dovada de bunatate

sa faci comentarii pe-aici fara sa-ti atragi huiduieli din public. insa, pe aceasta conferinta, treburile stau ceva mai calm. ma bucur.

cu toate astea, nu pot sa nu remarc saritura in inaltime a lui intruder, atunci cand am spus ca intr-o zi are sa-si rezolve problemele. daca asa vad eu lucrurile, ce sa fac? sa ma impusc? sau sa si le rezolve el?

revenind... am observat ca descrierile facute nu tin cont de altceva decat de simpatii/antipatii, cu alte cuvinte, obiectivitatea ramane un deziderat. cum spuneam, e ca-n viata: daca nu inghiti pe cineva, in veci n-ai sa-i spui ceva de dulce chiar, daca persoana ce ti s-a oprit in gat a dat dovada de bunatate in pielea goala. daca inghiti pe cineva, ai s-o inghiti cu tot cu gafe, spunand ca asa bomboane n-ai mai mancat niciodata.

nu vreau sa par a vorbi de sus, sau detasat, dar uneori (de exemplu acum) ma cuprinde o senzatie de zadarnic.
exercitiul asta de imaginatie e, totusi, bun, spune ceva (nu mai spun ce, ca primesc iar oua si rosii in cap).

Si uite-asa, venira pe subiectul asta oameni buni care-au bautut cu pumnu-n masa ca alice nu-i ajutata, desi ei personal un rand nu i-au adresat, obligati simtindu-se sa-i pedepseasca pe cei care meritau.
Veni abia la sfarsit alice-cea-buna-si-blanda=tara_oglinzilor, care n-a considerat necesar sa fac-un mesaj pentru cei care i-au vorbit cu delicatete, considerand mai oportun sa-i raspunda lui RSI, in acelasi stil.
Nu meritau ei atata interes, cei cuminti si calzi…trebuia sa i se plateasca RSI-ului cu-aceeasi moneda.
In fond alice e buna si de-aia nu te-ndura-njuru-i, Omule Rau!!!(:

Ba inca mi se face greata, drept sa spun de multpomenita bunatate cu subiectul ‘eu’.
Eu sunt bun si-am fost tradat.
Eu am ajutat si ei mi-au facut rau.

Da’ sa vie unul aici sa spuna cum si-a lovit prietenii, cum i-a tradat miseleste n-ai s-apuci!
Sa zica unu’ ca n-a fost in stare sa fie om si sa se considere singur vinovat…nope!

daca toti suntem asa de buni e dovada de bunatate ca ne da mana sa-i pleznim pe-aia care nu-s, facand in acelasi timp apel la buna-ntelegere?
Cum dracu’se face ca-i asa de multa suferinta-n lumea asta, daca pamantu-i plin numai de oameni buni?
De unde foametea si cine ne ucide?

Alice draga, stiu ca n-ai cerut sfaturi.
Eu una am crezut ca asemanarea cu personajul in cauza e artificiu literar, care s-ajute-n lamurirea unei ‘stari’.
Vad ca-i mai mult si teama-mi e ca s-ar putea sa crezi PE BUNE ca esti Alice.
Alice e un mit, draga mea, e esenta din inocenta acestei lumi pe care n-o vei gasi niciodata in realitate asa cum se-ntampla-n povesti.
Nu-i suficient deci sa zici ca esti bun si pur, ca sa se-ntample.
Trebuie s-o dovedesti in fiecare zi, in ciuda otravii din jur – asta-i puterea lui Bine si declinul lui Rau.
Aici e magia – in fapte, nu-n vorbe.

‘alice’ de-a-i fi fost, cu gingasie le-a-i fi raspuns acelora ce catre tine mana au intins (n-am fost dintre aceia fiindca am ghicit in tine aroganta si, desi nu-s buna, nu-s totusi si ipocrita.) si le-ai fi dat convingerea ca n-au vorbit in van, ca au fost auziti.
Lui RSI, ori prea-neghioabei care-ti scrie, le-ai fi raspuns cuminte, catand in ei frantura de lumina.
In orice monstru sunt seminte de lumina, domnita Alice.
De alice esti, e menirea ta sa le-aduci la suprfata, nu sa-ti ridici fustita spre albeata chilotelului, ca nu acolo-i puritatea, sa ma crezi.

Ia cauta-te bine, si, daca dupa analiza tot te consideri Alice, e rau augur si ne-aparat iti trebuie ceva ajutor.
Pentru asta ai nevoie de parinti si de prieteni in care sa crezi, nu-n tzatza maan de pe net.

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

Iata dovada ca romanii pot sa fie uniti!

----- Original Message -----
From:
Sent: Monday, February 02, 2004 5:24 PM
Subject: ROMPRES:LOCALE

Organizatiile românilor din emigratie îsi exprimã solidaritatea cu traseul si agenda negocierilor României pentru aderarea la UE
Bucuresti, 2 feb /Rompres/

- Departamentul pentru românii de pretutindeni a salutat luni initiativa reprezentantilor unor organizatii ale românilor din
emigratie de a-si exprima solidaritatea fatã de traseul si agenda
negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeanã, ca reactie la
propunerea unui europarlamentar de suspendare a negocierilor de aderare cu tara noastrã.

