sau a cui facea pe atasatul de presa, asa ca au pierdut citeva reportaje interesante, zic eu. Eu personal tot la capitolul cenzura trec asta.
Asa ca povestea cu cenzura e complicata si nu se rezuma la un regim sau la un timp... cine face cite ceva se poate lovi de tot felul de cenzuri oricind.
Nu vreau sa minimalizez chestiile cumplite de dinainte de `89, dar nici sa patesc acum precum un bun prieten, adica sa fiu scriitor in aceste timpuri democrate si libere, sa scriu despre ceva despre care a mai scris un alt cetatzean, si el acolo scriitor, filosof si editor, sa deranjez, adica, si ca la o juma` de an sa scoata secretara editorului filosof o carte despre tortionari ai anilor `50 si sa-l gasesc acolo pe tatal meu, sa aduc probe ca nu a fost asa si sa nu ii pese nimanui. Asa ca... treaba cu cenzura e mai complicata...
La o analiza a amintirilor, cred ca totusi mi s-a intimplat si mie o chestie inainte de `89.
Pe scurt, un student de la Institutul Grigorescu, de la sculptura, a facut o foarte interesanta chestie la Muzeul Satului; parca il chema Popescu, dar nu sunt sigur; a conceput niste mumii de paie, de statura unui om, si le-a pus ca o populatie in diverse locuri, pe prispa, in pat, la poarta; era o instalatie superba si arata extrem de bine, mi se parea un proiect grozav; eu am facut niste fotografii, la rindul lor interesante, si m-am dus cu ele pe unde am putut, ca sa le public; erau diverse suplimente literar artistice, unde se puteau publica fara probleme eseuri.
Era chiar in timpurile cind incepuse sistematizarea de la sate, cu sustinerea din fiecare seara de la Europa Libera si cu tragediile cunoscute.
Bun, am lasat acele poze pe la citeva redactii, un om de cultura de atunci, sotul unei importante personalitati de acum din lumea tevereului, le-a vazut, si a facut un tapaj ingrozitor, s-a dus cu o falca in cer si una in pamint la Consiluil Culturii, ca ce bataie de joc, taranul romani nu e din paie, tovarashi, el nu poate fi din stuf, uite unde mege educatia decadenta, acum, cind suflarea natiei da o noua fatza satului romanesc, bla bla.
Eu nu am patit nimic, dar nu s-a mai publicat nici o poza, si am stat mai pe linga shantz un an doi, si de soarta lui Popescu nu mai stiu nimic.
Acum din pacate, pentru ca timpul are un efect edulcorant, mi se par glumitze momentele cind la Electrecord vedeam fatza pamintie a directorului venit de la Madam Suzi Quatro ( Suzana Gidea) sau de la Dulea ( de unde termenul mai duleaza) care imi respingeau la rind coperti de disc, asta ca e cu ogor de griu si de ce nu e griul strins, asta ca e cu capitze si vede toarashul si intreaba la ce ceapeu nu s-au strins roadele, si aici parca e o cruce in zare si zice toarasha ca nu s-a vegheat la cultura maselor.
Despre imaginea de moda raportata la acele timpuri am mai zis cam cum era.
Asa ca... ar fi multe de zis cu cenzura.
Noroc ca acum cenzura e o amintire tulbure a unor vremi apuse, cum ar putea spune si domnul Ardelean de la EvZ, reporterul proaspat batut saptamina trecuta. Pai?
#6095 (raspuns la: #6089) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
magia Craciunului - de (anonim) la: 09/12/2003 05:12:15
(la: Un Craciun perfect)
e seara

ajun de Craciun

stau cu nasul lipit de geam
in casa arde focul
frig bocna
minus 28 de grade.

privesc cum dispar stelele
din ochii mei
iar nori negrii
imi inspira teama.

liniste.
se aude cantecul padurii
si urletul lupilor infometati.

un pui de urs scormoneste dupa mancare.
as vrea sa-l mangai dar mi-e frica ca mama lui nu va intelege
bunatatea mea
e speriata de om.

puiul, satul, se indeparteaza
si se pierde in maretia padurii.
liniste

primul fulg de zapada
aduce caldura
in sufletul meu
inghetat.

puzderie de fulgi bat molcom in geam
mangaindu-mi sufletul trist.

ninge de o ora
acoperindu-mi sufletul cu caldura zapezii.

liniste.

luna
isi strecoara raze timide
si ma lasa sa vad

magia Craciunului.

