comentarii

dragostea cătr\e mamă


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
alexandros - de zaraza la: 09/05/2007 00:45:28 Modificat la: 09/05/2007 00:52:09
(la: schizofrenie)
Cuvintele "impreuna la bine si la rau" spuse in biserica nu au nici o valoare daca cei doi soti nu sunt legati de sentimente adevarate.


aham. si ce se intampla cand la unul dintre soti nu se mai poate vorbi de sentimente?

cat despre exemplul cu mama, da, sunt acord, nimic nu este ca iubirea de mama. trag concluzia ca traiesti/locuiesti in deplina dragoste si armonie cu mama ta. cu ea te trezesti, cu ea inchizi ochii seara si viata asta iti prieste la nebunie. sau ma insel?

ce vreau sa zic de fapt: totul e frumos si romantic cand nu te atinge. iubirile sunt perfecte si devotamentul miroase a trandafiri, chiar de pe vremea cand nu se inventasera pampersii. si vai de aia care-si calca juramintele in biserica. aoleu, vor arde in iad. matale erai ala care acu' vreo cateva luni povestea de un amor clandestin, ce-i clatina viata, dar hei, monumentul casatoriei ramane stabil, in picioare! cum ramane cu biserica?

zaraza
#195217 (raspuns la: #195214) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
zaraza - de Alexandros la: 09/05/2007 12:30:37
(la: schizofrenie)
aham. si ce se intampla cand la unul dintre soti nu se mai poate vorbi de sentimente?

Nu am fost destul de clar probabil. Cand nu sunt sentimente si comportamentul unui sot va fi altfel decat al acelui sot care are sentimente.


cat despre exemplul cu mama, da, sunt acord, nimic nu este ca iubirea de mama.
trag concluzia ca traiesti/locuiesti in deplina dragoste si armonie cu mama ta.
cu ea te trezesti, cu ea inchizi ochii seara si viata asta iti prieste la nebunie. sau ma insel?


Nu sunt nici un pustan plin de cosuri ce e asteptat dimineata de mami cu micul dejun si hainutele pregatite pentru scoala, nici un burlac ce a imbatranit in casa parinteasca.
Mama nu mai e de vreo sapte ani si nu mai locuiam in aceeasi casa de douazeci de ani asa ca teoria ta cade.


ce vreau sa zic de fapt: totul e frumos si romantic cand nu te atinge.
iubirile sunt perfecte si devotamentul miroase a trandafiri,
chiar de pe vremea cand nu se inventasera pampersii. si vai de aia care-si calca juramintele in biserica.
aoleu, vor arde in iad.


Inteleg ce vrei sa zici dar greseala ta e ca judeci prin felul propriu de a fi acest lucru.
Eu nu dau doi bani pe juramintele din biserica. Sunt doar niste politeturi niste formule standard ca si cele
de la ofiterul starii civile si au un rol consultativ (precum rezolutia curtii constitutionale in cazul basescu).


matale erai ala care acu' vreo cateva luni povestea de un amor clandestin, ce-i clatina viata, dar hei, monumentul casatoriei ramane stabil, in picioare! cum ramane cu biserica?

zaraza


Poti sa-mi reamintesti despre ce amor clandestin povesteam eu?
Nu cumva ma confunzi zaraza?
Nu prea ma vad eu punandu-mi viata intima pe tapet aici si povestind despre un eventual amor clandestin.
Asta in cazul in care nu era vreo joaca. Singurele amoruri clandestine ale mele s-au manifestat pe "the ball room"

Credeam ca am fost destul de explicit cand am zis ca nici institutia casatoriei si nici biserica nu obliga sotul sanatos sa-si sacrifice viata alaturi de cel bolnav? Eu spuneam de iubirea dintre ei. Si mai spuneam ca intr-o casatorie nu e mereu acea
doza de iubire intre soti care sa duca la sacrificiu.

Iarasi iti spun ca nu e ce as face eu sau ce recomand celor doi, nu e vorba de nici o morala ci doar mecanismul care duce la luarea unei decizii in acest caz si in toate asemanatoare.
Decizie perfect justificata la fiecare in functie de cat iubeste.


#195348 (raspuns la: #195217) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Roman Haduch la: 27/11/2007 17:55:43
(la: Deschide mi ochii)
doresc mult ca smerenia să nu fie de fapt un căluş care să ne oprească în a vorbi despre Dumnezeu.
Mă rog ca Dumnezeu să îmi dea o inimă smerită şi plină de dragoste.
Nu trăim la întâmplare. Cineva afirma că suntem ceea ce gândim că suntem. Cu respect Roman Haduch
#260231 (raspuns la: #260221) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dl. Valeriu Cercel - de Roman Haduch la: 11/12/2007 18:21:01
(la: Caz penal)
aşa este , mulţi sunt nevinovaţi. Şi eu ştiu pe o femeie care curăţa cartofi când, bărbatu ei , intrând în bucătărie, s-a împiedicat de mop şi a căzut în cuţit în aşa fel încât a decedat. În faţa primei instanţe a declarat, cam ca personajul din poezie dar , în zadar , tot a fost condamnată.
O altă fată, de vreo 50 de ani, şi-a omorât mama. Mama ei era grav bolnavă, fiind operată pe creier. ( Nu am înţeles bine, avea crainiul decalotat, ţinea materia osoasă la frigider îşi îi curăţa mamei ei ceea ce îi supura pe materia nervoasă). Într-o zi venind de la serviciu , fata a constatat că bătrâna mamă şi- a făcut nevoile în mijlocul camerei. Constatarea i-a indus o agitaţie puternică în cursul căreia probabil şi-a îmbrâncit mama, aceasta a murit. Cauza se află pe rolul instanţei de fond.
Un băiat din serviciile speciale a întrebat pe bătrâna mamă de ce i-a dat apartamentul lui frate său. totodată a îmbrâncit-o pe mamă-sa . rezultatul : bătrâna a murit , el nu a aflat de ce îi dăduse apartamentul lui frate său şi , în plus, s-a pomenit judecat pentru omor.
Deci , Dl. Valeriu Cercel, ipoteza dvs. că ""Victima, într-un cotor
Mic de măr s-a-mpiedicat ; " dacă nu este sarcastică poate reprezenta o anumită situaţie de fapt. După cum am înţeles inculpatul îşi curăţa unghiile cu un cuţit. Chiar dacă şedea civilizat şi era jandamar nu avea dreptul să se joace cu cuţitul confiscat .
E prea mult pentru mine.
Succes. Aş vrea tare mult să îmi spuneţi ce mesaj aţi vrut să ne comunicaţi .
Cu respect Roman Haduch.
*** - de wwwhttps la: 13/01/2011 19:32:45
(la: discriminarea sexelor)
Parerea mea:
Nimeni nu poate sti cum va reactiona in situatii din acestea, atat de dramatice. Mai ales ca totul se petrece in cateva fractiuni de secunda. Poti fi un individ deosebit de curajos in general si sa dai chix intr-un caz extrem. Sau invers, poti fi un fricos in trupul caruia sade un erou.
Cred ca la acel batran a fost primul impuls, acela de a-si proteja familia, proprietatea, dragostea de o viata, mama copiilor sai, etc.
zaraza, - de anadaria la: 26/03/2011 13:54:35
(la: God bless us)
nu stiu cum sa mai spun sa ma fac inteleasa...
Uite, las gandurile sa vina...
Nu-mi place ca in 11 septembrie au murit in America oameni nevinovati. Nu-mi place ca in timpul operatiunilor militare conduse de americani in orient, au murit oameni la fel de nevinovati. Dar cred ca actiunea din 11 sept. a fost o consecinta directa a actiunilor SUA din orient. La asta me refeream mai devreme, cand ziceam de legea talionului.Si cand spuneam ca ce s-a intamplat in America a fost previzibil.
Acum, noi trimitem intr-un spatiu care nu ne apartinem, sa ajutam la rezolvarea unei probleme care nu ne priveste, sau ne priveste prea putin, o fregata CU UN TUN SI INSATLATII DE LANSARE DE TORPILE.
Consecinta acestei actiuni nu-i previzibila? Cand o sa vina fortele reactionare libiene sa ne-o traga, o sa ne-ntrebam inocent: vaaaai, oare de ce?

Si mai cred ca toate gruparile, organizatiile, filialele, partidele sau scarile de bloc in care exista americani, sunt conduse da catre acestia, direct sau din umbra.

Tot raul asta ni se trage de la Columb. Sau Vespucci. Daca astia n-ar fi plecat sa descopere lumi noi, in SUA s-ar fi cultivat azi cafea si bumbac in aceeasi masura in care se cultiva in America de Sud. Si-am fi trait, noi toti, mai linistiti.

Nu-mi plac americani pentru ca mereu au actionat doar sa-si atinga interesele. Oricare ar fi ele. Niciodata n-au actionat asa cum au pretins: in scopuri umanitare, pacifiste, democratice.
Si mi se pare ca americanii n-au spirit patrunzator, finete, creativitate. Sunt superficiali si hedonisti.

Alte popoare au avut de toate. Si creatori si dictatura (a nu se intelege ca spun ca-s interdependente).
Italienii l-au dat lumii pe Mussolini. Dar si pe Dante si Petrarca. Germania l-a dat lumii pe Hitler. Dar si pe Goethe si Heine. URSS l-a dat lumii pe Stalin. Dar si pe Dostoievski si pe Esenin.
America pe cine a dat lumii?

Zaraza, te rog frumos sa nu-mi (mai) pui intrebari incuietoare:) Sunt patimasa:) Nu-mi plac americanii! Pot sa mi se aduca toate contra-argumentele din lume. Stiu. Sunt o idioata.

Imi plac rusii. Na. Ce sa fac?
Uite poezie:
"Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.

Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,

Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

În albastre seri ţi se năzare
Gând pustiu, ce lacrimei dă val
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.

Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.

Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.

Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.

Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.

Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.

Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat."

Stiu...unde dai si unde crapa...
Da’ daca tu-mi aduci aici o poezie care sa-mi placa nu atat cat imi place asta, ci macar pe sfert, si sa fie scrisa de un american, jur ca le spun "Saru'mana" tuturor americanilor pe care-i vad.
#604773 (raspuns la: #604746) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
mama - de Catalina Bader la: 22/11/2003 03:10:31
(la: Cele mai frumoase poezii)
e ziua ta, mamico
in dar ti-am adus inima
dar nu intelegi mamico?
ca un dar mai frumos nu se putea.

Am vrut sa-ti culeg din stele
sa-ti fac un modest colier
dar cine nu stie, oare
ca-n zori stelutele pier...

Am vrut sa-ti culeg din Soare
o raza sa-ti prind in par
dar tu straluceai mai tare
de dragoste si dor...