Într-o scrisoare redactatã la iniþiativa Uniunii Mondiale a Românilor Liberi(UMRL) si care a fost semnatã pânã în prezent de Comitetul Coordonator Internaþional al UMRL, Consiliul Mondial Român (CMR), Lumea Româneascã din SUA, Alianta Românilor Canadieni (ARC), Liga Asociatiilor Româno-Germane (LARG) si Asociatia Canadiano-Românã a Profesorilor Universitari - Ontario, Canada (ACRUPO), reprezentantii românilor din emigratie îsi exprimã solidaritatea cu procesul de negociere României, fãcând referire la consensul politic realizat în cadrul Consiliului European din decembrie 2003.

Într-un comunicat de presã transmis luni, Departamentul pentru românii de pretutindeni salutã semnificatia si maturitatea gestului de solidaritate româneascã, precum si faptul cã, independent de diversitatea optiunilor lor politice, organizatiile amintite au perceput iniþiativele de suspendare a negocierilor ca fiind în contradictie cu interesele nationale ale României, subscriind, prin mesajul lor comun, la continuarea negocierilor de aderare a
tãrii noastre la UE, în baza calendarului stabilit de Comisia Europeanã.

Departamentul pentru românii de pretutindeni îsi exprimã încrederea cã
initiativa asociatiilor comunitãtilor românesti din emigratie va beneficia de un cât mai larg sprijin, procesul de refacere si consolidare a unitãtii românesti în jurul statului de origine si a intereselor sale fundamentale fiind o realitate si în acelasi timp o necesitate.




SB
................................................................
Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

Ai ales, intr-adevar, un subiect dragut de dezbatere. Ignoranta, insa, patroneaza lumea in care traim. Dovada fiind chiar reactia prietenei tale. Cea de a doua, sunt de parere ca ar trebui sa inteleaga ca tu ii vorbeai despre spovedanie, nu despre post si... daca tot voia sa discute despre post, post nu inseamna sa nu mananci nu-stiu-ce. Postul, cel putin asa cred eu, reprezinta mult mai mult. In primul rand rugaciune, apoi smerenie, apoi bunatate, milostenii, multe, multe altele. Poate ca as pune partea culinara pe ultimul loc.
Un motiv relativ intemeiat are, insa, ultima dintre prietenele tale. Dar cred ca i-ai putea sugera macar pe net sa discute cu o persoana cunoscatoare macar a catorva "principii" care stau la baza ortodoxiei. (daca ii recomanzi sa discute cu un preot, s-ar putea sa i se para prea mult). Iar relatia cu un partener de alta religie nu mi se pare ceva ingrozitor. Daca aceasta relatie are la baza dragostea si daca ea, prietena ta, este intr-o "relatie buna" cu Doamne-Doamne, s-ar putea sa aiba argumentele necesare sa il faca sa renunte la religia lui si sa i se alature ei.
Nu vad o adevarata nenorocire nici in a apela la Biserica si la ajutorul dumnezeiesc atunci cand "ti-a dat fundul in greu". Important mi se pare, insa:
1) sa nu te razvratesti daca nu primesti ajutorul imediat ce l-ai cerut, ci sa incerci sa faci ceva pentru a merita acel ajutor;
2) dupa ce ti-a fost dat, sa nu uiti niciodata sa revii acolo, de unde ti-a fost dat ajutorul, sa revii periodic, pentru a multumi si pentru a-ti arata recunostinta;
3) cand afli de nevoia de ajutor a altora sa le spui ca tu "cunosti pe cineva care ar soma daca nu ne-ar ajuta si nu ne-ar ocroti pe noi, pacatosii" si sa recomanzi acel ajutor cu toata convingerea.
Sper sa mai dicsutam pe tema asta. Eventual scrie-mi la denisa_oprica@yahoo.com.
Doamne ajuta!

Poate ca singura dovada este ca nu mai avem par pe tot corpul si ca suntem bipezi complet, dar in rest, omul involueaza. Acum uram mai mult, ne place mai mult violenta, traim dupa principiul "sa moara si capra vecinului". Ne amintim de Dumnezeu doar cand avem un necaz, ne facem cruci ample si evlavioase cand trecem pe langa o biserica, dar nu ne putem aminti cand am ajutat un semen de-al nostru. In zilele noastre principala distractie si cele mai cautate si cele mai vandabile marfuri sunt sexul si violenta. Inainte, sa zicem pana in secolul 19-inceputul secolului 20, oamenii erau sinceri, erau curajosi, aveau simt al onoarei si tot ce rezulta de aici. Acum suntem si mai meschini si mai mici la suflet si mai animale desi traim in case confortabile, suntem inconjurati de tehnologie de ultima ora si avem o spoiala de civilizatie

Muresh
Dovada respectului fata de proprietatea privata e una din conditiile primirii Romaniei in UE .
Dar pana in 2007 mai e .
Avem , poate , certitudinea ca nu trebuie sa ne grabim a restituii imobilele furate de comunisti de la particulari . Poate ca pana la urma Consiliul UE - ului va uita de conditia asta .
1. Nimeni nu ne va uita sau ierta nimic .
2. Pe plan practic , imediat : Nerestituirea imobilelor sau oferirea unor sume derizorii , sunt o piedica de netrecut in calea investitorilor potentiali din strainatate .

