comentarii

dovleacul si vita de vie


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
mia vita e bella , perche no - de mihu la: 26/03/2006 11:44:07
(la: calitatea numarul unu la o persoana ...)
mia vita e bella , perche no lo so ...ma e bene cosi ...senti ...mie dor de copilarie cand nu erau definite culorile vieti si pictam sincer fara sa ma tem de criticile anonime ...abia acum am inteles pilda cu marul lui adam...sa fi copil si nu cunosti TAINELE lumii...imi lipseste copilaria cu lumina ei inocenta ...ciao
#113540 (raspuns la: #113169) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
#126225 - de Dora_10 la: 06/06/2006 19:55:32
(la: Cele mai bune filme)
Trenul Vieţii al lui Mihăileanu a fost reuşit , într-adevăr . Mi se pare că filmele lui vin din suflet şi că încearcă în ele să aducă răspunsuri la mari probleme , ale sale şi ale neamului său . Şi apreciez la Mihăileanu faptul că totdeauna a spus cu mândrie faptul că provine din România . Însă îmi amintesc că , în anul când a apărut Train de vie , filmul a fost pus în umbră de publicitatea agresivă făcută lui R . Benigni cu La Vita E Bella . Ulterior Benigni n-a mai făcut ceva deosebit ; de fapt , mie totdeauna mi s-a părut cam măscărici .

Eu cred că înainte de 1989 cel mai bun film românesc a fost "Ion" , după Rebreanu , iar post 89 , "Occident" mi se pare cel mai interesant .

Că ai adus vorba de "Moartea domnului Lăzărescu" : Eu deocamdată am văzut din el doar trailere şi am citit despre el , aşa că ştiu despre ce este vorba ( remarcă : dacă este făcut în timp real , e interesant ; asta e cam dificil de făcut ) ; azi mi-am pus un picior în ghips , pe motiv de entorsă ( am timp berechet să stau pe Cafenea ) , dar în timp ce aşteptam pe holul spitalului , m-au bântuit imaginile din film...Mi-a fost teamă degeaba . Realitatea a fost mai bună decât în film :-)
#126330 (raspuns la: #126225) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Intruderu - de alex andra la: 29/11/2006 07:27:45
(la: Ma bohème)
Boema ta m-a lasat, cum altfel, bouche bée:)
A trebuit sa deschid larg toate ferestrele boemei mele ca s-o pot cuprinde pe a ta. Si tot n-a incaput toata cata e. La asa tavalug de poezie dezlantuita nici nu-i de mirare:) Dulce navala:))
Fratele meu boem, ce se intampla pe aici e dovada vie a faptului ca poezia nu se scrie numai cu cuvinte, ci si cu alte texte, cum zicea candva un individ numit Ph. Sollers:)

Let's give it another try:

În boema mea palatele decrepite au scânduri bătute la fereşti şi gondolele alunecă pe apele verzi ale uitării. Caron, frumosul gondolier, taie talazurile în două cu vâsla lui, aripă frântă de pasăre necântătoare. În lumina de crepuscul pereţii îşi scurg ocrul în ochiul întunecat al bulboanei ce stă să înghită hulpavă lumea. O părere... Căci dimineaţa vine iară şi spală cu lumină străzile fără trotuare.

În boema mea Modigliani îşi aruncă iar şi iar pânzele în Sena, şi Sena se face femeie cu irişi albaştri.

În boema mea Lautrec, la braţ cu La Goulue, îi pozează lui Daumier pentru reclama la Chez Maxime, iar Aristide Bruant zâmbeşte enigmatic, trăgându-şi mai pe ochi pălăria cu boruri largi, aşteptând un „la”, maestro, în orgia de catifele roşii vişinii ale localului.

În boema mea Guillelmus Apollinaris Albertus îşi plimbă tâmpla înstelată pe câmpul presărat cu brânduşe otrăvite, beat de Rin, spărgându-şi paharul cu vin în clinchet rubiniu.

În boema mea iubirea e tandră şi virginală, albastră şi înmiresmată, vrăbiuţă speriată prinsă în palme de copil. În boema mea iubirea doare, iubirea moare în fiecare dimineaţă şi renaşte pe înserat ca speranţa.

În boema mea el e fumuriu şi ceţos, are glas mătăsos şi mâini de vrăjitor, visează cu ochii deschisi şi mă poartă cu el în toate visele, în toate gândurile, în toate utopiile, în toate oraşele lumină şi în toate stelele Căii Lactee.

În boema mea nopţile sunt fără sfârşit şi zilele fără început. În boema mea nopţile sunt albe şi zilele gri. În boema mea nopţile se înşiră ca mataniile, iar zilele se destramă ca pânza Penelopei.

În boema mea se petrec într-o melancolică devălmăşie ilfi şi petrovi, acuarele, fragi coapte şi mere verzi, mărgele de sticlă şi uleiuri aromate, straie pestriţe, puf de păpădie, brăţări de argint şi castele de nisip, scări de mătase, balize, baliverne, mandoline, copăi, vătraie, pagini galbene cu marginile zdrenţuite, belciuge, sfori, oameni, viori, poeţi, nebuni, ouă de struţ, versuri de-ale lui Esenin, morminte, frunze, flacoane golite, surâsuri şăgalnice, idei în libertate, eu şi ceilalţi, noi...

