comentarii

editura povesti


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Povestea nu e deloc socanta, - de Pixelut la: 30/08/2005 17:15:40
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Povestea nu e deloc socanta, era chiar la mare moda prin perioada 60-70. Probabil ca cei mai in varsta isi amintesc de literatura sovietica publicata la Editura Politica, mult mai bine documentata in comparatie cu fanteziile lui Dan Brown.

Codul lui Da Vinci este un roman plin de erori uimitoare - o evanghelie copta scrisa in... aramaica, un Vatican care exista inca din timpul lui Constantin s.a.m.d. -, greu de inteles. Cartea, care se vrea bine documentata, nu face decat un imens deserviciu ateismului. Asa ca nu va grabiti sa ridicati steagul, ca nu e directia a buna...
Poveste din liceu - de (anonim) la: 31/08/2003 11:53:41
(la: Poveste din liceu, in cheie nostalgica.)
Am avut si eu colegi ca ea.
Nu stiu ce s-a ales de ei/ele astazi.
Sper ca s-au realizat desi multi dintre ei probabail ca au avut soarta celei descrise de tine .
Cind nu-ti fixezi un tel si nu te zbati sa ajungi la el vei deveni ca cea din povestea ta....
Imi pare rau pentru fetita ei ca ea nu are nici o vina....
Poveste din liceu....... - de (anonim) la: 04/09/2003 06:38:38
(la: Poveste din liceu, in cheie nostalgica.)
O poveste ca oricare alta din care nu am inteles ce sentimente au incoltit in sufletul tau,al colegului probabil ceva mai bine realizat sau situat.Fiecare dintre noi a gresit macar o data in viata dar nu oricare dintre noi a avut puterea sa recunoasca sau sa se rupa de trecut si sa-si construiasca o alta viata,un alt viitor......Si daca nu ar exista si o categorie care pierde in fata vietii cum s-ar mai putea simti bine ceilalti,ca tine,pseudoinvingatorii????
"Poem pentru Vioară şi Lutier" - de Dinu Lazar la: 15/11/2003 07:47:41
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Album e mult zis. Este o carticica virtuala cu niste poze si poezii, aparuta la editura "Liternet" ( www.liternet.ro)- de unde poate fi descarcata sau citita.
Eu facusem aceste imagini in atelierul unui lutier din Reghin, pentru scopuri mai putin estetice; pentru promovarea nei marci de bere; domnul Razva Penescu, sufletul si inima actiunii de la Liternet, dupa ce le-a vazut, a tras foarte tare de mine sa se faca un album, doamna Delia Oprea avea niste versuri si a mai scris citeva, si gata lucrarea.
Cum nu ma pricep la arta si desigur nici la poezie, nu pot spune nimic de volum, privit in ansamblul lui; dar pot povesti despre aceste poze cum s-au facut si cum devine cazul de fapt, ca anecdota sau ca drama, depinde cum se vad lucrurile.
Acum un an - doi, ma bintuia pe mine ideea timpita de a aduna mai multi fotografi profesionisti, care sa-si uneasca fortele artistice si financiare si sa puna de un studiou foto cum nu exista in Bucuresti; esuata lamentabil, ideea m-a facut sa pierd o buna bucata de vreme cu speranta ca se poate face totusi asa ceva. Pe scurt, stringerea fortelor trebuia sa se faca pe linga studioul unui fost prieten, urma sa punem impreuna banii de promovare si sa ne bucuram de avantajul unei uniri de forte si de energii - totul suna perfect, dar in Ro e imposibil asa ceva si eu cam uitasem asta.
In timp ce roiam eu pe linga fotograful cu studiou si ii tineam locul, el fiind plecat la Fotokina, suna o agentie de advertising, -mare agentie, nota bene, cu sute de milioane de $ cifra de afaceri -, ca trebuie facute niste fotografii de proba pentru o campanie publicitara cu berea ics. EU ramin siderat, cum adica fotografii de proba, cine le plateste, cine plateste macar drumul, dar amicul de departe si agentia au zis ca sunt mari sanse sa luam campania si sa ma duc sa fac pozele.
M-am dus, am pierdut vreo 3-4 zile in care am facut peste 1000 de fotografii, plus transportul plus cazarea, ca sa ma prind in final ca eram pe post de fazan, lucrarea fiind de fapt de mult arvunita de un alt fotograf care era in relatii mai bune cu agentia respectiva, si ca suma cheltuita (maricica...) ramine la capitolul experiente si ca pot sa ma spal pe cap cu pozele mele de proba. Ce a aparut ulterior, campania de afisare si spotul video rezultat erau departe de ideea mea despre ce inseamna maiestria lutierului care mai bea o bericica, asa ca asta a fost, si asta a fost singura colaborare cu o agentie de publicitate din ultimii 6-7 ani; pentru ca jocurile sunt facute in totalitate in culise si relatiile si jocurile de interese mai puternice decit s-ar crede, nu am mai continuat nici ideea cu studioul foto si gruparea de fotografi, raminind sa faca fiecare pe relatiile si puterea lui ce se poate face in dulcele stil balcanic.
Si ce se face in materie de fotografie publicitara e ceea ce se vede daca se vede si, adesea, iata, ceea ce nu se vede pe panouri si apare rareori si intimplator la Liternet, ca sa revenim de unde am plecat, si am incalecat pe o sha si v-am spus povestea asha.
#4293 (raspuns la: #4291) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Hai sa continuam a povesti - de ofemeie la: 15/11/2003 19:02:10
(la: o poveste...)
Dar sa lasam pe altii sa deschida o poveste!Nu ca ceea ce a inceput Radu nu mi-ar placea ,dar vad ca nu intereseaza.Asa ca dau sansa si altor prozatori.Va astept.Alexandra
Noica - de Dinu Lazar la: 19/11/2003 16:51:24
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
A fost o personalitate charismatica cum nu intilnesti in viata decit daca ai mare noroc.
Anul 1986 cind am stat citeva zile de iarna in preajma domnului Noica la Paltinis a fost un an greu, din multe puncte de vedere. Incepuse sa se stringa shurubul in toate cele, eu aveam un Trabant si benzina era pe cartela, dar nu se gasea nici asa, am strins doua luni benzina ca sa ajungem la Paltinis, Victor Botez, care mi-a mijlocit aceste imagini, si cu mine. La Paltinis nimic nu era incalzit, lumina se stingea la fiecare 2 ore cam o jumatate de ora... in camera lui Noica erau 4-5 grade, chiuveta inghetza dimineata, el minca din niste pungi de plastic niste chestii incerte si reci aduse hat, din coltul celelalt al statiunii, de la cantina hotelului, care hotel nu avea nici ala incalzire.
Eu eram extrem de emotionat si ce pot spune precis e ca eram si extrem de complexat si sigur, el avea o personalitate charismatica si o inteligenta si o memorie cum nu am mai vazut - ca aparitie si ca prezenta mi s-a parut coplesitor. Ca admirator care a trecut pe acolo sunt absolut convins ca i-am lasat o impresie deplorabila, de bifat pe lista cu "si altii", peste toate cele aveam si un sentiment de teama difuza, dar totusi au fost facute citeva imagini importante, zic eu, de care acum iata, se bucura cel putin o editura care face bani buni cu ele.
Ar fi multe de spus si de povestit, si mult mi-ar place o data sa ascult benzile cu vizita mea acolo, pentru ca in `92 sau `93 am aflat ca erau microfoane si totul se inregistra de Securitate si toata corespondenta era oprita sau/si controlata. Eu i-am trimis imaginile facute cu el dar nu mi-a raspuns niciodata, nu stiu nici macar daca le-a vazut sau daca da, daca i-au placut sau nu.
Pentru mine acea intilnire a fost importanta, de abia de atunci am constientizat importanta si complexitatea portretului in fotografie, si reponsabilitatea imaginii. Fotografiile realizate arata frinturi din exact ce am vazut, nu stiu daca am surprins eul dinauntru dar cite ceva din ce se vede poate da..., plansa pe care scria, taiata rotund la o parte ca o viola, cartile de pe pat, din pat, de sub pat, chiuveta cu apa la rezervor si galeata cu zoaie de dedesupt( deci nu era nici apa curenta nici caldura si deseori nici curent electric...), cele trei haine si doua jersee, pipa, termometrul si borcanul cu flori uscate si cartea lui Eminescu de pe masa, imaginile de pestera neolitica de pe peretele de la intrare, poate si ceva din starile si intrebarile lui, masuta cu pastile si lanterna de la capul patului, ochelarii cu un bratz lipit cu scoci... imagini frinte si poate neesentiale ale unei minti sclipitoare, unul dintre marile suflete ale neamului, un ascet bogat cu un spirit urias...

