comentarii

dialog ultima zi din viata unei frunze


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
ultima zi...? - de aiyana la: 26/04/2006 19:41:32
(la: Ultima zi din viatza....)
M-am intrebat de multe ori cum ar fi daca as muri maine. Si ciudat, nu m-am intrebat intr-un moment de depresie sau de negativism, din contra intr-un moment de liniste, impacare poate chiar fericire de o anumita intensitate. De fapt, daca ma gandesc bine nici macar nu m-am intrebat ci mi-am spus ca as putea muri in acel moment fara sa am regrete. Cred ca singuratatea, greutatile, apasarile, nu fac decat sa ne provoace sa traim. Depasirea lor este cea care ne face sa radem, sa ne simtim stapani peste noi sau peste lumea noastra, sa ne credem macar, fericiti.
Si totusi, ce as face azi daca as muri maine...? Iertare as cere probabil la toti cei pe care i-am cunoscut, mai mult sau mai putin. Macar o data tot am gresit fiecaruia, imbratisari...cat de multe, iar de iertat n-as avea pe cine sa iert pt ca i-am iertat deja pe toti. Supararea nu tine la mine, iert, dar nu uit.
Ce imi imaginez eu mai des decat ultima zi din viata mea, este ultima zi din viata altor persoane, pe care am trait-o, pe care nu o mai pot schimba dar pe care as vrea sa o traiesc altfel. Si ma amagesc singura...poate poate intr-o buna zi nu voi mai stii cum am trait-o cu adevarat si singurul adevar va fi al meu. Nu spun ca e corect dar nici ca va fi asa...cine stie cum si ce va fi...?


