comentarii

drama in iubire neputant trece peste


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Ceea ce pot eu sa-ti spun, (i - de aiyana la: 25/11/2005 10:20:36
(la: Dragostea mea, iubirea mea tarzie! Am nevoie de sfaturi!)
Ceea ce pot eu sa-ti spun, (in cazul in care mai ai nevoie de sfaturi) este ca fiecare varsta are dramele ei, iubirile ei, dorintele si visele specifice. Doar ca toate acestea evolueaza fara sa fim constienti de ele. Daca o sa ai curiozitatea peste cativa ani sa privesti inapoi, din unversul ce o sa fie prezent, intr-unul trecut, o sa realizezi schimbarea. Din pacate toate aceste drame se amplifica si nu se topesc sub experienta varstei. Conluzia mea este ca desi uneori ti se pare ca traiesti un calvar, trebuie sa treci totul prin ratiune si sa inveti din absolut tot ce iti iese in cale.

Multa bafta...

*
''Ne nastem goi, uzi si flamanzi, apoi lucrurile incep sa se inrautateasca.''
''Omul e singurul animal care roseste, sau singurul care e nevoit sa o faca''
pentru picky - de casandra_radu la: 02/08/2006 20:01:02
(la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
Vezi picky, incepi sa gandesti :) Ai dreptate, Dumnezeul stiut de noi e ala facut de mintea noastra, adica un concept, frumos elaborat ce e drept, dar nimic mai mult.
Poate Dumnezeu nu a facut nimic. Poate Dumnezeu e totul. E cam tampita ideea ca Dumnezeu a creat lumea, in sensul ca Dumnezeu este cauza iar lumea efectul. Ca atunci stam sa ne gandim, ce era inainte sa existe Dumnezeu? Ceva trebuie sa fi fost, spatiu..ca altfel unde ar fi aparut Dumnezeu daca nu exista un spatiu. Rational nu poti gandi decat in trmenii astia: cauza-efect, premisa-concluzie, scop si mijloace. Dar poate ca Dumnezeu transcende aceste aspecte. Si cum le tanscende, mintea nu poate sa-l inteleaga.
POate Dumnezeu nu are un inceput, nu are un sfarsit, este spatiul, vidul si este de asemenea si plinul, totul, lumea.
Daca vom consdiera ca, creatorul nu e ceva distinct de creatia sa, atunci totul este Dumnezeu, inclusiv omul, inclusiv spatiul ce l-a "precedat". Si cum ar putea fi Dumnezeu distinct de creatia sa?! Daca ne uitam la om - creatia sa, nu? Observam cat de imperfect este. Poate ceva perfect sa creeze ceva atat de imperfect precum omul?Pai se pare ca poate..si atunci probabil ca Dumnezeu, ca esenta este cu totul altceva decat perceptia noastra despre el. Dumnezeu din ceruri este mort, de fapt nu a existat niciodata. Pe undeva simtim asta, suntem disperati cautandu-l si desigur ca nu-l gasim, nu asa.
In viziunea mea, mintea omului este singurul lucru care e departe de Dumnezeu. Mintea e ca o bariera sau ca un ecran care distorsioneaza realitatea. Cate idei isi fac oameni despre lucruri! Inclusiv Dumnezeu. Iar apoi pretind sus si tare ca ei il cunosc. Doar fiindca si-au facut niste idei despre el sau au citit despre el. Parca in Vechiul testament cica zicea Dumnezeu "sa nu ai alti dumnezei in afara de mine...eu sunt un dumnezeu foarte gelos". Sa fie acesta Dumnezeu? :) Mai degraba mi se pare ca ar fi ideea celui care a scris, care a proiectat asupra lui Dumnezeu propria sa pornire..gelozia. Auzi, Dumnezeu gelos! :)) Pare mai degraba un tip autoritar, posesiv si maruntel care tuna si fulgera, ii obideste pe oameni, ii chinuie pe evrei timp de 40 de ani prin desert si asa mai departe. Dumnezeul din vechiul testament este departe de oameni, ii conduce, dar nu-i iubeste, este rece, necrutator, neiertator.
Discrepanta e mare fata de noul testament. Am avut noroc ca a venit Isus, fiindca el a adus iubirea, iertarea. El nu a judecat pe nimeni... Din pacate si iubirea adusa de el, a fost otravita de biserica. Biserica...nu concepe sexul premarital, de altfel nu concepe multe. Adica nu conteaza daca eu iubesc, e un pacat sa am relatii intime cu omul iubit. Nu, eu trebuie sa trec printr-un ceremonial inventat de om ca sa nu fie pacat. Amuzant de-a dreptul. Ce sa faca un om in aceste conditii? Eu am dat curs pornirilor firesti si am constatat ca nu este nici un pacat sa faci dragoste cu omul iubit. Dimpotriva, este o mare bucurie. Sexul este sursa vietii, iar Dumnezeu nu este impotriva vietii, poate este viata insasi. Dar vine biserica...ce sa-ti povestesc. Biserica a jucat un mare rol in configurarea unei perceptii distorsionate a omului despre Dumnezeu si despre Isus. Preotii sunt departe de Dumnezeu...uneori vad pe strada cate un preot. De fiecare data il studiez atent. Majoritatea sunt innegurati, au o privire goala, o seriozitate sumbra. Parca asteapta sa vada vreun pacat si sa-l infiereze, parca asteapta mereu sa faca morala si par vesnic dezaprobatori. Sunt haiosi. Acesti oameni care nu au curajul sa se bucure de viata si sunt impotriva ei, impotriva dorintelor, impotriva iubirii... Probabil sunt si altfel de preoti, dar ei sunt altfel nu fiindca sunt preoti ci fiindca asa sunt ei, probabil oameni sensibili, care simt, care intr-adevar au in ei macar un dram de iubire.