Ne furam noua insine cusma . Daca n-ar fi trist , ar fi caraghios .

Doamna Carmen,

Deduc din expunerea dumneavoastra ca sinteti o femeie credincioasa pentru ca il amintiti tot timpul pe creator si tot ce avem si exista este din bunatatea lui. Si eu am calatorit foarte mult si am cunoscut foarte multi oameni de diferite culturi si categorii sociale. Dumneavoastra acuzati romanii ca s-au obisnuit sa "se descurce", sa ia si sa dea bacsis. Ar trebui sa analizati mai profund. Exista cauza si efect. Pot sa spun ca romanii care traiesc in alte tari s-au integrat perfect - nu toti, desigur - majoritatea, muncesc cinstit si mult si nu asteapta sa le dea nimeni mita, basci, ajutor social.
Spuneti o mare prostie :"trebuie să întelegem măcar în al 12.lea ceas că nu avem ce căuta în Uniunea Europeană până când în fiecare dintre noi nu se va produce o cât de mică schimbare".
Oamenii se schimba daca se schimba societatea in care traiesc. Societatea impune cetateanului comportamentul. Comunismul a ridicat la nivel de stat prostia, hotia, incultura, mitocania. Comunismul a schimbat mentalitatea si obiceiurile romanului. Si dovada este ca romanii care traiesc in alte societati s-au adaptat perfect societatilor respective. Este ca-n familie. Copilul primeste educatia in familie. Chiar daca copilul este adoptat si are gene rele, educatia ce primeste il poate forma.
In cei 14 ani postlovilutie nu s-a schimbat nimic pentru ca in capul tarii au ramas tot comunistii si securistii. Afaceristii sint fosti militieni, ospatari, care prin mita si coruptie la nivel de stat, judet, etc. au reusit sa mentina si sa perpetueze vechile metehne. Si romanul a trebuit sa supravietuiasca. Nu-i poti cere unui mort de foame sa aiba principii si etica. El trebuie sa se descurce.
Dumnezeu nu ajuta si nici nu intelepteste. Iliestilor si nastasestilor le-a convenit de minune religiozitatea in care s-au scufundat romanii cu mic cu mare, cu prost si destept, dupa 89. Daca toti se roaga la Dumnezeu, toti lasa totul pe seama lui Dumnezeu, eu hotii si coruptii pot sa-si faca de cap. Integrarea in UE este importanta pentru Romania si poate ajuta mult la ridicarea romanilor ca natie. Dar, pentru ca exista un dar, milioanele pe care le da UE pentru reforme trebuie sa fie folosite pentru reforme si pentru ridicarea nivelului Romaniei la nivel european, nu sa intre in buzunarul unor ministri hoti si corupti.

Pt. mine personal Eminescu a fost, inainte de a fi numit geniu, cel mai mare teolog al timpurilor sale, unul aproape desavarsit, care s-a incumetat sa puna in versuri ceea ce este aproape inexprimabil in cuvinte- originea lumii/inceputurile ei, infinitatea lui Dumnezeu si atributele Sale...

Imi permit sa fac un mic comentariu pe marginea catorva versuri din aceasta poezie.

"Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna,"...

Va sa zica spatiul si timpul nu existau, materia inca nu primise forma fiindca "era din randul celor ce n-au fost niciodata". "Pe-atunci", adica intr-un moment nestiut de nimeni fiindca, normal, nu exista nimeni, "era El singur"- Dumnezeu (zeu). Acest "zeu" suprem "statut-au inainte de-a fi zeii"- asadar toti zeii de dupa El sunt simple nascociri ale mintii umane. Vine apoi cu indemnul de a-I aduce toti cantari in inimile noastre fiindca "El este-al omenimei isvor de mantuire". Cata simtire interioara trebuie sa fi avut el personal ca sa poata scrie asa niste versuri, atat de adevarate si de "personale"... SI nu se sfieste sa si-o exteriorizeze intr-un fel de elan de bucurie ce surprinde placut, mai ales ca obisnuieste sa faca apologia mortii aproape pretutindeni in scrierile sale.