.......
''Ne nastem goi, uzi si flamanzi, apoi lucrurile incep sa se inrautateasca.''
''Omul e singurul animal care roseste, sau singurul care e nevoit sa o faca''
Fiecare zi e un dar de la Dumnezeu, - de (anonim) la: 12/02/2005 04:46:03
(la: Carti ce ne-au marcat existenta)
Draga mea, viata nu e alceva decat ceea ce vrei tu sa fie. Nu te impiedica de micile dezamagiri care ti se ivesc in cale, exploteaza fiecare posiblilitate, inconjoarate de oameni pozitivi care te inspira, odihnestete, exerseaza, citeste, reflecteaza. Bucurate de fiecare zi, ca si cum ar fi ultima zi din viata ta. Viata e scurta -pretuieste fiecare secunda a ei!
#36097 (raspuns la: #32803) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ultima luna de viata - de IVANA la: 18/02/2005 14:15:53
(la: Ultima luna din viata)
Nu stiu ce as putea face in acea ultima luna de viata ,pentru ca ma gandesc ca poate sunt tintuita la pat si sunt foarte slabita .Poate ca as dori sa mai vad odata toate rudele si prietenii mai apropiati , apoi as dori sa mai vad odata filmele mele preferate ,as dori mai vad un rasarit si apus de soare la mare , de asemenea sa mai respir odata aerul curat de munte (binenteles ajutata la deplasare) . Cred ca as dori sa mai mananc ciocolata si inghetata si sa miros un trandafir.
Dar mai bine sa fim sanatosi si sa nu ne gandim cum ar fi daca ...?
Este putin morbid sa te gandesti la asa ceva.
Moartea face parte din viata ,dar nu dorim sa vizualizam ultima luna din viata noastra.
cea mai frumoasa zi din viata mea - de oanalaur la: 25/09/2005 07:18:47
(la: Banc: doi mosi pe o banca...)
concurs international de creatie pe vremea lui ceausescu pe tema cea mai frumoasa zi din viata mea. se anunta premiul III care se acorda britanicului john smith, se citesc cateva randuri din compunere: "era o superba zi de vara, nu mai ploua asa de mult, stateam la gura focului pentru ca totusi era destul de frig, cand bate cineva la usa. ma ridic, deschid, era un valet cu o scrisoare in mana: sir, maine sunteti invitat la dineu la regina. a fost cea mai frumoasa zi din viata mea."
premiul II se acorda americanului john johnson, sa ascultam cateva randuri din compunerea lui:"era o zi superba de vara eram la picnic cu familia, ne imbuibam cu hot dogi si coca cola, cand se apropie doi domni cu un plic in mana: hi, john. maine esti invitat cu familia sa iei masa cu presedintele. a fost cea mai frumoasa zi din viata mea."
premiul I se acorda romanului ion ionescu, sa-i citim compunerea:"era o zi cumplita de toamna, eram cu totii acasa, cu ligheane in maini incercand sa oprim plaia care curgea prin tavan, nu era lumina si caldura, cand deodata bate cineva la usa. ma uit pe vizor, doi domni imbracati in costume, in spatele lor doi militieni, in spatele lor doi caini polititisti. intreb:
-cine-i?
-militia. aici locuieste vasile vasilescu?
-nu. aici sta ion ionescu.
a fost cea mai frumoasa zi din viata mea.
ultima zi? - de Cri Cri la: 20/04/2006 07:10:09
(la: Ultima zi din viatza....)
Pentru mine fiecare zi e ultima zi... Incerc sa nu-mi las datorii neplatite (a nu se citi razbunare sau asa ceva!). Incerc sa las pe toata lumea sa stie exact ce simt si cer iertare chiar cand nu mi se pare ca eu am gresit... pentru neintelegeri, pentru necomunicare, pentru... Si iert, chiar daca mai doare inca; imi apas si imi inghesui in mine "glanda cu venin" si sper in fiecare clipa ca s-a atrofiat de tot si nu voi mai simti niciodata amar.
Nu maine... cred ca pot muri acum. Ar fi un moment bun. Sunt si prea singura, si prea lipsita de sentimente si dorinte... si nu mai astept nimic.
Gaudeamus - ultima zi - de Andrei Birsan la: 27/11/2006 19:21:32
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Gaudeamus - ultima zi, ultima clipa
http://www.fotohobby.ro/g.htm
#160017 (raspuns la: #159934) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ultima zi la mare pe anul acesta - de zaraza sc la: 27/03/2014 11:53:20
(la: Cu bicicleta pe Drumul Mătăsii)
http://www.diaconescuradu.com/ultima-zi-la-mare-pe-anul-acesta

"Dimineata ne trezim tarziu si profit de internet pentru a urca inca un calup de poze pe Picassa, dupa care din strangem totul in coburi si ne urnim de data acesta in fomatie de 3 pe drumul catre Hopa. Astazi pedalez primii 40 de kilometrii impreuna cu Jan si Irina pana in Suermene unde ii asteapta urmatoarea gazda, iar dupa despartire sper sa prind acceleratul de vant de la ora 12:00.

In ultimele zile pedalate pe malul marii am avut in general parte de vant bun si in dupa-amiaza aceasta se anunta un mic uragan benefic ce vine din pacate la pachet si cu destul de multa ploaie. Asta e, tinand cont ca vreau sa se termine odata kilometrii plictisitori de pe malul marii prefer sa ma ud astazi si sa incerc sa gasesc un hotel ieftin pe langa Hopa.
[...]
A doua zi vine momentul sa ma despart de mare, cum altfel decat cu o urcare de 1000 de metri diferenta de nivel ce incepe fix de pe malul marii, din Hopa. Partea buna e ca am scapat de traficul principal si desi mai sunt masini ce trec din cand in cand, nu se compara cu traficul ultimelor 2 zile petrecute pe malul marii. Si intr-un fel prefer muntii cu tot cu urcari si coborari si mai putini kilometri pe zi plictiselii de pe drumurile drepte. Aici ai mere, o urmatoare serpentina, un loc bun pentru poza, o scurta coborare care sa-ti puna zambetul pe buze si poate cel mai important, ai tot timpul o priveliste care se schimba. Muchii, drumul, varfuri, rauri toate sunt elemente ce se combina in nenumarate moduri.

In principiu ar trebui sa urc de la 0 la 2000 de metri pana la nivelul la care se gaseste podisul din partea estica a Turciei, nu inainte de a trece de un pas de 2600 de metri. Dar pana acolo e cale lunga si trebuie sa trec prima data de Arvin cu cele 2 baraje ce au fost sapate in inima muntelui. Prima noapte ma prinde fix pe malul primului baraj, cu varfuri acoperite de zapada in jur si cu un peisaj care imi aminteste de Elvetia, doar cu moschei in loc de biserici in fiecare satuc.

Muntii astia arata extrem de spectaculos, si de-abia astept sa mai castig in inaltime sa vad cum arata de sus."

Multe poze faine... am ales cu greu pe aceasta. ;) Pentru peisaje panoramice sau detalii din natura accesati linkul de mai sus. :)
Pedaland catre Ararat si ultima zi a trepiedului - de zaraza sc la: 03/04/2014 12:08:13
(la: Cu bicicleta pe Drumul Mătăsii)
http://www.diaconescuradu.com/pedaland-catre-ararat-si-ultima-zi-trepiedului

"Din Digor incepe si vantul din fata cu care m-am luptat cu o zi inainte, astfel incat kilometrii se scurg intr-un ritm anemic pe alternanta deal – vale ce urmeaza de aici incolo. In schimb Araratul se vede absolut genial in departare si devine parca din ce in ce mai mare pe masura ce trec kilometrii, pana cand intr-o curba asezata extrem de fotogenic deasupra unui canion ma opresc sa fac o poza cu trepiedul.

Doar ca trepiedul ia-l de unde nu-i, si dupa scurtul moment de soc si de realizare ca probabil a cazut de pe bicicleta din cauza drumului bombardat incep sa-mi fac calcule in minte unde poate sa fie. In momentul in care mergi pe bicicleta cel mai greu lucru e sa te intorci, mai ales atunci cand ai de urcat. Macar vantul bate din spate la intoarcere si uitandu-ma peste poze imi dau seama care a fost ultimul loc in care l-am avut.
[...]
Si toate astea imi treceau prin minde in vreme ce orice piatra mai neagra imi dadea impresia ca e trepiedul cazut, dar pana la urma, ajuns pana la locul ultimei poze nu a fost sa fie si pornesc pentru a treia oara pe aceasi bucata de drum. 30 de kilometri adaugati in plus, sperantele de a ajunge in Igdir complet scufundate si moralul cam la pamant din cauza problemei nou aparute. Si e pacat pentru ca lumina apusului e absolut superba, Araratul arata genial in departare si momentul in care soarele se duce dupa linia orizontului se potriveste cu momentul in care trec peste albia larga a unuia dintre putine rauri din zona, ce curge printr-o vale ce arata mult prea tare.

Macar seara e salvata de gasirea unui hotel cu internet in Tuzlunga, si de un dus cald dupa aproape 5 zile de pedalat."

Ultima zi in Turcia - inconjurand Araratul - de zaraza sc la: 03/04/2014 12:24:52
(la: Cu bicicleta pe Drumul Mătăsii)
http://www.diaconescuradu.com/ultima-zi-turcia-inconjurand-araratul

"Dupa un somn bun a mai crescut moralul dupa ziua de ieri, cand am reusit sa pierd trepiedul si cum astazi e din nou o zi cu soare, si cum primii 40 de kilometri pana in Igdir sunt in coborare, totul e din nou roz, iar Araratul capata proportii masive pe masura ce ma apropii pe el.

Arata cu atat mai interesant cu cat spre nord, la poalele lui, e o imensa campie plata situata pe undeva pe la 1000 de metri iar varful se ridica inca 4000 de metri direct deasupra ei. Iar jos in campie e deja primavara, eu pedalez in tricou si toti pomii fructiferi sunt infloriti si verdele crud a inceput sa-si faca aparatia si pe aici. Iar in fundal, tot timpul e masivul Ararat.
[...]
In Dogubayazid in schimb am marea suprindere sa gasesc un magazin care are si trepiede in timp ce ma plimb pe aleea principala pentru a gasi un mic restaurand in care sa cheltuiesc restul de lire pe care il mai am. Si astfel ca dau fuga pana la gazda, iau aparatul, vad daca trepiedul poate sa-l tina si asa rezolv temporar si problema cu un alt trepied mai mic, mai fragil, mai usor dar si mai ieftin. O sa vad in Teheran daca gasesc ceva mai ok.

Maine ar trebui sa fac trecerea in Iran."

#651578 (raspuns la: #651577) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Satul Kang si o ultima zi petrecuta la Mashhad - de zaraza sc la: 12/05/2014 12:42:30
(la: Cu bicicleta pe Drumul Mătăsii)
http://www.diaconescuradu.com/satul-kang-si-o-ultima-zi-petrecuta-mashhad

"[...] Revenind acum la ultima zi petrecuta in Mashhad in asteptarea datei de intrare in Turkmenistan, am zis ca doua zile petrecute fara bicicleta sunt prea mult si e timpul sa fac ceva miscare, astfel incat, la recomandarea gazdei hostelului la care am stat m-am indreptat catre un mic satuc aflat la 35 de kilometri de Mashhad.

Iar ziua de azi e un exemplu foarte bun a randurilor de mai sus, si incepe cu partea negativa, respectiv cu traficul infernal de vineri. Vineri e zi libera in Iran, astfel incat tot orasul pare sa se buluceasca cu catel cu purcel spre dealurile din nordul orasului. Pe de alta parte e relativ normal sa profite de o zi cu vreme buna, caci intr-o luna va deveni mult prea cald pentru astfel de activitati in mijlocul zilei.

Dar totusi sunt atat de multe masini, incat ti se taie orice chef de pedalat, cel putin pana cand intru pe drumul principal care urca catre micul satuc. Pe aici e mai bine, chiar daca momentele de linisite sunt la fel ca in tot Iran-ul extrem de rare. Drumul urca pe firul unei vai pe care sunt amenajate o multime de locuri de picnic, una din indeletnicirile preferate ale iranienilor.

Si fix cand incepeam sa fiu din nou revoltat pe trafic caci drumul pe firul vaii se ingustase destul de mult, apare din spate un grup de biciclisti din Mashhad, destul de nebuni de fel, cu care povestesc vrute si nevrute intr-o engleza de balta pana cand ajungem in Kang. Aici oamenii ma cheama la ceai si facem schimb de experiente aratand poze pe telefoane mobile. Imi place ca pozele vorbesc de la sine si am o parte din pozele alese din ultimele luni pe telefonul mobil si mi se pare ca spun destul de bine povestea calatoriei.

Dupa despartirea de grupul de ciclisti mai hoinaresc putin pe stradutele din jurul satului, prin livezi inflorite incercand sa gasesc un drumeag care sa ma scoata un pic mai sus, dar aparent acesta e cam greu de gasit. Satul in sine arata extrem de interesant, ridicat pe coasta unui deal abrupt casele par sa fie ridicate literalmente una peste alta.[...]"

Image and video hosting by TinyPic
Ultima zi in Tadjikistan si inca doua pasuri de 4300 de metri - de zaraza sc la: 20/06/2014 21:25:55
(la: Cu bicicleta pe Drumul Mătăsii)
http://www.diaconescuradu.com/ultima-zi-tadjikistan-si-inca-2-pasuri-de-4300-de-metri

"[...]Dupa granita urmeaza 20 de kilometri pana la granita din partea Kyrgyza, 20 de kilometri ce sunt oficial in Kyrgystan si ce ar trebui sa fie in coborare. In curand ajungem in pas si aici dau si de una din statuile cu caprele de munte din Tadjikistan. Cea mai mare statuie am ratat-o atunci cand am luat-o pe Wakhan, dar de data statuia cu caproiul nu mai scapa si chiar daca lumina nu e cea mai potrivita e un bun prilej de poze.