În boema mea străzile urcă spre cer, pavate cu vise, iluzii, poezie şi dale inegale. Fluturii dau din frunzele lor minuscule, cuminţi, pe culoarul special amenajat pentru zborul lor matinal. Rigolele cântă vesele din firicelele lor plapânde de apă, înălţându-şi spre nori prisosul de limpezime, în ciuda gravitaţiei. Şi Proust păşeşte alene în căutarea timpului pierdut.

În boema mea uşile sunt vraişte. Lasciate ogni malizia voi che entrate. Salvarea doar prin poezie...


Lost without music in a world of noises
#160270 (raspuns la: #160242) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Iar, cand tu, vie intrupare - de zaraza la: 29/01/2007 00:28:19
(la: Sublimul etern)
Iar, cand tu, vie intrupare Dumnezeiasca,
Mi-ai aparut in cale,
Un tremur paroxistic cuprins-a mea fiinta


haleluia!
de unde apareti, mai frate?

zaraza
*** - de Roman Haduch la: 27/11/2007 18:20:48
(la: Deschide mi ochii)
eu am dovezi. Viata mea nouă nu este o metaforă ci o trăire concretă.
Mult timp am trăit cu o teamă puternică. Teama consta în ideea falsă că, de fapt eram mort de beat , pe o bancă, în parcul Facultăţii de Drept şi toată viaţa nouă la care mă refer şi pentru care îi mulţumesc atât de mult lui Dumnezeu, nu reprzeintă decât un vis aiuritor al unei minţi îmbolnăvite de alcool. Acum , după 15 ani de la Eliberare, gust L i b e r t a t e a ţo şi sunt recunoscător. E adevărat că unele secvenţe produc atâta saturaţie încât parcă numai am râbdare şi abia aştept momentul când voi pleca în veşnicii, dar dacă încă mai zăbovesc p-aci , măcar să caut să fac lucruri bune şi care contează.. contează , de exemplu, să ne rugăm unii pentru alţii.
Jennifer, zic ca Dumnezeu să îţi răspundă personal la întrebări. am rătăcit 20 de ani în labirintul conceptelor referitoare la Karma şi Reîncarnare . Ar trebui să vorbim odată despre ceea ce poate fi numit "Strategia Diavolului" care pentru a pierde cât mai multe suflete într-o vreme a sfârşitului, cum este aceasta pe care o trăim, creează iluzii remarcabile, artificii şi jocuri de lumini, mese cu pluş verde , premii instant şi multe , nepermis de multe, perspective demne de dorit, cu scopul unic ca omul să se dezică de Tată, omul să se depărteze de Dumnezeu. Verifică informaţia media acum, în prajma Crăciunului şi vezi care este oferta.
Încă odată , Dumnezeu să te ocrotească şi să îţi răspundă în locul tainic al inimii. Dacă prin autosugestie înţelegi să îţi propui de a gândi curat, frumos şi a căuta soluţii oneste la examenele vieţii, atunci e OK. Golgota poate fi Mintea întrucât Jertfa s-a consumat pe o cruce ridicată pe "Dealul Căpăţânii".
Cu drag Roman Haduch
#260246 (raspuns la: #260234) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Rugã - de cosmacpan la: 12/01/2008 23:40:04
(la: de unul singur........)
Te rog sã-mi dai un strop din mãretia
Si neânchipuitul tãlmãcirii tale,
Pentru a putea sã-mi modelez cuvântul
Ce tainic se închide-n odã de închinare:

Tatãl nostru, trist si singur,
Rãstignit de-al hoardei val,
Te-ai retras tãcut în ceruri,
Huiduit din mal în mal.
Fie ca sfintitu-ti nume
Sã ocroteascã acest pãmânt
Sã ne ierti pãcatul, tatã
De ati ucide fiul sfânt.
Vie-a ta împãrãtie,
Printre noi ca o iertare,
Si-n a soarelui luminã
Facã-se a ta întrupare.
Scapã-ne de rãul tainic
Ce in lutul nostru roade
Si precum în cer e pace
Pe pãmânt fã sã coboare.
Pâinea noastrã, rea sau bunã,
Ratie la colt de zi,
Dãne-o nouã. Si ne iartã,
A greselilor tãi fii.
Iartã-i Doamne si pe aceia
Ce-încã se codesc sã ierte
Si cu ispitire surdã,
Mai voiesc ca sã ne certe.
Multumim de-a ta iertare
Pavãzã la rãu. Si scut
Izbãviti fiind de rele
Putem trece-n necuvânt.

