din plastic

Interesant linkul pe care l-ai scris, desi nu pot sa imi dau cu parerea despre valoare si originalitate in arta plastica. Important este, LMC, ca se face arta in continuare....mai bine sau mai prost, asta mai putin conteaza.
E bine cand se creeaza grupuri, e bine cand apar polemici, critici, toate astea pun bazele evolutiei.
Nu stiu exact situatia plasticienilor din Romania, dar in cazul scriitorimii se simte deja un altceva....simt o miscare noua cum rasufla aproape

"metafora "MUIE" - care in contextul dat are, oricum, sens strict figurativ - imi exprim regretul ca, pe moment nu am gasit in vocabularul decent nici un echivalent care sa exprime atit de plastic sentimentul meu de desconsideratie fata de incalificabilul gest al generalului Mohammed Ibrahim Omar al-Muslit."

Ce numesti tu metafora,un limbaj de periferie?

De altfel recunosti lipsa altor termeni din ingustul vocabular...ce il practici.

Cand asemenea expresie o numesti "plastic"...ceva trebuie sa iti dea de gandit...esti totusi pe un forum...nu in lumea gandurilor tale.

ce precizezi:
"In ce priveste felul meu de gindire... ma simt foarte confortabil cu el, indiferent daca altii il aproba sau nu..."

O asemenea gandire te califica deja...

dupa "parerea mea" kitsch inseamna a incadra "Gioconda" intr-o rama de plastic aurit incastrat cu diamante (veritabile):), adica a estompa/anula valoarea unui obiect prin "infrumusetarea" lui, oricat de putin necesara ar fi.

"by the time you read THIS, you've already read it"

Copiii au plasticitate cerebrala, sint in etapa in care isi construiesc si stabilesc circuite, sinapse etc. care odata formate e mai greu sa le desfaci. Asa imi explic eu de ce copiii pot invata una sau mai multe limbi confundindu-se cu nativii tarii respective in timp ce la adulti e mai greu dar nu imposibil. Eu am auzit de persoane ambitioase care au studiat cu logopezi pentru a vorbi fara accent, si chiar si asa a fost greu.

Sint locuri in lume unde e mai bine sa nu se stie ca esti roman pentru ca esti imediat considerat delicvent. Deci pierderea accentului ar fi foarte importanta in astfel de cazuri. In regiunile cosmopolite nu conteaza prea tare daca ai sau nu accent. Oricum se pare ca majoritatea avem instinctul de a cauta originea unei persoane atunci cind simtim ceva "diferit" in legatura cu ea. Asa ca majoritatea avem tendinta in astfel de situatii sa intrebam " De unde esti?" Pe multi romani ii supara intrebarea dar adevarul este ca e ceva firesc.

Imi amintesc acum de filmul Man on the Moon cu Jim Carrey, in care facea rolul lui Andy Kaufman. Cind l-a intrebat Shapiro de unde era (din cauza puternicului accent rusesc pe care si-l compusese), el a raspuns "Din Caspiar". Intrigat Shapiro il intreaba unde e asta la care el raspunde "In Marea Caspica, era o insula. S-a scufundat". :)

Omiprezentul plastic,da ai dreptate ,are toate "calitatile necesare timpului in care traim " .In ce o priveste pe Lia , continua sa -i scrii ,o ve-i regasi candva ,daca nu in ''prezentul" acesta ,intr-unul viitor .Totul este sa fii pregatit ,sa o recunosti .

plastică şi sensibilă. şi, dacă am uitat cumva să credem, ne aduce aminte. mulţumesc. sărbători fericite.

aleena, iti ofer o cutie de tabla din 1936 contra indieni si cowboys din plastic... in ideea ca ai asa ceva :-) pentru ca asta colectionez eu.

In mare ai dreptate si cam acelesi sentimente si trairi am avut si eu.
Dar afirmatia "Franta, Germania, Italia mi se par inapoiate" ma duce cu gindul la aroganta americanilor care cred ca sunt buricul pamintului. Un artist plastic american spunea, intr-un interviu, ca n-are ce invata de la cultura europeana. Poate americanul de rind, consumator de hamburgeri, cartofi prajiti si bere pe canapea la televizor, a fost manipulat, ca si bizonul roman si invatat ca el este cel mai viteaz si mai drept, cel mai omenos si primitor si, foarte important: cel mai destept. Chiar ieri am vazut pe un canal franco-german un documentar despre CIA, in care jurnalisti, dar mai ales fost angajati si directori ai pravaliei respective povesteau citeva episoade interesante din istoria patriei lor, capitolele: Cuba, Kennedy, Chile, Guatemala, Vietnam, Coreea si pina la razboaiele inutile din zilele noastre, care culmineaza cu timpenia numita Iraq. Iar desertul a fost relatarea evenimentului "11 septembrie", care n-a fost evitat, in ciuda faptului ca CIA avea destule informatii despre ceea ce se va intimpla. Iar familia Bush a avut pina in preajma acelei zile afaceri cu familia lui Osama Bin Laden.
E bine ca esti fericit ca traiesti in America, ca consideri Europa inapoiata. Ignoranta nu doare.
Dar oricum e mai bine ca in Romania. As fi curios sa stiu ce ti se pare asa de formidabil in State, in comparatie cu Elvetia, sa zicem. Am inteles ca-ti place ca America e mai intinsa ca suprafata, dar pina la urma, cea mai mare parte a timpului ti-o petreci tot intre serviciu si casa, caci nu zburzi zilnic intre Alaska si Florida.

Buna Ingrid, ma bucur sa te-aud

eruditia e ceva ce nu ma caracterizeaza;cu meseria mea, traiesc mai mult printre "fiare"( desi mai nou plasticul e la moda si nu mai scap de el)

ce pun aici sint articole ce le gasesc in net. De cind sint "pe-aici" totul are o alta valoare. Povestea asta cu istoria romanilor nu-mi mai da pace; e ca o revelatie. ma bucur ptr. orice e nou si doamne ajuta- avem internet!

Exista cercetari americane care spun ca cu 7000 de ani inainte de hristos in zona marii negre a fost acel potop care a ramas in memoria lumii( prin invadarea marii negre de mediterana; aasta se stia deja)Arca lui Noe e tot in zona nu?

PS m-as bucura ptr. orice info

Fotografia digitala a inlocuit de fapt fotografia clasica pe film. Aparate digitale, tehnologii, metode, accesorii, apar zilnic - pe film nimic; Kodak, Agfa, Polaroid, sunt nume ale trecutului, nu mai exista (Polaroid) sau nu mai produc aproape nimic argentic.
Cu un aparat de 2 MP se pot face poze bune 13x18 cm, cu un 5 MP imagini superbe 30x40 cm.
Deci se poate spune ca filmul e mort in coteatza.
Dar, nu e decit inlocuirea tocului cu stiloul. E o tehnologie. Fotografii bune se fac numai cu bune cunostinte de plastica, estetica, compozitie... de fapt nimic nu se schimba, numai tehnologia.

Chestia cu talentul e o intrebare capcana.
Pentru un fotograf comercial, talent inseamna sa convingi clientul ca orice rahat e de calitate si se potriveste scopului urmarit; sa faci cit mai mult cit mai ieftin si sa ai abilitati de comunicatie si de marketing, sa scoti banul din piatra seaca. Din pacate, conteaza mai mult sa stii sa vinzi sau cum sa vinzi, decit ce stii sa faci in imagine sau sa arati cit de bun fotograf esti - asta e valabil deseori si in fotografia artistica, faci o bauta sau o discutie cointeresata cu cineva care sa-ti faca niste prefetze si gata albumul, gata expozitia.
De prea putine ori simpla calitate a artei sau a imaginii unui fotograf se pune in balanta cind se discuta de talentul lui; mai trebuie si noroc si abilitati financiare si sociale si tot asa.
Si de obicei daca ai tras niste expozitii si niste albume lumea zice ca esti talentat, nimeni nu se intreaba daca esti si bun... asta e treaba cu talentul.