Scrie la Pateric:

“Spunea un batrân ca era un frate care traia în liniste si tacere în chilia lui, si se zabovea pururea citind Sfintele Scripturi, patericele si vietile sfintilor parinti, si asa a petrecut douazeci de ani.
Dupa aceea, într-una din zile, i-a venit o umilinta si un gând ca sa iasa si sa mearga în pustie, sa petreaca în liniste fara de gâlceava, precum au petrecut si sfintii parinti cei de demult. Si asa a iesit din chilia sa si a plecat sa mearga în pustie.
Mergând spre pustie, l-a întâlnit avva Isac, care l-a întrebat, zicând: unde mergi, fiule?
Fratele i-a raspuns: douazeci de ani sunt de când pururea citesc Sfintele Scripturi, vietile si învataturile sfintilor parinti, iar acum vreau sa merg sa încep si cu lucrul, poruncile si învataturile pe care le-am citit.”

Dar, mergatorii in gipane si mertzane din viloaiele de azi nu citesc Patericul... tare sunt curios ce spune de aceste timpuri domnul Constantin Noica, de acolo de sus...
#4757 (raspuns la: #4730) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:11:18
(la: Romani in strainatate)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...
Josif C. Drãgan - de SB_one la: 20/12/2003 13:31:05
(la: Romani in strainatate)
Josif C. Drãgan:

Este cel mai bogat român, dar spune cã nu a stat niciodatã sã îsi numere banii. S-a stabilit încã din tinerete în Italia, a fost considerat, mult timp, apatrid, dar spune cã, în sufletul lui, nu a pãrãsit niciodatã România. Într-un interviu „Verde-n fatã” cu Marius Tucã, Josif Constantin Drãgan a explicat de ce se stie atât de putin despre el în tara natalã si cine ar fi, în opinia sa, „vinovatii”.

