|
te provoaca sa gandesti
doruri multe
Limba noastra
Limba noastra-i o comoara In adîncuri înfundata Un sirag de piatra rara Pe mosie revarsata. Limba noastra-i foc ce arde Intr-un neam, ce fara veste S-a trezit din somn de moarte Ca viteazul din poveste. Limba noastra-i numai cîntec, Doina dorurilor noastre, Roi de fulgere, ce spintec Nouri negri, zari albastre. Limba noastra-i graiul pîinii, Cînd de vînt se misca vara; In rostirea ei batrînii Cu sudori sfintit-au iara. Limba noastra-i frunza verde, Zbuciumul din codrii vesnici, Nistrul lin, ce-n valuri pierde Ai luceferilor sfesnici. Nu veti plînge-atunci amarnic, Ca vi-i limba prea saraca, Si-ti vedea, cît îi de darnic Graiul tarii noastre draga. Limba noastra-i vechi izvoade. Povestiri din alte vremuri; Si citindu-le 'nsirate, - Te-nfiori adînc si tremuri. Limba noastra îi aleasa Sa ridice slava-n ceruri, Sa ne spiue-n hram si-acasa Vesnicele adevaruri. Limba noastra-i limba sfînta, Limba vechilor cazanii, Care o plîng si care o cînta Pe la vatra lor taranii. Inviati-va dar graiul, Ruginit de multa vreme, Stergeti slinul, mucegaiul Al uitarii 'n care geme. Strîngeti piatra lucitoare Ce din soare se aprinde - Si-ti avea în revarsare Un potop nou de cuvinte. Rasari-va o comoara In adîncuri înfundata, Un sirag de piatra rara Pe mosie revarsata. Alexei Mateevici (imnul Republicii Moldova) CORBUL
Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător, Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate, Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. ,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător. Doar atît, un trecător." O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată, Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore – Nume-n lume trecător. În perdele învinse roşul veşted de mătase Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă: ,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor – Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – Nu-i decît un trecător." Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l ,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător, Beznă, nici un trecător. Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită, Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!” Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!'' Doar ecoul trecător. Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie, Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. ,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate... Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor. Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!'' Vînt şi nici un trecător. Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor. N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor, Sus, pe bust, se-opri din zbor. Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese, Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor! Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?'' Spuse Corbul: ,,Nevermore!'' Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător; Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor- Corb ce-şi spune: ,,Nevermore''. Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor. Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană, Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor''. Spuse Corbul: ,,Nevermore''. Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor, Doar cuvîntul: «Nevermore»''. Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă, Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor; Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – Vorba Never – Nevermore. Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător, Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor, Ea, pierduta mea Lenore. Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; ,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri'' – Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore. Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !'' Spuse Corbul : ,,Nevermore''. ,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină, Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?'' Spuse Corbul: ,,Nevermore''. ,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare, Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?'' Spuse Corbul: ,,Nevermore''. ,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul, Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor! Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!'' Spuse Corbul: ,,Nevermore''. Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una, Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor, Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. Niciodată – Nevermore.