Trei calitati indispensabile unui artist fotograf... nu stiu care ar fi, dar ca sa reusesti pe bune in bransa trebuie sa ai noroc, sa faci bani sau sa ai bani ca sa fai fata tuturor imenselor cheltuieli, si sa cunosti bine arta vizuala in general si sa te preocupe cultura plastica, ce s-a facut, ce se face, care e trendul, sa stii unde esti in ce se face, dar mai ales sa ai puterea sa creezi si facind abstractie de orice, inclusiv de cele amintite aici. Cam asa stau lucrurile cu cele trei calitati care sunt poate citeva zeci sau numai una, cea din final...

Sublim, vulgar, desuet, granite. Si aici ar fi de discutat.
Exista cam 3 categorii mari de arta fotografica; exista fotografia clasica, de sorginte editoriala poate, cu compozitie, stil, istorie, (poate si viitor), cea promovata de marile scoli ale secolului 20 - americana, frantuzeasca, ruseasca .
Exista apoi fotografia academica, salonarda, practicata de milioane de amatori si profesionisti care participa la saloanele de fotografie si incearca sa se exprime dupa alte reguli decit imaginea de sorginte editoriala anterioara.
Si in final, exista fotografia grafica, instalationista, modernista; faci o poza, o rupi, o mizgalesti, o refotografiezi, si iacata marea opera; sau faci poze rupinduti-se de compozitie, sau de reguli de perspectiva, sau cu subiecte considerate de obicei tabu, sau fara naratiune in cadru, care e pentru babalici, si gata expozitia.
BIneinteles ca adeptii acestor scoli se ciomagesc si se scandalizeaza cind se aduce vorba de celelalte curente; e ca treaba cu insula lui Guliver si ele doua popoare care se razboiau de generatii pe motiv ca oul fiert trebuie spart ba la capatul ascutit, ba la capatul rotund.
Asa e si in fotografie.
Cunoscind aceste notiuni sumare, e simplu de dedus ca ce e vulgar si desuet pentru unii e sfint pentru altii, si ce e de bun simt pentru altii e scandalos pentru cealalta tabara. Arta e arta... ce ziceau ziarele cind au aparut Impresionistii, acel grup vulgar de inculti care nu stiu culoare? Nimic nu-i nou sub soare.

As incepe cu o butada aici.

Daca persoana e din Ro, oricine aici e fotograf de la nastere; ne pricepem de minune la mai multe lucruri care incep cu f, de la femei la fotbal si (deci...) filosofie, si pina la film si fotografie.

Bun, lasind gluma la o parte, privind cu o luciditate trista, cred ca momentul constientizarii, momentul de baza, e mult mai timpuriu la noi, decit in parti ale lumii unde exista o oarecare cultura plastica sau fotografica cu care trebuie sa te compari si in care trebuie sa e inscrii; sunt si locuri unde cultura e maxima si iti trebuie zeci de ani ca sa devii fotograf... asta in principiu.

Ar mai fi o idee de precizat aici... cine poate, face ceva; cine nu poate face, conduce; cine nu poate nici sa conduca, devine profesor.

Daca ne uitam cine sunt profesori de fotografie la numeroasele facultati, institute si locashuri de invatzamint mai mult sau mai putin superior unde se preda fotografia - ma rog, nu la ei ca persoana, ci la opera lor- daca ne uitam la cartile, albumele si articolele scrise de profesorii de fotografie, sau macar la siturile lor de imagine, ( eu nu am dat de astfel de lucruri, desigur... daca stie cineva sa-mi spuna si mie...) - ei bine, intelegem ca totusi, fotograful aici nu prea devine fotograf adevarat, pentru ca numai o diploma nu iti da si arta sau meseria necesara, care trebuie invatate de la cineva o data si o data. La Conservator sunt profesori de pian care sa nu fi cintat la Ateneu? Nu prea as crede.

Ar fi multe de zis aici. Daca facem o simpla comparatie a revistelor romanesti ilustrate lunare si a suratelor lor din editiile internationale - cum arata imaginea, iluminarea, cadrul, atmosfera, starea - ei bine, cu mici exceptii, numarabile pe degetele de la o mina, iar s-ar putea sa vedem ca fotograful devine de fapt fotograf cu timpul, si anume cu ala care va veni... desi de obicei el stie si crede ca e si acum asa ceva.

Discutia poate continua la nesfirsit... personal cred ca devii fotograf ( si poate e valabil intru orice devenire) atunci cind faci fotografie pentru a te bucura pe tine insuti si pentru a cauta intr-un fel specific o cale de a te exprima sau de a iti exprima o parte a ta altfel de nebanuit si imposibil de vazut in alt mod, si cind nu iti (mai) pasa de ce spun sau cred ceilalti... atunci cind mergi pe drumul tau si faci imagine numai asa cum crezi si cum simti... atunci deci cred ca fotograful poate incepe sa stie ca devine fotograf.

A fost o personalitate charismatica cum nu intilnesti in viata decit daca ai mare noroc.
Anul 1986 cind am stat citeva zile de iarna in preajma domnului Noica la Paltinis a fost un an greu, din multe puncte de vedere. Incepuse sa se stringa shurubul in toate cele, eu aveam un Trabant si benzina era pe cartela, dar nu se gasea nici asa, am strins doua luni benzina ca sa ajungem la Paltinis, Victor Botez, care mi-a mijlocit aceste imagini, si cu mine. La Paltinis nimic nu era incalzit, lumina se stingea la fiecare 2 ore cam o jumatate de ora... in camera lui Noica erau 4-5 grade, chiuveta inghetza dimineata, el minca din niste pungi de plastic niste chestii incerte si reci aduse hat, din coltul celelalt al statiunii, de la cantina hotelului, care hotel nu avea nici ala incalzire.
Eu eram extrem de emotionat si ce pot spune precis e ca eram si extrem de complexat si sigur, el avea o personalitate charismatica si o inteligenta si o memorie cum nu am mai vazut - ca aparitie si ca prezenta mi s-a parut coplesitor. Ca admirator care a trecut pe acolo sunt absolut convins ca i-am lasat o impresie deplorabila, de bifat pe lista cu "si altii", peste toate cele aveam si un sentiment de teama difuza, dar totusi au fost facute citeva imagini importante, zic eu, de care acum iata, se bucura cel putin o editura care face bani buni cu ele.
Ar fi multe de spus si de povestit, si mult mi-ar place o data sa ascult benzile cu vizita mea acolo, pentru ca in `92 sau `93 am aflat ca erau microfoane si totul se inregistra de Securitate si toata corespondenta era oprita sau/si controlata. Eu i-am trimis imaginile facute cu el dar nu mi-a raspuns niciodata, nu stiu nici macar daca le-a vazut sau daca da, daca i-au placut sau nu.
Pentru mine acea intilnire a fost importanta, de abia de atunci am constientizat importanta si complexitatea portretului in fotografie, si reponsabilitatea imaginii. Fotografiile realizate arata frinturi din exact ce am vazut, nu stiu daca am surprins eul dinauntru dar cite ceva din ce se vede poate da..., plansa pe care scria, taiata rotund la o parte ca o viola, cartile de pe pat, din pat, de sub pat, chiuveta cu apa la rezervor si galeata cu zoaie de dedesupt( deci nu era nici apa curenta nici caldura si deseori nici curent electric...), cele trei haine si doua jersee, pipa, termometrul si borcanul cu flori uscate si cartea lui Eminescu de pe masa, imaginile de pestera neolitica de pe peretele de la intrare, poate si ceva din starile si intrebarile lui, masuta cu pastile si lanterna de la capul patului, ochelarii cu un bratz lipit cu scoci... imagini frinte si poate neesentiale ale unei minti sclipitoare, unul dintre marile suflete ale neamului, un ascet bogat cu un spirit urias...

