el a crescut sub varga invatatorului

Habar n-am daca este bine sau rau dar ceea ce stiu este ca un copil crescut bilingv poate invata mult mai usor apoi si alte limbi.Iar cresterea lui bilingva , mai ales intr-un cuplu mixt , nu necesita prea mult efort cred eu. Este de ajuns sa-i vorbeasca fiecare parinte in limba lui si atat...

...." De ce sa te pui intr-o situatie stanjenitoare si sa refuzi un cadou pe care cineva insista sa ti-l dea cand poti sa-l arunci la gunoi imediat ce respectivul s-a intors cu spatele? "....

....n-as vrea sa fiu prietena cu tine !....sper ca sentimentul sa fie reciproc !.....pentru self-respect ....mai ai de crescut si de invatat ....sorry....

....ps : n-am citit lucru mai lipsit de respect de multe ori....si mai vorbim despre caracter si alte bla-bla -uri....

E cea mai clara dovada a suprematiei arbitrarului celor care au legea in mana.
Cand eram la scoala, unchiul meu scria cu 'sunt' desi la scoala eu invatam cu 'sint'. Nu mi/a spus niciodata dar simteam ca sufera din cauza asta. Si eu sufeream. Ni se preciza clar ca suntem din generatii diferite.
Dupa '90 sunt oameni care scriu cu 'sint' deoarece asa au crescut si au invatat iar copii lor vor scrie cu 'sunt'.
Motivele nu ma intereseaza. Suntem latini sau rusi, ce prostie...
Avem influente. Sa ramana apanajul istoriei.
Eu stiu un singur lucru. Au existat oameni care au suferit cand cei din jur scriau cu 'sint', exista oameni care sufera azi cand cei din jur scriu cu 'sunt'. Si asta pentru ca niste bosorogi decrepiti si birocrati au hotarat sa schimbe regula.
Intre timp devin o vita tampa si cand academicienii vor decreta ca cacofonia e corecta din punct de vedere literar si chiar dacică prin etimologie, ma voi grabi sa o folosesc.

Pai daca tu si cu vecinii va iubiti asa de mult cu Vivaldi de ce nu va pecetluiti pe viata cu el.... :):):):)

P.S. Muzica-i muzica , buna sau proasta. Cea prosta se va pune singura la cos ,dar totusi trebuie sa fie ascultata si ea caci numai asa ne putem face o parere calitativ vorbind.
Si fie vorba intre noi ca sint si citeva "manele" bune de ascultat si care-ti descretesc fruntea la o petrecere .Nu Vivaldi.
Daca vrem sa fim snobi punem totul la cosul muzical al istoriei si-l ascultam numai pe Vivaldi, de fapt noi sintem invatati sa ascultam numai un fel de muzica,sintem crescuti doar cu cenzura Radiodifuziunii Romane.:)

De ce sa plateasca statul roman pentru translator in relatia cu un etnic ungur, sas, tigan? Sunt nascuti pe teritoriul Romaniei. Au mancat aceeasi paine cu noi. De ce nu au fost in stare sa invete limba romana? Nu cred ca exista pe teritoriul tarii un sas care sa nu stie limba romana. Dar exista o gramada de unguri care nu VOR sa invete sa vorbeasca romaneaste. Si atunci eu, cetatean roman, de ce sa platesc din banii mei pe care ii dau la stat prin taxe si impozite, un translator pentru ca un alt cetatean roman, dar de alta etnie nu a avut bunul simt sa invete romaneste. In judetele din Ardeal unde predomina ungurii, romanii au invatat ungureste pentru a se putea intelege cu vecinii de bloc sau cu vanzatorul care nu vrea sa vorbeasca romaneste. In Tg. Mures daca te duci la un magazin te intreaba prima data: Tesek/ adica poftiti? si abia dupa ce vede ca nu zici nimic te intreaba intr-o romana stricata: tze doreste? Eu sunt la mine in tara. Daca vor sa convietuiaasca cu noi sa faca bine sa invete romaneste. Nu sa le platesc eu, si tu si altul, translator. NU!
Arafat de la Tg, Murres de la SMURD vorbeste romaneste mai bine decat multi, multi unguri. Si mai bine decat Fruda sau Marco Bela. Si Arafat nu este nascut si crescut in Romania. Arafat este un foarte bun exemplu.