Strofa a treia continua ideile de mai inainte, cu amendamentul ca acum vorbeste explicit despre sine, despre cum a luat el fiinta si cum "inima i-a fost umpluta de farmecele milei". Va sa zica este fermecat de mila divina, asa dupa cum putem interpreta ca el insusi este un om milos. "In vuietul de vanturi auzit-am al lui mers"... O fi vorba aici de "glasul Domnului" din Psalmii lui David? In Psalmi gasim nenumarate expresii referitoare la fenomene naturale prin care Dumnezeu se face cunoscut oamenilor. Tot in aceasta strofa "cerseste inc-un adaos: / Sa-ngaduie intrarea-i in vecinicul repaos!" Prin urmare EL se roaga, el personal "cerseste" sa intre in vesnicie la odihna vesnica, exact cum fac bunii crestini care asteapta sa intre in bucuria mantuirii.

Urmatoarele 3 strofe vorbesc despre zbuciumul si chinul sau interior, cu un fel de ura fata de propria persoana, sau mai bine zis fata de propriul destin uman. Pt. cineva neinitiat, cererile pe care le exprima el intr-un stil dramatic sunt intr-un anume fel de neconceput, parca nedemne de insasi conditia de om si de crestin. Dar IERTAREA de care dispune el si pe care vrea s-o imparta tuturor, chiar dusmanilor sai cei mai temuti, este expresia vie a lucrarii iubirii de semeni, ca ultim gest inainte si chiar dupa moarte. De unde toata aceasta pornire spre autodistrugere? Raspunsul il da chiar el: ""Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor". Se prea poate ca el sa fi simtit ca nu va putea muri pana ce nu va face acest ultim gest de smerenie si de mila crestina. Dar e f. probabil ca sa fi stiut ca iubirea si iertarea ADUC PACEA SUFLETEASCA DORITA atat de mult de noi toti, si in mod special de el. De fapt toate aceste versuri ale sale pot fi intelese deplin numai prin prisma si in contextul religios din care si-au luat fiinta, de buna seama.

Ultima strofa vine cu un fel de conciliere/impacare (cu sine si cu Dumnezeu), daca o putem numi asa, prin faptul ca multumeste pt. norocul de-a trai ce i-a fost daruit. Dincolo de mesajul anterior care poate lesne sa ne induca in eroare, versul al doilea din ultima strofa pune intr-o noua lumina si da la iveala intelesurile nebanuite ale acestei rugi. Asadar nu vrea sa se autodistruga, altfel ce rost ar mai avea sa zica: "Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc."? EL MULTUMESTE PT. TOATE, deopotriva bune si rele. Mai mult decat atat da dovada si de un neasemanat spirit crestin zicand ca nu cere daruri care l-ar putea face nedemn, ci "ura si blestemuri" prin care el s-ar putea "lamuri ca aurul in foc". "Genunchi si frunte nu plec" nu inseamna refuz de a I se inchina Domnului, ci refuzul in a primi bunatati pe care nu le-ar merita sau care l-ar face sa cada in ispite- bineinteles, asta se subintelege, nu se zice in mod direct.

Contemplatia sa sfarseste intr-un ton aparent sumbru, insa in realitate unul plin de semnificatii teologice: "Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mi se curma / Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!" Pare a fi o aluzie la cuvintele Ap. Pavel care vorbeste despre a doua venire si invierea mortilor ce vor avea loc "la glasul Domnului si la trambita arhanghelului". Stingerea de care vorbeste se refera la distrugerea lumii acesteia pt. eternitate iar "disparitia fara de urma" poate fi privita ca o rupere a oricaror relatii/legaturi cu materia.

Ca o concluzie finala personala, suferinta si chinurile indurate l-au facut sa perceapa lucruri care in mod normal putini le percep fiind extrasenzoriale. De ce s-a numit poezia "Rugaciunea unui dac"? In primul rand pt. ca este o rugaciune. In al doilea rand as raspunde tot cu o intrebare: de ce nu a numit-o "Rugaciunea unui roman"? In opinia mea, chiar daca in poezie nu gasim nici o referire la vreun aspect legat de trecutul nostru istoric, inclin sa cred ca s-a numit pe sine dac, ca urmas al celor ce credeau in nemurirea sufletului, viata vesnica si un singur zeu suprem. Privita asa poezia capata inca un inteles tainic si anume bucuria prin care aceia isi dadeau viata cu zambetul pe buze fiindca aveau acel sentiment pre-crestin, aceasta bucurie de plecare spre eternitate o regasim in mod vadit la Eminescu. De aceea s-a numit pe sine "dac" si nu roman, om, crestin sau altfel.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

N-am ce sa mai zic, halal te-au mai ajutat unii pe aici. Poate trebuie sa le explici inca o data despre ce era vorba in subiectul tau, sau poate ca ar fi mai bine nici sa nu-i bagi in seama... Cine stie? Se vede treaba ca cineva a vrut cu tot dinadinsul sa nu-mi dea dreptate cand am zis ca aici se va vorbi DESPRE conflicte si nu DIN ele. Stii ce ma gandesc? Atunci cand se vor trezi cu nervii lor consumati degeaba si cand in sfarsit vor fi inteles ca experienta si exercitiul comunicarii pur si simplu nu ajung pt. a ramane om vertical, abia atunci se vor mai potoli spiritele- si chiar nici atunci. Dealtfel stii tu cum e: gura satului n-o poti opri vreodata.

Din titlul conferintei tale am dedus ca tii neaparat sa-ti faci o parere despre conflicte NUMAI in cafenea. Se pare insa ca majoritatea s-au ambalat la a vorbi despre conflicte in general si in mod special despre cele care plac fiecaruia in parte. Nu vreau sa iau partea nimanui si imi pare bine ca n-o faci la randul tau. Mai exista o vorba din tezaurul romanesc: daca te bagi in cocina/troaca...te mananca..."puricii"! ;} Interesul nostru ar trebui sa ramana intotdeauna impartialitatea- si punct de plecare, si punct de sprijin in teoretizari, si punct de trasare a concluziilor. Dar cum asa ceva este f. dificil fiindca fiinta umana este pe cat de complexa, pe atat de vanitoasa, nu putem decat spera ca nu se va intampla si aici ce s-a intamplat in toate razboaiele. Fiindca, pastrand proportiile, putem afirma ca acesta este acel "razboi nevazut" de care depinde in buna masura calitatea noastra de crestini si de oameni in general. Indiferent de care parte a baricadei te afli, indiferent ce cauza slujesti, un razboi nu va aduce niciodata ceva bun, nici macar pace. Ca parca zicea cineva ca pacea este in fapt pregatirea razboiului.

Lumea se intreaba necontenit, si unii au facut-o chiar aici: de unde atata ura si invidie? Din noi si numai din noi. Cica diavolul ramane uneori pur si simplu "fascinat" de metodele prin care oamenii gasesc sa-si faca rau, sa se razbune pe te miri ce temei. Cu toata rautatea lui proverbiala, nici macar el nu poate sa-si creada ochilor de ce se intampla uneori intre oameni. Asta nu inseamna totusi ca fiinta umana este rea in sine sau ca s-ar naste cu aceasta predispozitie. Nu, eu nu pot sa cred asa ceva. Eu cred in bunatatea fiintiala a omului si stiu ca rautatea vine in mare masura din schimbarea mentalitatilor lumii intregi in contextul parasirii credintei. Imi amintesc intotdeauna cele doua aspecte propuse de Scriptura ca luare aminte in viata de zi cu zi: rusinea de oameni si frica de Dumnezeu- frica aici cu sensul de rusine fata de Parintele atotmilostiv, nu cum interpreteaza o serie de oameni aceasta ca pe o frica in sens strict, literal. Eu cred ca de la acestea pleaca cel mai adesea conflictele, ca lumea de azi s-a transformat in judecatoare si si-a uitat rusinea de oameni si frica de Dumnezeu in cartea ferfenitita a istoriei. Da, ma repet, noi oamenii preferam sa fim judecatorii altora si sa dam dovada ca putem fi intocmai ca judecatorul din pilda data de Hristos: niciodata nu facea dreptate femeii ce venea la el. Doar insistentele su suprarea pe care i-o facea zilnic, numai acestea l-au determinat pana la urma sa-i rezolve cauza. Intrebarea mea acuma este urmatoarea: noi ce asteptam, sa apuna soarele peste mania noastra?

Ei bine, ce putem contrapune in cazul asta cand se isca niste conflicte nedorite? Am putea face aici o pledoarie numai pt. asa ceva si probabil ca n-ar mai incapea pe paginile cafenelei din pricina multimii de date ce s-ar scrie. Dar asa avem la indemana ceva f. simplu si relativ usor de indeplinit: DRAGOSTEA DE APROAPELE! Si asta ideal ar fi sa se manifeste inclusiv sau mai ales fata de dusmanii nostri. Nu zice Hristos, "daca iubiti pe fiii vostri ce faceti mai mult; oare nu si paganii fac acelasi lucru? [...] Dar Eu va zic voua: binecuvantati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor care va urasc si rugati-va pt. cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Cel ceresc." Nu vrem sa fim fiii Lui? Nu-i nimic, atunci macar sa nu ne facem fiii rautatii!

Poate voi reveni cu alte interventii. Deocamdata mai adaug doar o observatie: iata cum s-a adeverit necesitatea crearii unui loc separat in cafenea, loc destinat reculegerii si/sau "privirii in oglinda". Domnule Daniel, aveti pe acest forum cel mai intemeiat motiv ca sa dati curs propunerii mele. Dealtfel nu stiu cum se face ca ultimele teme de discutie parca au plecat de la tema propusa de mine. Nu spun ca cineva m-a copiat, ci ca pur si simplu s-a intamplat sa aiba loc niste discutii exact in aceeasi directie si in acelasi timp.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

RSI si gabi boldis,

Nici o natiune nu are numai oameni destepti. Si ca dovada uitati-va la voi insiva! :-)

Eu nu sint destul de erudit ca sa citez din Paulo Coelho... asa ca am sa citez un proverb romanesc, mai pe intelesul tuturor:

"Daca mintea ar creste pe toate drumurile ar paste-o si magarii..."

Dr Evil

Ador naivitatea inocenta cu care ai ridicat problema. Ma mira chiar ca n-a aparut nici un crestin practicant (de-acela dogmatic) sa-ti raspunda (s-or fi speriat si au fugit de cind a ajuns sexul oral in virf la Topul zilei :)).

Caut sa-ti raspund eu, cu punctul de vedere al Bibliei si credintei crestine, combinat cu al meu personal (pe ici-pe colo) :

As vrea sa imi spuneti cum il vedeti pe Dumnezeu... Oare cand va ganditi la Dumnezeu, in minte va apare acea figura a unui batranel sprijinit intr-un toiag, cu barba alba, lunga, imbracat in vesminte albe elegante, potrivite unui rege?

Dumnezeu le-a interzis oamenilor sa faca picturi sau statui dupa chipul sau. Fireste insa ca toti cautam sa ni-l imaginam si ca fata umana. Batrinel si barba, da, insa fara toiag si eleganta. Mai degraba putere si personalitate, plus minie, ca o fi el iertator, dar si pedepseste cind se supara.

Ce este Dumnezeu? Eu inclin sa cred ca Dumnezeu este o energie pozitiva, Dumnezeu se afla in tot ce e bun si frumos, sau ma rog ni se pare noua ca ar fi bun si frumos pentru ca pana la urma religia, biserica este cea care ne arata fa asa ca asta e bine sau nu fa asta ca e rau, deci sunt relative notiunile de bine si rau, respectiv de urat, frumos...

Credinta e una, e a ta si-ti vine din suflet. Biserica e altceva, nu le confunda. Biserica si preotii nu l-au slujit mereu pe Dumnezeu. Sint momente si-n Biblie (vezi vremea lui Moise) cind au uitat de rolul lor si s-au pus mai mult pe-agoniseala. Si eu il percep pe Dumnezeu ca universal, ca bine si rau combinat, in antagonism dar si complementaritate. Biserica iti va spune mereu ca Dumnezeu e tot ce e mai bun si frumos, si ca raul sau uritul vin doar de la oameni. Bineinteles ca binele, raul, uritul, frumosul sint toate notiuni relative. Absolutul exista doar in visele poetilor si ale adolescentilor. Prudenta doar cu ce-ti spune biserica ce sa faci sau sa nu faci. Ca Biblia si scripturile au fost si sint continuu rastalmacite (ca multe-n viata).

Dumenezeu este atotputernic, atoatestiutor, omniprezent etc... Da Dumnezeu o fi asa, dar uneori e greu de crezut pentru ca nu ai dovada, nu ai nimic concret, palpabil, ceva ce poti pipai... Unii sustin ca Dumnezeu exista, iar altii ca El nu exista.. Bun intrebarea apare asa: De unde stii ca exista? sau de unde stii ca El nu exista? aceasta este o mare dilema, o stare permanenta de confuzie, de zbucium.. Dumnezeu exista? nu exista? daca exista cine e El? de unde vine?

Existenta lui Dumnezeu n-a fost si nu e dovedita, in sensul pur stiintific. Existenta lui crestina se bazeaza pe dogma fundamentala "crede si nu cerceta". Cu alte cuvinte, pe Dumnezeu trebuie SA-L SIMTI prin cele din jurul tau (cum scriai mai inainte), nu SA-L VEZI sau SA-L PIPAI (pentru a te convinge ca exista). Spiritele logice si rationale au avut dintotdeauna multa dificultate cu acest mod de percepere. Hilar ca mai exista crestini ce se forteaza sa dovedeasca LOGIC existenta Lui, sau liber cugetatori ce cauta sa bage logica in notiunea spirituala de credinta.

de ce bunatatea lui ar fi nemarginita? atatea razboaie, crime, lucruri care ingrozesc.. de ce ? pentru ce? atata suferinta in lume pentru ce?

Cum ziceam inainte, Biserica te va asigura ca toate relele vin de fapt de la oameni, nu de la Dzeu. El ii lasa pe oameni sa sufere dupa efectele rautatilor lor, pentru ca numai asa se vor cai si-si vor intoarce iar fata catre El. El, in bunatatea lui nemarginita, i-a iertat mereu pe pacatosi si i-a (re)primit cu caldura la pieptul Lui. Ce gindesc eu? Ca-i alta pirueta de interpretare partizana, dar suna bine :)

Dumnezeu reprezinta inefabilul, nu il putem intelege oricat am dori asta, cel putin eu nu pot sa inteleg, incerc, dar uneori totul este confuz...

Religia e-n mare parte bazata pe confuzie si interpretare arbitrara. Esential e daca TU simti nevoia credintei in Dumnezeu. Daca A CREDE te-ajuta in sufletul tau.

O dovada palpabila este ca circa 10000 de ani de istorie au fost sterse cu buretele. Sunt teorii ca oamenii de atunci nu stiau sa scie sau sa citeasca. Nimic mai neadevarat: sute de mii de tablite de lut sumeriene povestesc despre o societate la fel de avansata (social) ca a noastra. Unde sunt traducerile disponimile pentru mase?
In mai toate partile lumii, civilizatii necunoscute au ridicat monumente megalitice pe care numai gandul le poate inchipui. Oare? - acei ingineri n-au scris nimic?

Sti un cat timp s-a construit arca lui Noe? consulta biblia - in 7 zile!

Poveste: un meteorit urias a cazut in ocean si a provocat valuri uriase, sunami, etc. fenomen pe care-l numim potop.
Citeste biblia: potopul a durat 90 de zile si a acoperit tot pamantul pana si pe cei mai inalti munti! Intraba argeologii si iti vor confirma ca potopul a existat cu adevarat si a acoperit cei mai inalti munti.
Potopul n-a fost un fenomen natural - nici meteorit cazut in ocean, ca am fi disparult prajiti ca dinozaurii indiferent de maiestria lui Noe. Nici gheata din antartica nu s-a varsat in ocean ca ar fi fost doar un urias dar scurt sunami - a fost o arma teribila si incredibila experimentata aici pe pamant - de cine?

Exista un singur raspuns la aceasta problema: viitorul poate fi restaurat numai daca trecutul va fi sters! Dar viitorul cui? Si e totusi trecutul nostru!

Despre ce dovada ai nevoie cand iti spun ca stiinta moderna nu vrea sa discute cauzele Big Bangului, tot asa cum teologii nu vor sa discute cine sau ce l-a creat pe Dumnezeu. Eu vad aici o asemanare profunda, care arata ca pe orice parte ai urca muntele, ajungi intr-un singur varf. Cu alte cuvinte acceptarea creatiei exista de ambele parti, si creatorul nu este demis din procesul de creatie datorita stiintei, caci stiinta se bazeaza pe axiome, si ultima axioma incontestabila a stiintei este Big Bang - un moment unic in timp (determinabil) si in spatiu in care universul cu toata materia din el si calea evolutiei atat galactica si interplanetara cat si cu posibilitatea vietii pe pamant sau aiurea - a fost CREAT!
Biblia cunoaste pe Dumnezeul care s-a ocupat de om. Stiinta face loc unui Dumnezeu care n-ar fi fost atat de limitat si care chiar ocupandu-se de om la un moment dat (in Debug Mode), s-ar fi putut ocupa de mult mai multe, ca de exemplu cum sa statuteze atomul si energiile din el, astfel incat acesta sa cada in groapa energetica a ADN-ului si sa porneasca cate o evolutie naturala pe ici si colo dand culoare si umor unui univers haotic si rece.
Dumnezeul biblic este o parere de Dumnezeu vazut si descris din punctul de vedere limitat si egoist al omului.

"Cea mai buna dovada ca munca nu-i facuta pentru om e ca il oboseste". Sloganul asta l-am vazut atirnat linga biroul unuia printr-o tara din vest, cu multi ani in urma. Mai e unul, ce reflecta perfect atitudinea entuziasta (sic!) in fata unei noi zile de munca : "Same sh*t, different day". Iar pentru cei din IT, decupati si lipiti de calculator desene din Dilbert. De exemplu : va supara seful? afisati un cartoon cu idiotul acela de director al lui :)))

probabil ca bazezi raspunsul tau pe o experientza personala. probabil ca ai intalnit cel putzin un om care sa fie exemplul definitziei tale (personale) de om "bun genetic". zic ca sigur asta e cazul pentru ca nu shtiu sa se gaseasca vreo statistica sau vreo dovada shtiintzifica in favoarea existentzei acestei categorii.

eu una, n-am intalnit niciodata un on bun "genetic". eu n-am chinuit niciodata o pisicutza, n-am mitzit cat am fost copil shi n-am shtiut ce e invidia (cel putzin nu imi amintesc), dar cu sigurantza nu fac parte dintre cei "buni genetic". in schimb, ca adult, nu permit nimanui sa expuna comentarii shi idei rasiste in fatza mea, nu tolerez din partea nimanui comentarii sexiste sau care batjocoresc spiritul uman. am principii foarte puternice in legatura cu asta...refuz sa fac rau prin vorbe sau fapte, dar mint, daca e nevoie, ca sa nu se produca un Rau. incerc cat pot de mult sa-mi fac treaba ca om, dar toate astea le-am invatztat, nu le-am moshtenit, caci nu se moshtenesc.

am intalnit oameni buni cu adevarat care au devenit asha in urma unei experientze renascatoare, care shi-au curatzat sufletul de toata mizeria lumii chiar daca, in copilarie, au pisicutze...

nu cred in bunatatea asta genetica din 2 motive, unul shtiintzific, unul spiritual: omul e nascut cu instincte animalice, care sunt apoi domesticite de catre societate (exemplu sunt copii care au fost abandonatzi la marinea padurii shi crescutzi de animale care nu manifesta nici un fel de caracteristici umane in afara de cele fizice) care demonstreaza ca bunatatea nu e ereditara (nurture, not nature)
shi al doilea este liberul arbitru descpre care vb biserica (nu una anume, ci toate)

deci cred ca totzi ducem o lupta...ash vrea sa-l cunosc shi eu pe omul care nu se lupta cu sine...multe ash avea de invatztat de la el

as fi putut, fireste, sa-ti raspund intr-un mesaj privat, asa cum s-ar fi cuvenit, dar, daca tu ai ales o exprimare publica, iti voi respecta decizia.

"1) daydreamdalia asta...speri ca e alter-ego-ul tau?"

nu sper niciodata asa de mult, intrucat, cu-atatea variabile, nu-i deloc profitabil.
banuiesc ca omu-i mai destept decat media pe clasa si-atunci i-am vorbit convinsa ca nu trebuie sa-i cer nimanui permisiunea.

"am pus mesajul aici ca acolo (vezi doamne!) se zice ceva si...
n-am crezut ca am ceva de spus pe tema data..."

irma, probabil nu vrei sa stii ce parere am eu despre situatia-n care atunci cand oamenii se simt atacati incep sa comita gesturi bruste, fara sa se-asigure ca au patruns semnificatia unui cutit in teaca.
draga mea, daca am acel cutit si daca-l mai arat unuia sau altuia, n-o faca decat sa stie ca ma pot apara.
daca aveam ceva impotriva conferintei amintite as fi spus-o acolo.

mesajul meu, tradus pe cat am puterea, a fost asa:
1. conferinta "trancaneala aristocrata" nu are un subiect precis, fiecare vorbeste acolo despre ce vrea! ( asta am vrut sa spun cand am redactat "comparativ cu trancaneala unde se zice nimic despre nimic")

de-altfel: "fiind locul unde ne intilnim la cafea si-o sporovaiala "" este insusi motto-ul conferintei.

2. nici conferinta mea n-are un subiect precis (invitam lumea sa vorbeasca-n mod abusrd despre o situatie absurda si cativa s-au prins in joc: om, oana, latu, don quijote) doar ca s-a gasit totusi CEVA: noul concept inventat de oana, "cracanismul".
de-aceea am scris: "la mine se zice CEVA despre nimic" (unde 'ceva' e modul absolut delicos in care a scris om si 'nimic' = cracanismul)

"nici n-am vrut sa trollez bunatate de subiect :))"

voi alege sa rad, intrebandu-ma de ce totusi nu mi-ai trimis un mesaj privat in care sa-mi ceri sa explic public ce-am vrut sa spun intr-un post care, in mod vizibil, te-a jignit.

""spune_dumneata_daca_nu-ti_vine_sa-i_mananci_de_drag!"

spre surprinderea ta, vei sti acum ca de data asta chiar vorbeam serios: latu, om, oana si don imi sunt dragi. (daydreamdalia e un personaj extrem de interesant si mi-as dori sa-l cunosc, dar asta-i afacere intre userul daydreamdalia si userul care-ti scrie, daca nu-ti e cu suparare ...intre noi vorba fie mi se pare o lipsa de delicatete sa te folosesti de numele unui user ca sa-l ataci pe altul!)

lor (oana, latu, om, donq) nu le-am spus insa explicit ca-mi sunt simpatici, acum am facut-o cu tine si probabil de-aici modul plapand agresiv cu care incerci sa-mi comunici ceva in vazul lumii, desi intre noi se stabilise o oarece legatura ce ti-ar fi permis foarte usor sa-mi ceri socoteala in privat.

"Pentru mine sut_in_fund nu inseamna un pas inainte.
Eu cand sunt pusa in fata unei astfel de situatii ma inscriu la categoria
back_off_girl!_tie nu-ti_trebuie_f****_la_cap"

pentru mine un sut in cur e dovada ca n-am fost suficient de prevazatoare, mai ales cand stiu ca n-am nici o vina.
de-obicei respect 'sutul' si-alta data invat sa-l parez.
asta se-ntmpla fiindca ma incapatanez sa nu lovesc preventiv, asa cum ar trebui.

"Asta e prima si ultima data cand iti dau ceea ce vrei!"

nu pot sa-ti multumesc, desi te-asigur ca am primit mai mult decat am asteptat.:(
publicul care probabil acu-i in delir, cu nara dilatata amusinand sangele, ar trebui probabil sa stie ca TU ai primit de la mine ce ti-ai dorit, atunci cand am ales sa dau curs unei invitatii pe care tin totusi sa ti-o reamintesc... dar asta nu-i treaba publicului, nu-i asa?

" Discutia asta nu va creea nimic nou intre mine si tine. Te asigur de asta!"

daca iti inchipui totusi ca se mai poate repara ceva aici, te invit la o discutie.
privata!

am decis sa explic, doar fiindca-mi inchipui ca vor mai fi si altii care-au inteles gresit ce-am vrut sa scriu acolo si, la ora asta, s-a-ntmplat sa-mi pese.