Scrie la Pateric:

“Spunea un batrân ca era un frate care traia în liniste si tacere în chilia lui, si se zabovea pururea citind Sfintele Scripturi, patericele si vietile sfintilor parinti, si asa a petrecut douazeci de ani.
Dupa aceea, într-una din zile, i-a venit o umilinta si un gând ca sa iasa si sa mearga în pustie, sa petreaca în liniste fara de gâlceava, precum au petrecut si sfintii parinti cei de demult. Si asa a iesit din chilia sa si a plecat sa mearga în pustie.
Mergând spre pustie, l-a întâlnit avva Isac, care l-a întrebat, zicând: unde mergi, fiule?
Fratele i-a raspuns: douazeci de ani sunt de când pururea citesc Sfintele Scripturi, vietile si învataturile sfintilor parinti, iar acum vreau sa merg sa încep si cu lucrul, poruncile si învataturile pe care le-am citit.”

Dar, mergatorii in gipane si mertzane din viloaiele de azi nu citesc Patericul... tare sunt curios ce spune de aceste timpuri domnul Constantin Noica, de acolo de sus...

Il intrebam pe bunicul meu ce meserie au avut cei mai batrini din familie pe care i-a cunoscut; firul se rupe undeva dincolo de 1800... dar toti au fost tzarani din sudul Moldovei, cu ogoare mici pe care era cite o fintina cu cumpana si cite un nuc mare... poate de aici o chemare genetica pentru acei copaci singurateci; poate si altele sa fie resorturile ascunse... oricum eu nu am constientizat decit la armata ( am facut o armata relativ grea, pentru un dandy de Cishmigiu... la pifani la Vinju Mare, cu masca pe figura si marsuri de 40Km si stat in si sapat la shantzuri) - deci nu am constientizat decit atunci mirosul reavan al pamintului, ceatza de dimineatza si importanta pe care o au in viata citeva momente de liniste induse de un copac pe care te sprijini.
Cam tot in acele vremuri - erau anii `70 - am vazut un film polonez care m-a impresionat foarte tare; se numea "Iubire" si nu mai tin minte din pacate regizorul; eroul principal se cauta pe sine si a avut puterea sa faca acest lucru construindu-si citeva traiectorii diferite; a incercat sa se faca preot, dar de la A la Z, a incercat sa se faca alpinist, a incercat sa gaseasca raspunsul si in alte moduri, dar nu a gasit acest raspuns - dar a tot incercat.
Eu sunt mai fericit, caut numai in imagine - sau mai nefericit poate - si nu cred ca as putea sa ma vad ca sau intr-o imagine si nici nu stiu care imagine e mai aproape de ce ar trebui sa fie raportata la cunostintele si sentimentele mele din acea clipa - si nu stiu nici macar ce anume ar trebui sa fac.
Cautarea in sine e poate un balsam, poti sa iti zici ca ai alergat, nu ai luat medalia dar continui sa alergi pentru ca asa s-a nimerit sa te prinda bagheta celui de sus si de atunci tot alergi.
Imi este clar ca pentru ca sa faci o imagine buna trebuie sa cunosti daca nu vietile pictorilor si ale fotografilor pe dinafara macar foarte multa plastica, compozitie, culoare, tehnica, si ca in momentul in care faci fotografia trebuie sa ai puterea ca ceea ce stii sa transformi intr-un limbaj cit mai simplu, in simple verbe, adjective si substantive, si sa iti scrii propria poezie complicata folosind acel limbaj simplu.
In alta ordine de idei la mine imaginea devine, se transforma, prea deseori e o distanta mare intre ce memoreaza compact flash-ul la fotografiat si ce se poate vedea pe monitor dupa ce imaginea a fost editata in mai multe reprize.
Dar cred ca in timp se poate construi o amprenta, un stil, si acel stil unitar este esenta lucrarii fiecaruia, este ceea ce ramine, este deseori ca umbra unei scari cu un om pe un zid ars, asa cum am vazut intr-o imagine facuta de un fotograf de razboi american la Hirosima cu ceea ce ramine din noi dupa bomba atomica.
Suma tuturor imaginilor vazute, banuite si realizate, se transforma mereu in alambicul complicat al uitarii si al devenirii si da senzatia si speranta ca miine in sfirsit, sau cindva, voi face acea poza minunata in care as putea sa fiu. Dar cred ca mai am de sapat; si mai trebuie timp, har, noroc si chef. Grea combinatie...

Ce se intimpla... nu exista fotografie artistica.
Asa cum exista regnul vegetal si cel animal, exista fotografie, balet, sculptura... etc.
Dar nu exista sculptura artistica sau muzica artistica.
Exista fotografie pur si simplu.
In cadrul genului, exista desigur nenumarate subspecii, ramuri, canale infundate, animale disparute si evolutii ciudate.
Cum am mai spus pe undeva pe aici, sunt mai multe curente dominante in fotografie si cei din fiecare barca se lupta continuu cu ceilalti, asa a fost si asa va fi mereu, asa e in fiecare arta.

Problema esentiala e a limbajului. Si la modernisti, si la impresionisti, si la clasici, si in fotografia de toate soiurile, un artist pentru a se exprima trebuie sa foloseasca cit de cit parti din limbajul plastic; dar a folosi compozitie, perspectiva, a sti regulile culorilor sau numarul de aur, nu inseamna si a avea vreo tangentza cu clasicul.

Cum ziceam, ar exista azi fotografia editorialista de factura clasica, gen Brassai sau Bresson sau Capa, apoi ar fi fotografia academica de salon, unde gasim si genul promovat de AFIAP, pe muchie de cutzit de multe ori cu kitsch-ul, si ar mai fi fotografia grafica,
experimentala, insalationista...

Fiecare adept al acestor curente crede ca ce fac ceilalti e rahat si se lupta sa demonstreze si sa arate viabilitatea drumului sau. E normal.

Deci nu putem asimila clasicul modernului pentru ca aparent nimic nu e clasic si, pe de alta parte, ce e modern e neclar mereu...

Ne-fiind scolit in arta, eu am descoperi pre-rafaelitii din intimplare acum citiva ani, si este curentul meu preferat in pictura. Cel mai mult imi plac picturiile:

Mariana in the Moated Grange
The Bridesmaid
The Blind Girl
Ophelia

de John Everett Millais, care se pot gasi usor la http://www.preraphaelites.com/paintings.asp (Apropo Daniel, ar fi fost fain sa putem sa adaugam imagini la mesaje, dar cred ca cenzura ar fi un cosmar.)

Dupa cum am spus deja, ne-avind sub centura un curs de apreciere a artei, eu ma supun simtului propriu aestetic. Daca-mi place, imi place. Si pre-rafaelitii imi plac in general. Dar tot asa imi place si Michelangelo. In schimb, ma uit la Picasso si inteleg ce spun altii ca este un geniu in pictura, dar nu-l inteleg in mod profund. Citeodata mi se pare ca inteleg o pictura de-a lui, altadata mi se pare ca-mi place, dar nu sint sigur. De exemplu ma uit la Guernica si imediat recunosc calitatea si geniul din aceasta pictura, dar nu pot sa verbalizez amanunte despre valoarea ei. Apoi am citit un articol intr-o revista specializata in arte si subiecte umaniste, care a aparut print anii 60-70 (Horizon) tiparita undeva in Ohio cred, si se mai gaseste in anticariate -- o revista de calitate ceva de speriat. In orice caz, acest articol era despre Picasso, si parte din articol era o analiza a picturii Guernica. Simbolismul explicat de articol era mult mai aprofundat decit eu am fost in stare sa produc. Dupa ce am citit articolul, bineinteles ca aprecierea picturii de catre mine s-a schimbat. Dar altfel...? Cubismul se pare ca ar trebui sa vina cu un "manual de folosire."