Mai aproape de Dumnezeu e omul simplu, ala care sta cu turma lui de capre in varful muntelui si habar nu are de teologie. Cata seninatate pe fata unui astfel de om! El nu gandeste, doar sta. Si e mai aproape de absolut decat orice mare sau mic ganditor. Si e firesc sa fie asa. El nu gandeste la Dumnezeu, nu-l analizeaza, nu isi face dintr-o idee Dumnezeu. El este pur si simplu. Nu vad un asemenea om postind sau torturandu-se in orice alt mod, ceea ce e de altfel o prostie. Idei de genul ca daca postesti ajungi in Rai :)) Sau daca mori virgin ajungi in rai :))) Sau ca daca te bati la sange asta inseamna ca te caiesti si Dumnezeu te va ierta :)) Mda..oare lui Dumnezeu ii face placere cand suferim? Am senzatia ca nu.
Mintea umana are nevoie de concepte ca sa isi explice anumite lucruri. de altfel mintea umana este doar o insiruire haotica de ganduri, este lipsita de consistenta. Mereu se indoieste, incontinuu proiecteaza in exterior ceea ce crede ea despre lucruri, si care deisugr nu se suprapune cu realitatea.
Omul are nevoie de Dumnezeu si atunci l-a inventat. Acest proces e necesar pentru ca in momentele de disperare, de suferinta, de durere, sa ai la ce sa te rogi, sa te consolezi ca ai un reazem, ca nu esti singur. Dumnezeu - conceptul, fiindca in acest sens vorbesc, a fost inventat din frica. Frica de viata, frica de suferinta, frica de moarte. Cand iti este frica dintr-odata te pomenesti singur (nu ca devii singur, asa ai fsot tot timpul, dar atuncir ealizezi) si atunci ce remediu mai bun decat sa crezi ca exista Dumnezeu si sa incepi sa te rogi. Probabil simti usurare, rugandu-te. Tot repeti Tatal nostru sau mia stiu eu ce. Si crezi ca te aude, ca te ajuta. Este doar un joc al mintii. Dumnezeu nu sta in minte. Daca Dumnezeu este iubire, cum spune Isus, pai ce sa caute el in minte? Au oare iubirea se naste in minte? Sau in inima? Voi sa-mi spuneti.
Marcatori si identificatori - de Badu la: 17/04/2004 07:53:21
(la: Carti ce ne-au marcat existenta)
Cărţile menţionate de voi sunt cele care m-au marcat şi pe mine şi de aceea nu le voi scrie titlurile aici. Mi se pare însă, cu mult mai interesant de analizat motivele pentru care impactul acestora este comun asupra noastră, a tuturor, ce le face atât de speciale, de unde apare nevoia noastră de a ne detaşa de cotidian, de a trăi dramele şi iubirile altora.
Ultima carte care mi-a marcat profund percepţiile, m-a făcut să mă gândesc serios la motivele pentru care acest lucru mi se întâmplă şi dacă acesta este un lucru bun sau un lucru rău.
Motivele nu-mi sunt prea clare, deci nu voi vorbi despre ele. Părţile bune ale marcatorilor constau în aceea că m-au făcut să mă gândesc la lucruri la care nu mă gândisem, deşi aveam tendinţa, că mi-au deschis orizonturi noi. Tot între lucrurile bune, se strecoară prentenţia de a înţelege, pretenţia percepţiilor fine, dorinţa de a şti că eşti unic şi asemănător în acelaşi timp.
Lucrurile rele ţin de descurajarea pe care o trăieşti vrând-nevrând, descurajare provenită fie din neputinţa de a contrazice/modifica realitatea proprie şi cotidiană, de neputinţa de a nu te identifica şi regăsi în unele personaje.
Identificatorii sunt ceea ce nu-mi doresc din cărţi. Nu vreau să aflu că nu pot face nimic ca să schimb mizeria în care trăiesc, că nu pot convinge decât oameni deja convinşi, că nu pot ajuta prea multă lume, că până la urmă, e o falsă identificare cu personajul şi că m-am auto-flatat inutil crezând că sunt mai bun decât ceilalţi doar pentru că semăn izbitor cu un terţ narat.
despartirile - de donquijote la: 27/05/2005 00:35:58
(la: Despartirile sau viata pe segmente...)
frumos subiect si abordare originala ('viata pe segmente')
se pot spune atatea...
un citat celebru (nu mai tin minte a cui) zice: partir, c'est mourir un peu (= a pleca inseamna sa mori putin)