▪ Marius Tucã: Vã amintiti cum ati fãcut primul milion de dolari?
Josif Constantin Drãgan: Nu-mi amintesc pentru cã nu l-am numãrat, nu am stat sã numãr banii, ci am vrut sã stiu cã se realizeazã, ca o confirmare a succesului, a împlinirii datoriei muncii în societatea din care fac parte.
▪ Sunt corecte aprecierile si evaluãrile publicate?
Tot timpul s-a vorbit de bani, pentru mine nu a fost important sã am bani si sã-i folosesc pentru scopuri personale; am avut o viatã normalã si aspiratiile mele în acest domeniu au fost pe mãsurã. Bani, bani, bani, nu se vorbeste decât de bani.
Aprecierile au fost fãcute pe anumite criterii si ca atare si rezultatele au o valabilitate relativã pentru cã sunt din puncte de vedere diferite. Se vorbeste de bogãtia cuiva, într-o tarã, într-un moment în care problema de bazã este sãrãcia, o tarã unde oamenii sunt la limitã, dacã nu sub limita existentei, ajungând sã fim sãraci într-o tarã bogatã.
Despre afaceri
▪ Ce credeti cã face diferenta dintre dumneavoastrã si urmãtorii clasati în topul celor mai bogati români?
În primul rând, cred cã putem vorbi aici despre întinderea europeanã si nu numai a Grupului Multinational Drãgan, apoi despre soliditatea lui clãditã în aproape 60 de ani de existentã, care cred cã-i dau o dimensiune aparte în peisajul economic actual.
▪ Cu câti dintre românii din top 10 vã cunoasteti personal?
Îi cunosc personal doar pe câtiva dintre ei, pentru cã dezvoltarea Grupului Multinational Drãgan m-a tinut mult timp departe de tarã.
▪ Vã gânditi sã vã implicati în privatizarea companiilor de gaze din România?
Nu, pentru cã în privatizare s-a ajuns la o deformare a valorilor. Continuarea privatizãrii cu insistentã este o diminuare a propriilor capacitãti, fiind o declaratie de incapacitate. În 1996 am preluat de la stat o societate Petrom pe care-am dezvoltat-o si unde am devenit actionarul principal.
▪ Cum apreciati estimarea cã stocurile de gaze din tarã se vor epuiza pânã în 2005?
În aceastã perspectivã, dezvoltarea sectorului GPL (principalul obiectiv de activitate al grupului Butan Gas) devine o prioritate în România. Acest tip de „energie mobilã” este rezultatul unor resurse care nu se epuizeazã la fel de usor, constituind o alternativã viabilã si în viitor.
▪ Ati fost nevoit sã dati vreodatã spagã în România?
Eu nici nu cunosc cuvântul „spagã”, a trebuit sã întreb ce e spaga? Mi s-au cerut mici atentii, în diferite ocazii, pentru a mi se face anumite comisioane. Este o metodã total dezagreabilã si descalificantã, nu am apelat la ea si nici nu am încurajat, în tot ceea ce am fãcut, acest mijloc de a obtine avantaje de pozitie sau diverse facilitãti. Tot ceea ce am obtinut, de-a lungul vietii, este exclusiv rodul dedicãrii, intuitiei, pasiunii si muncii mele. Spun acestea rãspicat, cu toate cã, deseori, inexplicabil, am întâmpinat piedici în concretizarea unor initiative economice sau culturale, de altfel benefice pentru societatea româneascã.
▪Domeniile dumneavoastrã de afaceri sunt foarte variate. Cum se explicã diversitatea lor?
Am fost si sunt interesat de cât mai multe si diferite domenii. Am o imaginatie efervescentã si dorinta de a acoperi suprafete întinse de activitate. Omul este produsul societãtii si are o datorie fatã de ea: sã munceascã. Munca este o obligatie.
Asa am importat si exportat tesãturi si fibre din Italia în România pentru pânzele de avion din care se realizau aripile avioanelor la IAR Sibiu. Am gândit afaceri cu banalele, dar utilele mãturi. Am fãcut marketing în pietele de desfacere din Elvetia, Belgia si Anglia fãcând comert cu produse alimentare, am afaceri imobiliare... O afacere nu se naste decât dintr-o mare cunoastere a pietei si din dorinta de activitate.
Despre cartierul Josif C-tin Drãgan
▪ E adevãrat cã detineti o stradã în Italia?
Da, existã la Venetia o stradã care se numeste Calea Draga, unde de altfel si locuim, stradã care existã cu acest nume de prin 1600. E o purã întâmplare....
Dar în Grecia existã o localitate lângã Teba, Dragania, onoare pe care statul grec mi-a conferit-o pentru cã aici am creat prima zonã industrialã din Grecia.
▪ Domnule profesor, haideti sã revenim putin. Spuneti-mi si mie cum ati plecat din România.
Am plecat cu trenul... si cu bursa de studii pentru un an – de 6.000 de lire – oferitã de Guvernul italian, prin Institutul Italian de Culturã. Cu acesti bani îmi plãteam locuinta, întretinerea si câteodatã mici aventuri de tinerete. Îmi amintesc cã am cunoscut o cântãreatã la Biserica Greco-Catolicã de la Roma si îmi permiteam sã o invit câteodatã la cinematograf. Îmi completam bugetul cu 100 de lire lunar, tinând contabilitatea domnului Rossi, vânzãtor de alimente.
▪ Care este povestea cartierului Josif Constantin Drãgan din Lugoj?
Povestea cartierului ce-mi poartã numele, în Lugoj, este una extrem de simplã. Am primit o solicitare din partea municipalitãtii si a locuitorilor acelui cartier – unde se aflã, pozitionat si sediul Butan Gas International – de a contribui, financiar, la eliminarea datoriilor pe care oamenii din aceastã zonã a Lugojului le aveau cãtre regiile locale, respectiv întretinere, gaze si altele. La vremea când a fost fãcutã solicitarea, adicã anul 2000, suma pe care am alocat-o era destul de importantã. Astfel, am ajutat comunitatea respectivã si, drept recompensã, acestia au hotãrât ca acest cartier al Lugojului sã poarte numele meu. De altminteri, mai este o piatã, chiar în centrul orasului, pe care am reamenajat-o integral, contribuind cu aproape 200.000 de dolari, si care îmi poartã numele. Alãturi se aflã si Catedrala Greco-Catolicã „Coborârea Sfântului Spirit”, la repictarea cãreia am contribuit. Nu mai putin o creatie a mea, la care tin cu deosebire, este Universitatea Europeanã Drãgan, la Lugoj si Brasov, cetate a spiritului si mintii românesti, de talie europeanã si, de curând, acreditatã.
Clãdirea Universitãtii din Lugoj este opera unui arhitect din Timisoara, Radoslov, proiect care a fost premiat la Venetia si care a pãstrat multe dintre doleantele si indicatiile mele de a îmbina vechiul cu modernul, de a continua ideea de cetate medievalã, viitoare Cetate a Stiintei.
Despre politicã
▪ Care politician din România v-ar convinge sã îl votati?
Nu am fost niciodatã implicat în viata politicã. Acest lucru nu a fãcut si nu face parte dintre preocupãrile mele. Cred însã cã unul dintre politicienii cãruia i-as acorda, fãrã ezitare, votul meu ar fi unul care ar sesiza rolul pe care România l-ar putea ocupa, prin ceea ce reprezintã ca potential, în rândul natiunilor lumii.
▪ Ce simpatii politice aveti?
Nu am simpatii politice care sã mã determine sã apreciez, mai mult sau mai putin, un oarecare partid sau om politic. Am încercat, în toate contactele si relatiile avute cu politicienii români sau strãini, sã pun mai presus de toate interesele tãrii mele, fie ele economice sau de altã naturã. Asta apreciez la orice om politic sau formatiune de guvernãmânt.
▪ Ce credeti despre alianta PNL-PD?
Nu-mi exprim nici o opinie.
Despre investitiile în presa din România
▪ Cât de implicat sunteti în presa din România?
Implicat nu este cuvântul cel mai potrivit. Am fondat o serie de publicatii în România, si mã refer la cotidianul „Natiunea”, „Renasterea Bãnãteanã” din Timisoara, sãptãmânalul „Redesteptarea” din Lugoj, „Buletinul European”. De asemenea, am investit în televiziune si radio, având propriile posturi la Lugoj, anume Europa Nova. Editãm, la Bucuresti, în cadrul tipografiei „Fed Print”, diverse publicatii cu caracter cultural, ziare, reviste, carte si multe altele. O implicare de naturã pãrtinitoare, politicã sau de altã naturã, nu am avut si nu avem. Dar am considerat cã presa poate constitui, pentru spiritul românesc, letargic acum, un vehicul valabil prin care sã poatã deveni din nou treaz. De asemenea, aceste initiative legate de presã au potentat toate actiunile Fundatiei Europene Drãgan, contribuind la rãspândirea culturii si a românismului în tarã si în Europa. În plus, am contribuit si la configurarea postului de radio Vocea Basarabiei, din Moldova, pentru a da posibilitatea românilor de acolo sã se exprime alãturi de semenii lor din tara româneascã. Si, sincer, nu a fost usor sã se concretizeze acest lucru.
▪ Fundatia Europeanã Drãgan a editat „Istoria Literaturii Române” a lui Cãlinescu. Cum ajungea aceastã carte în România?
Neexistând în România de foarte multã vreme „Istoria Literaturii Române” a lui George Cãlinescu, aceastã fiind deja epuizatã, dar necesarã pentru cunoasterea mai de aproape a literaturii române, am considerat necesarã reeditarea sa în limba românã si în limba englezã. Aceastã carte am trimis-o în 135 de exemplare tuturor autoritãtilor, începând cu presedintele Ceausescu, iar apoi, profitând de organizarea unui Congres Cultural la Bucuresti, cu posibilitatea de a introduce orice publicatie, având autorizatia organizatorilor, am introdus 5.000 de exemplare nelegate, pentru a fi distribuite si folosite în scoli.
▪ Cum de unele dintre cãrtile dumneavoastrã ajungeau sã fie editate în România?
Diverse edituri, de exemplu Cartea Româneascã, primeau autorizatiile necesare de la sectia culturalã în raporturile cu strãinãtatea si astfel ajungeau sã fie editate în România cãrtile mele.
Despre pasiunea pentru istorie
▪ De unde pasiunea dumneavoastrã pentru istorie?
Nevoia proprie de a cunoaste ca român istoria neamului în care m-am nãscut, a Tãrii Românesti si a altora din Europa si din întreaga lume. Aceastã pasiune pentru cunoasterea istoriei era stimulatã de stabilirea mea în Italia, pe care o consider a doua patrie, si de faptul cã, 30 de ani dupã plecarea din România, nu am putut sã revin în tarã din cauza unui decret dat de Ana Pauker, în care se prevedea pierderea cetãteniei românilor care nu se întorceau în tarã în termen de 60 de zile. Am fost considerat mult timp apatrid.
▪ Ce credeti despre scandalul Holocaustului, declansat în urmã cu câteva luni la noi?
Cred cã este vorba despre lipsa de cunoastere a prim-ministrului nostru, care a adoptat atitudinea Asociatiei evreilor de a fi despãgubiti si care au transformat ideea de Holocaust într-o întreprindere de realizãri de beneficii condamnatã de însusi profesorul universitar Normal Finkelstein în lucrarea sa „The Holocaust Industry”, lucrare tradusã în multe tãri din lume. Nu a fost Holocaust în România.
▪ În opinia dumneavoastrã, ce înseamnã sã fii bun român?
Sã fii bun român înseamnã împlinirea datoriei de a-ti iubi propria tarã, sã-ti cinstesti neamul cu credintã, oriunde te-ai afla, si de a-ti îndeplini îndatorirea de a munci.
Despre maresalul Antonescu
▪ Se spune cã aveti un cult pentru maresalul Antonescu. De unde vi se trage aceastã admiratie?
Cum am mai spus, maresalul Antonescu este o figurã marcantã a istoriei, este eroul si martirul neamului românesc. În împrejurãri dramatice pentru tarã, a avut o comportare exemplarã, a fost animat de un înalt patriotism si spirit de sacrificiu. A purtat un rãzboi just de întregire a frontierelor, impus de vecini agresivi, si de apãrare a evreilor din România si din tãrile vecine, ocupate de nazisti, falsificându-le chiar cu pasapoarte plecarea, de la Constanta cãtre Palestina. Simt o profundã durere la nerecunoasterea acestor merite ale sale, ca si atunci când a fost acuzat, condamnat si ucis cu acceptul fostului rege Mihai. Pãcat cã, repet, din oportunism politic sau pentru obtinerea de avantaje pasagere, denigrãm un ROMÂN, fãcându-l dusman al tãrii.
▪ De ce românii stiu atât de putine lucruri despre „personajul” Josif C-tin Drãgan? V-ati ascuns vreodatã de presã?
Îmi doresc ca oamenii sã stie cât mai multe despre realizãrile mele, nu despre mine, dar nu refuz niciodatã sã mã fac cunoscut. Tot ceea ce am fãcut pentru tara mea, inclusiv lobby-ul fãcut pentru afirmarea valorilor sale în Europa si în lume, de exemplu statuia lui Antonescu, tipãrirea „Istoriei Literaturii Române” a lui Cãlinescu, Fundatia Europeanã Drãgan, Butan Gas-ul, Capul lui Decebal de la Orsova, cea mai mare sculpturã a lumii, înainte de statuile celor patru presedinti ai Americii de la Muntele Rushmore chiar, actele mele de mecenat, de caritate, de bunãvointã fatã de societatea româneascã au fost, în general, trecute cu vederea de mass-media româneascã sau au fost minimizate ca importantã.
▪ Cam câte interviuri acordati într-un an?
Destul de putine.
Despre familie
▪ Cât de des îsi vede familia cel mai bogat român?
Nouã ani, sotia mea a stat alãturi de mine zi de zi. Pãstrãm traditia si ideea de familie prin prezenta celor trei copii: Stefan Constantin de 4 ani si gemenii Alexandru Eugen si Tudor Sebastian de 2 ani, pentru care, de exemplu, masa de prânz este sfântã. Tot timpul suntem împreunã, îmi desfãsor viata alãturi de ei si sunt parte nelipsitã din viata mea, suport activ al acesteia.
Despre patriotism
▪ În anul 2003 al Europei mai existã patriotism?
Trebuie sã existe. E un sentiment firesc si o datorie de onoare, un sentiment care, din fericire, va exista chiar dacã, în timp, frontierele vor dispãrea.
▪ Cum ati caracteriza, în câteva cuvinte, profilul românului si cum ati caracteriza, în câteva cuvinte, România actualã?
Este împovãrat de greutãti si totusi optimist si încrezãtor într-un viitor mai bun. România zilelor noastre este încã marcatã de frisoanele tranzitiei. Este însã foarte atasatã idealurilor europene, pe care si le poate apropia prin integrarea în UE, proces care în nici un caz nu trebuie ratat.
▪ Ce-ati putea sã comentati legat de Revolutia din 1989?
În anul 1989 consider cã nu a avut loc o revolutie, ci o loviturã de stat pentru înlãturarea presedintelui Ceausescu si a regimului comunist, cu consecintele de rigoare. Istoria va demonstra ceea ce nu mai e de demonstrat: adevÃrul.
▪ Care este opinia dumneavoastrã legat de fenomenul globalizãrii?
Globalizarea a devenit fireascã.
▪ Ce v-a determinat si care au fost conditiile plecãrii din România?
Bursa de studii care mi-a oferit posibilitatea de a mã realiza cu succes.
▪ Ati reusit sã impuneti cultura româneascã prin ceea ce ati fãcut în Italia?
Cu prisosintã. Aceasta a fost una dintre principalele mele preocupãri. Am creat Fundatia Europeanã Drãgan, reprezentatã în marile capitale europene, am editat încã din anii ’50 „Buletinul European”, care apare si în zilele noastre, am înfiintat Editura Nagard, Universitatea Golden Age, Centrul European de Cercetãri Istorice de la Venetia si multe altele. Am fost considerat promotorul Europei Unite de astãzi.
▪ Cum ati încadra în istoria României miscarea legionarã?
O miscare politicã fireascã pentru epoca respectivã, de apãrare a intereselor nationale.
▪ Vã veti întoarce vreodatã definitiv în România?
Vã pot spune cã nu am pãrãsit niciodatã România, nici mãcar în perioada când am fost plecat din tarã. Am purtat-o mereu în suflet, cu atât mai mult acum, când mare parte a timpului meu se desfãsoarã în tarã, pot spune cã sunt, am fost, definitiv acasã. Pãmântul natal te atrage sã te întorci acolo unde ai fost zãmislit.
▪ Nu vã temeti cã fiii dumneavoastrã ar putea fi, la un moment dat, „striviti” de povara averii dumneavoastrã?
Povara aceasta se va împãrti si va deveni, probabil, „suportabilã”. Ideea bogãtiei nu o suport, e ceva extravagant si nu trebuie folositã ca atare de viitoarele generatii. Atât timp cât eu am o viatã normalã si copiii mei vor urma acelasi model: o mãsurã în toate.