Orice opera de arta de ceva valoare (dupa parerea mea) este un vehicol pentru doua lucruri (sau numai unul citeodata): 1) mesaj 2) frumusete. Mesajul e o idee sau idei, de obicei spun ceva important despre conditia umana (in general sau despre tine insuti, cind o privesti). Frumusetea este pur si simplu frumusete. Picturile pre-rafaelite de mai sus ma atrag pentru frumusetea lor in primul rind, si numai in al doilea rind pentru ideile pe care vor sa le spuna. Cred ca Picasso e invers; ideile sint mult mai puternice, si aestetica visuala vine mai la urma.

N-avem pe nimeni pe aici care le are cu artele plastice sa ne explice mai mult care e ce e?

-Relu

Ce pot spune sigur este ca lupii tineri exista. Din pacate nu pot da nume, dar este normal sa existe citeva generatii care sa faca imagini remarcabile sau macar interesante.
O vizionare a siturilor de fotografie din Ro ne arata ca exista lucrari extrem de interesante si traiectorii artistice neasteptate. Poate un critic de arta sau cineva cu mari cunostinte plastice si fotografice sa stabileasca niste elemente muzeografice, curente, apartenentze, interferentze...
Pe de alta parte, fotografia este un magnet urias si foarte multi vin si putini ramin.
Acum exact 10 ani o firma care importa aparate Canon a facut niste demonstatii si workshop-uri in Bucuresti si a chemat fotografii mai rasariti din Bucuresti sau potentialii cumparatori; recunosc cu smerenie ca dintr-o sala de 100 de fotografi daca cunosteam 5-6. Ma uit la fotografiile realizate atunci si ma gindesc ca vreo 15 poate au ramas in bransha...
La fel acum, la o lansare Olympus; nu cunosteam nici trei sferturi din cei prezenti acolo. Deci multi se ocupa o vreme de fotografie si cind vremea trece, gata... ori rezultatele se vad de abia dupa 10, 20 de ani de meserie...
Fotografii romani - cu exceptia celor de presa, care se mai intilnesc citiva la o berica in fiecare saptamina - nu au un club unde sa vina sa isi arate pozele, sau nu simt nevoia de comunicare, nu imi dau seama...prezenta lor pe liste de discutii sau forumuri e ca si nula.
Nu se cunosc unii cu altii decit ca eventual concurenti la vreun bugetzel si atit.
Cred ca unii din cei care expun azi ca anonimi pe siturile gen www.badorgood.com - dar mai sunt citeva - pot sa poarte cu brio titulatura de lupi tineri si sigur ca in viitor vor fi buni si mari fotografi, daca vor rezista, daca vor munci, daca vor invatza limbaj plastic, daca vor avea energie, daca vor avea noroc si daca si daca...
Pe de alta parte, la capitolul portofolii de imagine pe Internet, lupii tineri, ca si cei mai batrini, in ansamblu, inca mai lucreaza... poate vom vedea si asa ceva cit mai curind... fata de macar tarile din jur , comparind numarul de fotografi de acolo si numarul de fotografi romani prezenti pe web, deci numai numarul, singurul lucru care imi poate trece prin minte este: jale mare. Pai Ungaria are de trei ori mai putina populatie si de zeci de ori mai multi fotografi pe web...
Dar sunt sperante mari si, cine stie... oricum la www.efoto.ro, la www.fotomagazin.ro, la www.focus94.ro, se pot vedea multe imagini si se pot gasi linkuri interesante despre fotografia romaneasca.

Iata un articol mai lung...dar merita citit

Marea minciuna
din spatele atentatelor asupra americii


Mass-media a spus poporului american o Mare Minciuna despre atacul de la 11 septembrie. A mintit intentionat in legatura cu motivele pentru care el a avut loc, pentru a acoperi adevaratele semnificatii ale atacului. Neintelegerea motivelor reale pentru care am fost atacati va costa America pierderea altor vieti omenesti, a prosperitatii si, in cele din urma, ar putea sa ne coste insesi libertatile noastre.
Intrebarea cea mai importanta pe care trebuie sa ne-o punem acum in legatura cu atacul terorist este: de ce? Este important sa stim cine a facut-o, dar si mai important e sa aflam de ce a facut-o. De ce s-a ajuns in situatia ca atatea milioane de oameni din intreaga lume sa urasca atat de mult America? De ce creste numarul celor dispusi sa-si sacrifice vietile ca sa ne loveasca? Chiar daca-i vanam si ucidem pe toti cei raspunzatori fie si indirect de teroarea din septembrie, daca nu gasim cai de a reduce ura mondiala crescanda la adresa noastra, vor aparea alti kamikaze care sa le ia locul. America se va scufunda intr-un tot mai intens ciclu al violentei si al fricii.
In cuvantarea lui de ramas-bun, George Washington ne-a prevenit sa nu ne amestecam in treburile strainatatii. Si eu, la randu-mi, am avertizat ca, daca America varsa sange peste hotare, in cele din urma se va varsa sange si in tara noastra. Nu gasesc nici o satisfactie in faptul ca am avut dreptate. Confirmarea prevestirii mele nu-mi alunga durerea pentru aceasta uriasa pierdere de vieti ale americanilor.
Ragazul introspectiei

Noi, americanii, avem tot dreptul sa fim revoltati impotriva teroristilor. Dar trebuie sa ne distantam de revolta cu un pas, caci atunci cand in viata unei persoane, sau chiar a unei natiuni, se intampla un lucru ingrozitor, este necesar un ragaz de gandire. Trebuie sa avem curajul de a ne intreba oare ce am facut ca sa devenim vulnerabili in fata unor atacuri de o asemenea atrocitate. Iar gandirea de acest gen presupune, uneori, curaj.
Lumea functioneaza dupa un principiu simplu: acela al cauzei si al efectului. In situatia de fata, trebuie sa examinam posibilele cauze ale motivatiei acelor oameni de a lovi America.
Astfel, putem constata ca orice natiune care bombardeaza o alta isi creeaza in mod firesc milioane de dusmani furiosi. In ultimii ani, America a facut acest lucru in repetate randuri. Ne-am implicat de o parte sau de alta in conflicte straine, am oferit arme si asistenta militara, ba chiar am si bombardat alte natiuni. Actiunile noastre au cauzat pierderea a mii si mii de vieti omenesti, printre care si mii de civili. Multe dintre natiunile pe care le-am bombardat n-au facut niciodata rau unui singur american, nici nu au actionat in vreun fel impotriva intereselor Statelor Unite.
De exemplu, acum dam partial vina pe Afghanistan pentru ceea ce s-a intamplat in 11 septembrie. Ne e foarte comod sa uitam ca am bombardat Afganistanul (ucigand multi civili nevinovati) in urma cu trei ani, cand am incercat sa-l omoram pe Osama Bin Laden. Ori, Afganistanul este condus de aceiasi oameni pe care in trecut i-am ajutat impotriva sovieticilor. Pe-atunci, am sprijinit efectiv activitatile teroriste ale lui Osama Bin Laden si ale colaboratorilor acestuia contra sovieticilor. Mai tarziu, cand Osama Bin Laden s-a intors impotriva noastra, am incercat sa-l ucidem, bombardand Afganistanul.
Am vazut reactia americanilor fata de atacul asupra World Trade Center. Care ar fi reactia americanilor fata de orice natiune care ar trage cu rachete de croaziera si ar arunca mii de bombe asupra Americii? Dupa ce Clinton a bombardat Afganistanul, talibanii au jurat razbunare impotriva Americii. Atacul de la 11 septembrie poate reprezenta aceasta razbunare.
Am bombardat Irakul dupa ce invadase Kuweitul, in conditiile in care l-am sprijinit cu bani si arme pe Saddam Hussein cand era in razboi cu Iranul. In acelasi timp, am continuat sa ajutam financiar si militar Israelul, chiar si dupa ce acesta a invadat Libanul, ucigand zeci de mii de civili libanezi. Am sustinut statul sionist cu toate ca acesta tortureaza mii de detinuti politici in inchisorile sale. Sprijinul american a ajutat efectiv Israelul sa se auto-purifice etnic de sapte sute de mii de palestinieni.
Bush afirma ca trebuie sa-i doboram pe teroristi oriunde s-ar afla, in lumea intreaga, dar a baut ceai la aceeasi masa cu primul ministru al Israelului, Ariel Sharon, unul dintre cei mai brutali si mai sangerosi teroristi ai lumii. Sharon a comis un numar de crime contra umanitatii, printre care si masacrarea a doua mii de barbati, femei si copii in lagarele de refugiati de la Sabra si Shatila, in Liban. Domnul Bush nu l-a doborat pe domnul Sharon, ci i-a strans mana.
America le-a furnizat arme si bombe separatistilor musulmani din Kosovo, impotriva crestinilor iugoslavi. Dupa aceea am bombardat orasele iugoslave pline de civili, cand tara lor a incercat sa reprime pe cale militara revolta pe care noi o incurajaseram.
Va rog sa intelegeti: nu cred ca aceste acte de razboi ale Americii au reprezentat vointa poporului american. Dimpotriva, marea majoritate a americanilor, cel putin pana la 11 septembrie, s-au opus aproape tuturor implicarilor americane in razboaie din strainatate. De exemplu, o majoritate covarsitoare a populatiei americane s-a impotrivit ultimei interventii militare din Iugoslavia. Dar America este tinuta in chingi de liota Noii Ordini Mondiale, care o foloseste pentru a-si pune in aplicare politica de hegemonie globala.