E ziua ta, momico
in dar ti-am adus inima
si crede-ma, mamico
un dar mai frumos nu se putea...

de la un copil pt MAMA (toate din lumea asta)
#4903 (raspuns la: #4871) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Un interviu cu Lucian Boia - de Filip Antonio la: 27/02/2004 03:22:56
(la: Lucian Boia un demitizator, nemesisul naţionaliştilor de mucava)
Interviu cu istoricul Lucian Boia

Sorin Lavric: Domnule Lucian Boia, sînteţi un personaj atipic în rîndul istoricilor români. Citindu-vă cărţile am aflat ceea ce ceilalţi istorici nu-mi spuseseră: că istoria nu este o ştiinţă propriu-zisă, că obiectivitatea istoricului este o fantasmă şi că imaginea pe care un popor o are despre propriul trecut se modifică după cum dictează imperativele clipei prezente. Iată suficiente motive ca să fiţi considerat un istoric atipic. Cum sînteţi perceput înlăuntrul breslei istoricilor? Şi invers, ce părere aveţi depsre breasla colegilor dumneavoastră?
Lucian Boia: Mai întîi de toate, să nu vă închipuiţi că aş fi un „marginal“. Sînt profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi (din păcate!) chiar unul dintre cei mai vechi (aici mi-am început cariera încă din 1967; a fost singurul meu loc de muncă). Am motive să cred că sînt apreciat de majoritatea colegilor mei, îndeosebi de cei mai tineri. Mă întrebaţi însă cum sînt perceput înlăuntrul breslei istoricilor în genereal. Primul meu răspuns este că eu nu cred în bresle. Cred în libertatea individului. Şi, în orice caz, în dreptul meu de a fi liber. Istoricii care se consideră în „breaslă“ riscă să devină prizonierii unor reguli depăşite, captivii unor tradiţii conservatoare. Cu siguranţă că o bună parte dintre ei nu sînt de acord cu mine. Este treaba lor, nu este treaba mea. Treaba mea este să spun cinstit ceea ce cred, să-mi fiu, pentru a-l cita pe Shakespeare, „mie însumi credincios“. Sînt convins că m-am achitat de această obligaţie. Cînd spun că istoria este mereu alta, spun o banalitate; nimic mai uşor de constatat decît această diversitate. Istoricilor nu le place. Au şi ei dreptatea lor. Se tot străduiesc, generaţie după generaţie, să facă din istorie o adevărată ştiinţă, o ştiinţă cît mai exactă, cu soluţii precise şi incontestabile. În fapt, istoria, prin esenţa ei, este ştiinţa cea mai nesigură şi cu gradul cel mai înalt de variabilitate. În faţa acestei sfidări, istoricii supralicitează. Fizicienii (pentru a menţiona o ştiinţă „dură“) par mai dispuşi decît istoricii să accepte partea de imaginar cuprinsă în demersul lor. Poate că pe unii îi deranjează ideile mele. Pe mine însă nu mă deranjează ideile diferite de ale mele (exceptînd atacurile lipsite de bună-credinţă). Nu are cum să mă deranjeze diversitatea; este tocmai ceea ce susţin în materie de istorie.
SL: Dacă ceea ce numim îndeobşte istorie nu este decît o naraţiune simplificată şi dramatizată despre trecut, aşa cum afirmaţi în Jocul cu trecutul, nu cumva disciplina istoriei îşi găseşte în dumneavoastră un adversar de temut? Nu cumva această disciplină este subminată dinlăuntru de unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei de astăzi?
LB: Mă amuză afirmaţia că aş putea fi un adversar al istoriei. Eu n-am avut altă dragoste intelectuală decît istoria, şi asta încă din copilărie. În tot cazul, de pe la 12 ani ştiam că voi urma istoria. Am o relaţie foarte strînsă cu trecutul; probabil că trăiesc mai mult în trecut decît în prezent. Nu de mine riscă istoria să fie aruncată în aer, ci de conservatorii care scriu o istorie cu totul neadaptată momentului actual. Eu am încercat să desluşesc regulile „jocului istoric“, şi asta tocmai fiindcă sînt ataşat de istorie. Respingerea din partea unora, ca şi entuziasmul altora, se datorează faptului că sîntem o societate conservatoare, care gîndeşte încă în bună măsură în termeni de secol al XIX-lea („obiectivitatea ştiinţei“, „naţiunea mai presus de toate“, şi aşa mai departe), şi de aici uimirea în faţa unor interpretări care la anul 2000 sînt absolut fireşti.
SL: În primăvara acestui an, cititorii români vor avea în faţă o nouă carte semnată de dumneavoastră: România, ţară de frontieră a Europei. Ce aduce ea nou faţă de Istorie şi mit în conştiinţa românească sau faţă de Mitologia ştiinţifică a comunismului? Sau altfel spus, care este „istoria“ acestei istorii a României?
LB: Istorie şi mit în conştiinţa românească s-a vrut o decriptare a discursului istoric românesc. Cu alte cuvinte este o carte care nu priveşte în mod direct România, ci interpretările privitoare la România. Nu o istorie, ci o critică a istoriei (sau, mai clar spus, a istoriografiei). După ce i-am criticat pe alţii, era oarecum firesc şi corect să prezint şi propria-mi versiune a istoriei româneşti. Aceasta este România. Nu este o istorie obiectivă, fiindcă nu există istorie obiectivă. Este o încercare de a explica România aşa cum o înţeleg eu. Este răspunsul meu la întrebarea: Ce este România?
SL: Deşi nu îndrăgiţi publicitatea, sînteţi un intelectual celebru în România. Nu vă daţi în vînt după apariţii la televiziune, nu acceptaţi decît după o îndelungată chibzuinţă interviurile şi invitaţiile la mese rotunde sau conferinţe, şi totuşi toate cărţile dumneavostră au un tiraj care depăşeşte sensibil media. Succesul dumneavostră e un fel de „izbîndă pe seama discreţiei“. Dar credeţi că o carte, oricît de bună, poate răzbi singură? Sau e nevoie de sprijinul viu al autorului?
LB: Cred că de regulă o carte nu poate răzbi singură. În ziua de azi, fără publicitate greu se mai mişcă ceva. Din fericire, regulile au şi excepţii. Istorie şi mit în conştiinţa romănească a fost o asemenea excepţie. S-a descurcat aproape fără nici un fel de sprijin. Iar 13 000 de exemplare astăzi în România nu e puţin lucru. Îi urez şi ultimei cărţi (România) să se descurce la fel. Mi-e teamă că nu are încotro. Nu-mi place publicitatea, nu-mi place să ies în public, nu-mi place să apar la televiziune. Şi mă bate gîndul că am dreptul să-mi trăiesc viaţa cum îmi place (am şi de recuperat; pînă în 1989 am făcut destule lucruri care nu mi-au plăcut!). Idealul meu este desprinderea completă a cărţii de viaţa autorului; nu este uşor, dar promit să perseverez.
SL: Ştiu că aţi studiat istoria din pasiune. Dar atunci, în adolescenţă, cînd a fost să vă alegeţi facultatea, aţi optat de la bun început pentru istorie? Nu aţi oscilat? Nu a mai fost nici o altă îndeletnicire intelectuală, umanistă sau ştiinţifică, la care să vă gîndiţi ca la o posibilă cale a vieţii?
LB: Am răspuns puţin mai înainte la această întrebare: am optat pentru istorie de cînd mă ştiu. Dar ca adolescent, după istorie, m-au interesat geografia şi (într-o manieră selectivă) literatura. Cam acelaşi lucruri care mă interesează şi astăzi. Sînt foarte constant.
SL: Care au fost intelectualii români care v-au fascinat în adolescenţă, exercitînd o influenţă modelatoare şi stimulatoare asupra dumneavoastră?
LB: Aproape că îmi pare rău că trebuie să o spun, dar nici un intelectual român (sau neromân) nu cred să fi exercitat vreo influenţă hotărîtoare asupra mea. Cînd, de copil, m-am îndreptat spre istorie, influenţa formatoare a fost a mediului familial (biblioteca şi lucrurile vechi din casă, faptul că mama mea, specializată în literatură română veche, a lucrat într-un domeniu apropiat) şi, cu siguranţă, casa de la Cîmpulung-Muscel, unde îmi petreceam verile şi în mansarda căreia erau îngrămădite, ca într-un depozit de muzeu, cărţi, reviste şi tot felul de obiecte de pe la 1900. Asta te marchează. Eu şi acum trăiesc în bună măsură la 1900, acolo mă simt mai în largul meu!
Ca adolescent, îi citeam cu plăcere pe Maiorescu şi Hasdeu; mă atrăgeau, şi mă atrag şi astăzi, ironia rece a celui dintîi şi fantezia riguroasă a celui de-al doilea. Însă modele nu mi-au fost; ei s-au întîlnit, se vede, cu ceva similar în propria mea structură intelectuală.
Oricît ar părea de ciudat obsedaţilor naţionalişti, am avut şi mai am încă o relaţie specială cu Eminescu. Mi-au plăcut cîndva — estetic vorbind— şi textele lui politice, la care însă nu subscriu. Poezia lui Eminescu însă o ştiam aproape în întregime pe dinafară, şi cu un mic efort aş recita şi astăzi, fără să greşesc prea mult, cele aproape o sută de strofe ale „Luceafărului“.
Am citit şi citesc încă multă literatură, poate chiar mai multă literatură decît istorie. Ca adolescent, Cei trei muşchetari şi romanele lui Jules Verne erau în prima linie. Pe Jules Verne nu l-am uitat; în viitorul nu prea îndepărtat voi scrie o carte despre el. Să-l menţionez şi pe Victor Hugo: cîţiva ani am fost absedat de Mizerabilii. Am încercat recent să recitesc cîteva pagini: imposibil, nu-i mai suport stilul grandilocvent!
Să nu uit enciclopediile. Am copilărit alături de un Larousse în două volume, editat prin 1920. Îl mai consult şi astăzi. Am avut o adevărată manie a dicţionarilor, care s-a mai alterat între timp, dar, oricum, aproape nu e zi în care să nu caut de cîteva ori în Larousse, sau într-un remarcabil Brockhaus în 17 volume, apărut la 1900, sau în dicţionarul de istorie şi geografie al lui Bouillet (de pe la 1860). Acesta din urmă mi l-a cumpărat mama mea de la anticariat cînd aveam 14 ani, şi a fost multă vreme lectura mea istorică favorită.
La facultate, n-am avut nici un profesor care să-mi fie model. Am mers pe drumul meu; cred că se şi vede!
SL: Citiţi zilnic şi întotdeauna cu plăcere? Nu vi se întîmplă să luaţi o carte în mînă şi să simţiţi că nu vă regăsiţi în rîndurile ei, şi asta nu din vina cărţii, ci din neputinţa de a vă rupe de agitaţia lumii? Cum vă adunaţi din risipa zilei?
LB: Nu citesc zilnic, fiindcă trebuie să mai şi gîndesc. Plăcerea mea supremă este să gîndesc; lectura vine în al doilea rînd. Din pură plăcere citesc literatură, fără nici o legătură cu preocupările profesionale. În ultimii ani însă, scriind atît de mult, am citit mai ales cărţi necesare anchetelor pe care le-am întreprins. Am ajuns astfel să citesc — şi cu mare interes — cărţi care altminteri m-ar fi plictisit cumplit. De pildă, mie nu-mi place science fiction-ul (exceptînd cei doi autori clasici: Jules Verne şi H. G. Wells), dar nu-mi place chiar deloc! Am parcurs însă o bibliotecă întreagă de science fiction în pregătirea cîtorva cărţi (Explorarea imaginară a spaţiului, Sfîrşitul lumii, o istorie fără sfîrşit).
SL: Ce loc ocupă televizorul în viaţa dumneavoastră?
LB: Televizorul în viaţa mea ocupă un loc foarte precis şi foarte limitat. Mă uit aproape exclusiv la programele de ştiri, în fiecare seară şi pe mai multe canale. Mă interesează atît informaţia în sine, cît şi manipularea prin informaţie. Evident, o „deformare“ profesională.
SL: Şi o ultimă întrebare: Cu ce se ocupă istoricul Lucian Boia atunci cînd încetează să mai fie istoric, devenind omul Lucian Boia?
LB: Dacă am răspuns la opt întrebări, îmi pot permite să nu răspund la a noua. Autorul Lucian Boia scrie cărţi pe care oricine le poate citi. Omul Lucian Boia îşi propune însă să rămînă discret. Este drept că discreţia nu se mai poartă astăzi. Mă întorc la 1900!

http://www.humanitas.ro/servlet/humanitas.articole.AfiseazaArticolul?id=28
Mesaj pentru Ema, cu dragoste in stil valurit! - de Ovidiu Bufnila la: 23/03/2004 02:11:49
(la: Florin Iaru: "In 1989 s-a terminat cu optzecismul")
Ema, iti scriu cu dragoste! Bate-ma! Omora-ma! dar Incearca sa Intelegi Altfel Istoriile! Ema, nu vom zvacni inainte daca nu ne vom elibera de desuetudine! Sa incercam sa citim Istoria Tragica pentru a construi Istorie Mare! Nu sunt exaltat. Nu sunt pateticul de serviciu. Nu sunt tampitul de garda. Nu sunt patimasul national. Iata ca-ti scriu cam asa:

Hei, Emaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Scrii un lucru imposibil:
"Optzecistii au avut ideea si curajul , totusi (oricit vi s/ar parea de ciudat, caci , intr/adevar ei nu au produs si disidenti adevarati), de a introduce un tip de scriitura, axat pe teme si poeticitati care erau un fel de "vis american" pentru literatura romana de pina atunci."

Pai, draga Ema, eu, Ovidiu Bufnila, unul dintre cei mai mari scriitori optzecisti SF & postmodernist & experimentalist & suprarealist ma impusc daca asta ar fi Adevarul Istoric despre optzecisti! Nu e asta! Nu TEXTUL si TEXTUALITATEA! Actiunea, asta a contat! Febrilitatea navigarii de colo, colo, complexitatea unei intretesut imagistic UNIC in lume. Hei, ce e cu DEFEKTUL ACESTA DE PERCEPTIE? Noi nu am vrut sa nu mai fim A.R.L.U.S ca sa fim POSTMODERNISTI! Am mai intalnit PROSTIA ASTA! Pai n-ai inteles nimic despre CULTURA ROMANA in totalitatea ei tragica! CULTURA ROMANA este, pe fond, o TOTALITATE care aspira si se valureste continuu si discontinuu catre UNIVERSALITATE! Iaru, Cartarascu, Nedelciu si multi altii, sefistii Mihail Gramescu, Merisca, Ceausu, Alex. Ungureanu si mai nou Damian, Gheroghiu, Pricajan si multi altii si diasporele si Tutea si Patapievici si Liiceanu si Liviu Radu cu Constanta 1919 sunt cu toptii instructiunile acestei neostoite valuriri! Doamna, de ce in mod eronat interpretezi o Istyorie care ASPIRA sa devina UNIVERSALA cu Bart, cu Cioran, cu Bogdan Suceava, cu Adrian Serban cu Dan Culcer si cu toate mamicile burticoase de pe intreg mapamondul, mamici care vor naste fiecare cate un copil care va ganguri romaneste? Hei, nu sunt patetic! Doamna draga, pai n-ai inteles nimic din Monica Lovinescu! L-ai citit pe Andrei Plesu degeaba! Vai, credeam ca esti o luptatoare! Dar ce crezi, draga doamna ca_caile CULTURII ROMANE sunt doar trei? Adica Mama Rusia, Unchiul Sam sau Ultra-Nationalismul? Vai, ce eroare! Esti victima profesorilor tai si a imaginii tale deformate despre cultura romana. Optzecistii sunt extraordinari nu prin textualitate, nu prin cenaclu! Cenaclul a fost ratacire! Insula de evazionism! Optzecistii sunt Mari, cu adevarat MARI pentru ca au valurit Imaginarul dincolo de kakaturile socialist-comuniste. Nu cu Ceausescu inspre dauna lui sau a cantaretilor de la curte s-au luptat optzecistii! Oamenii acestia minunati au construit in TRAGICUL ROMANESC. Nu ca sa se pupe cu postmodernismul si sa intoarca spatele mamei Rusia! Nu asta au facut acesti oameni minunati! Au cultivat tragicul romanesc, l-au pus in valoare, l-au disecat pentru ca sa putem sa zvacnim inainte! Cum sa facem istorie Mare daca nu ne asumam tragicul? Pai nu-l intelegeti pe Florin Iaru! Cred ca nu intelegeti ce va spune Andre Morariu. Si cred ca nu veti intelege ce va spune Bufnila despre timpul valurit, despre tragic si despre felul nostru imposibil de a folosi INCADRARI GRESITE! Optzecistii si-au asumat TRAGICUL EXISTENTEI pregatind SALTUL. Ca va fi facut sau nu, vom vedea. Marele MERIT al GENERATIEI OPTZECI este nu de a fi luptat iluzoriu cu Ceausescu ci pentru ca a luptat, PE FATA, cu ceva mult mai periculos decat Ceausescu sau comunismul importat! OPTZECISTII au luptat cu MEDIOCRITATEA atasata fiecarei fiinte nationale de-a lungul istoriei sale. Nu este Epopee, nu Este Sinucidere ci ACTIUNE! Asta au facut acesti oameni minunati. MEDIOCRITATEA atasata ca instructiune de fund a unei NATIUNI este ADEVARATA FIARA! Cu asta trebuie sa dea piept orice scriitor daca vrea sa fie consemnat cumva intr-o Istorie Mare. Asta inseamna misionarism, sabie si nebunie. Vom cununa in cele din urma Literatura cu Industria si Comertul dar, viguros, inteligent si cu insurgenta va trebui sa facem si Istorie Mare. Sa fiu eu ratacitul daca lucrurile nu stau asa. Lecturati OMUL RECENT pentru ca Patapievici a ascuns akolo un adevar cutremurator. Lecturati Cartarascu pentru ca si el ascunde un adevar cutremurator. Aceste adevaruri cutremuratoare nu sunt detectabile cu uneletele criticului literar sau cu aparatul Merituos pus la indemana lectorilor de un sistem de educatie axat pe miticul desuet. Istoria nu se lectureaza, Istoria e ACTIUNEA: acesta este mesajul optzecistilor. CENACLUL a fost de fapt Injghebarea impotriva careia intr-un fel sau altul au luptat optzecistii. Cenaclul este lipsire de actiune. OPTZECISTII AU AFIRMAT IDENTITATEA Si INDIVIDUALITATEA subminand prostia cenacliera. Au mostenit tampenia asta si au crerscut-o eliberand forta lor! Nu e un Eroic ci un gest tragic si asumat.





Ema Word scrie:
Optzecismul, pentru ca nu stiati, defineste numai in Romania un curent foarte puternic al scriitorilor dintr/o anumita epoca, cea a anilor optzeci, cind dictatura devenise sufocanta, presiunea ei devenise ucigatoare, iar conditia scriitorului, a intelectualului era orwelliana. Optzecistii au avut ideea si curajul , totusi (oricit vi s/ar parea de ciudat, caci , intr/adevar ei nu au produs si disidenti adevarati), de a introduce un tip de scriitura, axat pe teme si poeticitati care erau un fel de "vis american" pentru literatura romana de pina atunci. Impactul lor a fost extraordinar, ei au revigorat din interior un plan artistic in care toata lumea se sufoca, ei au facut ca prin implozie creativa sa iasa la suprafata ideile care subminau puternic dictatura. Pentru ca nu cunoasteti arta lor si operele in concret, tindeti sa/i minimalizati. Insa capitolul pe care l/au dezvoltat ei in literatura romana este cel mai important din ultimii cincizeci de ani si, deocamdata, cel mai consistent.
Este evident ca acum mergem in alte directii, si acestea sint din fericire numeroase. Se experimenteaza mult si cu succes. Le doresc succes tuturor.
Cu stima,
Ema word
#12619 (raspuns la: #12385) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
De Dragoste - de (anonim) la: 20/07/2004 01:41:10
(la: Un nou forum: "Bancuri, glume, poante...")
Poate ar fi trebuit sa numesc comentariul "Din Dragoste".Atatea nebunii,atatea ganduri,atatea lacrimi si atatea zambete si mai ales atatea amintiri iar astazi imi dau seama ca nu am uitat nimic...Atatea regrete,si atata durere ascunse cand din intamplare il intalneam si cu atat mai mult acum cand numai o minune ar permite sa-l faca sa ma recunoasca intre aceste randuri...Au trecut atatia ani,alte iubiri am trait,si eu si el ,si cand ma privesc in oglinda vad un chip familiar,marcat de-amaraciune,este chipul meu?Unde sant eu,cea de alta data?Cine sant?Iubita cuiva si poate a altcuiva,o mama,o fiica si o sora.Atatea sentimente...
felul de dragoste - de AlexM la: 13/09/2004 00:04:52
(la: VIATA..., CA DESTIN INTR-O IUBIRE PURA)
Dinisorule, tu te refereai la dragoste, eu la sex. Dar motivul tau aparent tot sexul este deoarece plecasi pentru ca individul " a hotarat sa zboare din fusta in fusta". Ori ma indoiesc ca acolo era vorba de dragoste ci de sex. Din punctul tau de vedere se pare ca tot acel zburat din fusta in fusta te-a deranjat. Probabil ca odata cu un asemenea mod de "zbor" pentru tine a insemnat ca el nu te mai iubeste sau a murit dragostea in tine. Lucru de acceptat de altfel si bine ai facut ca l-ai lasat sa zboare. O sa vada el daca este ceea ce si-a dorit sau nu.
Cat despre mine, atunci cand ma uit in oglinda, o fac numai cand ma barberesc. Si in general sint atent sa nu ma tai atunci, dar unele gânduri tot imi trec prin cap. De deranjat nu ma deranjeaza ce se intampla, eventual m-as ingrijora daca a trecut termenul stabilit si nu a dat inca nici un semn de viatsa.Ceea ce nu a fost cazul niciodata pana acum.
Probabil ca iarasi este de vina mama natura care la barbat nu pune pe aceasi treapta dragostea cu sexul. La femeie, in cele mai multe cazuri dragoste fara sex mai merge, sex fara dragoste nu prea. Cu exceptiile de rigoare. Chestiunea asta imi aduce aminte iarasi de povestea cu cele 5 degete si imi aduce aminte de un proverb. Chiar daca proverbul este vulgar si suculent, este plin de intselepciune.
"Barbatul iubeste ca sa aibe ce f..e, femeia se f..e ca sa fie iubita...."

Mda... adevar mare in vorba asta, adevar reflecta in natura noastra si in modul nostru de comportament ca barbat si femeie....

#21963 (raspuns la: #21957) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Destin, - de Denysa la: 15/09/2004 23:07:40
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Acest minunat subiect ma fascineaza,credinta in Dumnezeu si dragoste face ca viata noastra a oamenilor sa fie un dar minunat de la Creator.
Am venit cu aceasta poezie a marelui poet national Eminescu.


Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

#22434 (raspuns la: #22333) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
O opinie şi de la mine - de Anca Tudor la: 16/03/2005 15:10:49
(la: Legatura interzisa?!?)
Nici nu ştiu dacă e bine ce facem noi. Eu cred că tu singură trebuie să hotărăşti şi vei hotărî cum e mai bine pentru tine şi copilul tău. Mai cred însă că nici un bărbat căruia nu-i pasă nu îi trece prin cap să facă asemenea sacrificii. Tatălui natural i-aş trage, cu sete, un şut în fund, dacă-mi permiţi să spun aşa. Tatălui, adică cel care a trăit şi trăieşte cu tine emoţiile acestui miracol, i se cuvine măcar sinceritatea unei discuţii serioase despre viitor, despre sentimentele lui vizavid e tine şi de copil. dar asta nua cum când, aşa cum zicea alt cafegiu, trebuie să te odihneşti, să-ţi recapeţi puterile şi să te concentrezi asupra împăcării femeii din tine cu mama din tine. Nu e întotdeauna uşor, dar merită. După aceea, vei şti dacă îl iubeşti pe acest om, dar atenţie, e foarte uşor să confunzi recunoştinţa cu dragostea. Mi s-a întâmplat şi mie, n-a fost prea frumos când mi-am dat seama că nu-l iubeam, dar cel puţin nu era un copil la mijloc. Va trebuie să hotărâţi, de dragul celui mic, cine îi va fi tată: fiindcă, chiar şi în Olanda, nu cred că e vesel pentru un puşti să aibă o mamă şi doi taţi, care pe deasupra mai sunt şi fraţi! În orice caz, dă-ţi voie să trăieşti, fiindcă meriţi să fii fericită.
atunci cand dragostea este DRAGOSTE .. - de dudi la: 02/06/2005 01:00:23
(la: Cata importanta are diferenta mare de varsta intre parteneri?)
Draga Tudorele, atunci cand dragostea este DRAGOSTE cu adevarat, in toata profunzimea acestui cuvant, ea nu poate fi conditionata de nimic si de nimeni. Eu cred ca dragostea in esenta ei adanca sta oarecum undeva dincolo de orice granita a ratiunii umane fiind dictata doar de inima si nu in ultima instanta tocmai de impulsuri instinctive.
Intre parintii mei a fost o diferenta de 17 ani.
De copil am perceput si inteles chiar cu inocenta mea intuitie ca intre parintii mei eiexista ceva magic, o atractie si o daruire deosebita plina de pasiune si respect, aproape inexplicabila.
Tata a decedat la 56 ani fiind operat la inima, iar mama mea si-a inchinat restul zilelor ei daruindu-se doar dragostei materne pentru mine si sora mea, timp in care nu i-au contenit lacrimile si nu si-a aflat tihna nici macar pentru o singura clipa pana cand intr-o zi ..si-a pus capat zilelor. E dureros pentru mine sa rascolesc amintirile, dar am facut-o ca sa-ti exemplific ca totul este relativ si nimic nu e absolut tabu, mai ales in DRAGOSTE ..!
Dragostea platonicä ;) - de Chris71 la: 03/06/2005 21:52:55
(la: Dragostea platonică: un "mit" dărâmat?)
Cu un mic zämbet am citit comentarile despr articolul din intruder....
Dragi prieteni, definiti-mi vä rog ce este DRAGOSTEA!!!!
Existä in prezent foarte multe äncercäri de a definii acest cuvänt, färä succes prea mare, si de ce? Probabil din cauza cä fiecare om are teoria sa proprie despre dragose, sau nu?
Ce este de exemplu cu dragostea intre pärinti si copii, sau intre frate si sorä? Nu existä dragoste platonicä intre oameni de sex opus?
Eu cred, sänt convins cä da, deoarece altfel nu am putea sä träim äntr-o societate. Sau credeti cä dacä äntretinem noi bärbatii, relatii numai cu femei, cärora dorim in mod special sä facem dragoste, faptul acesta nu ne va face mai devreme sau mai tärziu o multime de probleme?
Ce este cu dragostea äntre copii, colegi de scoalä, nu ati fost nici o datä indrägostiti än o colegä de scoalä? Ati avut sex cu ia, än clasa a 4-a??????
Dacä säntem sinceri existä dragostea platonicä, ci dacä nu am dreptate, spuneti-mi de ce?
Salutäri prietenoase,
Chris71
Draga Crenguta... - de Lady Allia la: 14/11/2005 14:31:52
(la: Iubire interzisa?)
in primul dă-mi voie să încep prin a-ţi spune că nu am crezut nici o clipă că tu vorbeşti cu ură...dimpotrivă. Eu am spus doar că tu îi condamni pe acei oameni şi acest lucru nu ţine de noi de oamenii.Iar când am spus acei oameni nu m-am gândit la Flory. Să ştii că în aceste momente regret că există doar internet şi cuvinte pe hârtie care nu sunt înţelese aşa cum le este mesajul. Am chiar scris acolo să nu o iei ca şi un afront personal că nu este aşa ceva...te rog frumos să te mai uiţi o dată. Am vorbit ca şi tine...la general, doar că atunci când vorbeşti cu cineva şi i te adresezi...vorbeşti din politeţe la persoana a doua...adică te referi ei, dar îmi pare rău Crenguţa dacă te-am necăjit...crede-mă...că nu asta era intenţia.
Despre situaţia ta...îmi pare rău că ai trecut prin aşa ceva...şi sincer, să ştii că am bănuit că ai avut o problemă de acest gen, însă ... regret nespus că ai fost un copil care a trebuit să treacă prin aşa ceva.
Draga mea...pe acest subiect putem să vorbim tare mult, dar la cât este de frumos sufletul tău eu cred că ai fi avut grijă de tatăl tău oricum, oriunde ar fi fost şi cu oricine ar fi fost.
Eu am vorbit de asemenea dintr-un caz pe care îl cunosc, caz în care el a plecat de lângă familie, s-a recăsătorit cu cealaltă femeie, iar cu fosta lui soţie a rămas bun prieten. Au realizat amândoi că a fost un lucru bun pentru ei că s-u despărţit (deşi atunci a durut) pentru că ar fi ajuns să se urască şi să fie doi străini. Ea nu ar mai fi avut încredere în el niciodată, iar el nu o mai iubea...nu o mai iubea aşa şi atatâ cât trebuie să se iubească doi oameni ca să poată trece împreună prin viaţă.
Mă bucur însă că mama ta a avut acea putere şi dragoste ca să îi arate tatălui tău calea înapoi către inima sa, că a luptat pentru ea, pentru voi..., dar gândeşte-te că tatăl tău a avut ce să mai găsescă în sufletul ei...iubirea ei şi devotamentul dânsei!
Nu vreau să înţelegi draga mea că eu le aprob pe aceste femei, sau pe aceşti bărbaţi de moravuri uşoare...deloc..., dacă ar fi după mine...ooofff, dar asta este. Eu nu apreciez "iubirea de o oră" draga mea Crenguţa...eu o apreciez pe cea adevărată.
Şi să ştii că nici viaţa mea nu a fost frumoasă...nu am avut parte de căldură decât din partea bunicilor...am tânjit ani de zile după căldura părinţilor, după o vorbă dulce, după un "te iubesc draga mea"...iar D-zeu a fost cel care m-a ajutat mereu să ies din impasuri, EL mi-a dat mâna să ies din prăpăstii, EL îmi ştergea lacrimile cu câte un sărut părintesc în fiecare seară...mi-a fost tată şi mamă...mult timp să ştii. Am crescut la bunici, apoi am fost adusă acasă unde la 10 ani ai mei s-a născut primul meu frate, la 13 al doilea...ştii ce înseamnă să te trezeşti peste noapte "mămică" la anii ăia? E un şoc! Nici nu mi s-au uscat bine lacrimile că am fost smulsă de lângă bunici că m-am trezit schimbând scutece, făcând mâncare, mergând la şcoală, ducând copii la gradiniţă...făcând lecţii mai apoi cu ei, ... da..., dar nici eu nu regret pentru că sunt mândră de ei. Sunt politicoşi, nu sunt răi, nu sunt huligani, sunt mereu premianţi, unul din ei dă anul viitor la facultate şi mă iubesc pentru ceea ce sunt eu, iar eu îi ador.
Bunicii mi i-am pierdut amândoi ...erau centru universului meu...erau coloşii mei...erau Atlaşii care ţineau pe umeri sufleţelul meu...şi nu am putut face nimic, decât să fiu lângă ei în timp ce unul murea de cancer la ficat (deşi nu a băut, nu a fumat)...şi zicea.."puiul meu de om,...în viaţa asta vei trece prin multe, dar pe D-zeu să nu îl abandonezi niciodată...,iar dacă bine nu vei putea face, rău să nu faci draga bunicului"...şi nu am făcut nimănui pentru că îl am pe D-zeu lângă mine, iar EL ştie mai bine ca oricine ce culoare are sufletul meu şi din ce "aluat" este. Celălalt bunic mi-a murit în urma unor complicaţii...aprindere de plămâni netratată..., a ajuns că nu putea să mai bea apă decât cu linguriţa, iar într-o zi când îi citeam poveşti ţinându-i capul în poala mea...m-a rugat să îi dau măcar pentru ultima dată să bea apă din cană...şi i-am dat, dar s-a înnecat puţin şi a tuşit...şi acuma mă urmăreşte asta, deşi ştiu că a fost un gest frumos..., dar eu nu suportam ca bunicul meu să sufere nici atins de o "aripă de fluture". Am fost lângă amândoi...aşa a fost să fie..apoi mi-am ţinut bunica în braţe în timp ce a paralizat...mi-a dat D-zeu putere să ştiu ce să fac, dar bunica mea este aşa de 8 ani de zile...şi uneori când o văd slabă ca o nuia, bătrână şi obosită de viaţă şi durere, când ştiu că trebuie să merg să îi dau să mănânce şi să îi schimb pampersul ca unui copil mic, iar ea de jenă începe să plângă încetişor...crede-mă Crenguţa că îmi vine să iau până şi eu Cerul de guler să îl trântesc...ştii de ce???? Pentru că...iremediabil sunt...om!
Am limite, am trăiri, am bun şi rău, am mii de sentimente ca un amalgam, dar...de ură sau rău intenţionat nu am fost niciodată capabilă.
De aceea...îţi mai cer încă o dată scuze dacă ai considerat că te acuz, sau te condamn pentru ceva...nu...nici gând draga mea...doar că uneori în viaţă cuvintele scrise nu spun ceea ce trebuie să spună...
Cât despre faptul că scriu poetic...crede-mă că nu ştiu să scriu altfel..nu pot..am încercat...iar eu de obicei pun pe hârtie exact ceea ce simt, cum simt!


"Daca vrei sa fii iubit, iubeste !" - Seneca
#87383 (raspuns la: #87314) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Un răspuns ortodox la "Codul lui Da Vinci"-Dan Brown - de aling22 la: 15/07/2006 09:05:59
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Un răspuns ortodox la
„Codul lui Da Vinci” – Dan Brown


S-ar putea spune că trăim într-o lume în care se vorbeşte enorm de mult, o lume în care nu mai există loc şi timp pentru tăcere, dar, în acelaşi timp, o lume în care nu se spune nimic. Dacă am putea să ne „măsurăm” existenţa prin cuvinte rostite în chip demn, valoros, în prea puţine cazuri am găsi un rost al existenţei, al cuvântului.
Gravitatea stă în faptul că locul cuvintelor bune, locul înţelepciunii şi al cuminţeniei, nu poate rămâne gol, nu se constituie într-un vid. Acolo unde nu există binele, se instaurează răul. Întunericul este lipsa luminii, iar boala este o alterare, o lipsire de sănătate. Deci, dacă cuvântul bun lipseşte, nu este rostit sau nu este scris, atunci se naşte anti-cuvântul.
Ce este acest „anti-cuvânt”? Poate fi numit pur şi simplu „trădare”, „minciună”, „blasfemie”, „sperjur” etc. Este un cuvânt pornit dintr-un suflet care nu este totuşi un suflet. Pare ilogic, dar aici s-ar găsi dezlegarea nonsensului verbal sau existenţial în care ne aflăm. Aceasta pentru că sufletul este, la urma urmelor, legat de Dumnezeu. Adică de Adevăr, Viaţă, Sens.
Iar ceea ce se desprinde de Viaţă, decade în non-viaţă, în moarte.
Vorbim de suflete moarte, ascunse, îngropate în trupuri ce dau dovadă de toate semnalmentele unei existenţe normale! Oameni ce trăiesc în moarte, lipsiţi de sens, de valoare, de demnitate. Deşi dramatic, astfel de „oameni” ridică societatea actuală. Tot ei propun noi coordonate de viaţă, de gândire şi chiar de simţire. Neavând Adevărul, îşi permit să impună „adevăruri” maselor ce se complac într-o tot mai josnică incultură şi imoralitate. Se ridică din rândul inform al acestor mase şi propun „adevăruri” proprii. Iar lumea, în toată obtuza ei întunecime şi lipsire de verticalitate, acceptă aceste „adevăruri”. Le consideră normale, necesare şi universale. Nimeni nu se mai sinchiseşte să le cerceteze, să le caute sufletul. Înghiţim absolut orice ni se oferă, acceptăm orice ni se spune, aplaudăm frenetic tot ceea ce se vede, dorim tot ce ni se pune înainte. Ne place enorm de mult să nu mai fim liberi. Strigăm, urlăm chiar în gura mare că nu acceptăm să ni se lezeze libertatea, dar zâmbim dulce şi complice atunci când ne sunt dirijate, impuse, dictate coordonatele vieţii. Important este că s-a găsit cineva care să gândească pentru noi. S-a găsit cineva să ne spună ce să facem, ce şi cum să gândim şi chiar cine suntem. De acum putem dormi liniştiţi!
Putem fi fericiţi! Altcineva răspunde de noi şi pentru noi. Partea noastră de existenţă constă în a ne lăsa moale, diafan şi visători în voia unuia sau a unora care „riscă” totul pentru noi, pentru „fericirea” noastră.
Astfel, deci, se zideşte societatea actuală. Acest sărăcăcios articol îşi propune să abordeze un simplu aspect al acestei trădări la scară mondială. Şi voi trece direct la subiect!
Editura „Rao” propune publicului cititor român o carte extrem de interesantă: „Codul lui Da Vinci”. A nega valoarea artistică a acestei cărţi este inadmisibil. Partea acestui articol este însă alta: a intra în miezul acestui roman, în mesajul pe care absolut orice carte doreşte să îl transmită cititorului. Iar în cazul de faţă avem un mesaj cu totul anti-creştin. Dacă m-aş adresa unui public realmente trăitor întru Hristos, nu ar fi nevoie de o demonstraţie complexă. Simpla citire a unor pasaje din acest roman ar leza inimi şi conştiinţe ce trăiesc în şi pentru Hristos. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa...
E drept, suntem creştini. Suntem, prea mulţi dintre noi, pentru că aşa ne-am născut, aşa sunt şi cei din jur, pentru că astfel şade bine. Dar care sunt coordonatele şi condiţiile acestui creştinism nu prea ştim. Iar golul acesta de cunoştinţe şi de trăire trebuie umplut cumva. Cum afirmam şi mai sus: aşteptăm să ni se spună cum, să ni se arate ce şi când trebuie să gândim sau să credem. Din păcate chiar şi în punctul esenţial al existenţei oricăruia dintre noi: cunoaşterea şi iubirea lui Iisus Hristos.
Ocazia s-a ivit. "Fericirea” ne-a venit iarăşi incognito! Dan Brown a devenit instantaneu un deschizător de drumuri, un luminător de conştiinţe. "Adevărul” a ieşit la suprafaţă. Până şi cei din urmă dintre oameni, românii (sic!), pot cunoaşte de acum ceea ce au gândit, ce au trăit şi ce i-a caracterizat de aproape două mii de ani! A venit ziua iluminării, a înţelegerii acestui dificil creştinism...
Nu îmi voi permite să relatez conţinutul acestui roman. Poate chiar cu spaimă am înţeles că este arhicunoscut. Simpla pronunţare a titlului făcea să apară pe chipul interlocutorilor mei zâmbete pline de complicitate. Parcă toţi ar fi vrut să îmi spună:”Aşa, deci ai aflat şi tu!” Dar apoi toţi se încruntau puţin şi parcă se temeau ca nu cumva să îmi permit să neg acest nou „adevăr”. De prea mult timp doreau să-l afle, să guste ceva senzaţional.
În tot acest „amalgam” indefinit de dogme, practici şi slujbe, din care mulţi nu înţeleg nimic, simţeau ei că trebuie să fie ceva ascuns, vreo conspiraţie a Bisericii! Da, acesta este cuvântul cheie al romanului: „conspiraţie”! Şi, după cum spuneam, se temeau ca nu cumva să vin eu, un oarecare, şi să îmi permit să neg, să mă opun, să refuz această dezvăluire a „conspiraţiei”.
Dar tocmai aceasta îmi propun, cu ajutorul Domnului! Nu căuta aici un răspuns ştiinţific, bine documentat! Hristos nu poate fi demonstrat! Însă poate fi trăit, iubit, rostit.
Ideea de bază a romanului este una mai mult decât evidentă: Iisus Hristos nu a fost şi nu este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. Nu I se neagă existenţa istorică. Nu se mai face asta, căci până şi ateismul a devenit ridicol, iar dovezile istorice sunt mai mult decât evidente. A existat Iisus Hristos.
Însă D.B. aduce câteva lămuriri bine venite! A fost un om, ca toţi ceilalţi. Un evreu ceva mai răsărit, cu iz profetic şi cu alură harismatică. Toate bune şi frumoase până ce acest Iisus îşi găseşte şi nevastă! Pe cine? Pe Maria Magdalena. Iar culmea chestiunii în cauză este că a mai avut şi copii. Unde mai pui că era îndrăgostit lulea, vorba românului. Se îmbrăţişa, se săruta pe unde apuca cu această Magdalenă. Toată lumea era fericită şi voioasă; doar Petru, Apostolul, era mai supărat. Că de, soţia lui era acasă şi nu avea pe cine să sărute...
Cum de nu s-a cunoscut acest „adevăr” până acum? Totul este o uriaşă conspiraţie a Bisericii, care a considerat necesar să „fabrice” un Iisus Hristos cu totul nou, să rectifice în mod flagrant Evangheliile şi să mintă în mod impertinent pe om timp de două mii de ani. Iar D.B. aduce adevărul la suprafaţă, încadrându-l într-un scenariu extrem de complex, palpitant şi chiar bine închegat.
Aspecte ale afirmaţiilor cuprinse în acest roman vor fi reliefate mai pe larg în cadrul acestui eseu. Pentru început consider necesar să punctez ceea ce găsesc a fi „cheia de boltă” a acestui roman. Ce urmăreşte la urma urmelor, care se dovedeşte a fi „target”- ul acestei scrieri?
Eu consider că este însăşi desfiinţarea, negarea calităţii de Dumnezeu a lui Iisus Hristos. A Celui pe Care Biserica Îl consideră a fi Fiul lui Dumnezeu, întrupat din Fecioara Maria, pentru noi şi pentru a noastră mântuire.
Totul se reduce la a admite sau nu lui Hristos această calitate. Nu este absolut nimic mai important între cadrele acestei existenţe.
D.B. se străduie, iar prin el o întreagă armată de mercenari ai conştiinţelor şi ai sentimentelor umane, să demonstreze că Iisus Hristos este un simplu om, supus păcatului şi morţii. Un om bun, un exemplu de (i)moralitate şi un profet al conştiinţelor acelor timpuri. Un om „îmbrăcat” de Biserică cu calităţi supranaturale şi apoi afişat timp de două mii de ani în scopuri mercantile, cât se poate de josnice şi de mincinoase.
Ce reiese de aici? Că timp de două mii de ani am trăit în minciună. Că pe minciună s-au zidit miliarde de vieţi, lipsite de sens, de valoare şi de o moarte să zicem echitabilă. Că timp de două mii de ani existenţa s-a consolidat pe un mit plin de artificii şi de neadevăruri grosolane. Căci dacă Hristos a fost doar un om, atunci în zadar au crezut, au sperat, au trăit şi au murit prea multe miliarde de oameni. Căci nu se face să trăieşti şi să mori pentru un om mai păcătos decât tine. Hristosul lui D.B. nu a făcut minuni, nu a cunoscut mila, iubirea, iertarea. Hristosul acesta nu a pătimit pe Cruce, căci patima lui nu îşi mai avea rostul. Apoi a murit ca oricare alt ins. Şi atât... Nimic ceresc, nimic sfânt...
Cine este Hristosul lui D.B.? Un afemeiat mizer? Un familist nu prea convins de propria moralitate? Un acerb propagator al feminismului? Un ins cu idealuri măreţe dar cu fapte josnice? Probabil nu vom cunoaşte niciodată „adevărul”, căci nici măcar D.B. n-a catadicsit decât să-şi lase cititorul în ceaţă şi să lase cortine peste simple supoziţii. Dar rămân prea multe întrebări fără răspuns, iar eu voi aminti doar o mică parte din acestea.
Hristosul lui D.B. nu este Fiul lui Dumnezeu. S-a născut şi el în urma unei relaţii sexuale la limita animalicului. Nu a săvârşit nici o minune, căci un simplu om nu le poate săvârşi. A făcut păcate, ca oricare alt om. A murit pe o cruce, nu din iubire de oameni, ci pentru simplul fapt de a se fi dovedit neascultător faţă de autorităţile romane. Mai înainte de aceasta a trăit totuşi bine! Cu toate condimentele necesare unei vieţi „frumoase”: reputaţie, ucenici, bani, desfătări şi până şi o viaţă sexuală intensă. Iar ceea ce este cu mult mai grav se arată faptul că nu a înviat! A murit şi basta! Mă întreb de ce o viaţă atât de comună şi totuşi atât de jalnică a interesat ulterior Biserica?!
Acest infam Hristos, profetul de doi bani al lui D.B. este deci un simplu om. Cu vicii, cu neajunsuri, visător şi idealist. Dar...
În Numele şi cu puterea Lui s-a ridicat şi încă există ceea ce D.B. numeşte parcă cu greaţă „Biserica”. Pentru El au murit prea mulţi creştini. Pentru El au trăit, au iertat, au iubit, au îndurat chinuri înfricoşătoare. Pentru El au refuzat păcatul, în toate formele lui posibile şi imposibile. Pentru El încă se mai învaţă demnitatea, adevărul şi iertarea. De două mii de ani ne ţine vii un mit ce abundă în minciună şi în compromis? Am crezut oare, noi şi strămoşii noştri, într-un infam desfrânat? Lui ne rugăm? Iubim un mit? Murim pentru un mit?
Conform lui D.B., de la acest „profet” nu ne-a rămas decât un curios exemplu de viaţă şi...un plod ce ar fi inaugurat o dinastie „regală”!
Anulăm toate învăţăturile Bisericii, inclusiv toate Sfintele Taine?
Te-ai botezat? Ai fost păcălit cu simplă apă. Te-ai împărtăşit? Erau pâine şi vin. Te-ai rugat? Cui oare? Ai postit? A fost doar un regim dietetic. Ai iertat în Numele Lui? Ai fost umanist. Ai spus la Înviere: „Hristos a înviat!”? Zadarnic vis, deşarte speranţe. Ai crezut în învierea morţilor, în învierea ta? Te înşeli, prietene. Cum a sfârşit „profetul”, aşa sfârşi-vei şi tu. Pământ şi cenuşă. Ai crezut că ai un suflet? Nu, doar instinctul te conduce. Ai crezut că Biserica te îndeamnă şi consideră corect a nu săvârşi păcate? Nu ai ştiut să te bucuri de viaţă şi ai fost minţit o viaţă întreagă.
Astfel totul se dărâmă...Rămânem astfel doar ca nişte animale. Care vin de nicăieri şi merg spre nicăieri. Trăiesc pentru a muri şi mor fără a fi trăit. Nimic sfânt, nimic curat, nimic veşnic. Totul este aici şi acum. Ridicol, trist şi lamentabil.
Dar cine este această „Biserică” care s-a folosit de un ins de acum două mii de ani pentru a subjuga miliarde de oameni? D.B. greşeşte în mod voit din start, refuzând, conştient sau nu doar cel rău mai ştie, să amintească că Biserica nu este reprezentată de Vatican. Nu ceea ce acest compromis Vatican afişează la ora actuală înseamnă Biserica instituită de Iisus Hristos.