cand eram in clasele primare in RO invatatorii erau cred ca diferiti fata de cei din ziua de azi
ca sa explic ce inseamna:erau un model de urmat,aveau silinta sa predea in asa fel sa priceapa copiii,ne dadeau teme,ne ajutau va in afara educatiei de acasa sa devenim oameni disciplinati
in ziua de azi nu se intampla acelasi lucru,mai rar gasesti invatatorii de pe vremuri care te puneau sa inveti,si culmea ca-ti si placea sa stii cat mai multe
imi pare rau pt copiii din ziua de azi,ce exemple vad si ce influente(negative) absorb...deh,grele vremuri am ajuns

Invatatorii si profesorii mei din Ro majoritatea erau membrii cu carnet de PCR-ist probabil multi dintre ei fiind si turnatori la securitate desi nu-i forta nimeni sa o faca.
La Scoala de pe calea Plevnei(Bucuresti) devenita mai tirziu liceu erau niste "glume" de cadre didactice care de fapt trageau doctrina comunista la litera...ca sa nu mai vorbesc de directorul scolii Tovarasul Blideanu care mai si batea elevii dindu-le cu multa ardoare socialista suturi in fund.
O profesoara de geografie ne batea pe miini cu linia cind se enerva asa degeaba fiindca nu avea nici in clin si nici in mineca cu pedagogia, o alta de limba romana ,Tamara ...ne indocrina la fiecare ora cu istoria partidului dinsa spuneau gurile rele fiind sotia unui stab PCR.
Amintiri,amintiri,....:):):)

Am avut norocul si onoarea sa am o invatatoarea la fel ca cea din operele literare:firava si blajina ca o "mucenita".Cand ne vorbea la ore simteam cum ne invaluie cu blandetea cuvantului pe care din pacate n-am mai intalnit-o la nici un alt dascal.Era modesta si corecta cu toti elevii ei,fie copii de stabi sau de simpli muncitori.Aceasta era invatatoarea mea,DOAMNA ELENA TANDARICA de la scoala generala nr.12 din Craiova.Nu stiu daca mai este printre noi ,dar daca ,da,n-am cuvinte sa-i multumesc pentru ca a existat.Sarut mainile DOAMNA!

Papadie, vad ca esti român în suflet, dupa cele scrise, inteleg ca traiesti de vreo 15 ani in strainatate, dupa frecventa mesajelor tale, inteleg ca stai mult pe forumul românesc..

Ce nu inteleg, ai uitat limba romana? Nu-ti mai amintesti cuvintele române si in repezeala pui un cuvant englez?
asta nu pricep...

Eu ma straduiesc sa scriu in romaneste, desi am ajuns la varsta de 4 ani in Franta si am facut doar scoli franceze sau engleze,
desi tatal mi-e francez si in afara de bunicii romani care m-au crescut (50% din timp numai), mai am si bunicii francezi..
Chiar cu o matusa romanca, in viata de toate zilele, vorbesc franceza..
cand imi scapa un cuvant, ma uit ce scriu ceilalti, imi notez, sa invat cuvantul, doar sunt pe un forum roman..

nu inteleg de ce necesitatea de a pune si presara totul cu cuvinte straine, nu inteleg.. si gata..
lumineaza-ma te rog.

Cat despre moldovenii care l-au votat pe Iliescu, nimeni n-a spus ca au votat in unanimitate, 100%
Mai sunt, sigur 46% care nu au facut-o!

Si nu este vorba de prostie sau stupiditate pentru cei care au votat, ce ideie sa-i faci prosti! Ca nimeni nu i-a facut cu exceptia ta!

Masluirea politica, speranta celor care s-au lasat amagiti de promese politice, nu este prostie!

Daca-ti place atat de mult Eminescu, ai putea sa-i citesti "Doina", este relevanta.. am vazut-o la "cele mai frumoase poezii" aici pe luneta
sa-mi spui ce-ti inspira?