Moartea a cinci sute de mii de copii
Cred ca majoritatea americanilor ar fi coplesiti daca ar cunoaste masura deplina a suferintelor cauzate de politica externa a Americii. De exemplu, cei mai multi americani nu stiu nimic despre efectele embargoului nostru asupra alimentelor si medicamentelor pentru Irak care a cauzat moartea a cel putin o jumatate de milion de copii. Asa e, repet: suntem direct responsabili de moartea a cinci sute de mii de copii! Unii dintre dumneavoastra s-ar putea sa nu credeti. Ei bine, iata un extras dintr-o intrevedere intre Leslie Stahl, de la CBS si Madeline Albright, pe vremea cand aceasta din urma era Secretar de Stat al SUA. Segmentul se intitula "Pedepsirea lui Saddam", iar Stahl intreba daca moartea a cinci sute de mii de copii era un pret onorabil pentru a pedepsi un singur om.
Leslie Stahl, vorbind despre sanctiunile SUA impotriva Irakului: "Am auzit ca au murit o jumatate de milion de copii. Mai multi chiar decat cei morti la Hiroshima. Si...ma intreb: oare merita pretul?"
Madeleine Albright: "Este o alegere foarte grea, insa da, credem ca merita acest pret."
Ce parere aveti despre o persoana dispusa sa cauzeze moartea a cinci sute de mii de copii pentru a pedepsi un singur om?
Cum de nu putem intelege de ce atat de multi oameni urasc Statele Unite, cand propriul nostru Secretar de Stat spune ca asasinarea a cinci sute de mii de copii, citez, "merita"?
Marea Minciuni din 11 septembrie
In mod ciudat, in mass-media s-a discutat foarte putin despre motivele pentru care a avut loc atacul. Oamenii politici si personalitatile mediatice ne-au oferit explicatii complet ina-decvate asupra motivului pentru care doua duzini de tineri s-au dat prada mortii de buna-voie, pentru a ne lovi. Mai mult, ne-au spus o serie de minciuni absurde, pentru a-i impiedica pe americani sa inteleaga adevaratul motiv al atacatorilor.
Ni s-a spus ca atacatorii nu erau decat niste nebuni lasi care au comis, citez, un "atac neprovocat". Mijloacele de informare si purtatorii de cuvant ai guvernului ne-au asigurat in repetate randuri ca aceste atacuri "nu au avut nici o legatura cu sprijinul acordat de America Israelului". Opinia oficiala, asa cum a exprimat-o Presedintele in fata Congresului SUA, este aceea ca teroristii ne-au atacat pentru ca urasc libertatea noastra! Iata un extras din cuvantarea presedintelui Bush in Congres: Americanii intreaba: "De ce ne urasc?" Urasc ceea ce vad chiar aici, in aceasta camera: un guvern ales democratic. Liderii lor sunt auto-numiti. Urasc libertatile noastre (...).
Nu doresc sa fiu nerespectuos, insa aceasta argumentare este atat de ridicola, incat nici chiar acest Presedinte, contestat intelectual, nu poate sa creada cu adevarat asa ceva! Chiar crede Bush ca o banda de tineri si-ar abandona familiile si caminele si s-ar autoincinera intr-un imens glob de flacari, numai fiindca ne urasc democratia? Tot inainte, domnule Presedinte! Data viitoare, vom auzi ca niste kamikaze islamici s-au prabusit cu avioanele in Islanda, invidiosi pe sistemul lor democratic!
Domnul Bush cere Americii sa sustina un razboi masiv in urmatorii zece ani. Ni se cere sa sprijinim un conflict enorm, ale carui costuri imense vor aduce America la faliment, provocand pierderea unui mare numar de vieti americane. Inainte de a putea lua o decizie atat de cruciala, meritam sa stim tot adevarul cu privire la acest eveniment catastrofic. Ori, domnul Bush nu ne-a spus adevarul; el n-a facut decat sa repete Marea Minciuna avansata de mass-media americana. Afirmatia ca aceste acte s-au nascut din ura la adresa libertatii noastre este o minciuna calculata pentru a ne abate gandul dinspre asocierea dezastrului din 11 septembrie cu sprijinul acordat de noi Israelului.
Caci, trebuie sa intelegeti, a asocia atacul cu politica noastra pro-israelita ar afecta negativ relatiile cu statul Israel si cu lobby-ul evreiesc. Ultimul lucru pe care-l doresc ei este ca poporul american sa-si dea seama ca sprijinul neconditionat pe care l-am acordat si il acordam Israelului a dus in mod direct la acest dezastru.
Daca poporul american intelege clar acest lucru, oamenii ar putea incepe sa puna o intrebare similara cu aceea formulata de Leslie Stahl: "Oare sprijinul nostru pentru Israel chiar merita?"
Pentru a-i impiedica pe oameni sa puna aceasta intrebare evidenta, mass-media a scornit Marea Minciuna ca teroristii de la 11 septembrie nu erau decat niste nebuni lasi care ne urau libertatea si democratia!
Adeviratul motiv al atacului
Pana si data aleasa de teroristi pentru acest atac arata adevaratele lor motivatii. Data de 11 septembrie 1922 reprezinta prima masura concreta luata spre a implementa Declaratia Balfour si infiintarea statului Israel.
De ce a ascuns mass-media poporului american acest amanunt esential? Raspunsul e simplu: pentru ca mijloacele de informare americane sunt complet dominate de evrei! Multi americani banuiesc ca evreii detin o influenta disproportionata in presa, dar actuala lor putere este incomparabil mai mare decat isi ima-gineaza majoritatea oamenilor. Daca doriti dovezi atestate documentar despre enorma lor putere mediatica, vizitati pagina mea de web, www.davidduke.com, si cititi capitolul "Who Runs the Media" din cartea "My Awakening" (in editia romaneasca - David Duke, "Trezirea la realitate", Editura Samizdat, Bucuresti, 2001(n.red.).