Peisajul se schimb radical imediat cum trecem pasul si in loc de nisip si pietris dam de noroi si de iarba amestecata cu zapada. Totul e mult mai verde pe partea asta a muntelui iar in departare se vede Varful Lenin, primul varful de peste 7000 de metri pe care il intalnesc pe traseul de bicicleta. In schimb e prea tarziu ca sa trecem si granita kyrgyza astfel incat ne alegem un loc de cort si petrecem o noapte ca imigranti ilegali in Kyrgystan si speram ca maine sa nu fie nicio problema la vama.

Locul de cort a fost in schimb unul din cele mai faine din ultima vreme cu varful Lenin ridicandu-se 3500 de metri deasupra noastra in fundal."

Image and video hosting by TinyPic
Dupa cum bine stiti nu exista - de cora s la: 03/08/2004 16:34:07
(la: Pedeapsa capitala sau inchisoare pe viata?)
Dupa cum bine stiti nu exista bine absolut si nici rau absolut, fiecare caz trebuie analizat separat, iar concluzia mea este ca nu ar trebui sa existe pedepsa cu moartea. De ce?
Pentru ca, asa cum spunea cineva cu ce am fi mai buni decat criminalii?
Pentru ca, fie ca ne place sau nu, dar si ei sunt oameni si au anumite drepturi?
Pentru ca unii dintre ei sufera de boli psihice.
Am citit intr-o carte despre ceea ce se intampla cu organismul uman atunci cand este supus diferitelor pedepse mortale. Spre exemplu, in cazul scaunului electric s-a intamplat de multe ori sa nu treaca destul curent si mai intai le-a cazut carnea de pe oase si apoi au murit. Cum puteti sa fiti de acord cu asa ceva? Si poate acel om nici nu a fost vinovat.
Cititi "Ultima zi din viata unui condamnat la moarte" de Victor Hugo (titlul cartii are mai multe traduceri, dar esenta e aceeasi) si mai vorbim. Ok?
muribundul - de anisia la: 20/10/2004 21:02:15
(la: Visele nu se risipesc, dar nici nu zboara daca nu le dai aripi..)
negociaza cu moartea pentru inca o zi de viata...

tu ai asa de mult adevar in aceasta propozitie Myosotis! eu cred ca muribundul implora moartea pentru inca o zi de viata, poate chiar si pentru inca o ora de viata.

tu m-ai pus pe ginduri...si ma gindesc daca as primi acum vestea ca as fi muribunda...ce as face mai intai si mai intai? daca as mai avea doar o singura zi de trait ?

e trist acest gind , dar si necesar. eu cred ca acea ultima zi mi-as dori sa fie ziua in care ma indragostesc si simt si eu ce inseamna iubirea. eu nu am fost niciodata indragostita caci lumea sta departe de mine pentru ca eu sint mai altfel. multa lume crede ca sint ciudata.

eu in ultima zi din viata mea as vrea sa simt si eu cum este cind esti indragostita.

crezi ca gresesc Myosotis?