In numele Tatãlui: ce-a fost si rãmâne
In numele Fiului: martir, om si sfânt
In numele Sfântului duh ce adie
Amin ! e pecetea pe sfânt legamânt.
Cezar Petrescu - de Roman Haduch la: 11/02/2008 14:26:57
(la: Mă pun la punct )
Faptul ca realizezi secventa de real pe care ai expus-o şi iti produce revolta , e ok, e semn bun, iti pasă. Mie, nimeni nu ar fi putut să îmi ia paharul din mînă . Vreme de 20 de ani (1972-1992) am fost într-o continuă stare de ebrietate iar pentru o tigară am dat un corp de mobilă. Voiam să fumez şi nu îmi păsa de nimic altceva. În acelaşi timp, ca şi tine, eram torturat de zvârcolirea conştiinţei mele. Deşi spuneam la ţuică "apa vieţii" şi recomandam 3 sticle de vin şi 1 sticlă de vodcă drept antistresante. Până să mă însor am dat vina pe societate, după ce m-am însurat, reprosam soţiei că găteşte prea bine şi că respectiva mâncare cer băutură. Vezi, eu nu eram niciodată vinvoat... Beam , mă îmbătam şi făceam pe deşteptu în starea în care mă aflam. Creştinii îmi părea nişte dezaxaţi demni de milă , eu eram tare , beam tare şi trăiam din belşug, ziceam eu. Creierul îmbibat cu alcool devenise un generator de gânduri de autodistrugere, astfel că , după ce am picat la medicină, am luat o lamă şi mi-am tăiat venele, de trei ori, cele de pe braţul stâng şi apoi de trei ori , cele de pe braţul drept. Am pus un lighean şi aşteptam să se scurgă cei 5 litri de sânge.
La Revoluţie am recomandat modificarea Codului familiei în sensul că oricare bărbat să poată să aibă mai multe neveste. Beat chior îmi susţineam spiciul . Pledam astfel: având mai multe sotii , acestea rămân însărcinate prin rotaţie , se ajută una pe alta şi ..intră mai multe salarii în casă. Îţi spun acestea pentru ca să înţelegi halul de rătăcire în care mă aflam. Din toate acestea printr-un singur gest, pe fondul dorinţei mele de a nu mai bea şi fuma, m-a salvat Domnul Iisus Hristhos. Cnd am spus că m-am pocăit şi am devenit creştin, anturajul a făcut mishto si a lansat ironii acide, apoi văzând că schimbarea era foarte serioasă, m-au lăsat, nu mai au timp să ne vedem, pentru că acum îi chem la biserică şi nu la cârciumă. Dar Liberarea fusese pronunţată. Din 21 august 1992 nu am mai băut nici un pahar cu băutură alcoolizată şi nu am mai pus ţigară în gură, am devenit mai calm şi, atunci când cineva îmi face observaţie, sunt capabil să îmi însuşesc fondul acesteia şi, chiar să fiu recunoscător. Totul a fost la clipeala ochiului. De aceea C.P., eu recomand calea salvării ,iti doresc La Multi ani ! Buni ! şi în plus o viaţă veşnică. plină de satisfacţii. Ştiu cum este în mocirla firii şi din toată inima îţi spun că nu doresc să mai întorc acolo. Virtual , îţi întind o mână şi te invit aici, pe stâncă . mă mustră, Vestea bună este că Iisus Hristhos este acelaşi ieri , astăzi şi în veci şi că nu face favoritisme ci oricine îl invită, El vine şi este Biruitor . Eu zic continuu acum Slăvit să fie Domnul ! şi gust , zlinic Apa vie a Cuvântului,înalţ cupa izbăvirilor şi trag un chef spiritual.
Cu prietenie Roman Haduch.
#284584 (raspuns la: #284378) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Legea lupului - de cosmacpan la: 29/03/2008 08:00:23
(la: de unul singur........)