Oare să nu fi auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe acest D.B.? S-a temut cumva că nu îi poate pună în cârcă greşelile istorice ale Catolicismului? S-a temut să se apropie de Adevărul, de Sfinţii şi de Taina Ortodoxiei? A simţit cumva că Hristos este viu în, prin şi pentru Biserica Ortodoxă? De ce se fereşte de Adevăr, susţinând totuşi că propagă adevărul?
D.B. vorbeşte la un moment dat de „teama Bisericii”. De cine? Biserica aceasta este totuşi o instituţie? Şi cum îi poate fi frică unei instituţii? Sau este acea mână de oameni, mereu în umbră, gata să manipuleze şi să mintă, la care face mult prea des referire? Cine sunt aceşti oameni ce formează „Biserica”? Apostolii, care au murit crucificaţi, decapitaţi, schingiuiţi sau torturaţi? Martirii, milioane şi zeci de milioane, care au crezut că a muri înseamnă a fi mereu cu Cel ce a înviat, cu Hristos Iisus? Pustnicii, călugării sau doar cei ce au trăit în lume, însă iubind cinstea, demnitatea şi adevărul? Dacă nu aceştia, atunci cine? Căci D.B. vede Biserica ca pe un fel de societate secretă care cuprinde ca o caracatiţă pe cei naivi, pe cei retardaţi...
Citez iarăşi! „Istoria violentă şi plină de falsitate a Bisericii nu putea fi trecută cu vederea. Campania ei brutală de „reeducare” a credinţelor păgâne, feministe, se întinsese pe durata a trei secole şi folosise metode pe cât de originale, pe atât de cumplite."
D.B. frizează ridicolul, bazându-se pe lipsa de cunoştinţe religioase minime a cititorilor! Şi prea des îi reuşeşte!
Deci vorbim de primele trei secole ale creştinismului. Şi noi admitem existenţa unei prigoane, a persecuţiilor, a unor mijloace cumplite de „reeducare” a maselor. Dar cu o fantastică deosebire! Persecuţiile au fost duse de autorităţile romane, în speţă păgâne, împotriva creştinilor. Deci păgânismul căuta să reeduce creştinismul şi nu invers! D.B. uită că Biserica nu era nici măcar recunoscută, admisă de stat. Cum putea să persecute pe alţii?! Violenţa amintită de D.B. a făcut, de fapt, milioane de martiri creştini, care susţineau cu preţul vieţii un adevăr negat azi de mii din speţa lui D.B.
Deci Biserica s-a opus credinţelor păgâne, implicit celor feministe. Astfel recunoaştem în tendinţa feministă actuală rădăcinile păgâne! Iar Hristos ar fi fost şi El un păgân, implicit un feminist. Biserica s-a opus cu încăpăţânare, a ucis mişeleşte nenumăraţi păgâni, a distrus credinţe străine de ale ei şi, în final, a martirizat proprii ei membri. Începând cu cei ce se încăpăţânau să rămână păgâni. Diabolic scenariu! Dar eu tot nu am înţeles cine este Biserica aceasta...atât de însetată de sânge!
D.B. ne spune că Biserica a folosit metode cumplite de subordonare a celor neascultători! Autorul nu ne spune care, dar ne asigură că erau cumplite...Să fie ceva de genul sectei lui Jim Jones? Sau să aibă drept preoţi pe câte unul de talia lui Hitler sau Stalin? Cumplita ei sete de sânge să fi dus la existenţa unor macabre „slujbe” de tipul unui Auschwitz sau din cadrul închisorilor comuniste?
Adevărul e prea evident pentru a nu ne îndoi de buna credinţă şi de iubirea de sens a lui D.B.
Ulterior autorul ne informează cum că Biserica a luptat cu furie împotriva vrăjitoarelor. Ce înţelege D.B. prin „vrăjitoare”? „Femeile învăţate, preotesele, ţigăncile, misticele, iubitoarele naturii, tămăduitoarele." Tacâmul e complet, deci se poate trece la arderea pe rug. Ni se spune chiar câte arderi pe rug a săvârşit „Biserica”! Nici mai mult, nici mai puţin de cinci milioane de femei. Cifră curios de rotundă şi de sigură...Biserica a fost un abator de femei...Deşi studiile istorice mai recente reduc numărul total al victimelor Inchiziţiei Catolice la 4500 de oameni (bărbaţi şi femei), D.B. susţine că au fost doar femei cinci milioane!
Să presupunem prin absurd că are dreptate. Ce vină are Biserica Ortodoxă?
Ce vină are învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă dacă nu admite practicile păgâne nici măcar la ora actuală? Iar a nu le admite nu înseamnă în mod implicit a condamna pe cel ce greşeşte la moarte.
În numele cărei libertăţi se cade să admitem pierderea sau alterarea unui adevăr pe care noi îl considerăm a fi perfect, inalterabil şi veşnic? Şi dacă Biserica este aşa de misogină, de ce nu ar fi ucis toate femeile, păstrând doar un număr restrâns, care să nască şi să crească pe cei ce, la rândul lor, vor ucide femei, vrăjitoare, preotese etc.?
Cunoştinţele mele teologice îmi „spun” că Biserica nu a făcut decât să îşi exprime, să îşi formuleze adevărul de credinţă. Dacă Hristos este Fiul lui Dumnezeu, atunci El continuă să existe. Adică este viu, este veşnic viu. Iar Biserica Îl cunoaşte, trăieşte în El, pentru El şi prin El. Dogmele formulate în anul 325, la Sinodul de la Niceea, nu au urmărit să condamne „vrăjitoare” la moarte, ci să dea o formă să zicem umană Tainei Fiului lui Dumnezeu, Întrupării, Patimii şi Învierii Lui pentru mântuirea noastră. A avut atunci Biserica reacţia pe care o are organismul uman atunci când este ameninţat de viruşi ce îi pot afecta integritatea biologică vitală. S-a definit pe sine şi propria învăţătură. Altfel ar fi pierdut legătura cu Iisus Hristos, Cel ce S-a arătat nouă ca Adevăr veşnic şi indisolubil.
Bisericii nu i-a fost frică de „vrăjitoare” şi de „păgâni”, ci de propria ei moarte. Corpului uman nu îi este „frică” de viruşi, ci de propria moarte, ce intervine prin acceptarea acestor viruşi în cadrele proprii de vieţuire. A te apăra nu înseamnă a urî şi nu presupune a condamna pe eretic la moarte. "Vrăjitoarele” continuă să existe şi astăzi doar pentru că există Adevărul Bisericii, pe care caută să-l distorsioneze, să-l coboare în propriul întuneric.
D.B. se contrazice şi în privinţa Împăratului Constantin cel Mare. Pe de o parte afirmă că a rămas un păgân convins până în clipa morţii şi nu a crezut în dumnezeirea lui Hristos, iar pe de altă parte afirmă că a făcut jocul Bisericii de a impune o falsă imagine a lui Iisus, în scopuri politice, mercantile, sociale. Oare un împărat păgân şi-ar dărâma propria poziţie şi şi-ar submina propriul imperiu promovând o religie care îi neagă cu desăvârşire cultul imperial – prin care orice împărat era cinstit ca un zeu – şi propune în schimb egalitatea între oameni, incluzând defăimarea religiilor păgâne?
De ce ignoră D.B. actele istorice neutre, adică cele ce nu aparţin oamenilor Bisericii? Aceste documente demonstrează clar că timp de trei secole, împăraţii păgâni au prigonit Biserica, au condamnat la moarte mult prea mulţi creştini, au ridiculizat sau au blamat învăţăturile creştine. Şi nu pentru că acestea erau feministe sau pentru că propuneau un Hristos cinstit ca simplu om, fie El şi un profet. Ci pentru că erau de o noutate absolută şi, în acelaşi timp, la limita absurdului. Dumnezeu întrupat dintr-o Fecioară, pătimeşte ca un muritor pe Cruce şi înviază a treia zi – o învăţătură ce greu poate fi acceptată raţional!
Ca o simplă curiozitate proprie ar fi şi următorul aspect: ştim că la Cina cea de Taină au participat cei doisprezece Apostoli, dar şi Mântuitorul Iisus Hristos. Dar D.B. ne spune că ar fi participat şi Maria Magdalena. Dar confuzia devine mai mult decât evidentă! Căci tabloul lui Da Vinci, pe care se bazează şi cartea sus numită, reprezintă doar un număr de treisprezece participanţi la Cină. Iar eu nu înţeleg cum ar putea ca cei doisprezece Apostoli, cu Mântuitorul, dar şi cu Magdalena, să dea un număr de treisprezece participanţi la Cina cea de Taină! Paisprezece participanţi sau treisprezece? D.B. ne crede chiar atât de infirmi intelectual?
Sau lângă Mântuitorul era Sfântul Evanghelist Ioan, deci nu era nici o Magdalenă la Cină sau lipsea unul dintre Apostoli! Unde stă „adevărul” lui D.B.? Sau poate că unul dintre Apostoli era deja plecat la vânătoare de „vrăjitoare”!? Dincolo de ironia cu care trebuie „muşcată” minciuna lui D.B., trebuie să înţelegem că nu se cade să ne lăsăm doborâţi de cei ce urăsc pe Hristos.
Citez din nou pe D.B.:”Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere."
Poţi confisca în totalitate adevărul? Poate această curioasă „Biserică” să mintă cu neruşinare timp de două mii de ani? Oare chiar nu s-a putut găsi un personaj istoric mai răsărit decât acest profet evreu? Oare chiar nimeni nu a putut păstra şi nu a putut arăta lumii acest aşa zis mesaj universal? Şi dacă Iisus a fost doar un om, păcătos şi muritor ca şi noi, de ce este atât de important mesajul Lui? Oare Biserica să fi ucis chiar pe toţi cei ce deţineau acest „adevăr”?
Prea multe miliarde de creştini trăiesc şi au trăit în „minciună”, crezând în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi nu s-au simţit manipulaţi, manevraţi, minţiţi, dirijaţi, ostracizaţi etc. Au fost prea mulţi dintre ei fericiţi. Au gustat demnitatea şi verticalitatea morală. Au avut idealuri veşnice. Au iubit, au crezut, au iertat. Se pot trăi oare toate acestea în numele unei minciuni?!
Şi care era, la urma urmelor, acest mesaj universal al lui Iisus? Biserica, ca o tirană, ca o perversă şi inumană instituţie, o străveche Mafie, conform lui D.B., a înlocuit tainicul mesaj al lui Iisus cu un altul, mistificat. Autorul nu ne spune care este acesta. Aşa că se cade să deschidem Noul Testament. Ce găsim în această scriere a unei Biserici ce ucide milioane de femei şi ascunde adevăruri universale?
Curios, dar găsim Fericirile! Îndemnuri la milostenie, iertare, răbdare. La o iubire necondiţionată a aproapelui. La o puritate a inimii, a sufletului. Îndemnuri la bucurie şi veselie. O continuă afirmare la înălţarea duhovnicească prin ferirea de tot ceea ce lezează, răneşte şi întunecă propriul suflet şi inima aproapelui. O nouă viziune asupra celui de lângă tine, înţeles ca frate de care răspunzi cu o iubire veşnică. O apropiere tainică de Dumnezeu prin Acest Iisus Hristos, cu consecinţe eterne.
Curios mesaj al unei Biserici însetate de sânge! Dar este unul clar şi plin de viaţă. Spre deosebire de cel al lui D.B....
Să revenim la „adevăr”! Iisus s-a însurat cu Magdalena. Aceasta i-a făcut şi copii. Biserica, începând cu Petru, o urăşte pe „însoţitoarea Mântuitorului” şi ascunde o bună parte din viaţa şi învăţătura profetului. Care este misterul? Ne spune tot D.B.!
Pentru Biserică „utilizarea actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate”. Se putea ceva mai clar?
De două mii de ani, din cauza Bisericii, nu s-a mai comunicat direct cu Dumnezeu?! Şi nu îmi este dat să pricep cum ar putea actul sexual al unei persoane să pericliteze puterea şi poziţia unei „Biserici”?
Mai mult decât atât! Cum poate fi cunoscut Dumnezeu prin actul sexual? Nu ni se dau lămuriri. Se lasă doar să înţelegem că Biserica ne-a castrat moral şi fizic pe toţi, iar D.B. a venit să ne elibereze. Cum? Printr-un roman, gen thriller...
Totul se reduce la actul sexual… D.B. nu îşi ascunde apartenenţa la mişcarea New Age de promovare a Erei Vărsătorului, care ar înlocui şi ar elibera de acum perimatul mesaj creştin.
Ni se spune că în Era Vărsătorului vom afla adevărul. Iar acest „adevăr” este o curioasă sumă de învăţături preluate din hinduism, brahmanism şi budism. Se adaugă ceva „piper” islamist pentru a da un chip fioros Bisericii. Iar în final se presară ceva creştinism, ca să facă învăţătura cât mai credibilă. Deci „coptura” New Age este gata, iar cei creduli şi, totodată, obsedaţii sexual sunt gata s-o înfulece nemestecată !