Ruga de seara:

Luceafar, prima stea
si unica stea
multumesc pentru lumina ta
si calauzeste-mi pasii.
in padure.
Catalina
ecouri - de (anonim) la: 18/12/2003 03:44:33
(la: Veti vota pe 19 octombrie?)
din EZ online:

Opozitia si societatea civila acuza nereguli si abuzurila votul pentru Legea de modificare a Constitutiei
Asa cum era de asteptat, ieri, premierul Adrian Nastase si presedintele Ion Iliescu au prezentat referendumul pentru noua Constitutie drept un mare succes al PSD. Cei doi au folosit prilejul pentru a acuza de la tribuna opozitia ca a pus bete-n roate votarii, in ciuda faptului ca alianta PNL-PD a sustinut public campania pentru modificarea Legii fundamentale. Chestiunea abuzurilor pe timpul celor doua zile de vot, in special folosirea excesiva a urnelor mobile, a fost trecuta in plan secund de sefii palatelor Victoria si Cotroceni. Nu acelasi lucru au facut asociatiile civice. Pro Democratia si Agentia de Monitorizare a Presei au solicitat Biroului Electoral Central sa adreseze o cerere Curtii Constitutionale privind anularea referendumului, date fiind gravele nereguli constatate in Bucuresti si in mai multe judete din tara. Vizibil marcat de prezenta slaba la urne, Ion Iliescu a rabufnit ieri impotriva celor care au refuzat votul, in special a alegatorilor de la oras. “Orasul, din pacate, duce la o anumita instrainare a individului si la slabirea acestei legaturi cu colectivitatea, cu cetatea”, a spus Ion Iliescu, nu inainte de a multumi votantilor de la sate. Presedintele a lansat, de asemenea, o idee extrem de periculoasa pentru democratia romaneasca: orice scrutin, inclusiv un referendum, sa fie validat indiferent de numarul participantilor la vot. Opozitia a taxat ieri declaratiile sefului statului, acuzind, in acelasi timp, maniera abuziva in care a fost organizat referendumul. Presa internationala a remarcat, la rindul ei, absenteismul de la vot, preluind din cotidienele romanesti semnele de intrebare privind legitimitatea referendumului incheiat pe muchie de cutit weekend-ul trecut. (Laurentiu Ciocazanu)

“O mineriada electorala”

Asociatia Pro Democratia si Agentia de Monitorizare a Presei - Academia Catavencu au trimis, ieri, o sesizare presedintelui Biroului Electoral Central, Constantin Furtuna, in care semnaleaza o serie de nereguli privind organizarea referendumului pentru modificarea Constitutiei. “Referendumul a fost, de fapt, o mineriada electorala”, a declarat ieri directorul Agentiei de Monitorizare a Presei, Mircea Toma. Reprezentantii celor doua organizatii considera ca votul a fost viciat si cer presedintelui BEC sa dispuna masurile necesare pentru pedepsirea celor care se fac vinovati de incalcarea legii. Toma a precizat ca BEC, in baza sesizarilor primite de la cetateni, de la organizatiile reprezentind societatea civila si de la observatorii trimisi de partidele politice, trebuie sa faca o evaluare autentica a rezultatelor votului si sa ceara Curtii Constitutionale anularea referendumului. “Daca nu vor cere ei (BEC - n.r.) o vom cere noi atunci cind vom avea date complete si vom putea evalua la scara nationala neregulile pe care le-am constatat pina acum.” Presedintele Asociatiei Pro Democratia, Cristian Pirvulescu, a mentionat ca cea mai grava ilegalitate consta in incalcarea art. 54 din Legea privind organizarea si desfasurarea referendumului care prevede ca “promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase pentru a determina sa voteze sau nu se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani”. Pirvulescu a dat o serie de exemple: initiativa Regiei Nationale a Padurilor de a acorda, gratuit, lemne pentru foc in comunele cu cea mai mare participare la vot; adoptarea de catre Consiliul Local Bacau a unei hotariri prin care va oferi, prin tombola, 73 de televizoare bacauanilor care s-au prezentat la vot; tombola organizata de Loteria Nationala Romana in Bucuresti si alte asemenea exemple. O alta ilegalitate semnalata de cele doua organizatii se refera la folosirea abuziva a urnelor mobile in Bucuresti si alte localitati, gest care intra in contradictie cu prevederile art. 40 din aceeasi lege, in care se precizeaza ca urnele mobile se pot folosi doar “pentru persoane netransportabile din cauza de boala sau invaliditate”. (Adriana Istodor)