Impărat fiind pe vremuri, lupul, -fire înţeleaptă
Si milos cu toţi supuşii, - a făcut o lege dreaptă,
Prin a cărui rânduire, -pentru foarte bun cuvânt,
O livadă înflorită, cum nu-i astăzi pe pământ,
Hotărât a fost să fie socotită ca loc sfânt,
Pentru că 'napoia vremii cu trei veacuri şi mai bine,
Ar fi fost pe-acea livadă mănăstire de albine…
Astfel, -era scris în lege, ca 'n acea livadă verde
Cine intră, viaţa 'şi pierde:
Fie miel sau fie ied,
N'vea drept să-i calce iarba nici picior de patruped…
Cel ce va 'ndrăsni s'o facă, -hotărât era prin lege,
Să primească pe spinare, nu mai ştiu câte ciomege,
Iar apoi, - ca pildă vie, -
Jupuit pe loc să fie…
Cei dintâi căzuţi în leasă şi 'nhătati ca să-i jupoae,
Au fost nişte căprioare, doi viţei şi-o biată oae,
Si cădeau, pe rand apoi:
Cai, mioare, vaci şi boi, -
Cărora, chiar Impăratul, -milostiv cum numai el e, -
Le luă 'n primire zilnic nefolositoarea piele…
Intr'o zi însa norocul, nu ştiu cum a vrut să joace
Si să facă astfel placul celorlalte dobitoace,
Cari-au prins pe iarba verde, în livada cea smălţata,
Vre'o trei lupi cu ceafa lată…
Duşi fiind la judecată, de trei boi, un miel şi-o oae,
Ca pe cei de mai 'nainte, Impăratul să-i jupoae,
Innalţimea-Sa, îndată ce văzu pe lupi în fiare,
Către vitele cornute a turnat cu voce tare:
- Cum, nemernici şi mişei,
Indrăsniţi a crede oare să jupoi pe fraţii mei?…
- Doamne, au călcat livada!, -cuteză un bou să zică.
- Taci, că te jupoi îndată!… Boul a tăcut, de frică…
- Legea spune…, - zise oaia, dar simţi fiori prin seu:
- Ce-ai tu cu legea, dobitoaco?… Legea n'am făcut'o eu?…
Si pe fraţii puşi în fiare liberându-i rând pe rând,
Impăratul, cu iubire, i-a îmbrâţişat, plângând…
Celelalte dobitoace au plecat tiptil apoi:
Oaia 'ntâi, pe urma boii, iar mielul dupa boi, -
Pricepând ca, să nu calce în livada fără stupi,
Legea 'i numai pentru ele, însă nu şi pentru lupi.
(Vasile Militaru)
Chiar asa, de ce? - de cosmacpan la: 30/06/2008 00:10:44 Modificat la: 30/06/2008 00:12:38
(la: TravesTI)
Cumsecadenia este o haina uzata pe care o poarta tot omul, fie iarna fie vara. acum vara am intors-o pe fata cadrilata cu mai mult alb sa reflecte mila de mine insumi si iarna o intorc pe fata pamantie ca sa-mi aduc aminte sa curat oglinzile de tarana. Dupa primii cincizeci de ani mi s-a incutitat sufletul pentru ca m-am trecut pe piatra de tocila a lumii si nici nu avea cum sa fie altfel ca doar luna imi cauta pricina-n fereastra rascolind pulberile uitate pe coadele licuricilor somnambuli. si pentru ca imi sare somnul de zboara tzandari prin toata lumea atunci si sufletul asta prost se sumetzeste si se incutiteaza de sar luciri de ceapa albastruie din lama lui.
Of, ce de buruieni mi-au prididit pragul de sus, catarandu-se pana peste bolta de vita ce asteapta piciorul tau femeie sa-mi zdrobeasca boabele si sa ma musteasca pana in timpul cuvenit sa zac in doua butii mari de piatra in care floarea de colt isi va zugravi maretia transformandu-ma din vin in apa. Vie.
Mao - de Paianjenul la: 17/10/2008 02:03:53 Modificat la: 17/10/2008 02:17:40
(la: Vom trai si vom afla...)

Evolutie, evolutie, da' supravegheata!:)"

- Da bien sûr... de ce nu:

11. Apoi Dumnezeu a zis: ,,Să dea pămîntul verdeaţă, iarbă cu sămînţă, pomi roditori, cari să facă rod după soiul lor şi cari să aibă în ei sămînţa lor pe pămînt.`` Şi aşa a fost.
12 .Pămîntul a dat verdeaţă, iarbă cu sămînţă după soiul ei, şi pomi cari fac rod şi cari îşi au sămînţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.
24. Dumnezeu a zis: ,,Să dea pămîntul vieţuitoare după soiul lor, vite, tîrîtoare şi fiare pămînteşti, după soiul lor.`` Şi aşa a fost.”

Geneza, cap 1. (http://www.biblegateway.com/passage/?search=geneza;&version=14;)

Biblia nu mai spune CUM s-a intimplat mai departe, in ce a constat procesul care a urmat... daca respectivul proces a fost identic/asemanator cu cel presupus de teoria evolutionista, sau nu... si de presupus ca acest proces n-ar mai fi avut nevoie sa dureze milioanele de ani pe care i le “aloca” zisa teorie.

In fond intrebarea prima si delicata e daca a existat o fiinta inteligenta cu potenta creatoare prezenta atunci, acolo... restul de ce-ar mai constitui o problema?...

#352392 (raspuns la: #352073) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de anisia la: 19/12/2008 22:23:11
(la: Ca un fel de bârfă...)
Ieşi din cutie!
Ridică-ţi ochii şi priveşte stelele!
Inspiră-i pe cei din jur!


dantzuieste-te cand mai putin te-ndeamna
razboieste-te cand mai putin ti-e teama
imbucura-te cand mai putin se-asteapta
si nu uita
ca din lumina s-a-ntrupat curajul
si setea de-a fi, de-a aflat
ti-e carmasul

Dacă şi cui, când şi cum aţi spune aşa ceva...
Sunt numai îndemnuri goale?
Merită să le utilizăm? nu riscăm să abuzăm de mâna care ni se întinde?


daca nu are rost a intreba
caci cui cand sufletul i-a cere
oi indemna
cum, numai cand va fi sa vie clipa
voi cunoaste
indemnurile de sunt goale
nu-s a mele
caci mana ce s-a-ntins a-mi cere ajutorul
nu risc a 'ndeparta de mine
in palma bulgar de curaj i-oi pune
si-n brate o minune de speranta
din vorbe invelita-n doua straturi
de inceput intaiul
si de parcurs urmasul


Vă las să mă bulgăriţi cât mă dau cu sania...vinul? fierbe...cu arome aromate...