fiecare despartire, si nu conteaza natura ei, ne indeparteaza de ce am fost si ne apropie de ce vom fi.
cu fiecare despartire incheiem un capitol din viata si incepem altul.
si daca ne cramponam de capitolul precedent, nu mai inaintam nicaieri. nu ne mai apropiem de ce vom fi.
cu totii suferim de nostalgie, ne plac cantecele vechi, mancarea de alta data (eugeniile...), pastram poze din trecut.

dar ca si cu cartile recitite sau filme revazute dupa multi ani (cu foarte putine exceptii), impresia (reintoarcerii, revenirii, regasirii) nu mai e aceaiasi. cineva pomenea de gustul cafelei reincalzite.

am regasit nu de mult o poza cu o fosta iubita din studentie pe care am regretat-o multi multi ani dupa ce ne-am despartit. poza n-o mai vazusem de mai bine de 20 de ani. si primul gand a fost: nu e pacat de toti anii pe care i-am irosit in regrete si sperante inutile in loc sa caut sa-mi traiesc viata, sa caut urmatoarea iubire, sa trec la urmatorul capitol?




Unii nu pot sau nu vor sa iubeasca - de dody la: 10/06/2005 15:48:46
(la: iubire? acum serios vorbind...)
Tocmai mi-am revenit dintr-o drama oribila... iubirea..
Am iubit pe cine nu trebuia si m-a distrus, acum nu mai am zambet, nu mai am incredere, nu mai am viata, nu mai pot sa rad...
M-a facut sa cred ca sunt o gasca proasta si imi repeta continuu fara ca eu sa realizez ca nu vrea sa ma iubeasca, totusi eram asa orbita incat nu realizam, credeam ca zice asa ca sa nu zica "te iubesc", credeam ca vrea doar sa ma necajasca, dar a vorbit foarte serios si a plecat atunci cand aveam cea mai mare nevoie de el...
Astia sunt oamenii care distrug iubirea. M-a facut sa cred in ea, m-a facut sa-l iubesc si apoi a disparut. Asa ca mi-am jurat sa nu mai iubesc niciodata, nu mai vreau sa sufar si, deci, elimin cauza...
De acum o iubesc doar pe mama mea si in primul rand ma voi iubi pe mine...
Am ajuns ca el, m-a facut ca el...
De-asta unii nu mai pot iubi...
Din cand in cand, se opreste - de anisia la: 24/07/2005 16:47:58
(la: galagia se asculta, muzica se simte)
Din cand in cand, se opreste pe langa targuri boeme si isi cerseste un dram de iubire cantand cuminte la chitara. Ce viata...
...nu-i de tine aleasa?
da si nu - de casandra_radu la: 17/07/2006 13:34:36
(la: Condusi de prejudecati - Propuneri indecente..)
Lavdyi, era poate mai bine daca aprofundai mesajul. Daca e sa citesc prima parte si anume ca nu trebuie sa regreti alegerile facute...nu pot fi de acord cu tine. Daca nu regreti alegerea facuta si aceasta nu a fost una buna, atunci cum vei putea face vreodata o alegere buna? Iti vei spune: ok, deci am ales acel lucru...si ce daca, asta e. Atunci orice ai face, chiar daca nu este bine continui sa faci fiindca nu iti pare rau. Sunt foarte de acord cu regretul. Dar insensul ca atunci cand iti pare rau de ceva gresit, urmare a parerii de rau nu mai faci acel lucru gresit. Asta e conotatia pozitiva a regretului si este de altfel regretul autentic. Degeaba iti pare rau daca vei continua sa faci aceleasi greseli.
Apoi citind mai jos reseie ca tu ai pornit de la premisa ca orice alegere este facuta fiindca acea persoana considera in momentul respectiv ca este cea mai corecta alegere.
Acum apare problema ce este corect si ce este gresit? De unde stii ce este corect si ce este gresit? De exemplu - este gresit ca eu, iubind un barbat sa ma culc cu un alt barbat pentru a obtine un loc de munca? Inima mea zice ca e gresit pur si simplu, iar mintea mea zice ca e corect si vine cu argumentele de rigoare: iubirea oricum trece si nu tine de foame, esti o persoana libera poti face ce vrei cu corpul tau, cariera este foarte importanta, banii sunt necesari, etc. Sigur ca mintea mea poate si educata in sensul moralitatii si sa imi zica "este imoral asa ceva" - dar acesta e doar un gand sec si pe undeva imbibat cu emotia ca sunt o fraiera ca nu profit.
Sunt perfect de acord ca mai bine sa esuezi din greseala ta proprie decat din a altora. Dar pentru asta ar trebui sa traiesti cum iti dicteaza propria ta constiinta si nu dupa prejudecatile si ideile care ti le-au insuflat altii. Si oare dupa o vreme mai poti face diferenta dintre ideile tale si ideile altora adanc inradacinate in mintea ta?
Bun, esuezi din greala proprie, dar poate nu ar trebui sa te opresti aici. Gresesti si este doar responsabilitatea ta. Dar mai departe? Continui sa esuezi maiestuos din greseala proprie...sau incepi sa vezi si sa intelegi?
#133695 (raspuns la: #133303) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de jeniffer la: 22/10/2007 21:04:52
(la: Cum trebuiesc tratate femeile?)
Iubirea poate trece, deci discuta cu ea.
#247117 (raspuns la: #247113) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
au... - de charlie la: 29/02/2008 18:34:42
(la: mori de vant)
...ma doare capul... ciudate stari. Dar si iubirea asta trece asa ca...o boare :) Sa te faci bine man!
Intruder - de anisia la: 09/07/2009 09:58:11
(la: Nexistentiale - orgoliul masculin si orgoliul feminin)
fiecare om isi are mandriile si orgoliile lui. sunt oameni care pierd iubiri din cauza mandriei de sine, sunt oameni care merg pana in panzele albe ca sa nu-si stirbeasca orgoliul, sunt oameni care n-au puterea sa recunoasca, din cauza orgoliului, si tot asa.