Un copil crescut doar de mama nu cred ca este un handicap pentru copil. Mai mare este handicapul daca copilul creste de ambi parinti intr-un mediu cu certuri, batai si atmosfera incarcata.
Eu imi cresc sigura copilul de la varsta de 6 luni. Acum are 11 ani, este un copil educat cum ar fi face sport, picura mergem impreuna la teatre , concerte si la noi in casa este numai veselie si o atmosfera foarte placuta. Copilul meu este constient ca trebuie sa lupte in viata, sa invete sa demonstreze ca poate si singura. L a scoala la fetita, in casa sunt cam 8 copii din 20 care traiscu numai cu mama, ei discuta foarte mult pe aceasta teme, intre ei prieteniile sunt mai puternice si chiar ii compatimesc pe copii la care tatal lor este un betiv sau un puturos care nu munceste.

ma refeream la invatatul cu lectii, sa vorbesti cu ei tot timpul in romana, sa le dai si lectii..
e dificil sa vorbesti cu ei in romana, cand sotia sau sotul nu-i roman

si ai mei inteleg in mare parte, dar chiar daca ar sti sa raspunda, nu vor, nu raspund nici o data in romaneste.

ma dezola cate o data, cred ca in 2-3 ani o vacanta de o luna-doua in Romania, ar fi indicata pentru ei, si fara noi parintii..
cred ca atunci, de voie, de nevoie vor vorbi romaneste..

DE UNDE AS PUTEA SA IAU INFORMATII CU PRIVIRE LA TEHNICILE FOLOSITE IN FOTOGRAFIE?CUM AS PUTEA SA INVAT SA FAC ARTA FOTOGRAFICA?

La indemina ne sta Internetul. Multi au invatat fotografie singuri, citind, invatind, privind. Exista si cursuri prin corespondenta ( gen Eurocor)... Cred ca e maniera cea mai potrivita conditiilor din Ro.

Da eu i-l invat pe baiatul meu si romaneste. Noi vorbim in casa numai romaneste pentru ca este limba cu care ne-am nascut.

Ce sti tu despre patriotism ? Il simti ? Plecatul din Ro chiar ptr toata viata nu are a face nimic cu asta.
Nimanui nu ii este usor in strainatate. De cate ori mergem in Ro ne sunt ochii in lacrimi. De asemeni la plecare. Poate crezi poate nu :sunt fost detinut politic Decret 118/lit.b, si revolutionar Legea 49. Pe bune ,bune nu ca multi care au cumparat titlurile de la unul ca Senator Bebe Ivanovici. Gandul meu si al familiei este acolo unde am crescut in RO.In Ro ce job ar trebui sa ai ptr a intretine o familie cu 3-4 copii ? Alexandra invata de la viata ca nu tot ce zboara se mananca. Noi cei de afara am invatat tot pe pielea noastra.
Toate cele bune,
Pedro London

Am fost luna trecuta, dupa 13 ani. Ma pregatisem sufleteste pentru foarte rau. Si-am gasit rau, dar nu cit am crezut. Fiind din Resita, am vazut numai starea orasului astuia. Poate ca orase mai mari si mai bogate ca Timisoara, Bucuresti sint altfel. Dar in Resita, lumea e trista si saraca. Industria mare care fusese in Resita acum e in mare parte falimentara. Am intilnit prieteni, vecini, samd. Sa-i vad din nou pe cei cu care am crescut a insemnat foarte mult. Dar ti se rupe inima sa-i vezi pe unii care sint aproape 'homeless'. Si m-am jucat cu ei cind eram mici. Nu m-am putut abtine sa nu le pun bani in buzunar pe furis. Dar pina la urma, nu poti sa-i ajuti. Am si vazut niste chestii absurde. E un monument linga blocul unde stau; o statuie modernista, la care se ajunge urcind niste trepte lung, dar joase. Era un tip intr-o baraca mica cu geamuri (ca un WC portabil arata) linga statuie. Slujba lui e sa aibe grija sa nu se urce nimeni pe treptele alea, care oricum erau de beton. Se tot lua de copiii care se urcau pe trepte. E trist sau nu e? I think it's very sad.

Intr-un fel m-am simtit ca acasa, dar nu "acum acasa," ci "atunci acasa." Si asta din cauza nostalgiei. De obicei atitudinea celor mai multi nu m-a facut sa ma simt ca acasa. Lumea se pare ca e confuza, si au ales numai mesajele proaste din vest. Un singur prieten m-a mirat. Care nu a trait deloc in vest, dar mentalitatea lui e impecabila. Nu si-a pierdut integritatea, are simt bun si intreprinzator, si o minte clara. Din toti pe care i-am intilnit, trei au fost asa -- doi cu studii superioare, si unul pe care toti il cred narod si taran (dar care de fapt mi s-a parut cu mult mai profund decit majoritatea). Am invatat sa tac din gura mai mult, si sa nu-mi dau prea mult cu opinia, pentru oricum lumea nu-si schimba parerea ca vin eu dupa 13 ani si le spun ca e bine sa-i lasi pe straini sa investeasca. Stiti, vesnica debatere despre "nu ne vindem tara." Am incercat eu sa zic, pai de ce nu. Ca dupa ce ne facem bogati, o cumparam inapoi. Dar, nu merge, ca patriotismul e mare si puternic in Ro.