Zbucium si suferinta...stiluri nemuritoare,
- de
DESTIN
la: 11/09/2004 04:09:49
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR) Zbucium si suferinta...din suferinta s-a nascut amorul,din sacrificiul acelui suflet nobil, din dorul si patima care i-au acaparat viata au iesit stiluri nemuritoare, adevãrate epopee închinate patriei, naturii si dragostei. Eminescu acest poet fara pereche... La Eminescu dragoste este senzualã, pribeagã, de pasiune. Dragostea este spontana si de moment insa totalã si se epuizeazã în întregime pe o singurã împrejurare reluatã continu. Din lacrimi au izvorat cele mai dulci poeme eminesciene:"O lacrimai tremura in glas si graiul lui e un suspin." Clepsidra timpului si-a picurat usor nisipul; viata sa plina de sacrificii i-a umplut sufletul de gingasie exprimatã în versuri de mare amploare, cãci: "când inima-ti frãmântã/ Doruri vii si patimi multe.../ Toate cer intrare-n lume,/ Cer vestmintele vorbirii". O viata zbuciumatã a sãdit în acel suflet dor de moarte; I-a înãbusit de timpuriu dorinta de viata si optimismul; L-a rãpit lumii mai devreme, dar tot ea l-a înaltat pe soclul nemuririi. Eminescu spui, dor si dragoste,natura feericã zici. Rostindu-i numele Eminescu, sufletul ti se inundã de cãldurã si candoare, apare aceea "strigare"catre intreaga lume...dorinta eterna, vrei parcã sã spui lumii întregi cã poezia lui ti-a sensibilizat existenta. Când spui Eminescu parcã îti trezeste în auz solemne stihuri din "Luceafãr" ce i-au caracterizat viata: "Ci eu în lumea mea mã simt/ Nemuritor si rece". "Vremea trece, vremea vine", totul moare si iar se naste, el "biet chip de lut", a trecut pragul eternitãtii rãmânând unic. "Suflet nemuritor "pentru eternitate va rãmâne un strãlucitor "Domn al noptii" mai mult de un veac, ne-a fermecat prin poezia sa, prin înãltãtoarele ei idei, sentimente, prin mesajul ei de adâncã umanitate, prin sublima si inegalabila ei frumusete artisticã. Eminescu va strãluci de-a pururi. cãci el este însusi "Luceafãrul nemuritor" Cine se teme de suferinta...va suferi de teama. Sunt Adela Vasiloi
Am vazut pe acest site si poezii traduse, sau poezii ale poetilor englezi, francezi etc. Va propun o corana de sonete, scrisa de poetul rus Vladimir Solouhin, in traducerea mea: 1 Cunună de sonete - nobil vis! Să gust ale canoanelor mistere, Ce modelează forma cu-al lor scris - Pierzându-şi forma, frumuseţea piere. Suport cu greu un chin de nedescris Al tonului amorf, fără putere, Până la scrâşnet, până la durere... Mai bine-atunci tăcerea - am decis! Petrarca nu-i, venit-au timpuri noi, Ci-al poeziei sale ritm vioi Cadenţă dă şi undelor marine... O, dacă eşti maestru, tu, poete, Suna-ţi-va cântecul şi-n clasice sonete - Cea culme-a formei pure, cristaline 2 Cea culme-a formei, pură, cristalină, E floarea vie - crin, lalea, bujor, Trifoi, garoafa, astră ori gherghină, Ori trandafirul - floare de amor. Orice boboc de floare ia-l in mână - Vei fi cuprins de-un negrăit fior, Căci n-a admis măiestrul creator Nici un cusur - perfectă e si fină, O mostră e de artă preacurată... Iar noi o mai privim câte odată, Ci drum prin suflet florii n-am deschis. Desi e frumuseţea trecătoare, Spre ea mă plec, când inima mă doare, Când existenţa-mi pare un abis. 3 Când existenţa-mi pare un abis, Durerea-n inimă nu-şi află loc Şi-n colţul gurii taie-al său abris - Atunci deschid un volumaş de Blok. Cum sună versul aprig şi precis Acestui trist şi mândru prooroc - Călit e bronzul verbului la foc Al sufletului liber şi deschis. O, Blok! Eşti zeul meu - mă scapă! Fă să renasc din lut, din aer, apă, Din foc, din a viorilor suspine... Curat e-al poeziei tale rod, Invaţă-mă