La fel cum evreii adepti ai suprematiei Israelului domina mass-media, Congresul si Presedintele sunt si ei influentati de lobby-ul israelian. Oricare american s-ar infuria sa afle ca cel mai puternic lobby din Congres este in serviciul unei natiuni straine. Si totusi, imensa putere a lobby-ului evreiesc este o realitate dovedita si nimeni din Capitol Hill n-ar indrazni sa sfideze acest lobby atotputernic. Chiar si unul dintre cei mai puternici senatori din istoria americana, William Fulbright, a afirmat fara menajamente, in emisiunea "Face the Nation" - "In fata natiunii" (n.tr.) de la CBS, ca "Israelul controleaza Senatul SUA".
Recent, in data de 3 octombrie, un post de radio ebraic din Israel, Kol Yisrael, a transmis ca in timpul unei discutii contradictorii, cu ocazia unei intruniri a cabinetului israelian, Shimon Peres l-a avertizat pe primul ministru Ariel Sharon ca, daca nu accepta cererile americanilor pentru un acord de incetare a focului cu palestinienii, ar putea face America sa se intoarca impotriva Israelului. Intr-un acces de furie, Sharon i-a raspuns lui Peres: "Ori de cate ori facem cate ceva, imi spui ca America va face cutare si cutare (...). Vreau sa-ti spun foarte clar un lucru: nu-ti mai face griji cu presiunile americane asupra Israelului. Noi, poporul evreu, controlam America, iar americanii o stiu".
Magnatii presei si politicienii vanduti Israelului cunosc adevaratele motive care stau la baza acestor acte teroriste. Au citit interviurile lui Osama Bin Laden. Si el, si aproape toti ceilalti adversari islamici ai Americii, au pus sprijinul american pentru Israel in fruntea celor zece motive de a uri America. Bin Laden si milioane de oameni din lumea musulmana acuza atacurile contra Libanului, Libiei, Iranului, Afganistanului si Sudanului ca reprezentand un rezultat direct al controlului exercitat de Israel asupra Americii.
Acesti oameni subliniaza ca numeroasele masacrari ale palestinienilor de catre israelieni, torturarea continua a miilor de prizonieri, folosirea asasinarii adversarilor politici, bombardarea lagarelor de refugiati si razboaiele costisitoare lansate de Israel impotriva vecinilor sai arabi, toate aceste crime ale israelienilor, sunt complet dependente de ajutorul american neconditionat. De asemenea, ei considera moartea celor cinci sute de mii de copii irakieni, asa cum a recunoscut-o fostul nostru Secretar de Stat (de origine evreiasca), un rezultat direct al controlului exercitat de evrei asupra Americii.
Cetatenii americani, aflati sub bombardamentul unor mijloace de informare subiective, pot sa nu constientizeze controlul evreiesc asupra politicii externe a Statelor Unite, dar palestinienii si aliatii lor, ca Bin Laden, il inteleg cu totii - si, din acest motiv, ne urasc.
De fapt, aceeasi mass-media care propaga Marea Minciuna conform careia motivatia teroristilor ar fi "ura contra libertatii" este in mod clar constienta de adevaratele motivatii ale lui Bin Laden. Pot dovedi cu usurinta adevarata motivatie a lui Bin Laden si mai pot dovedi ca mass-media a stiut tot timpul adevarul. Astfel, in luna mai a anului 1998, Bin Laden a fost intervievat de reporterul John Miller, de la ABC. In acest interviu, Bin Laden vorbeste despre motivul pentru care cauta sa atace America. Il puteti gasi pe website-urile ABC sau PBS. Iata cateva citate textuale din declaratiile lui Bin Laden:
"De peste o jumatate de secol, musulmanii din Palestina sunt macelariti, asaltati si jefuiti de proprietatile si onoarea lor. Casele lor au fost spulberate, culturile le-au fost distruse..."
"Acesta este mesajul meu pentru poporul american: sa caute un guvern serios, care sa se ocupe de propriile lui interese si sa nu atace tarile altor popoare sau onoarea acestora. Iar ziaristilor americani le spun sa nu intrebe de ce am facut-o, ci sa se intrebe ce a facut guvernul lor pentru a ne sili sa ne aparam (...)."
"Prin urmare, le spunem americanilor, ca popor, si le spunem mamelor de soldati si mamelor americane in general ca, daca pretuiesc vietile lor si pe ale copiilor lor, sa-si gaseasca un guvern patriotic, care va sluji interesele lor, nu pe ale evreilor (...)".
"Le spun ca s-au pus la discretia unui guvern neloial, iar acest lucru se vede cel mai limpede in administratia lui Clinton (...). Consideram ca aceasta administratie reprezinta Israelul in interiorul Americii. Observati unele institutii decisive, ca Secretariatul de Stat, Secretariatul Apararii si C.I.A., si veti constata ca sunt dominate de evrei. Ei se folosesc de America, spre a-si pune in aplicare planurile pentru intreaga lume (...)."
Nici in acest interviu, si nici cu vreo alta ocazie in viata lui, Bin Laden nu a scos o vorba despre opozitia fata de principiile democratice. Asadar, acum stim adevarata motivatie a lui Bin Laden. Nu ne-a atacat fiindca "uraste democratia", ci pentru ca, dupa parerea lui, Israelul controleaza America si se foloseste de ea ca sa-i atace pe musulmani. Daca reiese ca Bin Laden este autorul actelor tero-riste, faptele lui sunt de neiertat. Din partea mea, merita sa fie starpit fara mila pentru ca a ucis atat de multi americani. De ce a trebuit insa ca mass-media si guvernul sa inventeze aceasta minciuna enorma si absurda despre motivul pentru care am fost atacati in 11 septembrie?
Marea Minciuna, desigur, este menita sa ascunda un adevar evident. Ea are scopul de a-i impiedica pe americani sa asocieze atacul cu poli-tica noastra israeliana. Fiindca, in caz ca s-ar intampla acest lucru, oamenii ar putea incepe sa se intrebe daca e cu adevarat in interesul nostru sa le dam israelienilor miliarde si miliarde de dolari.