Iliescu, suparat pe oraseni

Presedintele Ion Iliescu a indicat, ieri, ca ar trebui adoptate legi care sa permita validarea alegerilor sau a referendumurilor, indiferent citi cetateni vin la vot. Referindu-se la actualele prevederi care stipuleaza ca, pentru validarea alegerilor sau a referendumurilor, este necesara prezenta la urne a cel putin 50 la suta plus unu din numarul persoanelor cu drept de vot, presedintele a comentat: “De ce? De ce trebuie tara sa cheltuiasca inca o data pentru ca sint unii care n-au aceasta constiinta a datoriei cetatenesti?”. Dupa care seful statului a adaugat: “Cine nu voteaza se cheama ca nici nu mai trebuie sa fie luat in considerare”.
Presedintele a fost de acord cu folosirea urnelor mobile si pentru alte cazuri decit cele prevazute in mod expres de lege (pentru bolnavii nedeplasabili) gasind ca aceasta practica se aseamana cu votul prin corespondenta sau prin mijloace electronice, practicat in alte tari. Presedintele Ion Iliescu i-a laudat, ieri, intr-o declaratie, la Palatul Cotroceni, pe tarani pentru ca s-au dus in numar mare la referendum. Iliescu a precizat ca “este, de fapt, cumsecadenia taranului roman, care ne-a salvat de-a lungul vietii prin echilibrul sau, prin legatura strinsa cu solul tarii si cu interesele de baza. Si este influenta microcolectivitatilor in mediul rural, care-i fac pe oameni sa fie mai echilibrati, mai responsabili cu misiunile lor si cu raspunderile lor civice.
Taranii au dovedit mai multa cumintenie si mai multa receptivitate la aceasta misiune care ne revine.” Presedintele are o parere critica despre mediul urban: “Orasul, din pacate, duce la o anumita instrainare a individului si la slabirea acestei legaturi cu colectivitatea, cu cetatea, in loc sa fie invers: mediul urban si nivelul de cultura sa ridice gradul de angajament si de responsabilitate”.(Cristian Oprea)

Actiunea Populara va sesiza Parchetul General si PPE

“(...) Demisiile ministrilor Puwak, Mihailescu si Beuran reprezinta o incercare a PSD de a crea o perdea de fum pentru ascunderea fraudei care a dus la validarea referendumului pentru Constitutie. Organizarea si desfasurarea referendumului pentru adoptarea Constitutiei a demonstrat inca o data mentalitatea infractionala a PSD, care nu are nici o retinere sa incalce legea atunci cind are probleme. (...) Actiunea Populara va sesiza Parchetul General referitor la fraudarea votului pentru referendum. De asemenea, vom sesiza Partidul Popular European si, prin intermediul acestuia, Parlamentul European despre gravele abuzuri savirsite de PSD in timpul acestui referendum. Solicitam anchetarea, de catre o Comisie parlamentara, a tuturor operatiunilor de organizare si desfasurare ale referendumului.”

URR: “O infringere majora pentru democratie”

“Nu putem ajunge sa votam nici “pentru”, nici “impotriva” atunci cind dreptul cuiva de a nu vota este alienat prin santaj, intimidare si mita sau furt. (...) Acest “succes”, departe de a consfinti integrarea noastra europeana, nu face decit sa dezvaluie lipsa de substanta a democratiei tranzitiei si lipsa de viziune a unei clase politice care crede ca integrarea in rindul democratiilor prospere ale Europei se obtine in 30 de zile de campanie desantata. (...) Nu vrem sa traim intr-o tara in care se infiinteaza “comandamente de criza” si au loc sedinte extraordinare ale guvernului doar pentru ca rezultatele unor alegeri nu sint cele asteptate. Nu credem in aceste dubioase “salvari ale natiunii in numele interesului national” pe care ni le flutura sub ochi, de regula, oameni interesati doar de binele lor personal”.

PRM cere BEC sa nu valideze referendumul

“(...) Partidul Romania Mare solicita presedintelui Romaniei, Ion Iliescu, si primului-ministru, Adrian Nastase, sa renunte la practicile autoritariste, sa recepteze rezervat rezultatele triumfaliste raportate de baronii locali, sa asigure securitatea documentelor justificative ale referendumului si sa impuna un calcul strict al voturilor exprimate, astfel incit sa obtina cifra reala a participarii la vot. (...) Partidul nostru va da publicitatii raportul unei comisii a partidului care centralizeaza rezultatele reale ale referendumului, pe baza proceselor-verbale de la fiecare sectie de vot, pina in acest moment conturindu-se o frauda de cel putin 15 procente. Datorita numarului impresionant de abuzuri comise la nivelul intregii tari, Partidul Romania Mare solicita Biroului Electoral Central sa nu valideze rezultatele acestui referendum.”