Josif Constantin Drãgan
DATE PERSONALE:
Data si locul nasterii: 20 iunie 1917, Lugoj
STUDII:
1938: licentiat al Facultãtii de Drept, Universitatea din Bucuresti
- licentiat în Stiinte Economice si Politice, Universitatea din Roma
- doctor în Drept, Universitatea din Roma
AFACERI:
1941: se orienteazã spre domeniul petrolier, exportând petrol din România cãtre Italia
1948: formeazã societatea Butan Gas SA, care se ocupã cu îmbutelierea si distribuirea gazului
ALTE TITLURI:
1966-1976: Presedinte al
Federatiei Internationale de Marketing
1973: Membru al Camerei de Comert italo-române
Doctor Honoris Causa al Universitãtilor din Craiova si Timisoara
Cetãtean de onoare al oraselor Lugoj si Cluj-Napoca si al comunei Spãtaru (judetul Buzãu)
IMPLICARE ÎN ÎNVÃTÃMÂNTUL ROMÂNESC:
1967: Ia fiintã, în Italia, Fundatia Europeanã Drãgan
1990: Înfiinteazã, la Bucuresti, „Drãgan European Business School”
1991: Pune bazele, la Lugoj, Universitãtii Europene Drãgan
VOLUME PUBLICATE:
1985: The World Mission of the International Marketing Federation
1987-1989: Geoclimate and History
1995: Bazele Cognitive ale Cercetãrilor de Marketing (în colaborare cu prof. M.C. Demetrescu)
1976: Istoria milenarã a tracilor
1985: Imperiul milenar al Daciei
1996: Istoria românilor
1996: Adevãrata istorie a românilor