dar sunt si oameni care se ambitioneaza sa atinga un tel pentru ca in sfarsit si-au gasit mandria de sine.

nu stiu la barbati si la femei cum e, stiu la mine. da, sunt orgolioasa, si da, sunt incapatanata. dar sunt, totodata, si nedumerita cum cateodata las tot orgoliul la o parte si cersesc un dram de iubire.

nedumerita pentru ca fac asta, chiar stiind ca-i impotriva felului meu de-a fi, orgolios.
probabil ca-s momente in viata cand ne dezbaram de acest orgoliu (cu sau fara voia noastra), dintr-o pornire launtrica ce nu are nici cea mai mica relatie cu ratiunea.

la ce-mi foloseste ca sunt orgolioasa? pai cred ca la multumirea de sine. uneori chiar am sentimentul ca ma indeparteaza. inca nu am identificat daca ma indeparteaza de cele rele, sau de cele bune.

'she comes across as very determined' - e ceea ce au scris majoritatea despre mine, intr-o evaluare a studentului de catre studenti. unii interpreteaza asta ca fiind o reflectie a orgoliului meu. I dont know...

zic si io ca nen'tu creanga: nu stiu altii cum sunt, da' io...
zaraza sc - de httbogdan la: 10/01/2011 14:30:45
(la: Ce omoara iubirea?)
Da...corect, dar acest "poate" nu te face sa iubesti si din ceea ce imi spui tu trebuie sa aiba un finis ca sa stii ca nu a existat. Dupa cat timp afli atunci, ca este iubire? Daca trece prea mult timp, devine "obisnuinta" care se spune ca e a doua iubire.
#590890 (raspuns la: #588870) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Marea / mijlocia / mica si foarte mica iubire? - de (anonim) la: 16/10/2004 22:57:00
(la: Marea Iubire / Marele Esec?)
Eu pun semnul egal intre a te indragostesti si a spune ca ai gasit marea iubire ...altfel undeva se produce o ruptura prin care se strecoara minciuna.
In viata traiesti mari iubiri de cate ori ai noroc si cred ca poti aprecia cu adevarat o relatie numai dupa ce a trecut ceva timp peste ea.
Daca ai iubit o data pe la 17 ani (nebuneste cum numai atunci poti iubi...), alta data pe la 25, alta data pe la 35 si alta data pe la 50 (unii zic ca dragostea de pe la 50 e cea mai cea!) n-ai cum sa spui ca una era mai adevarata ca alta pentru a tu erai altul de fiecare data.
Iar acum ca sa raspund intrebarii tale, eu zic asa:
du-te dupa el, ia-l de gat, saruta-l ("if you want to know if he loves you so..it's in his kiss" - daca-mi mai adauc eu bine aminte cantecelul asta), spune-i ce-ti trece prin cap in fiecare seara cand te gandesti la el.
Daca tu il iubesti, fa ceva!
Iti tin pumnii stransi.
Myriam
iubire? - de (anonim) la: 06/04/2005 12:53:31
(la: Sa lupti pentru iubire. Pana cand?)
MAI EXISTA IUBIRE?LA CE BUN SA LUPT PT EL,DACA STIU CA NU ARE ROST?IUBIREA SE TRAIESTE IN DOI,ASA CA DEGEABA UNUL DIN DOI LUPTA PT SENTIMENTELE LUI,DACA CELALALT LUPTA PT...DESPARTIRE!EU NU MAI CRED IN IUBIRE SI IN PUTEREA EI DE A TRECE PESTE ORICE OBSTACOL...
Marea iubire nu e unica - de Gabi M la: 28/04/2005 15:32:44
(la: Marea Iubire / Marele Esec?)
"e clar ca intr-o relatie intotdeauna unul va lupta mai mult decit celalalt"
Daca e adevarata aceasta afirmatie, atunci marea iubire este doar de o parte, iar cealalta parte se complace in rasfat.
Si eu am avut cu ani in urma parte de...marele esec. Marea MEA iubire a fost doar a mea, si mamaaa...!!!, ce dus rece am luat eu de mi-am revenit!
Distanta nu este neaparat un impediment. A doua (...sau a treia?!), sper eu ultima :-), mare iubire, m-a trecut o granita, iar inainte de a o trece am avut parte de intilniri tot la doua-trei luni o data. Deci capul sus, "Ce-i al tau e pus deoparte!"
#46123 (raspuns la: #46101) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
homosexuali - de spinroz la: 28/04/2005 19:52:15
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