Prin urmare, amarul adevar este acela ca am suferit teroarea din 11 septembrie din cauza sprijinului pe care l-am acordat politicii criminale a Israelului. Ne-am lasat tara sa fie controlata de un lobby strain, care a actionat impotriva intereselor poporului american.
Israelul a dovedit in repetate randuri ca nu ne este cu adevarat prieten. A desfasurat activitati teroriste sub acoperire impotriva Americii, cum ar fi afacerea Lavon, din Egipt. A atacat cu deliberare nava U.S.S. "Liberty" cu torpiloare si avioane fara insemne, cauzand moartea a o suta saptezeci si patru de marinari americani, intr-o incercare de a arunca vina pe Egipt si a atrage sprijinul american, in timpul razboiului din 1967. Ne-a spionat si ne-a furat cele mai importante secrete, ca in afacerea Jonathan Pollard. A vandut comunistilor chinezi tehnologii americane secrete. A indus America in eroare spre a o determina sa bombardeze alte natiuni, ca in atacul din 1986 asupra Libiei. Si as putea continua la nesfarsit cu lista tradarilor israeliene la adresa Americii.
Iar acum, sub conducerea lobby-ului israelian si a mijloacelor de informare controlate de evrei, sionistii pregatesc America pentru a le administra o lovitura masiva tuturor dusmanilor de moarte ai Israelului, intr-un razboi global. Se discuta deja nu numai despre bombardarea, ci despre invadarea si ocuparea unor tari intregi, ca Libia, Iranul, Siria, Irakul si Afganistanul. Asa ceva ar provoca un imens val de ura si razbunare impotriva Americii, pe tot globul. Costurile unui asemenea razboi s-ar transpune in nenumarate miliarde de dolari din partea poporului american si, foarte posibil, moartea a mii de americani. In sfarsit, un asemenea razboi nu ar pune capat terorismului, ci n-ar face decat sa provoace si mai multe acte de terorism contra noastra.
Adevaratii atacatori ai libertatii
Primul pret foarte scump al acestui nou razboi a fost deja platit: un atac direct asupra drepturilor constitutionale ale americanilor.
Liderii mediatici si guvernamentali ai Americii ne spun acum ca trebuie sa luptam pentru a apara libertatea. Dar, daca nu le e cu suparare, cum intentioneaza ei sa lupte pentru libertate? Planuiesc cumva s-o faca inlaturand libertatile poporului ame-rican? Ni se spune sa nu ne facem griji, ca nu va fi decat o masura temporara. Si totusi, s-a intamplat vreodata ca un guvern, dupa ce i-a luat poporului drepturile, sa i le inapoieze de buna-voie? Odata ce un guvern retrage drepturile civile, a astepta sa le restituie e totuna cu a-i pretinde unui caine sa miaune!
Frati americani, va rog, deschideti ochii! Prima masura a lui Bush, dupa 11 septembrie, a fost aceea de a finanta cel mai mare aparat de politie secreta din istoria lumii! Daca v-ati intrebat vreodata cum arata un stat politienesc, faceti bine si uitati-va repede, caci vine drept spre voi ca o locomotiva scapata de sub control!
Si care sunt sansele ca terorismul sa se reduca, dupa ce, in razboiul contra terorismului, vom cheltui miliarde fara numar si vom sacrifica nenumarate vieti americane si straine?
Un razboi care nu ne va apara
Mijloacele de informare evreiesti imprastie neobosite ura. Emisiunile de actualitati nu mai relateaza despre multe stiri vrednice de atentie, din America si de peste hotare, ci s-au transformat intr-un neintrerupt spot publicitar pentru un razboi sangeros, masiv si prelungit.
Aceasta propaganda a si inceput sa-si faca efectul. Cand canalele de televiziune CBS si CNN au efectuat sondaje de opinie in randurile populatiei americane, intreband daca ar fi cazul sa-i atacam pe cei suspectati de a fi dusmanii Americii, chiar si cu, citez, "pretul a mii de vieti ale unor oameni nevinovati", aproape sapte-zeci la suta din cei intervievati au raspuns afirmativ.
Ma doare inima cand ma gandesc ca o vasta majoritate de americani au acum exact aceeasi opinie fata de vietile unor oameni nevinovati ca aceea a teroristilor din 11 septembrie.
Cum credeti ca va privi restul lumii America, la vederea rezultatelor acestor sondaje de opinie? Pana acum, n-am auzit pe nimeni, nici macar pe unul dintre marii moralisti mediatici, dintre conducatorii cultelor religioase, pe Presedintele Statelor Unite sau pe oricare alta persoana cu autoritate, sa aiba curajul de a atrage atentia asupra acestei flagrante ipocrizii morale.
In 1986, israelienii le-au oferit americanilor probe false contra Libiei, determinandu-ne sa bombardam aceasta tara. Am bombardat deci o natiune, ca sa "combatem terorismul", pentru o crima pe care nici macar nu o comisese! Un an mai tarziu, doi membri ai unei grupari radicale din Libia au facut sa explodeze cursa 103 Pan Am deasupra localitatii Lockerbie din Scotia, cauzand una dintre cele mai mari catastrofe aeriene ale tuturor timpurilor, soldata cu moartea a doua sute saptezeci de oameni.
Noi ne razbunam cu bombardiere B-1, ei o fac cu bombardieri sinucigasi.
Nu exista nici o cale de a ne apara complet impotriva atacurilor de acest gen. Chiar si un singur fanatic, daca e destul de hotarat pentru a accepta sa se sinucida, poate arunca in aer foarte usor, cu o cantitate mica de exploziv plastic (nedetectabil), un avion cu patru sute de oameni la bord. Traim intr-o epoca in care agentii biologici de distrugere in masa, cu efect mortal, pot fi pregatiti in subsolul casei oricui.
Daca judecata limpede nu va avea castig de cauza, ne vom angaja intr-un asa-zis razboi contra terorismului, care ar putea ucide mii de oameni nevinovati, escaladand si mai intens ciclul violentei.
11 septembrie a schimbat pentru totdeauna fata lumii
In ziua de 11 septembrie, lumea s-a schimbat pentru totdeauna.
S-a dovedit ca o mana de oameni, cu putini bani si nici o arma, exceptie facand cateva deschizatoare de conserve, pot provoca distrugeri majore si haos in cea mai puternica natiune de pe Pamant. S-a demonstrat cat de vulnerabila este fiecare natiune - chiar si a noastra - in fata terorismului.
Prin urmare, cum ne vom putea apara de terorism in viitor?
Daca nu remediem motivatia de baza a terorismului si nu inscriem America pe un nou fagas, fiecare racheta si bomba noua pe care o trimitem se va intoarce impotriva noastra. America se va scufunda tot mai mult in incertitudine si teama.
Trebuie sa ne pastram judecata limpede si sa intrerupem acest ciclu al violentei. Trebuie sa intelegem de ce s-au produs aceste evenimente si cum putem eradica ura impotriva natiunii noastre.
Multi tradatori din guvernul nostru au sustinut activitatile criminale sioniste, nu adevaratele interese ale poporului american. Ei au generat ura contra Americii care a dus la aceste acte cumplite. Sunt la fel de respon-sabili pentru carnagiul din 11 septembrie ca si cum ei insisi ar fi pilotat acele avioane care s-au transformat in bombe.
Momentul 11 septembrie a fost posibil intrucat guvernul si mass-media americane sunt conduse de cei ce pun interesele Israelului mai presus de ale Americii. Daca influenta aceastei puteri straine asupra noastra nu este anihilata, americanii vor fi urmariti de un tot mai accentuat spectru al terorismului.
Poate ca singurul rezultat pozitiv al tristelor evenimente din 11 septembrie este cresterea sentimentului patriotic in America. Daca americanii ar fi dat dovada de acelasi patriotism si in ultimii ani si nu ar fi permis ca o putere straina sa ne controleze, acum nu ne-am confrunta cu un viitor atat de nesigur.
Intelegand motivul pentru care avem acum in fata spectrul terorismului, putem elabora un plan pentru a preveni asemenea acte teroriste in viitor. Iata cei cinci pasi pe care trebuie sa-i faca America pentru a pune capat, atat imediat cat si pe termen lung, amenintarii teroriste.
Cinci pasi spre securitatea si libertatea Americii
In primul rand, trebuie sa recunoastem ca politica americana externa de intaietate a Israelului a fost atat gresita moral, cat si imens de pagubitoare pentru Statele Unite ale Americii. Ne-a costat sute de miliarde de dolari sub forma de ajutoare directe, de-a lungul anilor, si trilioane de dolari sub forma de daune economice, ca acelea provocate de cresterea preturilor la petrol. O consecinta directa a politicii americane pro-israeliene este teroarea pe care am cunoscut-o in 11 septembrie si probabilitatea unei cresteri a terorii asupra poporului american.
In al doilea rand, trebuie sa incepem prin a cauta sa exercitam presiuni diplomatice si economice pentru a obtine extradarea, judecarea si executarea legala a celor responsabili de teroarea dezlantuita asupra americanilor. Daca aceste masuri nu reusesc, trebuie sa intreprindem operatiuni de precizie chirurgicala pentru a-i captura si pedepsi pe cei raspunzatori de terorism. Dar nu trebuie sa lasam lobby-ul evreiesc sa ne manevreze spre o extindere a razboiului. O asemenea actiune n-ar putea duce decat la o accentuare a terorismului in America.
In al treilea rand, trebuie sa protejam cu strictete drepturile constitutionale ale poporului american. Eroziunea drepturilor constitutionale ne expune unor pericole si mai mari decat orice act de terorism individual. Retragerea drepturilor constitutionale in lupta contra terorismului echivaleaza cu a ne da foc hainelor ca sa ne aparam de frig. Benjamin Franklin a avut dreptate cand a spus: "Oamenii care renunta la libertate pentru securitate le pierd pe amandoua".
In al patrulea rand, nu trebuie sa mai permitem niciodata unei puteri straine sa aiba influenta monetara sau de orice alta natura asupra politicii interne americane. Toate lobby-urile politice in folosul natiunilor straine trebuie sa fie interzise cu desavarsire.
In al cincilea rand, trebuie sa anihilam influenta evreiasca asupra mijloacelor de informare americane. Americanii trebuie sa aiba dreptul la o presa cinstita si nepartinitoare, care sa nu slujeasca decat adevaratelor interese ale poporului american, si nu obiectivelor unei minoritati devotate suprematiei evreiesti.
America in primul rand!
America trebuie sa dea curs cuvantarii de ramas-bun a Parintelui Natiunii - George Washington - si "sa evite amestecurile in treburile strainatatii".
N-am fi ajuns intr-o situatie atat de incurcata, daca guvernul american ar fi pus intotdeauna interesele Americii pe primul plan. Singura cale pentru a scoate America din actualul pericol este aceea de a aplica acest principiu cu cea mai mare strictete.