Nu am pãrãsit niciodatã România, nici mãcar când am fost plecat din tarã.
Nu am stat niciodatã sã numãr banii.
În privatizare s-a ajuns la o deformare a valorilor.
Am fãcut afaceri cu mãturi.
La Venetia locuim pe Calea Dragan.
Evreii au transformat ideea de Holocaust într-o întreprindere de realizãri si beneficii.
Am fost considerat promotorul Europei Unite de azi.
Am o viatã normalã si o mãsurã în toate.

Note:


#7014 (raspuns la: #6999) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Povestea Pasarii Albastre si a Motanului Negru - de Ingrid la: 24/12/2003 00:11:38
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Liternet ne face iar un dar, al carui coautor este Dinu Lazar.
Multumiri!
Eliane Roussel : Povestea Pasarii Albastre si a Motanului Negru
(poveste - cu ilustratii de Iulia Cojocariu si Eliane Roussel, pe
fotografii de Dinu Lazar)
http://www.liternet.ro
Poveste de iarna - de Dinu Lazar la: 24/12/2003 05:46:56
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Povestea porcului

Ce se intimpla; intr-o toamna rubinie si neasteptat de calda un mare nume in publicistica europeana, editor la o mare revista foarte citita in Europa da un mail unui fotograf roman; dom`le, platesc atit, poti sa-mi faci un program sa vad si eu tara sa scriu citeva pagini? Si sa-mi faci si niste poze sa ilustram.
Romanu` raspunde ca da, si se apuca de lucru; editorul venea prin noiembrie, dar era o toamna frumoasa, asa ca aranjaza sa-l duca pe editor la un peste la protzap in delta, apoi prin nordul Moldovei la manastiri; da telefoane, aranjaza cazari si mese, ca la fetze simandicoase.
Vizita editorului dura o saptamina fix; e luat de la Aeroportul Otopeni, dus la Tulcea, suit pe bampor, dat drumu` la taraf si pescarie, plimbat, Dunare frumoasa si vin roshu; apoi e dus la Agapia, chef, maici, picturi de Grigorescu, si tot asa, Arbore, Sucevitza, Moldovitza, poale in briu, urda, mamaliga, slujbe, discutii, tochitura moldoveneasca, sarmale si bulz. Trece saptamina si cu greutate se extrage editorul din frumusetea tarii ca sa se suie in avion.
Mission accompli, cum s-ar spune pentru fotograful care este.
Trec zilele, trec citeva saptamini, si prin decembrie apare in revista cu pricina, aia independenta si europeana, un articol pe citeva pagini, bogat ilustrat, despre tzigani si copii strazii din Bcuresti, prin care oras editorul nici nu trecuse, ilustrat cu pozele fotografului, care ... aaa... nu le facuse de fapt niciodata.
Cam asa se scrie istoria, si am incalecat pe o sa si v-am spus povestea asa.
Si mai am povesti, dar o sa le spun data aviatoare, daca va exista interes...
#7211 (raspuns la: #7196) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Titlu: Poveste de iarna - de Dinu Lazar la: 25/12/2003 14:24:13
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
nema reactii, nema alta poveste... altfel sarbatori fericite...
#7257 (raspuns la: #7211) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
A fi scriitor intr-o limba "imprumutata" - de Florin Firimita la: 30/12/2003 02:00:59
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")

Cind am inceput sa scriu, stingaci, in engleza, in jurnalul pe care-l tin de prin 1981, mi s-a parut imposibil sa gindesc in alta limba fara a suna fals, mai ales ca jurnalul nu era destinat unei audiente. Jurnalul a fost intodeauna un antidot nu numai impotriva singuratatii, dar si un fel de laborator privat. Cuvintele au avut intotdeauna aceasi greutate ca si culorile. In afara jurnalului, incercarile mele literare au fost modeste, poezii adolescente, teribile, de fiecare data cind credeam ca ma indragosteam de o colega de liceu, sau, si mai teribil, citeva participari la concursuri sau "olimpiade" unde odata imi amintesc ca mi-au dat un premiu, desi, dupa cum o fosta profesoara de limba romana mi-a spus, "bateam cimpii." Cred ca imi placea sa "bat cimpii," mai ales atunci cind trebuia sa-l analizam pe Eminescu prin prizme marxiste.

Am citit si citesc foarte mult.
Cred ca scrisul "serios," s-a nascut in ultimul an de liceu, anul petrecut in preajma mamei mele, care, nu numai ca a avut un cancer deosebit de violent (la oase), dar care a fost paralizata, si fortata sa stea in pat.
De fiecare data cind o internam in spital, veneam acasa si, in bucatarie, de furie, spargeam farfurii. Cind am ramas doar cu citeva farfurii, mi-am dat seama ca scrisul ar fi un mod mai eficient de a face fata situatiei (plus ca nu trebuia sa string cioburi).
Deci, am inceput sa scriu....serios.

In Statele Unite, jurnalul continua, (in engleza, 900 de pagini in ultimii 13 ani). Prin 1991, am scris prima povestire, "Birds," inspirata de fostul meu mentor si profesor de desen, Constantin Ciocarlie. Avea o baza "reala," dar sfirsitul a fost neasteptat, chiar si pentru mine. Ceea ce a transformat articolul intr-o povestire au fost citeva elemente pe care le-am visat, si care mi-au dat solutia felului in care povestirea se va incheia.
De cele mai multe ori, nu pot scrie daca finalul unei povestiri, eseu, etc, imi e necunoscut.

Scriu aproape in fiecare zi, si caietul de schite pe care il am cu mine devine uneori caiet de idei pentru o viitoare povestire sau eseu. Cioran vorbeste despre imposibilitatea de a locui in doua limbi, si multa vreme m-am simtit vinovat din cauza acestei dualitati. Cred ca faptul ca am crescut in limba romana m-a ajutat sa devin un scriitor american. Limba romana este o limba poetica, in timp ce engleza americana s-a nascut ca limba de afaceri. Astazi cred ca modul meu de a gindi sau mai bine zis, de a scrie o povestire, penduleaza constant intre cele doua culturi. Amble sint limbi cu nemaipomenite capacitati de expresie.