sa tac - să strig mai pot... Fiinţa-mi se avântă către tine! 4 Fiinţa-mi se avântă către tine, O, Patrie, să fie-un vis fugar? Depun buchetul cu arome fine Pe-acest mormânt sub pin, ca pe altar, Şi sub mesteacăn. La Tarhan, în fine, Şi jos, lângă cavoul mortuar. Poeţii dorm, răpusi sau de pahar, De greaţa lumii sau de mâini haine. Iar noi ne zbuciumăm, trăim - o gloată. Suntem perfizi - si sinceri câte-odată, Acela n-are cruce, acesta n-are vis... Sunt lucruri importante-n astă viaţă, Şi tu încă-mi răsai mereu în faţă - Paloarea foii pure de narcis. 5 Paloarea foii pure de narcis - Nici pată nu-i, nici urmă de cerneală, Şi nici un gând - tăcere de abis, Hârtie oarbă, rece, neutrală... Ce greu e, primul pas pân- l-ai comis, Cat ea-i nemărginită, pură, goală - Să fii naiv sau plin de îndrăzneală, Nu tai cu barda, ce-i cu pana scris! Teribilei porniri nu te supune, Nu pângări cea candidă minune Cu-n gest grăbit sau cu idei meschine - Aceasta-i calea şi destinul tău, E roaba ta şi Doamna ta, mereu Izvor de doruri sumbre si suspine. 6 Izvor de doruri sumbre şi suspine Ni-e veacul tot, care ne-a fost sortit, Ci cât n-am bea licorile divine Am soarbe-amarul lor la infinit. Acest coctail nu-i mestecat prea bine - Când acru, când cu miere îndulcit, Dar bem din zori si pân-la asfinţit, Cât timp un ban mărunt ne mai rămâne. Bem pentru ploaie! Soare! Primăvară, Azurul cerului, parfum de lăcrămioară, Şi pentru tril de ciocârlii, în fine! Trăiască floarea! arborele! spinul! Trăiască cea, ce ne-a-ncălzit destinul - Femeia dulce cu priviri senine! 7 Femeie dulce cu priviri senine... Ai planuri mari, şi treburi, şi idei, Dar totul piere la surâsul ei, Făcând un rob - si un erou din tine. Eşti mare, important şi plin de sine - Poet, ministru, jude - ce mai vrei? Dar pleacă ea - nebun de dorul ei Vei delira cu-n glonte... Ce-ti rămâne? Puţin ai vrea - să fii cu ea un tot, Dar dacă nu - te-aşteaptă peste tot In nopţi pustii mirajele din vis... O rază de speranţă te mai ţine Şi dintre nori sclipind peste ruine O stea - al nopţii clar surâs. 8 O, stea, al nopţii clar surâs! Cu tine şi cu drumul stau în faţă, Să-mi spui acum, unde mă chemi în viaţă, Ce depărtări, ce taine mi-ai deschis? Trec ani, evenimente... M-am deprins Cu-al lor şirag multicolor pe aţă, Şi feţe, feţe... Sumbră, zâmbăreaţă... Acestea toate-n suflet le-am cuprins. Veni-va Judecata pentru toţi - Ce-ai fost mai ieri, ce-ai devenit, ce poţi, Tu - victima - răspunzi de tot ce faci, Căci tu vei fi si propriul călău Pe eşafod... Rămâi ce-ai fost mereu, Nu te grăbi altora să le placi. 9 Nu te grăbi altora să le placi - O fi vre-unul mai deştept ca tine, Dar vei găsi răspuns cu mult mai bine Tu singur la problemele ce-ţi faci. Degeaba plângi şi-n şapte te desfaci Să scapi de întrebările străine; De ale tale - cu atât mai bine, Deci fă ceva cu viaţa să te-mpaci. Nu fiecare înţelege-ndată, Că viaţa nu-i poveste fermecată - Nu ai răgaz, popasuri... Mii de draci! Povara anilor ţi-e tot mai grea, Ci dacă-nfrunţi epoca - vei putea Tu inima-n făclie s-o prefaci! 10 Tu inima-n făclie s-o prefaci! Rezistă lesne gerului de fier Un alb mesteacăn, bradul conifer, Pustiului arid - un caragaci. Primejdia-nsă veşnic s-o ataci Al traiului sătul. Ce-i efemer - Minciuna, proza, lenea - să n-o placi, Salvează cântecul prin sete de-Adevăr! Din slove e ţesut frumosul tort Şi-ţi pare uneori că-i viu - ci-i mort; Dar dacă ai simţit vre-un grăunte În miezul lui, mocnind încă de jar, Prin pâcla deasă sus ridică-l iar - De vântul vremii sufletul n-ascunde 11 De vântul vremii sufletul n-ascunde, Apărătoarea coifului n-o pune, Cu steagul Adevărului în frunte Când zbori la luptă-n iureşul furtunii. Nici mucegai, nici forţă nu pătrunde În inimă... Nici moartea n-o supune. Osanna soartei! Steaua nu-ţi apune, Eşti viu si teafăr - asta-nseamnă multe: Cu tine-s arbori, cerul azuriu, Şi torţa inimii mai arde viu De chinu-acestui vaiet omenesc. Acest miracol vezi de-l ţine minte, Drept vrajă contra răului-nainte Păstrează-n piept curajul bărbătesc! 