“Bucurestenii au pedepsit un sistem profund corupt”

Traian Basescu l-a criticat, ieri, pe Ion I liescu pentru declaratiile sale referitoare la prezenta la vot a locuitorilor Capitalei: “Bucurestenii nu merita certati de reprezentanti ai unui regim profund corupt, ai carui exponenti sint Adrian Nastase si Ion Iliescu”, a spus Basescu. El a protestat fata de impartirea celor 22 de milioane de romani - facuta “de inalti demnitari ai statului - in adevarati romani, cei din mediul rural, si cei mai putin adevarati, in mediul urban”. “Bucurestenii sint mai bine informati. Prin atitudinea lor, ei nu au pedepsit Constitutia, ci au pedepsit un sistem profund corupt, au pedepsit aroganta unei puteri care a ajuns sa-i deranjeze”, a declarat primarul Capitalei. Potrivit lui Basescu, bucurestenii nu au putut fi momiti cu cite un milion de lei pentru ca nu au pamint. (Alina Mihai)

Inghesuiala la predarea sacilor

Sute de reprezentanti ai comisiilor de la sectiile de votare din Bucuresti s-au inghesuit, duminica seara, la Biroul Electoral Municipal (BEM) pentru a preda sacii cu buletinele de vot. “A fost destul de multa lume pentru ca au fost peste o mie de sectii de votare. La inceput a fost mai greu, oamenii, probabil obositi, erau nerabdatori sa termine si s-au inghesuit, dar apoi au inteles care e situatia si a mers mai bine”, ne-a declarat Constantin Carbunaru, reprezentant al BEM. Acesta ne-a explicat ca au fost amenajate sase sali, cite una pe sector, in care au lucrat cite zece persoane, patru pentru primirea sacilor si proceselor-verbale si sase pentru validare. Cu toate acestea, predarea a durat peste patru ore, multi dintre reprezentantii sectiilor ajungind acasa spre dimineata. (I.A.)

Deputat PSD, acuzat de frauda cu urna mobila

Reprezentantii a trei partide de opozitie din Iasi il acuza pe deputatul PSD Cristian Nechifor ca a folosit in mod fraudulos urna mobila, intr-o comuna din judet, pentru a aduna cit mai multe voturi. “Cristian Nechifor a luat urna mobila de la sectia de votare din comuna Voinesti si a plecat in sat, impreuna cu doi membri ai comisiei locale, sa culeaga voturi pe intuneric. Au revenit dupa doua ore cu 200 de buletine, desi in comuna respectiva existau doar trei solicitari pentru urna mobila”, a declarat Constantin Serban, vicepresedinte al PD Iasi si membru in Biroul Electoral Judetean. Reprezentantul PD, impreuna cu cei ai PUR si PRM au depus o contestatie impotriva lui Cristian Nechifor.
Deputatul Cristian Nechifor a negat acuzatiile: “Chiar e o gluma buna. Cum sa iau eu urna, cu atitia oameni in jur. E drept ca am supravegheat procesul de votare in Voinesti, ca reprezentant al parlamentului. Dar, in rest, nu am intervenit”. (Razvan Chiruta)

Batrinii au votat “compensate”

Pe mai multe buletine de vot din Valea Jiului se solicitau medicamente gratuite si compensate. Oficialitatile considera ca cei care au scris sint mai mult ca sigur persoane in virsta, gindindu-se ca in acest mod vor putea sa-si faca publice ofurile. (M.M.)

Vrea sa-si boteze baietelul Referendum

Florentina D., 16 ani, din Slatina, a nascut un baiat chiar in prima zi de referendum. Ca sa nu uite evenimentul, Florentina s-a gindit sa il boteze pe micut Referendum: “Cred ca asa am sa ii dau numele, ca sa fie si el respectat cind o sa fie mare”, ne-a spus proaspata mamica. Ea spera insa ca atunci cind va merge la Starea Civila sa nu intimpine nici o problema. (Petre Cojocaru)