La citiva ani dupa ce am inceput sa scriu in engleza, lucruri ciudate au inceput sa se intimple: o buna prietena m-a incurajat sa particip intr-un concurs national literar sponsorat de New York University. Povestirea pe care am prezentat-o a cistigat marele premiul, si desi nu cred in “competitii” in arta, am fost foarte surprins de modul in care a fost primita, de faptul ca cineva a avut incredere in scrisul meu intr-o limba “imprumutata.” Altii prieteni m-au incurajat de-a lungul anilor, corectindu-mi greselile gramaticale, etc. Editoarea mea de la “House Beautiful” in New York m-a introdus in mecanismele sistemului de edituri din Statele Unite. Una dintre profesoarele mele de engleza de la prima facultate pe care am facut-o aici, m-a invitat timp de citeva veri la ferma pe care ea si cu sotul ei o au undeva, aproape de granita canadiana. Am petrecut citeva saptamini acolo, intr-o izolare aproape totala, scriind la primul meu roman.
Am invatat sa pretuiesc micile victorii. Cind una dintre povestirile mele a fost publicata intr-o revista de mare tiraj din State, in 2001, eram cu citiva studenti in Tobago, o insula frumoasa, izolata, aproape de Cuba. Una dintre studente a vazut singurul exemplar al revistei, in magazinul “satesc,” si a cumparat-o pentru un pret destul de ridicat. Seara, au organizat o petrecere ad-hoc, au citit povestirea, si-au exprimat parerile. Desi eram la citeva mii de mile de New York, m-am simtit “acasa” printe ei, prin faptul ca, in mijlocul junglei, si-au facut timp sa citeasca ceea ce am scris, sa se bucure cu mine.
Scrisul de fapt asta e: un mod de a te imparti cu altii, un mod de a te diseca (si de a diseca lumea in acelasi timp).

Bineinteles ca victoriile care conteaza sint atunci cind reusesti sa scrii citeva fraze sau pagini bune, fara sa te gindesti daca se vor publica sau nu..

Cit despre supravietuire....cind se termina, cind incepem sa traim cu adevarat...nu credeti ca aproape tot din ceea ce facem (scriem romane, pictam, crestem copii, facem filme, plecam in vacante, "cucerim" munti), e un pariu impotriva moartii, un pariu al supravietuirii? Bineinteles ca il pierdem, dar cine are dreptul sa ne toceasca iluziile?
#7442 (raspuns la: #7264) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
D-le Firimita, povestiti-ne u - de Daniel Racovitan la: 12/01/2004 11:30:46
(la: Florin Firimita despre experienta emigrarii si "Arta de a pleca")
D-le Firimita, povestiti-ne un pic despre cum a aparut ideea realizarii documentarului.
editurile din RO - de alin la: 12/01/2004 12:29:22
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
Incerc sa inteleg situatia pe care o aratati: editurile prefera sa vanda putin si scump.
Editurile trebuie sa vanda. Asta e menirea lor. Nu inteleg de ce nu maximizeaxa potentialul de profit al oricarei carti/autor tiparit. Care este menirea lor?

Vorbim de edituri proaste (incapabile sa valorifice produsul artistic si piata/cererea existenta) sau de alte chestiuni care nu au legatura cu aspectul pur de afaceri?
#7968 (raspuns la: #6767) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Gaina cu ouale de aur - de Daniel Racovitan la: 13/01/2004 04:18:14
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
Alin, cred ca Radu se refera la ceva similar cu povestea taranului care avea o gaina care facea oua de aur. Intr-o zi, a vrut sa aiba toate ouale dintr-o data; a taiat gaina, dar inauntru nu a gasit decat maruntaie. In felul asta a pierdut si gaina si ouale de aur.

Daca editurile s-ar lacomi mai putin la profituri si le-ar asigura un venit stimulant autorilor, atuci cred ca am putea vedea pe piata mai multe titluri romanesti. Trebuie gasit un echilibru.

_____________________________________________
"Kitsch me, Kinkade!"
#7997 (raspuns la: #7968) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Povestea celor doi a fost scr - de Daniel Racovitan la: 20/01/2004 03:27:52
(la: Doi francezi pe urmele lui Dracula)
Povestea celor doi a fost scrisa in 1992, cand inca nu existau in Romania nici MacDonaldtzuri si nici telefoane oranj internationale, cu cartela.

La acea vreme Romania era exact cum o descriu cei doi, fie ca ne place, fie ca nu.

_____________________________________________
"Aceste cuvinte ne doare."
#8188 (raspuns la: #8186) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Romania are mii de edituri... - de alin la: 30/01/2004 13:16:00
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
..pana la urma cate edituri are Romania nu are prea multa importanta. ce publica ele e iarasi o chestiune de ce se cere, si cine e 'vinovat' aici ca lumea nu se bate dupa Patapievici ?

aflu recent ca Plesu a vandut 30 mii de 'Ingeri' in 3 luni, batand recordul lui Liiceanu de "Usi" (acelasi numar in 5 luni...)

Humanitas vinde scump carti bune.
Am primit de acasa 'Omul recent', cca 300,000 lei, cat este, 9-10 USD?.. daca ar costa 5 dolari, s-ar vinde de 2 ori mai multe ?

nu cred, studentii care vor Patapievici, renunta la un film doua, cateva beri si ii fac loc in buget.

Imi amintesc, eram in elev 79, intru la Kretzulescu si vad un Larousse de 700 lei. m-am scarpinat in cap, am vizitat 3 matusi in 2 ore si m-am intors cu banii....

Concluzia mea este ca Humanitas este o afacere profitabila si pentru Liiceanu si pentru romani, poate ar fi bine sa si doneze ceva carti bibliotecilor publice, scolilor, strainatatii...

Cred ca pretul cartilor va continua sa creasta, odata cu ajustarea preturilor la nivele europene.

miile de edituri care vor continua sa publice maculatura probabil se vor adapta la conditiile pietei.
#8640 (raspuns la: #8159) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Hai sa-ti povestesc, s-o luam - de (anonim) la: 06/02/2004 04:59:04
(la: Romani in strainatate)
Hai sa-ti povestesc, s-o luam pe rind :

Ca fugim de realitate ? Care realitate ? Realitatea umilintei si abandonului cetateanului! Relitate!!! In Romania nu se traieste nici o "realilate", pisi, se traieste o "aberatie".

Da, cautam ceva mai bun, aici ai nimerit-o.

Aaah, si cu iubirea de tara... n-are nici o legatura cu... prefectura. Iubesc tara in care traiesc acum si iubesc Romania si oricare alt loc din lume. Romania in schimb va ramine speciala, atit de speciala ca mi-e si teama sa ma intorc. Ma intristeaza , ma doare, ma tulbura...

Ce e ala patriotism ?

Sa vii in vest, pisi, nu e calea cea mai usoara ci din contra. Asta e o lume pentru luptatori. O lume pentru "tari", unde muncesti de dimineata pina noaptea. Ce-oi crede tu ca facem noi aici?

Acuma, despre "lupta pentru supravietuire": Da am renuntat, slava Domnului, la lupta pentru SUPRAVIETUIRE pentru ca am ales SA TRAIM !