12 Păstrează-n piept curajul bărbătesc, Ca praful cel de puşcă-n alte dăţi, Ba şi merindea-n albele cetăţi De mucegai cu grijă o feresc. Plecat-a iarna cu ai săi nămeţi, A fiert în arbori mustul tineresc, Ne-a ars şi vara cu-astrul ei ceresc - Iar toamna rupe norii în bucăţi. Ca-n miez de iarnă, beznă e afară, Dar vinul vechi de casă, din cămară Aprinde-n noi un sânge vitejesc. Veniţi, amici! Pun sfeşnicul pe masă, Să fie zi în inimi şi în casă - Luminile din beznă mai sclipesc! 13 Luminile din beznă mai sclipesc - E imposibil să se stingă toate: Ferestre, ruguri, stele-ndepărtate, Cuvântul bun şi ochiul femeiesc. Minciuni şi calomnii neruşinate, Că e-n putere haosul drăcesc Să-oprească-n cale soarele ceresc, Lungind măcar cu-o oră neagra noapte. Dar umbra creşte, vine tot mai mare - Atomi şi suflete-n dezagregare; Metalul ca un cancer ne pătrunde. Dar prin această-oribilă stihie Ard focuri vii de sfântă poezie - În întuneric pas să se cufunde 14 În întuneric pas să se cufunde Timida luminiţă ce o port Ba viguros, ba de-oboseală mort Că ce iţi este scris, ţi-e pus pe frunte. Adesea singur am rămas pe punte, Busola inimii m-a dus din port în port... Greşeli - un car, dar totuşi sunt pe bord Şi soarta crunt mă clatină pe unde. Nu pot să iau nimic de la-nceput. Nimic să sterg, să rup... Cum am putut De bine, de frumos am scris ce-am scris. În zori - la drum, ci până mâine iată Că - Slava Domnului! - e-aproape terminată Cununa de sonete - nobil vis! 15 Cunună de sonete - nobil vis, Cea culme-a formei dure, cristaline... Când existenţa-mi pare un abis Fiinţa-mi se avântă către tine, Paloarea foii pure de narcis - Izvor de doruri sumbre şi suspine, Femeie dulce cu priviri senine Şi stea - al nopţii clar surâs. Nu te grăbi altora să le placi, Ci inima-n făclie s-o prefaci... De vântul soartei sufletul n-ascunde, Păstrează-n piept curajul bărbătesc - Luminile din beznă mai sclipesc, În întuneric pas să se cufunde! Sper ca v-au placut? Titlul mi-a atras atentia imediat ce l-am zarit, ca si cum cineva m-ar fi strigat. Dintotdeuna m-am simtit stanjenita in lumea prezenta, nu mi-am gasit si inca nu-mi gasesc locul, timpul actual este unul in care nu ma pot regasi, care nu-mi apartine... Poate m-as fi vazut intr-unul din peisajele lui Cehov, incarcate de melancolie si doruri ascunse, sau poate undeva la "rascruce de vanturi", acolo unde pe dealuri ravasite de-aceleasi vanturi, Emily Dickinson se plimba alaturi de cainele ei...Un timp mai bland...Gandurile-mi fug adeseori spre trecut, spre oameni si locuri care au apus demult...dar uneori simt ca traiesc in mine..Citeam undeva ca atunci cand traiesti in trecut in fiecare zi mai mori cate putin..Si totusi, daca de prezent ma simt atat de putin legata, daca sunt unul din acei "dezradacinati"...poate ca fiecare perioada a avut frumusetea si asprimea ei, dar parca azi s-au pierdut prea multe, parca Acest timp este mai aspru ca nici un altul...Te simti strain atunci cand cei din jur te privesc ca pe-o ciudatenie, uneori uimiti de ceea ce ai tu de spus, de ceea ce gandesti...Si-atunci, in incercarea de-a nu deveni ostracizat, de-a nu deveni "strain", incerci sa te schimbi, sa cauti "normalitatea"..Si se poate intampla sa te pierzi pe tine insuti in aceasta tentativa..
Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În faţa strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, În veci spre cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Învaţă-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă-n lacrimile mele. Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată În inimă tu mi-o coboară. În suflet seamănă-mi furtună, Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre, Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre.
(...)''Dumnezeu locuieste in Prietenie.''
- de
Intruder
la: 04/07/2005 09:59:48
(la: Confesiunea unui om obisnuit) cred ca Prietenia nu trebuie sa stea pe un postament...sa nu devina inaccesibila...coboar-o la inaltimea ta si priveste-o in ochi.
si eu STIU ce inseamna prietenia si din cauza asta ma cred un om norocos... iti intentezi un proces unde nu exista avocat si nici circumstante atenuante... probabil ai pornit pe un drum inchis...de ce sa nu te intorci cu 180 de grade si sa nu cauti drumul cel bun? sunt convins ca exista... sa vorbesc despre prietenie ar insemna sa vorbesc despre tot... despre mine, despre incredere, despre ''raul'' ce-l am asupra-mi dar care sta inchis ermetic...sau doar am impresia ca sta...nu eu sunt cel care a inchis ''raul'' ci altii...''binele'' il las sa zburde printre prieteni...este primit si privit ca atare... crezi ca eu n-am incercat sa redevin prieten? am incercat si am reusit...pentru ca am vrut!...pentru ca am fost ajutat...nu am reusit sa ma urc pe postament si atunci am coborat prietenia langa mine...privita mai de-aproape devine UMANA...si mult mai accesibila...am ajuns la concluzia ca nu este un idol ce trebuie sters de colb...nu-i ard jertfe, nu-i cant imnuri... prietenia e vie, e adevarata...o miros, ii vorbesc, o ating...ma ajuta sa nu-mi uit copilaria si adolescenta...ma ajuta sa las urme pe unde trec...ma ajuta sa ma indrept, sa nu-mi fie frica si sa pot invata. nici eu nu sunt cel mai bun om din lume...nici nu tind spre asta... prietenia m-a ajutat sa ma impac cu defectele mele...sa le ignor sau sa le disciplinez cat de cat...sa le tolerez la ceilalti... prietenia ma face sa-mi fie dor de unii oameni, de unele lucruri si de unele stari...adesea ma coplesesc dorurile astea dar nici nu pot trai doar cu aer, apa si mancare. cred in prietenie...de ce?...nu stiu, dar cred!...este ''gradina'' mea unde am cultivat plante rare...n-am sa las ''buruienile'' sa-mi invadeze ''straturile''...asta nu-nseamna ca nu mai apar din cand...ei si? sunt ''gradinari'' priceputi in juru-mi care ma vor ajuta...e gradina mea, e gradina lor... ia-ti mistria si caramizile si apuca-te de reconstruit...probabil ca ce a fost construit inainte nu a fost prea durabil...vorbesc acum cu tine, cu mine, cu el, cu ea, cu ei...s-ar putea ca mitul Mesterului Manole sa aiba un sambure de adevar... nu avem nevoie de o "Ana" zidita ci doar de o mana intinsa. un prieten cu alti cativa prieteni, intruder. Daca inteleg eu bine
Doua-anisii-s in total: Cea cu inima si doruri Si haiducul cerebral...:-)) Eu rãspund intotdeauna. Daca nu azi, atunci mâine cu siguranta. E ziua lui Eminescu.
Iată o poezie care-mi place foarte mult: O, rămâi "O, rămâi, rămâi la mine, Te iubesc atât de mult! Ale tale doruri toate Numai eu ştiu să le-ascult; În al umbrei întuneric Te asamăn unui prinţ, Ce se uit-adânc în ape Cu ochi negri şi cuminţi; Şi prin vuietul de valuri, Prin mişcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cârdului de cerbi; Eu te văd răpit de farmec Cum îngâni cu glas domol, În a apei strălucire Întinzând piciorul gol Şi privind în luna plină La văpaia de pe lacuri, Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri." Astfel zise lin pădurea, Bolţi asupră-mi clătinând; Şuieram l-a ei chemare Ş-am ieşit în câmp râzând. Astăzi chiar de m-aş întoarce A-nţelege n-o mai pot... Unde eşti, copilărie, Cu pădurea ta cu tot? Să ne amintim azi de Eminescu... vino badie pe la noi, vino iute iute
creionasul iti ascute si versuri pentru inimioara scrie-ne la drum de seara haiducii ne parasira singurele ne gasira dorurile si oftatul dupa unul, dupa altul unde sunt baietii nostri mareti, gentlemeni, ilustrii? ne-ati lasat a nimanui vino repede sa-ti spui ca fan-intrusu infiintzaram club haios, la drum de seara, poate poate ne aude si se-ntoarce sa ne-ncânte cu-ale sale vorbe-alese ce le zicea pe la mese prin aceasta cafenea ti-amintest, Maria Ta? _____________________________________________________ métamorphoser... dor mai mare ca al meu
nu cred ca il are nici un zmeu de pifani si pifanele ma topii si la manele ajunsei sa ma dedau ca-altfel dorul zicea "BAU" haha... unde-i rima colonele parca sunt din floricele de porumb, a mele randuri ce mai... lasa-ma sa adun ganduri si promit ca maine chiar in zori o sa va aduc comori de povesti si soapte spuse despre doruri care nu sunt duse... chiar acum insa, nevoie am sa rezolv nu cu tam tam una alta, ca fusei plecata la soricei... dar de maine, pot sa zic generalul cel voinic va venii s-alinieze toata ceata sa pupeze ca e mic, ori mare e pupa mama uite ashe!!! pana-atunci, marite tu colonel, nu spun pe nume amu' fa-ti pomana si raspunde la scrisoarea ce pe unde ti-am trimis acu' n timp chiar cu scrisum-mi putin strimb... :)) ___________________________________________________________ doar pentru ca toate pasarile au aripi, nu inseamna ca zboara toate la aceeasi inaltime... Fugi la somn dulce ...
Fugi in tara de turta dulce .... Fugi in culcusul sperantelor... Fugi cu zborul dorurilor... ________________________ Sa nu ne pierdem cu firea Last but not least: Globalizarea este o realitate, care nu tine seama nici de granite geografice si nici de libidineala patriotarda din mintile inguste care amesteca patria, cu locul in care s-au nascut, naucindu-se reciproc cu tamaia ideologica a patriotismului. Cred ca e cam dura exprimarea ta. Tot globalizarea te-a invatat ca patriotismul e ideologie? Eu zic iarasi ca e sentiment. Ce are globalizarea cu patriotismul chiar ca nu inteleg. Patria natala e o expresie libidinoasa patriotarda? Poate nici limba materna nu mai e voie sa o folosim. Doar e globalizare si limba materna e limba tarii care ne-a adoptat. Eu cred ca toate dorurile pe care le-ai enumerat sant dovada de patriotism cand sant legate de tara in care te-ai nascut. Iar daca mananci moluste nu pe nu stiu ce insula asta nu e dor de tara ci pofta de moluste. Cine zice ca trebuie sa stai in tara asta cu toate relele ei ca sa te dovedesti patriot? "omul stie mult mai multe decat intelege" - Alfred Adler
daca-i luni e dupa-amiaza........
- de
cosmacpan
la: 03/07/2006 21:31:29
(la: Intrarea permisa numai cu copilul) Din cuburi ridicam castele
iar soldatzei de plumb stau paza din cartzile de joc avem si metereze calutzi de lemn, asteapta, sa sprinteze. pe masa cartzile de colorat asteapta iar plastelina de intinde alene la caldura bunicul isi intoarce-n joc obrajii bunitza-si toarce dorurile-n batatura. Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În faţa strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, În veci spre cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Învaţă-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă-n lacrimile mele. Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată În inimă tu mi-o coboară. În suflet seamănă-mi furtună, Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre, Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre. _________________________________________________________ doar pentru ca toate pasarile au aripi, nu inseamna ca zboara toate la aceeasi inaltime... tot ce facem
noi desfacem, singuri noi. inapoi doar privim... nu rostim ganduri mii, doruri vii caci dorim sa pornim deindat' ne'ncetat catre zari unde-s zori timpurii, purpurii... pana cand, asteptand sa gasim ce dorim, ce-am visat si-am sperat, ne trezim si privim - tresarind regretand - inapoi prin zavoi. Timp trecut, aparut, revedem, priveghem amintiri, retrairi, si - poznasi, buclucasi - incercam sa aflam unde-am fost fara rost cand puteam... Ce puteam? N-am putut! Ne-am zbatut, Incercat timp s-avem neintors, fir netors intr-un shir fara shir pentr-un rost fara rost. Fara rost? nu! N-a fost, nu va fi: Va-nflori iar pe zi dialog cu prolog, intre-actori, de cu zori pana-n seri lungi de veri... __________________ Omule, nu uita: Eu sunt cu tine! Things to do today: 1) Get up; 2) Survive; 3) Go back to bed. bitterdream: este tare, de acord. personal prefer vocile tari in locul sasaielilor. e o chestiune de gust.
mya: clar, traducerea mesajului tau de mai jos, fara fandoseli: "vai draga, ce looseri sunteti. nu inteleg cum puteti fi asa de looseri. as intelege daca ati fi in strainatate (ca mine!!!) si v-ar apuca dorurile, nostalgiile si patriotismul. asa s-ar explica faptul ca stati pe net si conversati (doar trebuie sa ne exersam limba materna, nu-i asa?). dar voi (looserilor!) sunteti in neregula. nu sunteti in stare sa va faceti prieteni in realitate (spre deosebire de mine, care imi fac, insa sunt americani, nu romani!) si din cauza asta stati pe net. patetic! mi-e mila de voi (looserilor!!) ! " acuma sper ca-i clar. zaraza
de m-as duce cand m-as duce
- de
maan
la: 14/01/2007 10:43:25
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA - REPRIZA A TREIA) de m-as duce cand m-as duce
prin bulbuci de apa duce sa las gandu sa se culce sa pui dorurilor cruce prin izbanzi de alunis sa ma uit la el crucis si sa-i zic auzi dorutze te inchin cu apa dulce te blestem cu chin trufas s-ocolesti al meu salas si sa zburzi in pept la toti cei chiauni si la netoti io-s de ieri ion neculce si-s sfintit cu apa dulce ce m-as duce cand m-as duce
prin bulbuci de apa duce sa las gandu sa se culce sa pui dorurilor cruce prin izbanzi de alunis sa ma uit la el crucis si sa-i zic auzi dorutze te inchin cu apa dulce te blestem cu chin trufas s-ocolesti al meu salas si sa zburzi in pept la toti cei chiauni si la netoti io-s de ieri ion neculce si-s sfintit cu apa dulce
|
 loading... loading...cautari recente
"frati karamazov"
"omul fiinta care gandeste" "involburata" "pe parcursul operei" "curand" "prietenia nu este un dar ci o prezenta" "contraindicatii injectii botox" "comparatii cu cuvintul frunza" "in care mi-ati comunicat" "felul predicatului ne desparte" "separe sau se pare" "must" "and suferi nimeni nu se uita la tinecand gresesti toti sunt cu ochii pe tine" "minciuna are picioare scurte" "despre limba romana" "imigrare canada" "radu herjeu viata e nedreapta" "analiza matematica" "Infloreste unde esti semanat" "abatele prevost" "tara lui papura" "cum poate sa fie apa" "analiza morfologica a cuvantului o tara" "cfocul mocnit din paradis" "explicatia proverbului a tunat si-au adunat" "semnificatia numelui clatea" "matematici aplicate in economie" "semn de intrebare" "vant" "enunturi cu cuvantul carte" mai multe... linkuri de la Ghidoo:
|
(la: ATI FOST TOAMNA LA IASI?)
Am fost si eu studenta in Iasi, mi-am petrecut si eu acolo cateva toamne. Sunt pline de poezie, de doruri multe, de emotii puternice, de frunze ruginii si miros de tinerete nebuna, toamnele din Iasiul studentiei mele.
Si asa vor ramane mereu, oricate toamne vor urma si indiferent unde voi numara frunzele acestui anotimp.