:)))) Nu mi se par aceptabile sectele satanice, dimpotrivă le cosider drept o pegră a crediţei a căror conducători exploatează sufletele nevrotice (anxioşi ce trăiesc drama unei frici neconştientizate), dar cu certitudine poligamia şi nu ,,poliganismul’’ din ţările arabe, da, fiindcă poligamia este în consens cu predispoziţia biologică a bărbatului ( masculului), care ca orice mascul din regnul animal vrea să aibă o ciurdă de femei. Bărbatul are cu deosebire tendinţe poligame şi femeia monogame. Cât de bine a surprins Schopenhauer acest lucru, nu vă mai spun, vă las să aflaţi. De aici şi două morale contrare care genereză conflicte insurmontabile între bărbat şi femeie, cea a iubirii pure a femeii şi cea sexual erotică a bărbatului. Nu poţi impune bărbatului ,,moral purity'' la care aspiră orice nevastă. O femeie trebuie să cunoască încă de la începutul căsniciei, că bărbatul suferă de aşa numita ,,morală a şoarecelui'', aceea că până şi acest mic animal, care are multe asemănări cu omul, se satură la un moment dat de aceeaşi gaură, ca să mă exprim în limbaj popular. În această idee, cred că religia musulmană (sunt creştin ortodox şi nu subscriu la legile Coranului) este mai realistă decât cea creştină; morala şi religia nu ar trebui să fie contrare predispoziţiei genetice a fiecărui sex, altfel generează fără îndoială o falsă credinţă, o morală micinoasă, face din bărbaţi nişte farisei şi induce comportamente ipocrite. A accepta ideea că bărbatul este un poligam trebuie să-i pună femeii problema cum să-l determine la monogamie. În acest sens dacă femeia îşi iubeşte cu adevărat bărbatul trebuie să dea dovadă de măiestrie şi să facă din iubirea conjugală o artă ca să-l lege pe soţ şi să-l determine astfel să nu caute la alta ceea ce acasă nu găseşte. Ce vrea bărbatul de la femeia lui? Căldură sufletească şi sex. Cu trecerea anilor, mai cu seamă după apariţia copiilor, femeia îi oferă tot mai puţin ... Reproşurile , criticile, certurile din nimic, dar mai cu seamă manifestarea în varii conjucturi a superiorităţii faţă de soţ, punerea mai mult sau mai puţin conştientă în inferioritate pe bărbat de faţă cu alţi masculi, îl alungă din patul conjugal. Bărbatul caută atunci, în afara căsniciei, femeia care să-i redea dacă nu cu adevărat puterea, cel puţin iluzia puterii masculine. El găseşte puterea, de obicei la femei inferioare soţiei sale, dar care posedă marea artă de a-i induce bărbatului iluzia ei.
De regulă femeia răspunde re-activ la descoperirea infidelităţii bărbatului şi nu reuşeşte prin atitudinea sa acuzatoare decât să înrăutăţească şi mai mult situaţia familiei: infamul trebuie pedepsit cu orice preţ. Nevasta nu-şi pune niciodată problema dacă nu ea este principala vinovată atunci când bărbatul a evadat din închisoarea căsniciei: toată vina e a lui. Iubesc trădarea dar nu iubesc trădătorii: asta e morala femeii. Prin toată conformaţia ei fizică, psihică, mintală şi spirituală femeia este predestinată realizării unităţii, a legăturii rupte. Or, prin re-acţia ei vehementă, escaladează conflictul, uneori până la despărţirea definitivă şi irevocabilă şi aruncarea în haos a vieţii progeniturilor. Cât priveşte homosexualitatea pe care o vedeţi la fiica sau fiul ( intuiesc teama şi îngrijorarea dvs. de mamă, vă e teamă de fiul sau fiica dvs să nu apunce asemenea căi) cred că este o formă extremistă de sexualitate şi se datorează în mare parte conflictelor părinteşti care au devalarizat până la a fi repudiată iubirea conjugală, familia în general, celula de bază a societăţii(ca să ne folosim de o expresie consacrată a invicibilului limbaj de lemn). Pentru copii infidelitatea unuia dintre părinţi, a tătului este percepută catastrofal de fiică, a mamei catastrofal de fiu, în parte şi gleozieii inconştiente generată cf. psihanalizei lui Freud de ,,complexul Electra, respectiv al lui Oedip’’.
#46188 (raspuns la: #45649) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Marea iubire - de TeodoraPA la: 10/05/2005 08:53:38
(la: Marea Iubire / Marele Esec?)
Fiecarea poveste de iubire, la momentul derularii ei, e marea iubire. si-apoi cand trece si vine alta, e doar o iubire trecuta si pare ca nici nu a fost asa de mare...
Eu nu cred in marea iubire, pt ca cred in dragostea pe care o construiesti si o intretii, actiune si decizie...
__________________________________________
Take heed when you think you stand, lest you fall.
Nimic mai putin decat iubire - de Radina la: 20/06/2005 11:48:40
(la: Un compromis, doua compromisuri..."n" compromisuri?)