Cind mai ai intrebari din astea scrie si-ti raspundem, poate te mai luminezi.
Esti romanca? Aaaa, poate esti fratuzoaica si vrei sa scrii o carte despre emigranti... Sau poate vrei sa ne cunooosti mai biiiiine.



ah, povestea e un mic junk (p - de Daniel Racovitan la: 12/02/2004 15:11:05
(la: Cotofenele)
ah, povestea e un mic junk (postmodernist ,fireste) :))

sugerez a nu se lua (prea) in serios :)


..................................................................................
"-- Hei, uitati-va, imparatul e gol!"
#9529 (raspuns la: #9527) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Articolul din ACADEMIA CATAVENCU - de bodo la: 26/02/2004 21:19:01
(la: Lia Roberts candidata la presedintie)
ACADEMIA CATAVENCU a publicat, miercuri, 25.02.2004, informatii inedite despre "treimea" Roberts-Dick-Gaetan si un scenariu potrivit caruia candidatul romano-american este un pion impotriva lui Theodor Stolojan, prentru a determina un tur doi intre Adrian Nastase si C.V. Tudor. O femeie ar obtine voturi de la electoratul feminin si de la naivii prooccidentali din tabara Stolojan. Ca naivi prooccidentali nu se prea gasesc in tabara lui Nastase. O campanie profesionista o poate aduce pe candidata respectiva la un 7 procente, ceea ce poate stabili, in clasamentul final, locul trei pentru Stolojan. Despre personajul principal aflam ca ar avea o avere de 500 de milioane de dolari, ca si-a pus antena de satelit la negru ca sa nu plateasca foarte mult si ca anuntata suma de campanie, 15 milioane de dolari, fie nu este a ei, fie este, caz in care spera sa-i deconteze ulterior. Dick Morris nu este nici el ceea ce pare, adica un superconsulant vanat de orice politician care si-ar dori sa ajunga presedinte. In acest moment, „marele strateg” american este intr-o scadere de credibilitate la Washington. Dar, inainte de declin, a apucat, in 2000, sa livreze Romaniei un scenariu de succes, finala Iliescu-Vadim. In ceea ce-l piveste pe Victor Getan, aici lucrurile sunt mult mai limpezi, desi este vazut la Washington ca un personaj tulbure. In urma unui mic test de inteligenta medie, se pot trage niste concluzii cu privire la legatura dintre Gaetan si fosta Securitate. De mentionat ca, in momentul emigrarii in SUA, Gaetan se numea Andronescu si ca si-a schimbat numele in urma unui proces. Dupa Revolutie, s-a impritenit cu Dumitru Mazilu, a incercat sa intre sub pielea lui Corneliu Coposu, a trecut, meteoric, prin tabara „vatrasilor”, fiind prieten cu senatorul PUNR Adrian Motiu si facand lobby in SUA pentru Gheorghe Funar, a luptat impotriva ambasadorului Alfred Moses, asa cum astazi lupta impotriva lui Michael Guest.

Tradatorul lui Clinton cauta clienti romani
Dick Morris e la fel ca vedetele de la Cerbul de Aur, vin la noi dupa ce si-au trait traiul si si-au risipit malaiul, cand mai ciupesc un ban cu bruma de glorie care le-a mai ramas. In acest moment „marele strateg“ american este intr-o scadere de credibilitate la Washington. Aparitia volumului de memorii semnat de Hillary Clinton i-a mai tras lui Dick Morris un bobarnac, fota Prima Doamna neavand cuvinte magulitoare pentru fostul prieten al sotului ei. Realizarea cea mai mare a lui Dick Morris este contributia la victoria lui Bill Clinton in fata lui Bush senior. Partea nasoala si ruptura dintre Bill si Dick a intervenit in urma unui scandal de presa care a aratat ca Morris avea legatura cu o prostituata, Sherry Rowlands careia, ca sa se dea mare, ii povestea discutiile cu Clinton si chiar o lasa sa asculte conversatiile secrete. Discursurile pregatite pentru Hillary Clinton ajunsesera sa fie citite in premiera de aceasta Sherry. Cand s-a aflat toata tarasenia, Bill Clinton i-a intors definitiv spatele, iar Dick Morris a inceput sa critice administratia pe care a servit-o sa ajunga la putere. Deh, tarie de caracter. Incepand cu acest scandal, credibilitatea lui Dick Morris a scazut si el si-a cautat de lucru pe afara, prin alte tari, profitand doar de o parte din CV-ul sau, adica de realizarile de pana la scandalul cu prostituata. In preajma alegerilor din 2000, Dick Morris a fost consultat, prin Victor Gaetan, de Virgil Magureanu in legatura cu candidatura ridicola la Presedintie a lui Marian Munteanu. I-a spus ca nu are nici o sansa si, prin urmare, nu au mai batut palma. Dar americanul a mai avut contacte de taina si cu alte forte politice. Chiar a furnizat un scenariu de succes: finala Iliescu -Vadim. Beneficiile din aceasta finala au fost clare: Ion Iliescu a devenit salvatorul natiunii si toata lumea buna, speriata de perspectiva castigului lui Vadim s-a dus sa-l voteze!

Alt actor, aceeasi piesa cu final patriotic
Daca un scenariu a mers o data, de ce nu ar merge si a doua oara, cu o distributie usor schimbata? Adica de ce nu s-ar duce lumea sa-l voteze pe Nastase ca sa scape tara de perspectiva lui Vadim? Cum s-ar putea realiza acest scenariu de turul doi? Prin „redistribuirea“ voturilor din primul tur, prin prezenta unui candidat care sa ciupeasca semnificativ de la Stolojan, astfel incat el sa ajunga pe locul trei, in vreme ce Nastase si Vadim se califica pentru finala. Bun scenariu! Dar cine ar putea sa ia voturi numai de la Stolojan si nu si de la Nastase? De pilda o femeie din SUA, care ar putea promite marea cu sarea. Ca oricum nu ajunge presedinte si nu trebuie sa-si tina promisiunile! O femeie ar obtine voturi de la electoratul feminin si de la naivii pro-occidentali din tabara Stolojan. Ca naivi pro-occidentali nu se prea gasesc in tabara lui Nastase. Asta ca sa va servim, in acelasi pret, si putina analiza politica! O campanie profesionista o poate aduce pe candidata respectiva la un 7 procente, ceea ce poate stabili, in clasamentul final, locul trei pentru Stolojan. Femeia din SUA a fost deja identificata in persoana doamnei Lia Roberts despre care vom vorbi in ultima parte a articolului. Pentru ca pana atunci va prezentam un alt personaj cheie al acestei afaceri, o mai veche cunostinta a revistei noastre, Victor Gaetan.

Mic test de inteligenta medie
1. Securitatea a trimis multi oameni afara, inainte de ’89, pentru diverse actiuni, cu diverse acoperiri. Una dintre cele mai bune acoperiri pentru un „infiltrat“ este, trebuie sa o recunoastem, o Galerie de Arta. E un loc public, poate veni oricine, poate servi de „casuta postala“ si, de asemenea, de „casierie“. Tranzactiile cu tablouri pot ascunde foarte bine fluxuri de bani. Ce mai, o Galerie de Arta e o excelenta casa conspirativa. Victor Gaetan are o galerie de Arta in Washington, Galeria Alex, undeva intr-o zona buna. Pentru concluzia corecta veti obtine cinci puncte!