de bulgarit am bulgari potopul
la vale de-ar pleca, sa sada
sa creasca-n jurui iarba noua
din radacini de vita-aleasa

de bulgarit as bulgari polarul
cerc ce pamantu-ngaduind 'nconjoara
sa-i prind in palme boreala-i zare
sal sa-mi croiesc de-un colorit aparte

de bulgarit sa bulgaresti pasatul
ce la o vreme iti dadea de furca
sa-i faci avant peste prapastie
si sufletul sa-ti lasi sa zburde

de bulgarit vom bulgari purtatul
de zi cu zi aceeasi haina
si-nvasmantati manta cereasca
sa devenim cumva albi ingeri
Legenda vie - de Jupuit la: 23/12/2008 11:16:11
(la: Deshruşcăizarea României)
Eu cred ca Hruşcă asta e o "Legenda vie " pentru unii si poate e o metoda de comercializare de a aduce clientii.
#376723 (raspuns la: #376721) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
FARA TITLU(I) - de Tot Areal la: 01/05/2009 08:51:33
(la: POVESTIRI CU TALC(V))
Ascetul semidivin, Nârada, i-a cerut cândva dirct Fiinţei Supreme să-l înveţe secretul Mâyei sale. Acest Nârada, în mitologia hinduismului, este un model favorit al discipolului aflat pe „calea evlaviei”(bhakti-mârga). Ca răspuns la prelungita şi ferventa sa austeritate, Vishnu îi apăruse în sihăstrie şi-I făgăduise satisfacerea unei dorinţe. Când el îşi exprimă smerit dorinţa sa adâncă, zeul îl învaţă nu cu vorbe, ci supunându-l unei întâmplări teribile. Versiunea literară a poveştii ne-a parvenit în Matsya-Purâna, o culegere sanscrită care şi-a căpătat forma actuală în timpul perioadei clasice a hinduismului medieval, aproximativ în sec. al IV-lea d. Cr. Ea ne este prezentată ca fiind povestită de către un sfânta pe nume Vyâsa.
În jurul sihastrului Vyâsa, în singurătatea sa din pădure, se adunase un grup de bărbaţi sfinţi. „Tu înţelegi ordinea eternă şi divină”, îi spuseră ei, „prin urmare, dezvăluie-ne secretul Mâyei lui Vishnu”.
„Cine poate oare înţelege Mâyâ Zeului Suprem, afară de el însuşi? Mâyâ lui Vishnu îşi exercită vraja sa asupra noastră. Mâyâ lui Vishnu e visul nostru al tuturora. Nu vă pot spune decât o poveste, care a ajuns până la noi din zilele vechimii, despre felul în care această Mâyâ şi-a făcut simţit efectul într-o anumită împrejurare aparte şi neobişnuită.”
Vizitatorii erau dornici să-l asculte. Vyâsa a început:
„A fost odată ca niciodată, un tânăr prinţ, Kâmadamana, adică „Îmblânzitorul Dorinţelor”, care, purtându-se în deplină potrivire cu înţelesul numelui său, îşi petrecea viaţa petrecând cele mai aspre şi mai ascetice austerităţi. Tatăl său, dorind să-l însoare, îi vorbi însă într-o anumită împrejurare cu următoarele cuvinte: „Kâmadamana, fiule, ce se întâmplă cu tine? De ce nu-ţi iei o soţie? Căsătoria aduce împlinirea tuturor dorinţelor unui bărbat şi prin aceasta, îngăduie atingerea unei fericiri desăvârşite. Femeile sunt însăşi rădăcina fericirii şi a bunăstării. Prin urmare du-te fiule drag, şi însoară-te.”
Tânărul rămase tăcut din respect pentru tatăl său. Dar când regele stărui mai departe şi-l îndemnă necontenit, Kâmadamana îi răspunse: „Dragă tată, îmi însuşesc purtarea pe care mi-o arată numele meu. Mi-a fost revelată puterea divină a lui Vishnu, care ne susţine şi ne ţine ca într-o plasă atât pe noi, cât şi toate cele ce sunt pe lume.”
Regescul tată făcu o pauză de o clipă ca să cugete, apoi îşi mută cu dibăcie argumentarea de la atracţia plăcerii personale la aceea a datoriei. Bărbatul trebuie să se căsătorească, declară el, pentru a zămisli urmaşi, astfel încât spiritele sale ancestrale de pe tărâmul strămoşilor să nu fie lipsite de jertfele de bucate ale urmaşilor şi ameninţate să se cufunde în mizerie şi deznădejde de nedescris.
„Iubite tată, spuse tânărul, am trecut prin mii de vieţi. Am suferit moartea şi bătrâneţea de multe sute de ori. Am cunoscut unirea cu soţiile şi pierzania. Am existat sub chip de iarbă şi de tufe, de liane şi de arbori. M-am mişcat printre vite şi animale de pradă. De multe sute de ori am fost brahman, femeie, bărbat. M-am împărtăşit din binecuvântarea lăcaşelor cereşti ale lui Shiva; am trăit printre nemuritori. Într-adevăr, nu e nici un fel de fiinţă, nici chiar supraomenească, a cărei formă eu să nu o fi îmbrăcat de mai multe ori; am fost demon, spiriduş, paznic al comorilor pământeşti; am fost spirit al apelor fluviilor; am fost prinţ ceresc; am fost şi rege printre şerpii-demoni. De fiecare dată când cosmosul a dispărut spre a fi sorbit din nou în esenţa fără formă a Divinului, am dispărut şi eu; iar când universul şi-a făcut din nou apariţia, am reapărut şi eu întru fiinţă, spre a trăi o nouă serie de renaşteri. În repetate rânduri am căzut pradă amăgirilor existenţei, şi totdeauna atunci când mi-am luat o soţie.
Dă-mi voie să-ţi povestesc, continuă tânărul, ceva ce mi s-a întâmplat în timpul penultimei mele întrupări. Numele meu în timpul acestei existenţe era Sutapas, „Cel-Ale-Cărui-Austerităţi-sunt-Bune”; eram ascet. Şi fierbintea mea credinţă în Vishnu, Stăpânul Universului, mi-a atras bunăvoinţa sa. Încântat de felul în care îmi împlinisem numeroasele-mi legăminte, el mi s-a arătat în faţa ochilor mei trupeşti, călare pe Garuda, pasărea cerească.
„Îţi fac un hatâr”, spuse el. „Orice doreşti ţi se va împlini.”
#432052 (raspuns la: #432048) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Statul ca o fiinţă vie - de Florin Iaru la: 09/05/2009 14:15:04
(la: Cristofobia)
Domnule, la o discuţie civilizată se poate veni cu argumente.