Eu am trecut prin ambele experiente. Am dintr/o prima casnicie un copil, m/am recasatorit si pt o lunga perioada de timp am vazut cum intre cei doi "vasnici competitori" s/au creat foarte multe sentimente, si clare si tulburi, si rele si bune si reale si false. Toate au fost insa sub semnul iubirii; a mea pentru ei si a lor pentru mine.Eu din cea neiubita si "acrita" m/am transformat in liantul pentru iubire. Iubind reusesti sa scapi de ideea de compromis. Primesti, darui si intotdeauna sondezi in tine cu atentie cea mai potrivita reactie care sa/ti exprime iubirea si sa estompeze orice conflict. Nimic mai putin, insa, decat iubire. Lipsa iubirii e marele compromis. Daca nu mai exista iubire inevitabil se creaza tensiuni si tristeti, care ne secatuiesc sufletul. Compromisul de care tu vorbeai duce la falsitate si la ariditate. Nu putem trai fara iubire.Si gandeste/te ca se consuma mult mai multa energie incercand sa omori o iubire sau sa pastrezi o aparenta decat sa depui efortul de a o revigora. In cazul in care vrei sa o revigorezi pornesti de la premisa unei finalitati pozitive, cu riscul unui posibil insucces bineinteles, dar cu speranta vie si cu sansa unui nou "izvor". Pentru "compromisul civilizat" se consuma doar resurse, fara ca ele sa mai aiba vreo sansa sa fie recuperate. Aici nu mai exista finalitate. E un sentiment de stagnare. Chiar si acel respect civilizat de care vorbeai consuma enorma energie. Cand speranta revigorarii iubirii nu mai exista si incepi una noua macar "razboiul" la care pornesti are sanse de victorie. Se moare mult, se oblojesc rani, se ajunge la armistitii periodice sau la batalii crancene dar cel putin se deruleaza viata acut si intru iubire.
Compromisul reapare, atunci cand de dragul unui copil, doua cupluri se reconciliaza total pentru a fi in preajma lui. Eu mi/am petrecut zece Craciunuri cu tatal copilului, cu mama vitrega, cu sotul meu, in jurul bradului,fiind civilizati.S/a intamplat insa sa intervina afectele.Sunt inevitabile cand e vorba de iubire. Ele au intervenit din pricina faptului ca am avut vointa sa fim atenti la sentimentele copilului. Si ne/am legat. Am creat o frumoasa prietenie. Mama vitrega a nascut un fratior si atunci iar am depasit barierele compromisului. Cum sa nu o iubesti,pe mama mica, pt ca asa ii spunem, cand ne/a nascut un fratior.Si despre razboi e vorba, pt ca la inceput copilul meu a avut toate simptomele de gelozie ale copilului mai mare. Si uite asa putem vorbi despre divorturi, recasatoriri fara ca ele sa fie neaparat niste dezastre nascatoare de compromisuri maligne. Ci cu compromisuri benigne care trec pt ca le bombardam cu atentie si iubire. Cuvantul de ordine este insa aici "iubire". Si de fapt multa iubire neconditionata.
#55613 (raspuns la: #55161) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Mai frumos ca iubirea - de Elena Aimee la: 05/07/2005 23:35:49
(la: Dragostea dispare odata cu trecerea timpului?)
Dragostea la prima vedere are farmecul ei, iubirea de la inceputuri este de o frumusete aparte. Dar ce poate fi mai frumos ca o dragoste implinita, cand respectul reciproc si increderea castigata in timp se impletesc creand un sentiment magnific - IUBIREA DESAVARSITA, MATURA.
Dupa o perioada cand incepi sa cunosti persoana cealalta intru-totul, stii ce urmeaza sa spuna, ghicesti cam care ii sunt gandurile si dorintele, te imbini perfect pe toate planurile cu ea.
Pe zi ce trece dragoste se maturizeaza, de aceea multi au optat pentru "se maturizeaza, devine un sentiment mai frumos", dragoste in deplina siguranta, cand fiecare are grija de celalalt.
Cred ca este iubirea in care te simti pe zi ce trece, tot mai mult,jumatatea din intreg sau poate cand simti adoratia pentru cealalta persoana.
Mai sunt multe de spus, dar sa ma ajute si altii.
#58143 (raspuns la: #57819) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
!! - de maan la: 12/12/2005 22:03:35
(la: Scriitorii exilului, patrie de-a-ndoaselea)
Cand zic “cioran” imi reamintesc cararile infundate ale adolescentei tarzii, cand incercam sa ma identific in cutare sau cutare miscare literara au filosofica, sau macar in opera unui anume scriitor.
Pe cioran mi l-a pus intr-o zi in brate, radu, fratele meu intru simtire.
“- bai, fii atent’ la asta si zi-mi cata nebunie din el regasesti in tine!” (ceva asemantor)