*****************************
Sa nu uitam de cei mai tristi ca noi!
vita brevis est.. - de Paggy la: 14/07/2005 12:50:02
(la: ULTIMA PERIOADA A VIETII)
Nu conteaza deloc cati ani traiesti;40 de ani sau 90 sunt oricum prea putini ca sa poata face diferenta...prea putini continua sa "traiasca" in memoria colectiva dupa moarte, si asta nu se datoreaza duratei existentei lor ci a rezultatelor obtinute.......o viata inutila este o moarte timpurie.
Sa stii ca esti pe moarte, si ca mai ai cateva zile/saptamani/luni e cel mai rau lucru posibil; orice activitate ai mai desfasura ar parea fortzata, artificiala, la fel ca atitudinea tuturor celor care iti cunosc situatia... practic ultimele zile sunt pierdute, ultima zi de viata in adevaratul sens al cuvantului e cea in care aflii cat mai ai de trait....trist.
#59527 (raspuns la: #59072) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
o curiozitate fireasca...pt varsta mea - de ana maria a la: 25/05/2006 21:01:35
(la: Voi ce visati noaptea?)
"da e frumos sa visezi pentru ca e taramul in care toti putem sa fim ce nu suntem, sa avem ce nu avem, sa fim unde nu putem ajunge , sa fim cu cine nu putem fi...."
Ce ai fi vrut sa fii si nu esti? Ce ai fi vrut sa ai si nu ai? Unde ai fi vrut sa ajungi si nu poti? Cu cine ai fi vrut sa fii si nu esti?
Domnule sarsilovici dak asta ar fi ultima zi din viata ta...ce ai face?
#124010 (raspuns la: #122548) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
pentru For ever - de casandra_radu la: 07/09/2006 16:26:13
(la: Daca ...)
1. M-as lua pe mine insami.
2. O biblioteca mare mare plina de carti.
3. Ceva de scris.
Vita de zi cu zi nu este banala.
Daca as sti ca maine e ultima zi din viata mea as face exact ce fac acuma. As scrie pentru cafenea. Apoi as pleca spre casa, sa ma destind, sa savurez un suc cu gheata, eventual imi fac o omleta cu mozarella, ma uit la tv, poate vorbesc cu o prietena sau cu mama la telefon, inchei seara cu meditatie si un pui de somn sanatos.
Nu stiu daca ar fi multe persoane carora sa le para rau. Sper ca nu.
Daca as muri nu cred ca mi-ar mai parea rau de nimic. Eventual...mi-ar parea rau daca mi-ar fi frica in fata mortii. Si tot acesta ar fi singurul regret...daca mi-ar fi frica in fata mortii, daca nu as putea sa imi traiesc moartea asa cum mi-am trait si viata. Din plin.
Pai daca nu meriti de ce esti trista? Fiecare are viata pe care o merita.
daca as sti ca maine este ult - de onutza la: 17/09/2006 16:18:12
(la: Daca ...)
daca as sti ca maine este ultima zi din viata mea, ei bine, mi-ar fi teama:(. probabil ca oricat as incerca sa ma bucur din plin de ultima zi, mi-ar fi teama...
trei lucruri pe care le-as lua cu mine: fratii karamazov,bijou, motanul meu(desi nu-i lucru:)) si muzica.



---------------------------------------------------------------------
timpul nu le rezolva pe toate
*** - de Abecedar la: 22/03/2009 16:50:51
(la: Idei pentru o lume mai buna!)
45. Sa zambim cu ingaduinta si mila cand citim comentariile lui picky. Si confele domniei sale, acelea care sunt...
46. Sa nu permitem niciodata ca marlania sa ne atinga!
47. Sa traim ca si cand azi ar fi ultima zi de viata.
#419476 (raspuns la: #419161) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Prima zi din viata unui film - de Dinu Lazar la: 02/03/2005 22:47:09
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Azi a fost prima zi si ultima de pregatire a unui nou film romanesc; vineri incep filmarile; nu stiu titlul dar a fost o dixtractie maxima, lumea s-a pupat si a probat costume, stari si nervi, asa cum reiese de la www.fotografu.ro/filmu
In mod normal presa trebuia sa se buluceasca, sa se calce pe picioare, dar li se rupe, ce mai conteaza cultura la noi.
Noroc ca au fost alti iubitori de imagine, poate mai adevarati, sa memorizeze ziua pe cartele si sa isi aduca aminte cind or fi batrinei ce bine s-au dixtrat.
#37970 (raspuns la: #37911) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...