Tirguiala pe cele 10.000 de voturi in plus de la Oradea

Membrii Biroului Electoral de Circumscriptie Bihor au supus la vot, simbata, daca sa recunoasca public sau nu eroarea de calculator care a ridicat cu 10.000 numarul votantilor bihoreni din prima zi a referendumului, a declarat, luni, Ilie Bolojan, reprezentantul PNL in BEJ Bihor. Reprezentantul PNL a precizat ca, in opinia sa, eroarea privind cele 10.000 de voturi ar putea avea doua explicatii: “sau a fost efectiv o greseala, sau s-a primit o dispozitie sa se faca o ajustare la raportare, astfel incit la teleconferinta de duminica a PSD lucrurile sa iasa bine in ceea ce priveste Bihorul”.
Simbata, in numai citeva ore, de la 16.00 la 22.00, procentul bihorenilor prezenti la vot a crescut substantial, de la 6,5 la suta la 21,07 la suta. Una dintre sectiile de votare din Oradea a raportat un numar de 10.109 votanti in loc de 109, citi au fost in realitate. (Mediafax)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:11:18
(la: Romani in strainatate)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pentru anomim la Sat - de (anonim) la: 22/02/2004 03:59:05
(la: Pleznitul peste bot)
Sint complet de acord cu tine ce spui. Sfaturi bune...mai facut sa zimbesc. Nu ma refeream la mine deloc.

Pornisem de la un extract dintr-o carte, 'The Balcan Trilogy',si incercam sa gesesc o cauza/ explicatie sau alta parere.

Cred ca ai citit doar ultimul meu mesaj care de fapt l-am scris ca o completare la cel scris initial.

Pe curind,
Florin si atat
P.S. De unde vine 'Sat' in you nickname, from Saturday or the romanian word 'sat' for village. Eu am asumat ca de la Saturday pentru ca ai folosit S mare. Dumireste-ma

#10259 (raspuns la: #10226) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Satele majoritar româneşti - de Filip Antonio la: 01/03/2004 07:38:36
(la: Care este viitorul Republicii Moldova?)
Am fost anul trecut şi o să mai merg şi anul acesta. Te referi probabil la satele unde comuniştii au primit voturi masiv.
#11003 (raspuns la: #10995) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
In principiu, eu nu gatesc... - de Jimmy_Cecilia la: 09/03/2004 05:18:56
(la: Pentru femei)
In principiu eu nu gatesc, stiu s-o fac, dar gasesc asta ca o obligatie, care-mi rapeste timpul liber..

Am gasit la mine in sat (la 40 km de Nice) un mic restaurant si nu costa prea scump, unde se face bucatarie locala si familiala, doamna tine bar si gateste pentru familia ei, gateste un pic in plus si a amenajat un colt restaurant
pui, iepuri din ferma socrilor, legume la fel, face specialitati locale, taietai, paste, prajituri totul pproaspat, facut de ea, servit foarte copios..
Cand n-am timp sa ma duc, trimit pe cineva sa-mi aduca..
Pentru 15 euro am si pentru seara.. pot sa-mi fac cate un gratar

In week-end, vacante, sarbatori sunt cu sotul--- facem gratare, sau gateste el, marea lui pasiune si e un fin gurmet

Eu fac doar cremesul si clatitele. Din cand in cand galustele de gris pe supa..
Mergem la restaurant, restaurant cu spectacol, des.

Curatenie, spalat geamuri, calcat, etc platesc o bona, cca 14 ore, maximum 20 ore pe saptamana 10 euro de ora + 4,90 euro cotizatii patronale (redus din impozit, impactul real ar veni doar la 7 euro/ora)
Sotul meu la fel, ca el are un cabinet de medic in Italia (desi francez) si fiecare cu casa lui - e ideal -casatorie moderna.. luna de miere continua..
si cand la unul, cand la altul, daca nu amandoi pe vapor.. :)

Prefer sa lucrez mult, cand lucrez aduc in net minimum 150 euro pe ora, cate o data mai mult, iar cand nu lucrez ne odihnim si distram.
In timpul liber prefer gradinaria, florile, asta este mai pasionant ca lucrul casnic..
Cand am invitati, platesc pe cineva sa vina sa gateasca, este foarte usor mai ales de cand legea ne-a dat carnet cu cupoane pentru toate organismele sociale si totul este diminuat de impozite..
de ce sa ma privez atunci???

cred ca totul este o chestie de calcul, in loc sa lucrezi mai putin sau doar 8 ore pe zi, lucrezi mai mult, castigi bani mai multi, ai sa platesti toate ajutoarele casnice, restaurantele si-ti mai raman inca si bani in plus.. :)


#11676 (raspuns la: #11648) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Raspunsuri - de Ly la: 23/03/2004 03:56:33
(la: Cine esti tu, America?)
1. "Indianul dupa 6 ani tot in soc cultural" si "4 ani si tot nu mi-a trecut"

Well, niciodata nu o sa fim intr-u totul americani (sau whatever else) ci doar integrati. E normal pentru o generatie care si-a trait viata adulta in doua tari. Cit despre placut sau nu - presupunem nu. Atunci de ce continuarea presupusului supliciu ? Trebuie sa existe o motivatie, nu ?