Statul elveţian (o confederaţie) e o fiinţă vie? Care e mai vie, Franţa sau Germania (cînd posedă pe rînd Alsacia şi Lorena). Serbia e vie? Republica Macedonia cum e? Corsica e ţară sau nu? Dar bascii - sînt un popor unitar? N-ar trebui ca toţi să ucidă spaniolii – ca o singură fiinţă, o singură voinţă? Dar irlandezii?
Singurul stat cît de cît "modern" ca o fiinţă vie a fost Rusia ţaristă.
În rest, creaţia aceasta animistă a fost ideea de bază legionară: statul ca un singur om, o singură voinţă, un singur Căpitan. La fel de vie era şi România comunistă: unitate de gînduri şi simţiri…
Un stat rău organizat dar spiritual e ca o pădute fără copaci. Vrei un scop spiritual şi pentru asta elimini carnea de pe oasele cetăţenilor. Nu e nimic rău să construieşti un stat sau o unitate statală bazată pe eficienţă, libertate şi protecţia indivizilor, indiferent de structura lor psihosomatică.
Iar dacă vorbiţi despre fibra lăuntrică, e clar că vedeţi statul (ţara, imperiul) ca pe un teritoriu de unde alteritatea (criminalii, alogenii, cei de altă credinţă sau de altă părere) trebuie să dispară. Dacă e aşa, atunci e o părere de care trebuie să se ţină cont, întrucît sînteţi european şi vocea dvs. trebuie auzită.
#435734 (raspuns la: #435702) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cămaşa unui om fericit - de Tot Areal la: 12/05/2009 09:09:06
(la: POVESTIRI CU TALC(V))
Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului.
Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus:
- Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru.
- Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.
Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis:
- Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.
Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat.
- Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!
Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....." Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:
- Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?
- Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!
- Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde:
- Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă...
___________________________________________________________________________
Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă.
Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.
#436850 (raspuns la: #435921) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Si incepu Seherezatul a povesti iar... - de cosmacpan la: 27/06/2009 15:05:15
(la: povestea cestii de cafea si a ombilicului opalin)
ah da…de la ultima ceasca de ceai de verbina…cine Doamne a mai scornit ca ceaiul de verbina aduce fericire si noroc in dragoste? numai o baba urecheata cu pielea din talpi crapata putea sa-nteleaga asa o nerozie (ii ca-n snoava aia: acasa ti-I fecioru? nu, nu da cu chisoru, ii plecat la sapa? doar ce I-am dat apa, babo, tu esti surda? fac maica si urda…) ca daca ar sti verbina cate sa mai spun pa seama ei s-ar face albatrea de indignare…pai nu ca zic io, da prea o cauta lumea cu lumanarea…pa dragoste, bat-o boalele s-o bata, ca doar de la ea i s-o tras…si de la noaptea aia de ciresar…dar-ar martzea-ntre tunuri cu toata racoreala ei si mana-s-ar toate necazurile asa sa se umfle ca floarea uscata ce tresalta a viata in apa clocotita…ca doar ce intrase sultanul in haream si s-aseza pa sofalea ceea de broncart si dupa ce sezu asa cale de fro trei batai di inima cat sa-I vina rasuflarea, prinse a bati din palmi ca sa-I aduca un ceai si sqa-I vie cadana cea noua ca sa danseze pa mese si pa scaune ca la petrecerea burlacilor. Ei si unde nu sa umplu camera de aroma ceaiului de verbina de cea rosie ca sangili si de dupe perdele prinse a susura din chimbale si-alaute si a sa tangui ca dintre voalele noptii isi facu aparitia mandra craiasa, care tzushti pa masa numa in ilic, mai sus da buric si salvari trei sferte ca sa te imbete mai si unde nu prinse a se-ncolaci pe dupe muzica de ziceau ca-si facuse stagiu la Bamboo intr-o dupeamiaza de toamne…si sorbea beiul nostru de sultan care sade pa divan ceai divin cu-n strop di vin si cadana sa-nvartosa ca de Luciu ei, bolesti trei ani grei si Le sko ala, sunetele-n sala de te minunezi si nu poci sa crezi…si cum sa-nvartea si sa strecura pe dupe sultan ce gemea aman-aman, dar chinu-I era in van, ca ea nu-l lasa ci mi-l mesterea cu-al ei ombilic opalin si mic si il zapacea, mana-i tremura, fleasca il facea…numai ochi era…si nu-sh cum facu napraznica de scapa piciorul stang drept in fata padishahului de-I zbura ceasca intr-o parte, farfurioara intr-o parte iar ceaiul de verbina se lasa-n surdina pe barbie-n jos…si uite asa ma trezii eu cu trei dinti lipsa subt buza mea de porcelan, farfuria cioabe si sluga cea zanatica trimmisa sa spele la greajd vitele de uscaciune…si daca ar fi numai atat, dar sultanul padishah o poruncit sa arunce toate ceaiurile din camara, pe mine sa ma zvarle la gunoi si sa nu mai auza decat de tuica fiarta beuta din ciocanele ca n-au toarte ca a mele…da un suflet milos ma lua si puse la pastrare in saltarul aista ca poate o-I fi buna si eu la ceva…ei si-n-calecai pe-o sha si in praf m-oi legana da nu stiu daca sa va spui ori sa tac…cum ce sa spui? Pai povestea pestisorului de sticla si a mileului de macrameu…