Biserica a îndemnat la cumpătare, la abstinenţă înainte de căsătorie, la monogamie şi la ferirea de orice împătimire de ordin sexual. A condamnat doar verbal şi nu prin foc şi sabie homosexualitatea, pedofilia sau orice altă deviaţie carnală. E drept că toate acestea însemnau o unire cu divinitatea, dar o „divinitate” ceva mai întunecată, mai împătimită, mai josnică…
Curentul New Age „eliberează” pe om. Îl eliberează de condiţia sa umană, pentru o condiţie animalică, fără nici o oprelişte, fără nici o normă morală. Actul sexual este unicul adevăr. Priveşte bine situaţia şi condiţia (i)morală a societăţii în care trăim şi îmi vei da dreptate.
Eu un singur aspect ţin să mai punctez aici. De ce anume Biserica lui Iisus Hristos a cerut fiilor ei să nu cadă în ceea ce a numit „păcatul desfrânării”. Nu pentru că s-ar fi văzut ameninţată sau terorizată de nişte obsedaţi. Nu pentru că Hristos ar fi fost un profet pervers, iar ea avea nevoie de un Cap sublim şi pur, pe care se cădea să-l „fabrice”. Nimic din toate acestea!
Răspunsul găseşte-l tu însuţi la cei ce s-au „eliberat” de Biserică şi trăiesc după îndemnuri New Age, alias D.B. Ce vezi? Cumva oameni liberi şi fericiţi? Priveşte la cei ce au o viaţă sexuală intensă şi care s-au unit direct cu „divinitatea”, fie ei yoghini, practicanţi „tantra” sau simpli tineri americani, europeni. Dincolo de „fericirea” afişată în mod actoricesc, au devenit de abia de acum simple marionete. Nu ale Bisericii, ci ale propriilor trupuri, ale propriilor instincte şi patimi, ale propriilor boli incurabile. De atâta „libertate” se tot sinucid...
Se automutilează, se urăsc, se chinuie reciproc. Se aruncă pătimaş unul asupra altuia, încercând să găsească ceea ce doar Iisus Hristos le poate dărui: sens, valoare, adevăr, viaţă. Şi, mai presus de toate, veşnicie.
D.B. nu aminteşte nimic din ceea ce oferă „adevărul” lui după trecerea pragului morţii. Pentru că nu are ce."Profetul” lui e ţărână. Magdalena lui e pământ. (O curiozitate! Ne spune că acum Magdalena s-ar odihni în pământul natal, adică în Franţa. Să înţelegem că era franţuzoaică? Adică galică? Păi tot el spune că Magdalena face parte dintr-o spiţă nobilă iudaică şi că Hristos a trăit doar între graniţele iudaice! Va fi ajuns din greşeală şi în Franţa?!)
„Adevărul e că nimic nu e original în creştinism”, susţine D.B.
În care? În cel „autentic” sau în cel „falsificat” de Biserică? În primul ar fi autentic doar actul sexual ca mesaj universal. În cel „falsificat” găsesc că sunt totuşi prea multe aspecte autentice, unice şi inconfundabile. Iertarea şi iubirea duşmanului şi Dumnezeul întrupat. Mila şi îngăduinţa nelimitată, dar şi Naşterea dintr-o Fecioară. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, dar şi Învierea Lui din morţi. Puterea inexplicabilă a iertării şi a dragostei, a abstinenţei, a disciplinării morale, dar şi bucuria de a trăi, de a simţi, de a iubi pe Cel ce totuşi există. Suferinţa inevitabilă în viaţa tuturor celor ce cred şi iubesc pe Hristos, dar şi puterea demnităţii, a verticalităţii, a purităţii. Şi lista ar putea continua...
Biserica nu este anti-feministă. Dovada ne-o dă tot D.B. atunci când ignoră cu bună ştiinţă şi în mod drăcesc o anumită persoană din istoria mântuirii noastre, din viaţa lui Iisus Hristos. Să zicem că nu a auzit de existenţa Bisericii Ortodoxe, dar să nu fi auzit de existenţa Maicii Domnului este de neadmis! Sau s-a temut că admiţând existenţa Ei, ar fi periclitat pretenţiile feministe ale „adevărului” său?
Oare chiar nu cinsteşte Biserica femeia? Oare chiar a subjugat-o în aşa măsură? Sau aceasta se întâmplă de fapt abia acum, când „adevărul” New Age prinde forme, iar libertinajul sexual transformă femeia, fata, copilul în obiecte impersonale ale plăcerii?
Ce om are o cinste egală sau mai mare decât cea adusă Maicii Domnului? Prin Ea ne-a venit mântuirea. Prin Ea ni s-a dăruit veşnicia. Prin Ea gustăm adevărata demnitate şi împlinirea staturii de om. Prin Ea omul este veşnic.
Sau cultul atâtor sfinte care au trăit în aşa-zisa „minciună” împotriva căreia cei de teapa lui D.B. luptă cu atâta înverşunare...
„Practica sacră – uniunea sexuală sacră dintre bărbat şi femeie, prin care cei doi deveneau un tot spiritual, fusese defăimată, considerată un act profan, ruşinos. Credincioşii care înainte simţeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a deveni una cu Dumnezeu, îşi reprimau acum impulsurile sexuale fireşti şi le considerau lucrarea diavolului”, ne învaţă din nou D.B.
De ce nu au supravieţuit religiile ce promovau astfel de „practici sacre”? De ce nu au supravieţuit societăţile ce cultivau această uniune sexuală? De ce s-au auto-ruinat prin imoralitate, decadenţă şi prin lipsirea de o serie de minime valori? De ce acest aşa-zis „tot spiritual” antrenează doar trupurile, ignorând elementul esenţial al făpturii numită „om” şi anume sufletul? De ce toţi cei care s-au lăsat integraţi în această „practică sacră” au decăzut moral, spiritual, intelectual sau chiar fizic, culminând mulţi în sinucidere? De ce o astfel de „practică sacră” se poate împlini până şi cu cea din urmă prostituată din această lume? De ce cooptează până şi minori, ajungând la perversiuni şi imoralităţi inimaginabile? De ce impulsurile sexuale au ajuns să fie motivul şi condiţia cunoaşterii şi comuniunii cu Dumnezeu? De ce este îndestulătoare împlinirea spirituală cu acte ce ţin de instinct, pe care le săvârşeşte orice animal? De ce apropierea de Dumnezeu se face prin plăcere epidermică, printr-o carnalitate ce des-figurează pe om? De ce această „uniune sacră” este atât de impersonală, atât de pasageră şi atât de scurtă? De ce nu pot avea parte de ea copiii şi cei bătrâni, nemai vorbind de cei bolnavi moral, intelectual sau chiar fizic? Să înţelegem că doar cei activi sexual pot cunoaşte pe Dumnezeu?
Întrebările pot continua astfel la infinit, iar răspunsurile vor întârzia la infinit să apară...
D.B. se cramponează de faptul că nu admite Biserica preotese în cadrul cultului. Dar Hristos şi implicit Biserica admite mame demne şi cinstite, surori curate şi împlinite moral şi intelectual, copii ce încă păstrează puritatea, candoarea şi inocenţa ce se pierd iremediabil prin actul sexual.
Feminismul cere integrarea femeii în cler, în cadrul cultului creştin. Biserica nu poate accepta aceasta din motive mai mult decât rezonabile. Nu pentru că ar discredita femeia, ci tocmai pentru că o cinsteşte. Rolul mâinii este acela de a scrie, de a spăla sau de a ajuta la întreţinerea nutritivă a vieţii. Acest rol nu poate fi suplinit în cadrul existenţei organismului uman de picior sau de ochi. Cultul divin este strict „masculin” pentru că în acest cult este jertfit Hristos, Capul Bisericii.
Pentru că în acest cult nimic nu are conotaţii sexuale. Aceasta pentru a ţine cont de faptul că în cadrul Sfintei Liturghii are loc o chemare a lui Hristos, o invocare continuă şi o primire a Lui. Pe El, pe Iisus Hristos, Îl cheamă, Îl invocă şi Îl primeşte un alt „el”. Rolul femeii este de a naşte preoţi, care să hrănească lumea cu Trupul lui Hristos. Demnitatea ei stă în a cinsti, a sfinţi viaţa peste care coboară harul invocat de bărbat, de preot. Acesta slujeşte o Liturghie care sfinţeşte o existenţă ce nu o are de la sine, ci de la o femeie. Fiecare gen are un rol bine definit, pe care feminismul îl ignoră cu desăvârşire.
Cuvântul rostit de Hristos trebuie rostit din nou de un bărbat. Minunile săvârşite de El sunt re-făcute tot de un bărbat-preot. Jertfa lui Hristos trebuie în-chipuită, re-prezentată tot de un bărbat. Cum ar putea o femeie să ne pună înainte viaţa lui Iisus Hristos? Înaintea Sfintei Treimi stă totuşi un bărbat, vorbind desigur de Sfânta Liturghie. Iar extrapolând, viaţa este adusă printre noi doar de o femeie. De ce se caută a se anula nişte rosturi bine definite? Nu consideră Biserica că femeia ar fi nevrednică sau impură. Dar ea, femeia, este potirul, primitoarea, receptacolul a tot ceea ce este sfânt prin intermediul bărbatului. Nicidecum sexual, ci în chip tainic, liturgic, divin. Precum Iubirea...
Dar acestea sunt Taine pe care D.B. nu le poate cuprinde. Femeia, pentru el, nu mai este viaţă, maternitate, dăruire, candoare şi lumină. Este un obiect sexual, mascat în aşa zise „practici sacre”.
„Biblia este un produs al omului”. Dacă Iisus Hristos este doar un om, are dreptate D. B. Dar ce facem dacă El este Fiul lui Dumnezeu? Cartea „Codul lui Da Vinci” este un produs al omului. Punem Biblia pe acelaşi cântar? Ceea ce cuprinde ultima naşte sfinţi, martiri şi genii ai adevărului şi
şi demnităţii. Ce naşte prima însă? O generaţie de obsedaţi sexual, o generaţie lipsită de ideal, de frumuseţe, de cultură şi de vigoare. Atât!
Cei infirmi moral vor să aibă un Dumnnezeu infirm moral şi El, Care să le îngăduie şi chiar să le susţină toate căderile, păcatele şi patimile lor josnice. Adevăratul Hristos nu poate cuprinde în braţele Sale iubitoare pe cei pătimaşi, pe cei înlănţuiţi de păcatele trupeşti. De aceea D.B. şi cei de teapa lui s-au gândit să „fabrice” un „Hristos” murdar, josnic şi mult prea uman.
Autorul caută să ne convingă că se bazează pe texte relevante, descoperite la Qumran sau la Marea Moartă. Nu ne explică de ce este atât de sigur cum că „Evanghelia lui Toma” chiar a fost scrisă de Sfântul Apostol Toma. Doar pentru că acest fals moral cuprinde o învăţătură ce susţine o viaţă imorală şi se arată a fi pe linia păgână a curentului New Age?
De ce are siguranţa faptului că aceste scrieri realmente cuprind adevărul? Cele de la Qumran sunt doar amintite de D.B., ignorând însă esenţialul! Ele aparţin unei comunităţi monastice, cu reguli de vieţuire extrem de aspre. Abia comunitatea de la Qumran ar putea fi bănuită de anti-feminism, căci impunea o strictă deosebire între sexe, cu o abstinenţă ce frizează regulile monahale de astăzi. Se presupune că însuşi Sfântul Ioan Botezătorul ar fi făcut parte din cadrul acestei comunităţi.
Deci cum ar putea acest tip de comunitate să elaboreze scrieri ce susţin practici sexuale dubioase? Cum ar putea promova această iresponsabilitate, această pervertire şi însăşi această tăgăduire a lui Dumnezeu, atât timp cât modul lor de vieţuire era unul ascetic, cu stricte norme morale şi cu o vie credinţă în venirea lui Mesia? Iar dacă Biserica nu recunoscut aşa-zisa „Evanghelie a lui Toma” sau pe cea „a lui Iuda”, nu a făcut-o din frică, cu un sentiment de culpabilitate. Se cade să admitem falsuri grosolane doar pentru a nu fi acuzaţi de ipocrizie, de trădare a adevărului, de bigotism? Iubim pe Iisus Hristos şi apărăm adevărul Lui. La fel cum copilul îşi iubeşte mama şi apără demnitatea, integritatea şi numele acesteia. Toţi cei care cred în „cuvintele” lui Iuda vor avea acelaşi sfârşit ca şi el.
Articolul de faţă se cuvine să se apropie de final. Cine a gustat măcar o clipă în viaţa sa din dulcea demnitate, din credinţa şi dragostea faţă de Iisus Hristos, nu se va lăsa lezat de astfel de cărţi. Satana are şi el un cuvânt de spus. Fie prin „Evangheliştii”lui Pippidi, fie prin falsul Hristos al lui D.B. Curios este că ambele „cuvinte” sunt impregnate de o făţişă sexualitate. Sau că ambele sunt apreciate de cei fără de Dumnezeu, învăluiţi de necredinţă, imoralitate, incultură şi egoism profund. Iubitorii de plăceri carnale, adică cei mici, murdari şi întunecaţi moral, vor primi benevol „adevărul” New Age. Cei cocoşaţi sufleteşte nu văd soarele decât în bălţile de noroi şi de mizerie ale acestei lumi. Şi consideră că soarele e strâmb, murdar şi negru, aşa cum le este şi lor inima şi conştiinţa.
Adevărul este Iisus Hristos. Cine Îl iubeşte, va rămâne pentru veşnicie în Adevăr!