2. Visul de aur al oricarei agentii de spionaj (chiar si al spionajului romanesc) este sa plaseze un pion in miezul clasei politice din tara tinta si, astfel, sa aiba acces la diversele informatii pe care nu le-ar putea obtine in alt mod. Sau chiar sa poata influenta, intr-o oarecare masura, decizia politica din tara respectiva. Sa reusesti sa determini casatoria unui agent de-al tau cu fiica unui om politic american este un vis! Victor Gaetan este casatorit cu Eleanor Kennelly, fiica fostei membre a Congresului SUA, Barbara Kennelly. Si aici aveti ocazia sa castigati cinci puncte daca ajungeti la concluzia corecta!

Gaetan isi face oare numai datoria?
Cu punctele in buzunar, mergem mai departe. In mediul romanesc din Washington Gaetan este cunoscut drept un tip tulbure, fost lobbyst iliescian imediat dupa Revolutie, luptator, aproape la propriu, impotriva dizidentilor si inainte, si dupa. Dar gata pentru orice fel de misiuni in patria muma. De mentionat ca, in momentul emigrarii in SUA Gaetan se numea Andronescu. Si-a schimbat numele in urma unui proces. „Baietii“ stiu de ce.Unul dintre oamenii de care s-a atasat Gaetan dupa ’89 a fost Dumitru Mazilu. Nu stim daca a fost o relatie personala sau una, sa zicem, institutionala! Dar a incercat sa intre si pe sub pielea lui Corneliu Coposu, reusind sa pacaleasca niste oameni. De altfel, exista niste scrisori ale Seniorului in care acesta afirma clar ca Victor Gaetan este un mincinos si ca tot ce a declarat in numele sau sunt pure inventii. Le putem aduce la proces! Apoi, Gaetan a trecut, meteoric si prin tabara „vatrasilor“, fiind prieten cu senatorul PUNR Adrian Motiu si facand lobby in SUA pentru Gheorghe Funar. Dar luptand si impotriva ambasadorului Alfred Moses, daca va mai aduceti aminte. Asa cum, in zilele noastre, Dick Morris a pornit o campanie impotriva lui Michael Guest. Nu stim pe ce cale au ajuns sa se imprieteneasca Gaetan cu Morris, dar cartea ultimului, aparuta recent la editura ziarului Ziua, a fost prefatata de primul.

Gerontofilia salveaza Romania?
Ei, acesti doi oameni sunt temelia campaniei electorale a doamnei Lia Roberts care a anuntat ca va arunca in lupta 15 milioane de dolari. Deci, cu atat ar cumpara ea voturile romanilor. Oare e vorba de o simpla inabilitate prin aparitia in discutie a sumei sau e vorba de o miscare intentionata, ca sa ameteasca adversarii? Sfatuita, probabil, de sefii de campanie, Lia Roberts a si spus ca vor veni atacuri din partea PSD. Aceste randuri nu sunt un atac PSD! Sunt doar un efort de a intelege mai bine resorturile acestei candidaturi. Odata iesita in arena publica, doamna Lia Roberts trebuie sa spuna despre ea absolut tot. Cum a facut banii, ce drum a parcurs pana aici, tot, absolut tot. Si, mai ales, daca inainte de ’89 a activat in vreo organizatie a exilului sau a fost pur si simplu „adormita“? Nu trebuie sa-i mai spunem noi uzantele, doar traieste in SUA, acolo unde transparenta in campanii e maxima! Sigur, e explicabila prima casatorie cu un cetatean american, voia sa plece din tara si sa calatoreasca. Nu conta ca domnul Arnold este un om mult mai in varsta decat ea, dragostea nu cunoaste obstacole. Ramasa vaduva, doamna Lia, inca tanara si nelinistita, s-a orientat tot spre un om in varsta. Joseph Grier Roberts, veteran din al doilea razboi mondial a fost cel de-al doilea sot care a lasat-o, pentru a doua oara vaduva. Si mostenitoare. Joseph avea 87 de ani anul trecut, cand a murit, pe 7 aprilie, intr-un spital din Las Vegas. De la cei doi soti, Lia mosteneste multi bani. Potrivit reporterilor speciali care au publicat un amplu reportaj de la fata locului, ar fi vorba de 500 de milioane! De dolari.

Ne va da sau nu ne va da doamna din NEVADA?
Poate va amintiti, imediat dupa victoria lui George W. Bush a aparut numele Liei Roberts ca ambasador sigur al SUA in Bucuresti. Pentru a obtine acest post Lia a facut o serie de eforturi, i-a determinat pe oamenii politici din Nevada sa o sustina.

Dar Administratia SUA a preferat un excelent diplomat de cariera. Poate de aceea il ataca, acum, Dick Morris pe Guest? Intra in contractul de campanie? Doamna Lia nu s-a resemnat si, pentru ca a reusit sa adune un milion de dolari fonduri pentru campania republicanilor, a fost aleasa presedinta organizatiei din Nevada. Adica omul care da telefoane si aduna cotizatii. De altfel colegii de partid stiu de mai multe luni ca Lia va candida la Presedintia Romaniei. Doar noua ni s-a dat impresia ca decizia a fost luata recent dupa sondaje de opinie si chibzuinte electorale.

Da, trebuie sa stim tot despre doamna Lia. Doamna Lia este zgarcita. Cand ai 500 de milioane de dolari ai cel putin un sofer si o masina potrivita cu averea. Doamna Lia conduce un Mercedes model mai vechi si locuieste intr-un cartier obisnuit, intr-o casa fara personal de serviciu. Ba, mai mult, dupa cum sustine un roman intors din Nevada, si antena parabolica si-ar fi montat-o la negru! Bine, putem zice, e o femeie care nu si-a pierdut capul cu atatia bani. Ar fi laudabil. Dar doamna Lia chiar este zgarcita! A initiat o bursa in amintirea tatalui sau care a fost defavorizat in cariera din cauza plecarii fiicei in SUA. Asta se obisnuieste, sunt zeci de societati americane si sute de oameni bogati care fac donatii si dau burse studentilor. Doamna Lia a initiat o bursa pentru un student din Romania (bursa a avut doua editii). Bursa, pe un an, este in valoare de cinci sute de dolari. Nu pe luna, pe an! Asta, scuzati-ne, nu e bursa, e un mic bacsis cu care nu te mai si lauzi!

Intrebare de zece puncte
Si, cu toata zgarcenia ei, Lia Roberts anunta ca arunca in lupta 15 milioane de dolari. In acest caz exista doua posibilitati: ori banii nu sunt ai ei, ori spera sa-i scoata ulterior. Daca nu sunt banii ei, atunci ne gandim unde duc firele urzite de Victor Gaetan. Daca, insa, sunt ai ei si ar vrea sa-i recupereze, atunci chiar e nasol. Din salariul prezidential, in nici un caz nu va putea sa puna atatea milioane de dolari la loc. Atunci. Din ce? Si cine raspunde la intrebarea asta obtine inca zece puncte. Faceti totalul. Cat aveti? Douazeci de puncte? E clar, nu sunteti votant de-al Liei Roberts!
Articolul este preluat din Academia Catavencu
#10738 (raspuns la: #10659) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...


loading...

cautari recente
mai multe...

linkuri de la Ghidoo: