comentarii

dialog intre copil si un copac


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
*** - de goeteri la: 18/08/2010 21:04:26
(la: Dorință fără temei)
Nu încerc decât să fac o trecere de ștafetă, între ieri, azi și speranța unei râvnite reînvieri, în fața mormântului părinților, într-un închipuit dialog cu copilul... Dialog de emoție, pe care nu-l porți în alte ocazii și în câteva cuvinte.
Așa a ieșit, e prima și trebuie să trăiesc cu ea.
Mulțumiri !
#563712 (raspuns la: #563552) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
maturitate si a fi ca un copil - de desdemona la: 03/05/2005 16:35:19
(la: ...)
Iata parerea mea:
Maturitatea e o calitate care un om poate sa o aiba sau nu, indiferent de varsta fizica pe care o are. Ea presupune atat o parte de experienta cat si o atitudine corecta fata de problemele care apar. Sigur, aici atat experienta cat si corectitudinea sunt discutabile: unele persoane considera corecta o atitudine, altele una opusa. Si unele persoane pot sa traiasca zeci de experiente fara a invata nimic din ele. Intr-un fel, maturitatea unei persoane este ca gustul pe care il are un fruct. Un fruct copt e dulce, aromat, se digereaza usor, el cade din copac. Unul necopt e acru, fara aroma, si poate da dureri de burta. In acelasi copac pot exista unele fructe coapte si foarte bune si altele (de aceeasi varsta) care sunt acre, uscate, sau bolnave. In aceeasi generatie pot exista persoane mature si altele mai putin mature.
Ideea mea despre maturitate nu e deloc incompatibila cu cea de-a fi ca un copil. Exista multe calitati in copii care nu exclud maturitatea. De exemplu spontaneitatea, iubirea si umilinta, capacitatea de-a se bucura usor si de-a fi multumit cu putin. Un ego exacerbat exclude maturitatea, ca si excesul de conditionari mentale. Pe de alta parte, copiii rasfatati manifesta in mod cert simptomele unor persoane imature (si invers). Dar in opinia mea, un om nu este cu adevarat matur decat atunci cand apreciaza calitatile spontaneitatii, umilintei, bucuriei inocente, iubirii mai mult decat ambitia, faima, dominarea altora, faptul de-a avea intotdeauna dreptate.
Sunt eu oare o persoana matura ? Nu pe de-a-ntregul, dar incerc sa ma corectez in aceasta directie. Mai am multe de invatat, si lectia (atunci cand vine) sper sa nu cada in urechi surde.

Desdemona
imi invat copilul romaneste, dar si engleza - de loredana tudor la: 17/11/2005 13:04:49
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
eu ii vorbesc copilului romaneste, in engleza insist doar pe "comenzile" care sunt f utilizate in dialogul de la gradinita, educator/copil (ex: wash your hands, pick it up, go sit down, plese, thank you, we have to share, take turns etc). In casa , eu si sotul meu vorbim, evident, romaneste. Dar il invat cuvinte noi si-n engleza, spunandu-i intotdeauna (si insistand) si pe echivalentul in limba romana. Pt ca e intr-o faza de dezv f puternica a limbajului (are 2 ani si 10 luni), achizitioneaza zilnic cuvinte din limba engleza(de la gradinita si de la emisiunile tv pt copii, pe care i le selectez f atent), asta l-a facut sa renunte la a mai folosi cele cateva cuinte romanesti pe care le stie. Dar intelege cand ii vorbim romaneste si voi gasi si o metoda sa-l motivez/co-interesez sa invete/vorbeasca limba romana.De exemplu, ori de cate ori va face ceva f bun, frumos, il voi lauda in limba romana, toate recompensele i le voi insoti de comentarii in limba romana, tot ceea ce ii voi vorbi de bine, va fi in limba romana, chiar daca asta inseamna ca va trebui sa intensific, pe de alta parte folosirea lb engleze in casa(ca sa aiba efect strategia compensatorie cu limba romana).Sper ca ti-e de folos comm-ule meu, daca nu, e bine fie si numai pt ca mi-ai dat prilejul sa spun si eu 2 vorbe aici:-)
"eu ii vorbesc copilului roma - de Daniel Racovitan la: 17/11/2005 13:13:15
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
"eu ii vorbesc copilului romaneste, in engleza insist doar pe "comenzile" care sunt f utilizate in dialogul de la gradinita, educator/copil (ex: wash your hands, pick it up, go sit down, plese, thank you, we have to share, take turns etc)"

de ce? eu ii dau toate "comnezile" doar in romana si copilul nu are nici un fel de problema, nici acasa nici la gradinita.

cel mai sigur mod de a motiva un copil sa vorbeasca o limba este s-o utilizezi cu el cat mai mult. nici un copil nu va fi motivat sa invete o limba daca nu simte ca ii este utila.

arata-i ca si alti copii vorbesc romaneste (la TVRi de exemplu). arata-i ca exista o cultura in limba romana, da-i sa asculte cantece pentru copii in romaneste, citeste-i povesti in romaneste.

___________________________________________________________________
"aceste cuvinte ne doare" (sic).
#88264 (raspuns la: #88245) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
poveste cu copil - de maria de la medgidia la: 18/11/2005 12:46:43
(la: Autismul)
azi o sa va povestesc despre andrei

andrei, 12 ani, autism sever, poate executa cam toate deprinderile care-i confera autonomie (spalat, toaleta, sireturi, nasturi, mancat, etc), dar are o oarecare stangacie in miscari si o lipsa de precizie (in desenarea formelor, sau in procesul de imitatie)

un copil foarte frumos, ca de altfel, majoritatea copiilor autisti (au trasaturi "armonice", regulate, frumoase, partial si din cauza lipsei de expresivitate faciala, lipsei de mobilitate faciala si corporala)

andrei nu vorbeste decat vreo 20 de cuvinte (mama, tata, da, nu, bine, asa, "coco" - spune asta cand cineva ii este drag)... probabil ca mai multe nu va vorbi niciodata...
desi studiile pe scoarta cerebrala sustin ca invatarea limbajului dupa 12 ani este imposibila, nu ma pot opri sa nu gandesc ca la andrei se va putea... de ce? pentru ca am descoperit ca andrei cunoaste limbajul... si e doar un blocaj de redare/ exprimare a cuvintelor, nu o problema de semnificatie...

iata cum am descoperit...
m-a atras andrei din prima zi cand l-am vazut... roscat, frumos, cu o privire limpede si constienta care se oprea undeva in mine, cauta ceva, si fugea mai departe, in altii...
andrei isi lovea colegii de clasa, oamenii din jur, lovea cu forta si constient de ceea ce face... vedeam pe fatza lui ca nu este, ca la alti copii, tipul acela de lovire pentru a-si "gasi limitele corpului", a sti "pana unde este el in spatiu"...
andrei lovea dintr-o nevoie de atentie... "hei, eu sunt aici!! stii?? eu exist! eu contez! nu ai voie sa treci pe langa mine fara sa observi ca exist!"
o singura fiinta in toata scoala se putea intelege cu andrei... dar persoana aceea nu era in perioada respectiva in oras... andrei era in turmentari interioare chinuitoare... cu corpul tot timpul un arc, alergand, lovind copii, izbind usi, scaune, banci...

nu m-am apropiat eu de el, el m-a ales pe mine... cand s-a uitat in ochii mei prima data, a fost "suflet pe suflet" deodata...
pe vremea aceea nu stiam ca andrei intelege tot ce se intampla, eram eu insami prea "mica" nu de varsta, ci de spirit, ca sa imi dau seama de asta...
eram clueless cu andrei... te simti pierdut in fata unui copil care, la inceputul pubertatii, cu puf de mustata si crescind in barbat, nu vorbeste deloc... si stii ca nu are nici o deficienta de receptie sau emisie a sunetelor...
parea mereu ca vorbele mele nu ajung la el, dar observam ca tonul vocii il relaxa sau agita, ca pe catzei... cu rusine recunosc ca dresaj am incercat sa fac cu andrei... dresaj prin tonul vocii...

foloseam tonul vocii pentru a-l certa sau lauda in diferite contexte, dar mai mult decat pe cuvinte ma bazam pe "melodia" vocii mele, usor soptita, creind o senzatie de intimitate, ceva care era "al lui" si se petrecea doar "pentru el", pentru ca eu intuiam ca are nevoie de "coltul lui", pe care nu il avea fizic, iar eu i-l dadeam sufleteste...

dupa o vreme andrei incepuse sa se raporteze la mine... ma privea fix asteptand o reactie ori de cate ori facea ceva, bun sau rau... eu ii confirmam ca exista, prin reactia mea care demonstra ca "he has made a difference" in our world...
in clasa, eu eram "lumea" pentru andrei, nu profesoara pe care o lovea mereu, sau alti caregivers care nu il puteau stapani cu forta... niciodata n-am folosit forta cu andrei si niciodata nu m-a lovit... o singura data a incercat sa ma impinga, dar cu fermitate si fara afecte negative i-am aratat ca exist si raman pe locul meu...

era o perioada foarte zbuciumata pentru el, culminase cu refuzul de a sta la ore, petrecea timp pe holuri, haladuind fara de sine prin scoala, chinuit interior (simteam eu)...
mai mereu trebuia sa ies din clasa sa-l caut, sa-l aduc... nu-mi iesea partea cu adusul inapoi in clasa, avea o vointa sau o neliniste foarte puternica... de care nu se putea elibera, o purta in el peste tot...

intr-una din zilele in care incercam sa-l aduc pe andrei inapoi in clasa, mi-a venit ideea sa pun in practica o tehnica din hipnoza... nu stiam ce o sa iasa... este vorba despre povestirea simbolica, pentru eliberarea de "incarcaturi" psihice pe care nu poti sa le denumesti...
(de fapt, eu am facut un hibrid intre povestirea simbolica si exercitiile de relaxare pentru intrarea in transa usoara...)
de exemplu, daca o persoana isi descrie greutatile vietii ca si cum ar merge pe drum tragand o ghiulea de picioare, povestirea simbolica va infatisa un om care merge pe drum cu greutati legate de picioare si se elibereaza treptat de ele... daca iti descrie viata ca fiind ceva care ii apasa pe umeri, povestirea va alege un personaj care poarta un sac in spate si treptat ii goleste continutul...
"treptat" este cuvantul-cheie, pentru ca informatiile trebuie sa ajunga in staturile profunde, in inconstient, si sa aiba efecte eliberatoare in timp...
psihologia nu e ceva ermetic, o suma de tehnici si metode ca sa "descifrezi" oamenii... ci inseamna sa gasesti intuitiv felia care i se potriveste fiecaruia ca sa-i alini tensiunea, sa-i faci lui bine, nu sa il dezgolesti pana la cele mai intime secrete ale lui pentru orgoliul propriu...
rolul tau in viata lui e meteoritic, "operezi membrul defect" si pleci, nu te joci de-a reconstrui individul... cu asta nu sunt de acord in psihologia moderna: nu are masura, nu isi stie limitele...

dar, sa revin... l-am luat pe andrei de mana, l-am tras spre mine si am inceput sa-i povestesc ce vedeam pe geam, afara...
"uite, afara e dimineazta, pasarelele canta vesele in copaci, oamenii merg pe strada... unii se duc la servici, altii se intorc de la servici... pamantul respira... respira ca noi si hraneste copacii, plantele, lumea... soarele este pe cer si toata lumea se bucura... oamenii sunt veseli in sufletul lor... merg pe strada... unii se duc la serviciu, altii se intorc de la serviciu...
copiii sunt in clasa... copiii deseneaza copaci... copaci veseli care respira ca si pamantul... soarele ii incalzeste... toata lumea e multumita si merge pe drum... oamenii vin de la servici... sau se duc la servici... fiecare are treaba lui... copiii sunt in clasa si deseneaza... fiecare se bucura de lumea asta frumoasa... plina de soare... pamantul se bucura de soare si respira ca noi... pamantul respira... copacii respira si se incalzesc la soare... noi stam la caldura langa soba... afara totul e bine... fiecare are treaba lui... in clasa copiii sunt linistiti... copiii deseneaza copaci... copacii sunt multumiti pentru ca e soare si e bine... pamantul se bucura... oamenii merg, fiecare la treaba lui... copiii au treaba lor in clasa... toata lumea e multumita... pasarelele canta..."

si tot asa, i-am vorbit lui andrei cu ton egal, repetand cuvintele, totul in jurul ideii de liniste, pace, bucurie calma, multumire a intregii lumi... am simtit la un moment dat, in bratul lui care ma atingea, o decontractie musculara... se relaxase... juma` de ora i-am vorbit primele dati... ma urma linistit in clasa si desenam impreuna pe tabla... ne delimitam teritoriile, andrei invata astfel ca exista si ceilalti, cei din jur...
juma` de ora... apoi din ce in ce mai putin, zilnic... ajunsesem la un sfert de ora, 10 minute cand a trebuit sa intrerup...

imi este atat de dor de andrei... si am aflat ca si lui de mine, un copil care nu vorbeste, acum mai mare decat atunci... a dat de inteles in jurul lui ca-i lipsesc eu...
sunt atat de mica pentru o bucurie atat de mare... pentru ca este o bucurie vie sa existi pentru cineva pentru care lumea e compusa doar din cateva persoane, dintre zecile pe care le intalneste de-a lungul anilor...
eu exist pentru andrei... conducator de popoare sa fi fost, nimic nu insemna... dar o sa-l vad din nou, peste o luna, inainte de Craciun, pe el si pe alti copii de care mi-am legat sufletul...
nu stiu cum va fi... cat ne-am schimbat cu totii... imi e atat de dor de ei... suntem asemenea... spirite vii... nu toti suntem spirite vii in lumea asta... unii sunt "adormiti" intr-un fel, nu stiu cum sa zic... nu sunt "cu totul aici"...

----------------------------------
Counseling pentru cretini: bungee-jumping de la 30 m cu coarda elastica de 60 m.
evreii fac azima de Paşti cu sînge de copil creştin ? - de Muresh la: 05/06/2006 06:32:58
(la: Bunicul Solomon)
Bunicul
Era după război. Veniseră comuniştii şi-i închiseseră bunicului dugheana lui. "Capitalistule, neguţătorule, exploatezi poporul?" Şi numai bine zis şi comisarul, aceaşi persoană care îi luase bunicului plapoma cu 5 ani în urmă, "pt. eroii noştrii de pe front", spusese, îi trântise un pumn zdravăn tarabei bunicului, care, neavînd încotro, se prăbuşise cu mare ruşine în colbul ogrăzii. Bunicul numea şopronul acela "prăvălia". Vindea acolo aţă şi nasturi. "Vindea" vorba vine, că de vîndut vindea bunica. Şopronul acela era, de fapt, un fel de coteţ ceva mai mare de patru metrii pătraţi. Bunicul îl construise din scănduri şi tablă dobăndite la piaţa de vechituri. În spatele şopronului mai făcuse el o masă la care stătea mai tot timpul şi studia din cărtile lui. Chiar şi scrisese căteva comentarii asupra "Cabalei" care fuseseră bine primite de comunitatea evreiască şi de Rabinul Iaşului.
Acum, dacă nu mai avea "prăvălia", bunicul se reprofilase. Învăţase de la cumnatul lui din Huşi meseria de "haham", adică se ocupa cu sacrificarea găinilor. Chestia asta cu sacrificarea mie nu-mi plăcea. După datină evreii n-au voie să consume sînge. Sacrificarea constă în a face o tăietură mică la gîtlejul găinii pt. ca tot sîngele să se scurgă afară. S-o vezi pe găina asta jucînd tontoroiul în colbul ţarcului nu e un spectacol pt. copii mici. Bunicul încerca să mă liniştească spunînd că găina suferă mai puţin decît dacă îi tai capul de tot. Mai tărziu am citit că aşa este. O fi,... aş întreba găina. Apropo, de chestia cu sîngele: pt. a face dispărut tot sîngele, gospodina o mai şi sărează şi o pune la uscat. Jmecherii ăia care susţineau că evreii fac azima de Paşti cu sînge de copil creştin (vezi pînă şi fraţii Grimm), vorbeau prostii.
Şi-i spune într-o bună zi bunicul: "Hai nepoate la un şpaţir la Stefan cel Mare". Îi dau eu mîna ca să nu mă taie fere vreun car cu boi şi hai la şpaţir - plimbare, adică. Şi-l văd pe bunicul îngîndurat şi fără gust de vorbă. Tocmai înfloriseră copacii de tei şi eu aveam ceva nelămuriri pe chestia asta. Şi-l văd pe bunicul că tot aruncă priviri furişe în dreapta şi-n stînga. " Ce e bunicule?", întreb. "Poate dau de ăla care l-a ucis pe tătăne-tu în Pogromul de aici să-l rup. Numai 50 de creminali fac puşcăria. Unde-s toţi ceilalţi?"
Muresh
Omul si copacul(1). - de Areal la: 25/06/2008 15:48:01
(la: POVESTIRI CU TALC)
...Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. . Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie. Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. .Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
#320195 (raspuns la: #320054) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Omul si copacul(3) - de Areal la: 25/06/2008 15:49:15
(la: POVESTIRI CU TALC)
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou. Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”. Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”. Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat. Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj” ...

Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii...IUBIREA ESTE UNIVERSUL...
Copilul crescut doar de mama - de (anonim) la: 30/10/2003 02:06:46
(la: Casatorie sau concubinaj?)
Un copil crescut doar de mama nu cred ca este un handicap pentru copil. Mai mare este handicapul daca copilul creste de ambi parinti intr-un mediu cu certuri, batai si atmosfera incarcata.
Eu imi cresc sigura copilul de la varsta de 6 luni. Acum are 11 ani, este un copil educat cum ar fi face sport, picura mergem impreuna la teatre , concerte si la noi in casa este numai veselie si o atmosfera foarte placuta. Copilul meu este constient ca trebuie sa lupte in viata, sa invete sa demonstreze ca poate si singura. L a scoala la fetita, in casa sunt cam 8 copii din 20 care traiscu numai cu mama, ei discuta foarte mult pe aceasta teme, intre ei prieteniile sunt mai puternice si chiar ii compatimesc pe copii la care tatal lor este un betiv sau un puturos care nu munceste.
#2643 (raspuns la: #2530) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Eu si copilul meu! - de (anonim) la: 30/11/2003 08:40:46
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
Eu:romana,franceza,engleza foarte bine,binisor italiana si greaca,biigui maghiara sh'atat ca nu ma mai credeti daca va spun ca stiu si putina germana cit sa gasesc drumul sau sa nu mor de foame pe strasse cu banii in mina! Sotia:romana,franceza,engleza,italiana,spaniola daca nu perfect..cel putin lipsa citeva virgule pe ici pe colo!
Copilul 2 ani si incepe sa vorbeasca!
Problema:La gradinita e franceza,acasa eu romana,sotia engleza. Cum sa fac sa il inteleg ca el vorbeste limba de bebelusi pe care numai el o intelege aceeasta fiind o amestecatura d tot ce aude de peste tot?
Ajutor!:))
Copilul meu vorbeste si romaneste - de roko la: 30/11/2003 15:51:58
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
Copilul meu vorbeste si romaneste cu toate ca locuim in strainatate.In primul rind copilul vorbeste limba mamei si cum eu sint romanca va dati seama ce limba vorbeste el.
ce-mi place la top 16 - de stanescoo la: 07/12/2003 16:17:02
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
multumim pentru invitatia la top 16 ;)

imi plac copacii iarna, pentru ca e "pictura"

imi place fata in rochie, coborand pe trepte, alaturi de altii ;), pentru bucuria fetei vs mirarea celorlalti

acel individ sarutand mana minerului, pentru ca reflecta, dupa parerea mea, imaginea unei generatii mintite...

cea din neverending story, pentru ca spune totul atat de simplu si clar ;)

cat despre cea cu gangul acela cu trepte, care urca spre stanga sus, pasarea in zbor e reala? si, in aceasta ordine de idei, cat photoshop e in imaginile dvs? care e parerea dvs fata de alterarea/modificarea/completarea fotografiilor pe calculator? marturisesc ca m-a suprins glen allison, in interviul dvs, cand a militat pentru "dramatizarea" unui apus banal prin adaugarea de elemente din alte imaginia (pasari, barci, etc). Fotografia geniala (acea fotografie dupa care alearga unii o viata), se poate ajusta cu calculatorul sau trebuie sa fie "genuine"?

si imi mai place mult cea cu cei 3 batrani pe banca, pentru expresivitate si pentru faptul ca sunt pe diagonala de coborare.

cu multumiri pentru dialogul de aici
#6102 (raspuns la: #6095) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Unicatul - de relu la: 11/12/2003 23:22:49
(la: Despre fotografie)
Mai e un aspect care nu s-a abordat inca. Faptul ca odata ce s-a facut o poza pe hirtie, este unica, si are o calitate fizica, reala, ceea ce noua, oamenilor ne place. De exemplu multi fotografi celebri au cerut ca negativele lor sa fie distruse dupa ce ei mor. Cu aparatele digitale raspindirea (copierea) unei fotografii e mult mai usoara, care parca o face de mai putina valoare. Si aspectul fizic, tangibil a disparut. Vezi, cind te uiti la un film pe care e imprimata bunica sa zicem, sau mama, sau copilul, atunci stii ca acel film a fost acolo, martor, fizic, in aparat, in fata subiectului. Acel film a fost prezent in acel an, cind s-a imprimat fotografia, iti amintesti unde l-ai cumparat, cit a costat poate, cu cine ai fost... ne leaga cumva intr-un mod mai real de acea memorie care e fotografia. Asta mi-a adus aminte de o poezie ce-am citit-o ieri pe metrou in Toronto (din cind in cind pun poezii in loc de reclame): poezia este despre facutul gemului, ceva de genul: de ne chinuim sa facem gem? ca e mai ieftin sa-l cumparam. De ne chinuim, si ne taiem la degete, si cadem din copac, samd. Pentru ca o sa tinem minte cum l-am facut, si cum am cules fructele, si cu cine am fost, si dulcele gust de pe degete... e o experienta de viata complexa. Pe cind cumparatul de la magazin, desfacerea borcanului, si mincatul, e o experienta triviala. Dintr-o data, fotografia digitala o sa fie ca gemul la borcan din magazin. Dar e inevitabil.

Din pacate, filmul o sa devina un lux al unor amatori si profesionisti care inteleg unicatul acestui mediu. Mie cel putin, o sa-mi faca intotdeauna placare sa-mi iau aparatul meu mecanic, fara baterii, sa invirt obiectivul, sa aud acel 'click' metalic cind apas pe buton. Dar fiecare cu musca lui pe palarie. Deja Kodak a anuntat ca nu o sa mai puna bani in cercetari de imbunatatirea filmului. Publicul dicteaza ce se fabrica in mod major, prin puterea sa de a cumpara. Si publicul vrea comfort in primul rind. Fotografia digitala are locul ei, si tot asa cea pe film. Nu e gresit sa folosesti nici una pentru arte sau amintiri -- depinde ce vrei sa obtii.
Numai bine,
-Relu
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
diaspora - de (anonim) la: 07/01/2004 04:51:03
(la: Cum va simtiti cand va intoarceti in Romania ?)
traiesc de mult departe de Romania,dar cred ca tara in care copilaresti ramine in suflet; prima carte, parcul,copacii, piinea calda
da,mi-era mai frig si eram copil,nu stateam la cozi dar....din cind in cind dau o fuga sa-mi cumpar carti iar cum vine iarna imi cinta Alifantis
Dagoste cu sila nu se poate, mon cher - de david la: 05/02/2004 11:46:05
(la: Cum va simtiti cand va intoarceti in Romania ?)
Daniel,

Inteleg ca acasa nu mai iti este Romania. Cand ajungi acolo te simti "foarte inconfortabil". Explici si de ce: spagi, veceuri care put, chelneri obraznici, taximetristi marlani, hahalerismul general. Asta este. Nu-i nici o drama. Inteleg ca "supravietuiesti" fara probleme mai ales ca avionul aterizeaza finalmente pe pista de la CDG...

Ce nu inteleg?
1.Candva, odata, pentru tine "acasa" era Romania (din moment ce acum nu "mai" iti este). Sunt curios sa aflu cum erau veceurile, chelnerii, taximetristii pe vremea aia si daca acestea sunt lucrurile care pe atunci iti dadeau sentimentul de acasa.
2.Te cred cand spui ca Franta a devenit "acasa" pentru tine. (Cum as putea sa te contrazic?) Ma indoiesc, insa, ca situatia din Ro (oricat de mizerabila ar fi) esta cea care te face sa simti astfel. Am auzit ca sunt veceuri curate, chelneri si taximetristi corecti si prin alte parti (sa zicem Norvegia) dar tu doar in Franta te simti acasa, nu? Bref, sentimentul tau de acasa in Franta n-are a face cu situatia din Romania. Alte mecanisme sufletesti sunt la mijloc, nu crezi?
3.Iei in discutie notiunea de acasa si nu spui nimic de casa (cea in care te "vezi" copil fiind), familie, prieteni, chipuri cunoscute si necunoscute, sarbatori, copaci, strazi, mare, munte, muzici...Nu crezi ca puse in cumpana cantaresc mult mai mult decat hibele unei societati.
4.Poti sa ne spui de ce mergi "de 1-2 ori pe an" in Romania? Trebuie ca este o situatie nefericita sa fii nevoit sa mergi destul de des intr-o tara (straina) in care sa te simti foarte inconfortabil si abia sa astepti sa te intorci acasa.

Numai bine
#8949 (raspuns la: #2264) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
oana - de (anonim) la: 11/02/2004 03:35:11
(la: Si daca...)
poate gandesti ca esti"practic", deci ineresant si primesti ovatii pt ce ai scis.nu tre sa stai o viata cu ochii in soare,doar...priveste din cand in cand si partea frumoasa a vietii.asta poate fi si o raza de soare,si un copac aparent neinteresant...si un copil ce rade sincer...orice iti poate umple sufletul de frumos.sa traiesti in viata asta doar cu gandul la cum ce va trebui sa faci maine...e trist...fiecare isi alege modul lui de viata,isi gaseste singur poarta de scapare din viata asta plafonata.cred ca nu ai inteles mare lucru din ce zice pisicuta..poate nici eu...
#9411 (raspuns la: #9077) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Anonima mesaj 8252, din Toronto... - de Jimmy_Cecilia la: 17/02/2004 13:42:18
(la: De ce ati ales sa emigrati?)
Incerc sa-mi potolesc vocabularul, dar un mesaj cum asta.. si fara alte comentarii..
Anonimo din Toronto, zi multam c-ai fost gazduita la "ochi" doua saptamani si n-ai dormit pe strada.
Dar ce? Vroiai mura in gura?
Ai bratzele rupte? ("le bras cassés"), ia-te de mânuta si du-te si lucreaza ca muncitoare, ca asta o sa gasesti ca lucru...asta in primul timp, in loc de a te plange... sau lenea te impiedica?
auzi, matematiciana-informatica.. ce mare brânza.. in occident si copiii de 7 ani stiu sa manipuleze mai bine un computer decat cei din RO..
Sa te fi informat inainte, ce se cauta, informaticiana cum esti, sunt atatea situri , mai era si Consulatul canadian, sa-i fi intrebat..

Sa fi disparut cainii in Canada? Covrigi or mai fi iei, dar cum nu-s mai cainii sa-i transporte, trebuie sa te misti un pic sa-i cauti...
Anonimo, sunt dura, dar nu meriti sansa de a fi in Canada..

Stii tu ce-am lucrat cand am ajuns eu in FR?
Aveam 2 diplome chimist si inginer geo-petrolier..amandoua recunoscute.. nu cunosteam limba, doar latina, engleza, româna si araba (ca rusa..)
6 luni am facut ore de menaj la negru, dar menaj care francezele refuzau sa-l faca, apoi desen industrial, traducator tehnic si abia dupa un an am gasit post de inginer in industrie, subplatita in plus..
si cum legislatia s-a schimbat intre timp si ori faceam facultatea de farmacie (lucrand in acelasi timp) ori pierdeam serviciul (ca trebuia o diploma de farmacien mai nou pt a fi responsabil de fabricatie in industria materiilor prime farmaceutice) si am facut-o, si cu un copil mic de un an, si tocmai ma separasem de sotzul francez)...
chiar daca dormeam 3 ore pe noapte si nu mai tineam aproape pe picioare, noroc ca aveam vitaminele gratuite de la serviciu..
Sa ma plang, dar n-aveam timp nici sa mai stiu cum ma chiama...

Nu stii sansa pe care o ai, nu stii s-o apreciezi, du-te in Romania, intoarce-te imediat si lasa locul in Toronto altui emigrant care il va merita..

Si sa-ti mai spun altceva...
Am intalnit saptamana trecuta la Nice doi romani
Aveam un apartament in centru Nice, pe care l-am vandut. Era mobilat cu mobile de epoca, Regenta styl Rocaille, le-am vandut la un anticar, ca unde stau este mobilat, iar alt apartament la Nice este si el mobilat..

Sunt mobile in lemn masif, scultate in lungimea trunchiului de copac, chiar desfacute cantaresc greu, cand le-am adus au trebuit 3 oameni sa ridice numai frontonul dulapului..