#133332 (raspuns la: #133174) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
! - de maan la: 28/01/2007 09:58:20
(la: Dragostea platonică: un "mit" dărâmat?)
n-am reusit niciodata sa tiu minte ce-nseamna, ca n-am mai intalnit asa cuvant scarbos, ca parca-i o-njuratura.
asta am sa-mi fac din conferinta Entrusului:BLOG!

prima-nterventie, asadara!

iubirea-i d-un singur fel: si-aia de mama, si-aia de copii, si-aia de tzara-muma si-aia de sine, si-aia de, si-aia de ...
animalutele si copiii is cel mai greu de iubit: te simt, te miros.
acolo nu te poti preface.
esti iubit la randul tau sau ushuit fara regrete.
d-aia nu te-ntrebi niciodata "oare nu ma insala?" si tot d-aia nu te miri nici scandalizezi cand dulaul tau auriu da din coada spre vecin sau cand odrasla-ti de trei ani intinde manute dragi catre altii.
odata ce le-ai simtit iubirea stii clar unde-i locul tau in inima lor.
nimic nu ameninta siguranta izvorata din iubire.
iubirea-i singurul loc in care ipocrizia moare de oftica.
se usuca si cade.

de parte-ailalta...?
cand crestem, parca ne ia Dumnezeu mintile.
uitam ce-am stiut/practicat in copilarie.
de-odata adevarul ii atat de evident incat, prea simplu, prea pe fata, nu poate fi decat minciuna.
abia dupa ce uitam sa iubim devenim experti in dragoste, dam sfaturi, stem infailibili, si noua ni s-au intamplat nenorociri, evident, dar am trecut peste ele si-am invatat.
celor tineri avem grija sa le-aruncam cate-o duda "lasa ca mai vorbim noi peste zece ani, idealistule!"
toata lumea-i atata de multumita cu sine, cu ce-a realizat si-n genere 'très bien dans sa peau', ca mi se ridica paru-n cap.
ma trezesc de-odata singura care mai cauta, care mai intreaba.
singura care nu invata din ce i se-ntampla, care mai ia suturi in cur, care mai scrajneste cand nu mere telegutza, singura careia-i mai curg in barba mucii.

in realitate n-are nimeni 'abar de cum ii cu roata.
se-nvarte-asa de suspect si de plurisensic, ca n-ar sa stie nime' niciodata.
noi doar ne suspectam unii pe altii fiindca ne e greu sa credem ca daca NOI avem ganduri ascunse, EI n-au.

mi s-au dat sfaturi, mii.
mai bune, mai proaste.
n-am gresit decat o data:
atunci cand am facut ce-au zis altii.
ce zic altii, de mult nu mai fac.
gasii insa un tzâmburuc de chestie...

... da' despre asta, in episodu' urlator.
(el si ea au s-o puna ei pan' la urma.
nu asa se-ntampla-n tãte filmurile?)

uhai! asa-i c-am uitat morala?
fac parte dintre (ne)fericitii care iubesc precum dulaul labrador.
accept pana si ideea de stapan.
stiu ca, la o adica, pat fi oricand Eu seful.
da' nu mi-o contat niciodata.
nici macar nu stiu daca-i genetic au dobandit.
oricum, ii boala.
la sigur si la pareu!


#171680 (raspuns la: #171637) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
mama... - de munteanu florin la: 17/04/2007 01:25:30
(la: definitia iubirii)
Daca ar fi sa definim acest cuvint iubirea....!As incerca poate sa ma dau doi pasi innapoi si sa cad pt a putea...sa incep....a spune o rugaminte....!Poate daca as sti as spune-o in mantre...
-E'dai aya esecona miru....
-E'dai adama ilorat...chamad!
Un gest se defineste in clasicul lui deznodamint,apoi se infiripa intr-un inteles deprins tot dintr-o invatatura, cum ar fi...te rog mama!Si ea se uita din gestul ei de mama si isi mingiie copilul!!!Daca as alege unul din cele 1000 de gesturi ar fi acela de a-i saruta mina celei ce a fost cindva mama!Iar daca ar fi sa definim iubirea cred ca ar fi cam greu tocmai datorita acestor false povesti de dragoste care se nasc ici colo..si care pina la urma se zdrobesc in fata acestei mari incercari sau zid...IUBIREA!Cita diferenta intre acestea....Dar as vrea ca mina mamei sa tina acel colt de cirpa cu care ea stergea masa sau cu care imi arata mai demult baia, sa ma spal pe miini...Acela este gestul ei de iubire..unul dintre cele 1000!!!
Stroe si Vasilache - urmarea I - de Muresh la: 05/06/2007 18:13:57
(la: Cum a fost cucerita Romania - fragmente)
...El mai mult ne distra pe noi, actorii, în pauzele spectacolului, îl admiram cum imită din colţul gurii: xaxofonul, trompeta, banjoul şi alte instrumente. Eram fermecaţi cu toţii. A doua zi Nora (Stroe se căsătorise cu Nora Piacentini) l-a invitat la noi acasă pe Regală, era mândră că tocmai îşi cumpărase un pian. Aici s-a născut cuplul „Stroe şi Vasilache”. Era în 1931-1932.
Stăteam zile întregi la „gura clapelor” unde compuneam împreună melodii, cuplete şi făceam planuri de viitor. Toate acestea şi multe altele aveam să le aflu din cartea sa de amintiri intitulată sugestiv: „77 de ani în 200 pagini”, pe care mi-a trimis-o din Tel Aviv, în 1983, prin Florin Piersic şi Matei Alexandru, cu următoarea dedicaţie: „Lui Ion Focşa în amintirea colaborării noastre de la Piteşti cu piesa Acceleratul 402. Cu toată dragostea N. Stroe”. Şi tot din carte mai vreau să redau câteva amintiri, care au cimentat prietenia lor. „De multe ori – spune Stroe, ne adunam la familia lui Vasilache, la o sărmăluţă în foi de viţă, iar bătrânul Vasilache, mucalit de felul lui îi spunea fiului: „Ţi-am mai spus! Când un evreu se aruncă într-o fântână, aruncă-te după el că acolo e o afacere bună.” „Păi, tată, nu vezi, m-am şi aruncat”!
Se referea desigur la prima lor mare colaborare, care se dorea cartea lor de vizită, căci spectacolul muzical „Olimpiada veseliei” era de fapt debutul acestui cuplu. Închiriase grădina de vară „Volta Buzeşti” care avea un vad bun, împânzise Bucureştiul cu afişele lor atrăgătoare, iar numele „patronilor” erau scrise ceva mai apăsat: Cuplul Stroe şi Vasilache. Un text spumos, cu glume bune la care se râdea în hohote, iar în final, când apăreau cei doi, stârneau ropote de aplauze; amândoi tineri, frumoşi, foarte muzicali, melodiile uşor de reţinut, se căutau şi după lăsarea cortinei.
Acest prim succes le-a dat aripi şi se gândeau cum să facă să încerce şi la Radio, uşor de spus, greu de îndeplinit. Dar să-i dăm cuvântul lui Stroe: „Fratele meu, Isaiia Răcăciuni, era secretarul Fundaţiei Carol al II-lea şi conducea Editura Cultura Naţională şi lucra direct cu prof. Alex. Rosetti, la rugămintea noastră a obţinut de la profesor o scrisoare către prof. Gh. Mugur (tatăl regizorului şi dramaturgului Val Mugur şi bunicul regizorului Vlad Mugur) rugându-l să programeze într-o emisiune pe tinerii Stroe şi Vasilache, el fiind directorul programelor Radio. Ajunşi cu scrisoarea în faţa distinsului profesor, acesta ne-a spus că la şase seara când ar fi posibilă programarea, programul e foarte ocupat. Amândoi am sărit atunci: „Noi cântam şi la ora prânzului. Dar nu avem bani să vă plătim!” ne răspunde directorul. „Noi cântăm gratis! Am replicat!” „Bine! V-am programat duminică la ora două la prânz”.
Fericiţi de succesul nostru ne-am dus să-i mulţumim prof. Rosetti, acesta, care ascultase emisiunea, ne-a primit cu următoarele vorbe: „Voi sunteţi o pagină nouă în umorul românesc, atât în conţinut, cât şi în formă. Acesta a fost de fapt botezul nostru, iar refrenul găsit de Vasilache cu Alo, Alo, aici radio, Stroe şi Vasilache, lache, lache, lache, a făcut înconjurul Bucureştilor, eram strigaţi pe stradă, în tramvaie, peste tot cu lache, lache, lache. Tot atunci apelează la noi Alex. Giugaru, care avea o trupă de artişti la Cinematograful Marna unde juca în pauza dintre filme, să-i scriem o mică revistă. Am fost plătiţi împărăteşte, iar revista s-a numit: „Ori e Stan, ori e Bran”!

Ne făceam visuri măreţe şi, ca să nu le uităm, le-am scris mare pe un perete din cabina noastră.
La punctul unu am trecut un film ca la Hollywood sau pe aproape. Am început să scriem scenariul, cum în Capitală rulau numai filme cu prinţi şi prinţese sau conţi şi contese şi alte marafeturi. Noi am ales o poveste simplă, umană şi foarte aproape de realitate, despre doi şomeri care se numeau Bing şi Bang. Când scenariul a fost gata şi cei care l-au citit au fost încântaţi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să găsim un sponsor, avema nevoie de cel puţin 350.000 lei, o mică avere în epocă. Tot prin fratele meu Isaiia am obţinut banii de la directorul Loteriei de Stat, domnul Râmniceanu, care însă ne-a impus următorul final: şomerii cumpără un loz în final, care se dovedeşte a fi Lozul cel mare, devenind milionari. Loteria şi-a făcut reclamă, iar noi ne-am realizat filmul. În afară de noi mai jucau: Vasiliu Birlic, Nora Piacentini, N. Gărdescu, Sili Vasiliu, Richard Rang, nu lipseau nici mama mea, coana Eugenia şi nici tatăl lui Vasilache. Studiourile noastre au fost: Cişmigiul, Grădina Icoanei, Lacul Snagov şi Ateneul Popular de pe strada Romană.
V. urmarea II
#203163 (raspuns la: #203162) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...