dar asta-i alta poveste si pana imi aduc aminte ce sa mint mai las noaptea sa treaca cu mos iene pe la gene
Esenin - de modigliani la: 24/01/2010 11:55:49
(la: Cele mai frumoase poezii)
Omul negru

Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.

Un om negru,
Negru, negru!

"Hei, ascultă-mă, ascultă -
Mormăie mişcându-şi gheara -
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre,
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş,
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericiţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aştept.
Mi-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi - copacii -
În grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia,
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă,
Desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! -
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău,
Mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi!
Afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta
Toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasă,
Brună,
Printre lirice miazme
De iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!
Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coşi,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.

Nu mai ştiu,
Nu mai ţin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Trăia un copil cuminte,
Cu păr galben,
Ochi albaştri,
În familia lui simplă şi săracă
De ţărani.

Şi-a crescut,
Acum e vârstnic
Şi poet - chiar de elită.
De-o putere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă
Şi-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat,
M-a prins furia -
Şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare
Îl izbeşte drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, noapte crudă,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Şed
Şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Şi-oglinda
Zace spartă în bucăţi.
( 8/3 ) - de Tot Areal la: 13/03/2010 15:08:15
(la: Pensia de moarte ( 8 ))
De atunci glumele pe seama miliardarului erau la ordinea zilei, atât la editură cât şi la gazdă. Nu şi-ar fi închipuit că într-o zi, aveau să se transforme în realitate. Una destul de crudă.
Primise citaţie de la poliţie. Era chemată pentru pensia alimentară.
- Nu vreau să mă apăr! Daţi drumul dosarului... Sunt o mamă rea, denaturată şi merit să fac puşcărie, spuse ea cu vocea sugrumată de lacrimi.
Se şi vedea în penitenciar. „Trebuie să ajung şi acolo... Să văd şi să trăiesc viaţa în toate ipostazele ei...”. Prietena ei de biserică, sora Maria i-a zis preotului:
- Părinte, ce să facem cu sora, spune că merge la închisoare, pentru pensia alimentară.
- Doamne fereşte! Nu se poate! Trebuie să vă apăraţi! Doar nu aveţi serviciu...
- Şi acolo trebuie oameni. Şi acolo e viaţă. Şi acolo pot să scriu..zise Mona.
- Nici să vă gândiţi la asta!
Înainte de plecare îl opri să vorbească despre Ghiţă:
- Nu l-am mai întâlnit pe bărbatul acela. Cum să fac? Să-i scriu o scrisoare?
Întreba mai mult să se dezlege de sarcina dată de Patriarh. Altfel, nu-şi făcea nici cea mai mică iluzie. Răspunsul preotului o consternă:
- Nu. Nu-i scrieţi! Vă duceţi la el acasă! spuse preotul pe un ton ferm.
- ...Nu pot face asta! Mă cunosc oamenii!... a răspuns ea uluită.
- Şi ce-i cu asta? Or să vorbească trei zile şi o să le treacă...
- Vă daţi seama ce o să iasă?
- Nu aveţi altă cale. Va trebui să-i puneţi trei condiţii: fără concubinaj, vă continuaţi misiunea în presă şi plata pensiei.
A fost chemată la parchet. O doamnă o aştepta. Mona, răscolită în amintirile celor mai adânci dureri ale vieţii ei, nu-şi putea opri lacrimile ce de o vreme le credea secate.
- E aici la arhivă toată povestea., zise ea. Nu mai am alte dovezi, nu vreau să mai caut altele. Sunt gata să plec la puşcărie...
Îi arăta un dosar în care adunase toate documentele procesului.
- Dacă vreţi să citiţi romanul, e aici...
- Vă rog să vă liniştiţi şi să mă ascultaţi, zise procuroarea. Adunaţi-vă şi meditaţi la ce vreţi să faceţi. Nu adăugaţi încă o suferinţă copilului dumneavoastră. Destul că a fost îndepărtat de mamă. Nu va folosi nimănui. Pot să ştiu ce s-a întâmplat de când aţi pierdut procesul?
- M-am îmbolnăvit şi am pierdut serviciul...
O săptămână întreagă s-a gândit la întâlnirea ce va urma. Trăise ani mulţi departe de bărbaţi, sperând că-şi va reface familia. Când a primit în sfârşit o cerere a eşuat. Din nou era dezamăgită de bărbaţi. De ce să-şi facă iluzii? Alte păcate?
Îşi pregăti minuţios vizita. Era convinsă că el nu va primi condiţiile. Aşa sunt toţi bărbaţii. Ar fi dat orice să nu facă asta. Şoferul care îi aducea laptele, era văr cu el. Se urcase în autobuzul lui:
- Merg să fac reportajul promis, zise ea zâmbind.
Vedea că nu-i pică prea bine. Îi spuse totuşi cum îl poate găsi.
Era cu căruţa pe malul râului. Aduna lemne. Surprins desigur veni spre ea bucuros.
- Ei, ce faci, ai venit pe la noi? Ai treabă prin sat?
#530790 (raspuns la: #530789) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
despre poet - de proletaru la: 25/03/2010 12:03:06 Modificat la: 25/03/2010 12:04:21
(la: m-am impotmolit in cuvinte...)
"René Guy Cadou était breton, né le 15 février 1920 à Sainte-Reine de Bretagne, dans la Loire-Atlantique. Le vent, les bruyères et la mer si proche sont ses amis d’enfance. En 1936, Cadou fait la rencontre de Michel Manoll, qui sera son révélateur en poésie et humanité. Il lui fera connaître Max Jacob et Pierre Reverdy. Cadou est vite pris dans la fièvre de l’écriture qui plus ne tarira jusqu'au bout.: (Brancardiers de l'Aube, en 1937). Il est entré en poésie à sa manière par l’intensité et la ferveur, l’ardeur et la fraternité avec le monde. Des chocs profonds viendront assombrir sa poésie lumineuse : la mort du père, la guerre, la débâcle. Réformé le 23 octobre, il regagne la région nantaise où le sort des « hussards en blouse » des instituteurs le conduit aux quatre coins du département.
Le 17 juin 1943, il rencontre une jeune fille de Nantes, Hélène Laurent, qu'il devait épouser en 1946 et qu'il aura rendu immortelle dans "Hélène ou le règne végétal". Nommé à Louisfert, près de Châteaubriant, en octobre 1945, Cadou s'y installe et mène humblement la vie des humbles et du village. La maladie apparaît dés janvier 1950, sera suivie d'une période de rémission qui ne durera que très peu, quelques mois de soleil mûr tout au plus. René Guy Cadou meurt dans la nuit du 20 mars 1951, dans l’école du village, son école, entouré d'Hélène et de Jean Rousselot. « La blanche école où je vivrai, N'aura pas de roses rouges, Mais seulement devant le seuil, Un bouquet d'enfants qui bougent ». (...)
Enfin un dvd de Jacques Bertin, chez EPM, rend justice au petit instituteur de Louisfert, pleinement, amoureusement. Après le livre bouleversant de Michel Manoll, père spirituel de Cadou, chez Seghers en poète d’aujourd’hui, Cadou revient comme rosée du matin lumineux et « Poésie la vie entière », toujours chez Seghers, tout est enfin devant nous, et l’eau claire de Cadou continue à couler. (...)

Cadou se voulait fraternel, simple, presque anonyme. Il était la transparence, une série de fenêtres ouvertes sur la vie passante. Il se sera aussi brûlé à la lumière des lampes.
(...)
Son amour pour Hélène aura rejoint celui de Pétrarque pour Laure, celle qui venait de loin derrière son visage et reste toujours fidèle à celui qui est plus fort que son sang.
Il n’est pas si proche en poésie de Max Jacob, comme on le dit, mais de Reverdy qui le marque plus profondément. Sa poésie a un son unique, fait de vibrations intérieures, de simplicité essentielle, d’un lyrisme toujours en fleurs.
Enraciné dans le sol, attentif aux bouquets de moineaux aux corsets des guêpes, dans les fossés des routes, il canalise ses flots noirs dans l’amour. Dans sa poésie on entend les calèches, le bruit de craie sur les tableaux noirs, on sent l’odeur de l’encre violette, des fleurs séchées prés des fenêtres. Cadou réveille les fontaines, fait tourner les tournesols.

Comment dire merci à Cadou, notre frère à jamais cadet mort à 31 ans d’un cancer des testicules, et nous ne pouvons sans lui continuer le voyage."

sursa: http://clochelune.spaces.live.com/Blog/cns!F6DB882956074B05!473.entry
s-o recenzie la train de vie - de thebrightside la: 10/07/2010 10:43:02
(la: train de vie)
(ultima parte a articolului) by realdo.
pentru cine nu se incumeta sa riste.



#557708 (raspuns la: #557705) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...