David Duke

Sarmi, ar mai fi alta solutie :
iei o sticla in plastic (de apa minerala) plina cu apa fierbinte de la baie, o arunci pe parbriz si pe stergatoare,
si pui stergatoarele imediat in mers,
in rezervorul de apa pt spalat, pui 40%-50% propylene glycol (antigel)

Buna intrebare! De fapt am avut o serie de slujbe. Am muncit intr-o fabrica, am spalat vase, etc. Nu am lucrat intr-un supermarket, dupa
cum spune presa. Am lucrat la un magazin general, unde am fost
casier, am vindut televizoare. La inceput mi-a fost rusine de toate
slujbele pe care le-am avut, dar mi-am dat seama ca rusinea era a
mea si numai a mea. Mentalitatea romaneasca cu care am venit, ca munca e impartita in munca de jos si cariera....s-a dizolvat repede aici. Muncesti, iti iei checkul la banca, iti platesti datoriile. Nu e nici o rusine in asta. Nu spun ca societatate americana nu e
stratificata (desi idea asta este una dintre iluziile initiale), dar
aici munca e onorata, chiar pina la punctul ca nu mai stim cum sa ne
petrecem timpul liber (acum vorbeste americanul din mine).
Totul a fost atit de nou, totul atit de proaspat, ca m-am simtit
"acasa" imediat. Desi am avut sentimente ambivalente despre noua mea
tara, m-am renascut din momentul in care am aterizat in New York.
Naivitate? Bineinteles! Dar in acel moment naivitatea mi-a folosit ca
un zid de aparare.
Am pictat din primele saptamini, cu o foame pa care n-o mai simtisem
de mult. In Romania, daca n-aveai pile, de-abia gaseai materiale. La
un moment dat, prin anii 80, am folosit pasta de dinti pentru ca nu
puteam gasi albul de titan in magazinele Fondului Plastic. La
institut se intra in functie de ce rude aveai, cu noroc, sau (ca
fata) cu cine te culcai. In liceu stiam dinainte cine va intra la
"Grigorescu." Asta nu lasa prea mult loc pentru cei saraci, ca mine,
care se zbateau sa deseneze, de bine, de rau, cu incapatinare si
speranta. Au fost si exceptii, bineinteles, citiva dintre fostii mei colegi sint personalitati importante ale artei contemporane romanesti. Sa ajunga unde sint astazi, le-au trebuit doze triple de curaj si perseverenta.

Am pictat multe peisaje romanesti, multe bazate pe vederile pe care
le-am luat din tara, multe pictate din memorie. Mai am citeva zeci de
lucrari de acum zece, doisprezece ani, si acum regret ca am vindut
majoritatea lor. Sentimentale? Poate, dar au fost sincere, nascute
din dorul de tara.
Lucram 8 ore pe zi ca vinzator, apoi ma duceam acasa, intr-un
apartament ieftin, unde jumatate de chirie era platita din ajutorul
HUD american (un ajutor financial pentru emigranti sau cei cu salariu sub limita saraciei) si pictam pina la miezul noptii. Cred ca pictura, ca si scrisul, m-au aparat de singuratate.
Nu ca aveam de o validare materiala a artei mele, dar cind mi-am vindut prima pinza cu trei sute de dolari in 1990, nu pot ascunde ca m-am simtit foarte, foarte mindru.
Apoi m-am inscris la facultate, desi de-abia incepusem sa "ghicesc"
limba. A fost un drum greu, incet, singuratic, frumos, care m-a
invatat despre umilinta, prietenie, tradare, natura umana in general.
Am primit burse in primii doi ani, si apoi am inceput sa-mi platesc
studiile. E o evolutie similara cu pata de grasime: incet, dar sigur.
Spun "a fost," dar drumul nu s-a terminat inca.

Cred ca n-am avut un "stil" pina prin 1997. Pina atunci totul a fost
cautare. Uneori ai idei pe care nu le poti aplica pentru ca nu stii
cum. Alteori, esti bun din punct de vedere tehnic, dar ideile sint
sarace. Miracolul se intimpla cind ideile iti intilnesc posibilitatile tehnicile.

Am citit si citesc enorm. Luam autobuzul la New York ca sa vad toate
expozitiile pe care le puteam vedea. Sint interesat in orice. Cind am
inceput sa scriu in engleza, schitele au inceput sa se amestece cu
fragmente de povestiri, frinturi de linii sa se interfereze cu
frinturi de idei. Am inceput sa incorporez text in picturile mele. La
inceput, mai mult ca grafica, frumusetea scrisului de mina amestecata
cu frumustetea unei culori, sau cu gesturalitatea unei linii. Astazi
colectionez scrisori vechi, fotografii anonime, care isi gasesc o
noua viata in lucrarile mele.

Problema cu cautarea unui stil este dificila: incerci sa pictezi ca
maestrii pe care-i admiri (bineinteles ca asta nu e o solutie), iti
dai seama ca ceea ce faci sint copii dupa artistii pe care-i admiri.
Cred ca trebuie sa uiti aproape tot ceea ce ai invatat ca sa ajungi
la un stil personal. E o vocatie destul de trista: pianistul da
concerte, e definit de o audienta, actorul deasemenea. Artistul
vizual e "redus" la micimea monastica a atelierului. John Cage
vorbeste foarte frumos despre starea asta, cind spune: "Cind lucrezi,
toti sint in atelierul tau: trecutul, prietenii, lumea artistica, si
mai mult decit orice, toate ideile tale. Toti sint acolo. Dar in timp
ce continui sa pictezi, ei incep sa plece, unul cite unul, si esti
lasat singur. Apoi, daca esti norocos, chiar si tu insuti pleci."
(traducere aproximativa).

O mare diferenta pentru mine a facut-o descoperirea artei americane,
pe care am detestat-o sau ridiculizat-o in Romania, pentru ca n-am
stiut nimic despre ea. Dupa citiva ani, am inceput sa descopar
vitalitatea ei nemaipomenita. Sint norocos ca am prieteni artisti aici care sint de 100 de ori mai buni decit mine (nu in sensul competitiei, arta n-are de-a face cu sportul), dar in sensul ca sint unici, in sensul in care arta lor e ca o continua lectie pentru mine.
Sint flamind de a invata. Prietenii mei mi-a dat curajul de a
experimenta, de a incerca lucruri noi, indiferent de opinia celor din
jurul meu.
Acum, ca profesor, pot sa spun ca invat multe si de la studentii mei.
Invat ceva in fiecare zi. E o bucurie aproape copilareasca de a fi in
atelier si a "crea" ceva. Arta e un mod de a te minuna zilnic, si in acelasi timp, dupa cum bine zice Twyla Tharp, un mod de a zice: multumesc.

Spun, mai in gluma, mai in serios, ca cea mai buna lucrare a mea este
lucrarea pe care n-am pictat-o inca. Cea mai reusita expozitie pe
care am tocmai avut-o aici, in octombrie, a fost culminarea acestor cautari. Dupa 14 ani de la plecare pot sa spun ca nu imi este
rusine de arta mea. Cred ca am inceput sa dezvolt un limbaj care e al
meu si numai al meu.