Din punct de vedere personal, vreau sa spun ca uitasem cit de frumoasa e zona din jurul Resitei. Am urca sus pe Semenic intr-o zi, si-am mers la Garina, Trei Ape, si Crivaia. Dupa sesul din Ontario am crezut ca sint in rai. Dealurile din jurul Resitei sint mai mari decit "muntii" din Ontario. Si paduri, si lacuri, ... frumos.

Deci, in sumar, parerile mi-au fost foarte mixe. Unii se pare ca sint complet pierduti (mintal) si nu au discernamint ce e bine si ce e rau din ceea ce vine din vest. Iar altii, cu profesionalism, curtoazie, samd. Sper ca bunul sa invinga cu timpul.

Daca as fi mai aproape, poate ca m-as duce mai des. Dar asa, nu prea ma bate gindul. Cine stie?
-Relu

P.S. Si dupa ce am citit despre invazia Romaniei de ciini vagabonzi, ma pregatisem bine. Dar, spre uimirea mea, in Resita am vazut foarte putini. I-a mincat lumea ca-i orasul mai sarac? Mister!

Eu am o varsta la care am crescut trei copii, fata in Ilinois, baiatul mijlociu cercetator in religie, cel mic aplica la universitatile din State si sper sa plece si el, campion national de karate.Intodeauna i-am prgatit pentru o lume rea, nepriceputa si razbunatoare. I-am invatat viata reala, am facut cu ei exercitii de a se descurca atunci cand dau peste incompetenti, cu sa-i evite sau cum sa-i uite imediat.E frumos sa-ti cresti copiii in puf dar ce faci daca mori maine si lasi pe lume niste handicapati care nu stiu sa-si gateasca, sa-si spele, sa se adreseze, sa dea un mail, sa se apere?
Daca unul din copii mei ar fi patit asa ceva l-ar fi considerat un exercitiu de rabdare si rezolvare a unei situatii dificile dar nu disperate. Probabil ca educatia a fost influientata de cei 30 de ani de militarie pe care cu onoare i-am facut.Viata mea s-a ghidat intodeauna pe,,Iubeste dezinteresat numai daca este in interesul tau,,
Copiii mei mi-au multumit pentru tot ce i-am invatat si nu regreta nimic din ceea ce a trecut.

Eu le-am vorbit mereu romaneste (mai putin cand ma infurii, atunci le vorbesc de toate). Am o fata de aproape 11 ani si alta de 4 ani; dar incep scoala la 3 ani, noi suntem romanca-neamt, traim in Spania si copiii invata in catalan. Cu 9 ani a inceput si engleza la scoala, iar la 10-franceza. Desi am protesta cu franceza, ca sunt prea multe, mi-au spus ca e obligatorie. Asa ca vezi, bietii copii...Cateodata ma ia ameteala, nu mai realizez care ce vorbeste. desi ele intre ele vorbesc catalan...