Poate o analiza a cauzelor (cu curaj) si a optiunilor ar clarifica ceva.

Indianul ? - ei, indienii sunt putin intr-o situatie aparte. Din 3 motive:

- ei au obiceiul sa stea in comunitatea lor in ceea ce priveste amicitiile,
- sunt in numar destul de mare in US (numai anul trecut au devenit rezidenti permanenti 70,000, dupa statisticile oficiale; comunitatea fiind mare si bogata - dupa statistici la venit per comunitati etnice sunt in primele 3 locuri in US)
- si mare parte dintre ei sunt la categoria minoritate vizibila.

Ceea ce modifica datele problemei referitor la inclinarea lor de a sta conectati in comunitatea lor in SUA si la rezultat. Nu prea ne comparam cu ei. Plus ca nu stiu cit de cinstit a fost indianul tau.

Altfel, in general cind va vine sa idealizati Romania aplicati de exemplu terapia de a citi ziarele din tara. Sunt si pe internet. Precis veti gasi ceva articole - mai ales acum in pre-campanie electorala - care va vor soca.

Daca va face placere - as opposed to your cultural shock in the US - il puteti cota ca ...post-traumatic stres. Se poate sa-l numiti si soc cultural balcano-romanesc.

Se construieste cu cantitati impresionante de coruptie, nesimtire si brutalitate in promovarea in ziare cu mindrie a respectivei coruptii transformate in mare success social, manele, pornografie de joasa speta si impingerea in fata a non valorii. Salata rezultata este ...foarte "apetisanta".

Da exista si cealalta Romanie, cea care a fost intotdeauna acolo indiferent de timpuri dar o sa o auziti timid in presa. Banui ca in general Romania aceea va lipseste.

Oricum luati o gura de realitate romaneasca din cind in cind - asa pentru reasezarea perceptiilor.

Dupa care listati si pacatele adoptivilor.


2. Pentru Ada

Acum tu vrei sa fii taranul roman traind in Franta ?

Apoi taranul roman nu e taranul francez si idea ta despre spiritualitatea taranului roman e ideea promovata in literatura. Adica tu cunosti taranul cel roman din carti si expozitii. Apoi poate iti trebuie o "emigrare" asa de un an intr-un sat romanesc, asa ca sa clarifici cum e si cu cultura ceea si cum e cu spiritualitatea lui Ba Gheorghe. Ceea ce ar fi benefic ca nimeni nu i-a mai luat pulsul de la Marin Preda incoace. (atentie la zavozii scapat din lant in fiecare seara (plus maidanezii locali), la fostul sef de SMA devenit om de afaceri/arendas modern, glodul si gropile strazilor, lipsa de apa etc)

Apoi "pupincuristi disperati sa vina altii sa ne ridice din saracie si sa ne elimine coruptia" - Ada, nu tot romanul e asa, nici intre cei de afara si nici in tara.

"Romania are o cultura trecuta, imbatrinta si nici nu se dau sanse celor care vor sa aduca ceva nou. " - poate cu partea a doua ai dreptate dar nu cu prima. Potentialul si cultura e acolo si daca nu va apare ceva remarcabil de la cei din tara atunci va fi recunoastere afara a cuiva undeva, cindva. Vezi istoria si Brancusi, Eugen Ionesco etc.

ASA ca fata draga ai 25 de ani si e timpul revoltei dar nu al judecatilor definitive.

Incearca sa intelegi si sa te uiti imprejur. Si nu mai crede toate cartile fiction (sunt literatura) sau propaganda - indiferent de unde vine ea.

Altfel nu e nimic rau in a te intoarce acasa daca acolo te simti tu mai bine. Nu ai fi nici prima nici ultima. Am vazut situatii de astea dupa ani de US sau Canada.

Si Franta are si ea lista ei de pacate. (iti asteptam revolta si dezamagirea de data asta cu aditie de cuvinte frantuzesti)












Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...