rufoasa cartulie era plina de gemul de caise al lui ducu si de multiple semne, menite sa-mi atraga atentia asupra cutarui pasaj … urma, conform intelegerii, sa fac acelasi lucru si sa pictez semnele mele in dreptul fragmentelor care mi-au atras atentia, ca se le comentam impreuna, mai tarziu.

Citeam asa, cartile, la dubla-intelegere, ca sa despicam in zece mii si-un pic, firul ne_lamuririlor noastre.

Eram (sunt?) prea naravas-optimista-n cuget, ca sa am rabdare pentru cioran, dar asa cum am fost invatata, nu-mi puteam permite sa abandonez cartile, o data ce le-am deschis.

Concluzia mea, despre ce scrie omul asta, a ramas aceeasi de-acum 15 ani:
“- braveaza, i-am zis, traieste din plin, manat de dorinta egoista de-a suprima in oameni dorinta de-a respira cu pasiune.”

mi-amintesc de pasajul despre voltaire.
Tocmai citisem ‘lettres philosophiques’ si ‘candide’ si l-am urat pe ciudatul ala care-ncerca sa-mi demonstreze ca n-am inteles nimic din dorinta voltairiana de-a combate fanatismul si lipsa de toleranta si ca bucuria mea, izvorata din impulsul natural de-a urma calea fireasca spre o fericire profund umana, ii alta dovada de prostie!

n-aveam cum resimti drama exilului, pe care reuseam insa s-o traduc la alta scara, prin durerea dezradacinarii de meleagurile copilariei, spre care tanjeam mai mult, pe masura ce inaintam in varsta.

cat priveste drama cealalta, a scriitorului, a reusit sa ma convinga ca n-am/ nu voi avea niciodata nimic de transmis si ca a scrie e perversiune cu sine, intr-un mod cu mult mai vulgar decat gestul fizic, intrucat se petrece-n vazul lumii.

atunci am distrus cele cateva revistute scolaresti in care cineva-mi publicase versurile si n-am mai scris de-atunci decat pentru mine.
de-atunci insa-l si detest pe cioran, desi nu de la el am aflat, putin mai tarziu, ca ‘a vorbi’ nu-i tot aia cu ‘a gandi’, si cu-atat mai putin cu ‘a crede’.
octogenarul frant intre-ntrebari cu raspunsuri negre, a gasit destula putere/slabiciune, sa se umileasca-n pasiuni fizice catre-o femeie cu cativa zeci de ani mai tanara, suficient de superficiala, un fel de emma bovary a epocii ei.
acela care mi-a amarat tineretea cu trei citate, sfaraia constant-umilitor de …‘iubire’, reducand la un scancet erotic sleampat, de mosneag decrepit, tot ce scrisese pana atunci.

Iti trebuie, fara-ndoiala, niste creieri, ca sa poti suci minti si sa sochezi cu adevarul tau cel de nimeni gasit, care se le para celor flamanzi suprema revelatie … atat de flamanzi aceia, si vorbele atata de socante, incat nimenea nu va mai avea suflu sa se-ntrebe de ce pana la el n-a egzistat unul care sa traga de sfoara unor atari concluzii?
Raspunsul ar putea fi simplu.
Cand vorbeste, heidegger iti pune mintea la lucru, te sleieste intelectual, nu ti-arata limita ci te obliga sa te lovesti cu ea-n cap- adevarul lui ‘a fi’ nu-i pentru toata lumea, ci pentru-acela care poate-ajunge pana la el.
Asta nu face concesii – daca nu poti, sezi acasa, la capsunile tale cu frisca si la revista existentialista ‘elle’!
Cand vorbeste cioran, adevarul esential (cica!) ti-e, prosteste, la-ndemana.
Si-asta ar putea fi (cel putin) un renghi jucat de-o minte ascutita unora cu mult inferioare.

Asa gandeam atunci…
Ca sa-mi construiesc o parere noua, ar trebui sa-l iau de la capat pe cioran, cum am facut cu-atatia altii.
N-am pretentia ca l-am inteles.
Din pacate, pana cand nu ma va deranja cumplit ideea ca l-as putea nedreptati, raman la vechile concluzii.
Mea culpa pe mai tarziu, cand (doamne-ajuta) m-oi intelepti.

Am sa rog sa-mi fie scuzata forma de a va anunta doar la sfarsit, autorul acestor randuri,
io una deja-mi zambeam in musteti, savurand clipa cand, amintindu-mi autorul, voi arata cu degetul spre plagiator.: )))
multumesc pentru citate, ca si pentru modul elegant de-a ma fi manipulat.

stiind ca numele de Cioran poate atrage deasemenea antipatii sau retineri
de-aceea am facut paralela absolut cretina cu martin heidegger.
daca nu esti capabil sa construiesti un sistem filosofic bine inchegat, sau o structura romanesca cu dichis, tinde macar sa fii panait istrati si te vom respecta pentru ceea ce vrei sa devii!!!!

am dorit ca nimeni sa nu-si refuze o astfel de lectura, in special cei pentru care cuvantul este important.
cuvantul e important atunci cand reflecta adevaruri cu scop de-a construi, pentru ca numai asa poate trece de liziera vorbei, in fapte.
Si mai e important daca te trimite la intrebari, incitandu-te sa gasesti singur raspunsurile!

Altfel batem campii, divagand grotesc, asa cum fac eu acuma si de-obicei.

Filosoful propune adevarul sau, romanicerul ofera si el un posibil adevar dar nici unul nu zice “Asa se face ca a trebuit, cu buna credinta si cu pareri de rau, sa te supun acestei lectii de perplexitate.”.
Ca sa vezi cine vorbeste despre sarlatani!
Din sfera lui, cioran decide ca omenirea trebuie sa-l asculte, ca EL STIE, ca el e deschizatorul de pleoape!!!!

ca pana si-n sarlatania intelepciunii se afla mai mult adevar decat in aceea a activitatii romanciere.
ei nu zau! ca faina-i scuza!
n-a zis flaubert ca ‘madame bovary c’est moi’…?
Ce-o fi vrand mai sincer de-atat?
In plus, a permis cititorilor, sa se regaseasca (sau nu) in acel ‘moi’, nu l-a perorat ex catedra!

Convingerile mele fiind niste pretexte nu am intentia sa ti le impun.
psihologie inversa.
daca n-avea intentia, trebea sa fi scris o poezie!
in loc de-asta, face apologia lui ‘ce m-as mai sinucide’, ca sa traiasca pana la adanci batraneti, spre dezamagirea idolilor lui.


Cioran in acelasi timp afirma: ¨staruiesc in convingeri, precum viermele in fruct¨.
si ti se pare ca-i mare afacere sa nu poti vedea dincolo de adevarul personal?

Nu-l scade, e totusi un filozof studiat in academiile franceze, si e, poate, printre singurele spirite cu adevarat universale care s-au nascut in Romania, citat inclusiv in limbile hispanice sau anglosaxone.

ramane sa deduc ca ce spun spaniolii si englezii e litera de lege si ca la ei nu-s la fel de multi idioti ca la noi.
#94753 (raspuns la: #94618) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
iubeste...traind iubirea, sau - de gabi2377 la: 10/01/2006 20:44:28
(la: iubeste...traind)
iubeste...traind iubirea, sau iubeste...traind viata pur si simplu. a iubi fara sa fii iubit, cel mai greu lucru, dar nu necesar. a iubi (de unul singur) viata in sensul cel mai inalt e ceva APROAPE imposibil. a iubi viata la modul cel mai lejer poate fi si calea de a trece pe linga ea



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...