Vine deci tehnicianul, el doar montaj si demontaj, si doi tineri firavi.., incep sa le spun ca le trebuie mai multi oameni la transportat...
Uimirea, tinereii le iau toate piesele si le transporta.
Vine unul si-mi zice in romaneste "vorbiti româneste, ca numele vi-i român?"
Erau 2 români de pe langa Hunedoara, baieti cu scoala, cu diplome, lucrau la negru de vreo 2 ani, dar ce mai lucrau, ce vointa sa lucreze!
6 ore nu s-au oprit.. unde a trebuit la inceput 4 barbati francezi, ei doi au facut totul, in timp record si fara o zgarietura... si erau 4 etage fara ascensor ca e interzis la mutare si nici nu intrau...
si etaje de cladire burgheza, unul inalt de 4 metrii, cam cum 6 etaje obisnuite.
Au dormit la inceput pe strada, au mancat la supa populara...
anticarul francez, imi spunea ca atunci cand trebuie oameni cu cinste maxima si sunt lucruri de pretz, pe ei ii ia, ca vor fi angajati legal
Tot anticarul zicea : "daca toti francezii ar fi muncitori si cinstiti ca românii..."
Astia da, romani, ne fac cinste! Iti dau chef sa-i ajuti, sa faci ceva pt ei, sa le gasesti de lucru pentru week-end, sau in zilele cand nu lucreaza (lucreaza cu anticarul 3 zile pe saptamana doar) si am s-o fac, ca merita...
unul avea nevasta si copil in Romania, lasati acolo, se duc in fiecare 3 luni, acum ii duce anticarul cu camionul, ca a fost convins sa caute mobile si sa cumpere si in Romania
Anticarul a fost in familiile lor in tara, o rupea un pic in romaneste... amandoi isi construiesc casa in Romania...
Astia doi merita occidentul si ne fac cinste..
Curios ca sunt dati de exemplu pt cinstea si munca lor.. de ce oare?
Dar tu anonimo?
Eu eram doar un copil inainte - de dan_mc la: 08/03/2004 00:17:15
(la: Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?)
Eu eram doar un copil inainte de 1989, asa ca nu as putea face o analiza obiectiva acelor vremuri, insa imi aduc aminte cu placere de doua lucruri (desi s-ar putea ca acestea sa fie putin distorsionate):
1. Oamenii erau mult mai zambitori, mai lipsiti de griji. Duminicile strandurile si parcurile erau pline de oameni; muntele si litoralul erau pline de romani care isi puteau permite un concediu. Azi, daca te uiti la lumea care trece pe langa tine observi multi oameni incruntati si ma trist este ca vezi foarte multi tineri incruntati.
2. In vizitele, excursiile care le faceam prin tara, orasele erau mult mai curate si existau chiar flori plantate prin parcuri si zonele verzi. Astazi acestea au disparut cu desavarsire, putand a mai fi gasite in fata primariilor si prin parcurile de langa acestea. Daca cumva te-ai indepartat de centru... risti sa fi ingropat in gunoaie. Nu cred ca inainte romanul ar fi fost mai bine educat din punct de vedere ecologic, dar nu existau flacoane PET si resturi de ambalaje din plastic care sa domneasca pretutindeni... macar existau toalete publice care functionau la un pret accesibil tuturor.
Din fericire, un copil nu est - de Radu63 la: 24/03/2004 08:43:38
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
Din fericire, un copil nu este un recipient care, odata umplut, refuza ulterioare adugiri raspunzind cu datul pe afara a continutului. In acest sens consider ca tot ce stim, ca parintzi, ca tot ce simtzim, ca oameni, se poate da mai departe copiilor. Nu indesa, ci oferi. In cazul particular al limbii romane, cunoasterea ei ushureaza intzelegerea altor limbi, fiind ea un incredibil cocktail, si deschide mintea, precum orice alta limba. In ceea ce ne priveste (cuplu ro - ro), a insista putin in privintza invatzatului limbii materne a sfirsit prin a ne penaliza, fiind acum obligatzi sa recurgem la engleza pentru a discuta argumente pe care fetitza noastra, nascuta in occident in urma cu 10 ani, nu trebuie sa le capteze :) Asta ca sa nu mai vorbim de o sumedenie de carti din biblioteca pe care sper sa le poata aborda intr-o zi, de comunicarea cu bunicii din Romania care ne viziteaza regulat, de prietenii romani cu care vorbim doar romaneste, etc. Fara a recurge la ore dedicate limbii, fara carti de gramatica, dar mentzionind in raspunsul la fiecare intrebare "ce inseamna cuvintul X" (X fiind in italiana) ca in romaneste X se spune Y, in franceza Z s.a.m.d., ceva se zideste, zi cu zi.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...