Va multumesc pentru intentia de a-mi "descifra" intentiile! Nu spunea Camus ca suferinta nu ne da dreptul la nimic? Nu stiu ce fel de condiment e suferinta, ce fel de capital sau agent de eroziune poate fi. Cine poate cintari valoarea durerii? Poate ne face mai buni, poate ne transforma in monstri, poate ne omoara. Suferinta netransformata duce la nebunie sau la crima. In cazul meu, a fost un fel de ingrasamint care mi-a fertilizat arta, in special in ultimii ani. Nu cred ca a fost cazul unei "transformari" constiente, dimpotriva, cred ca, aici, in Statele Unite, am devenit ceea ce am crezut ca am fost intotdeauna in adincurile sufletului. Am crezut ca am fost optimist, curios, ca aveam ceva "talent," ca aveam o capacitate stranie de a ma bucura de viata. Vroiam sa traiesc frumos, sa-mi tranform viata intr-o opera de arta. La 16 ani Goethe, si nu Beatlesii imi devenise idolul. Eram "deplasat," ciudat, cine se mai chinuia sa supravietuisca prin Platon cind problema era daca vor aduce hirtie igienica la alimentara? Ma fascina idea de a trai echilibrat, frumos, armonios. Ca adolescent, naivitatea m-a salvat in loc sa ma ucida. Nu stiu de ce nu m-am "pierdut." In Romania, sansa de a crea mi-a fost refuzata. Am fost redus la o masina de pictat lozinci. E adevarat, ceva s-a intimplat, si toate calitatile astea, comune in marea majoritate a oamenilor, s-au pierdut ca intr-un fel de ceapa monstruoasa, care creste la nesfirsit, pina cind miezul ii dispare cu desavirsire, strangulat.
Statele Unite mi-au oferit sansa de a arunca toate straturile astea artificiale, sansa de ajunge la mine insumi. Ideile vagi pe care le-am avut despre libertate in Romania erau fantezii hranite de cunoscutii plecati in Europa de vest, sau de emisiunile de la Europa Libera. Adevarata liberatate am descoperit-o aici, in abilitatea de a trai si a crea, pe care le-am crezut distruse.
Ceea ce numiti "inocenta" e o poate un refuz constient al ruginii, o curiozitate pe care am avut-o intotdeauna, intrebari pe care am continuat sa le pun pina in ziua de astazi. Nu stiu cum cu atita moarte in jurul meu, setea asta de viata nu s-a schimbat. As fi putut fi blazat, inchis, depressed, cinic...ma simt norocos in fiecare dimineta cind rasare soarele.

Decizia de a nu avea contact cu emigrantii romani a fost pur personala. N-am vrut sa caut o insula de romanism, am vrut sa descopar America fara conceptiile prefabricate cu care am crescut. Nu mi-a fost dor de sarmale, muzica "populara" sau mititei. Nu mi-a fost rusine sa recunosc ca am fost roman, mi-a fost FRICA sa ma gindesc ca am fost roman. Bineinteles, a fost o frica artificiala, superstitioasa. Citeva luni inaintea emigrarii, m-am trezit in mijlocul "revolutiei." Idealismul spulberat, in 1990, ceea ce ramasese din Romania in mine era frica. Am vrut sa tai cordonul ombilical, sa vad cum pot deveni mine insumi. Taierea legaturilor cu Romania a fost speranta de a-mi lecui frica. M-a ajutat enorm, in sensul ca m-am integrat foarte bine in tara mea adoptiva, si in acelasi timp, am inceput sa capat o noua perspectiva asupra locului de unde am venit.

Am intilnit romani aici care m-au ajutat foarte mult, altii care si-au refuzat integrarea in societatea americana, buni si rai ca peste tot. Cind am scris scenariul documentariului meu, in engleza, a trebuit sa traduc citeva pagini in romaneste. Dupa vreo luna de zile, mi-am abandonat proiectul, si am rugat o buna prietena din Canada, sa ma ajute. Asta m-a determinat sa "re-invat" romaneste. Am inceput sa citesc si sa vorbesc din nou romaneste, imi face mare placere, chiar daca scrisul meu acum, in limba materna, e uneori stingaci.

Voi reveni despre intrebarea de a fi scriitor in o limba adoptata.

Florin

Cind am inceput sa scriu, stingaci, in engleza, in jurnalul pe care-l tin de prin 1981, mi s-a parut imposibil sa gindesc in alta limba fara a suna fals, mai ales ca jurnalul nu era destinat unei audiente. Jurnalul a fost intodeauna un antidot nu numai impotriva singuratatii, dar si un fel de laborator privat. Cuvintele au avut intotdeauna aceasi greutate ca si culorile. In afara jurnalului, incercarile mele literare au fost modeste, poezii adolescente, teribile, de fiecare data cind credeam ca ma indragosteam de o colega de liceu, sau, si mai teribil, citeva participari la concursuri sau "olimpiade" unde odata imi amintesc ca mi-au dat un premiu, desi, dupa cum o fosta profesoara de limba romana mi-a spus, "bateam cimpii." Cred ca imi placea sa "bat cimpii," mai ales atunci cind trebuia sa-l analizam pe Eminescu prin prizme marxiste.

Am citit si citesc foarte mult.
Cred ca scrisul "serios," s-a nascut in ultimul an de liceu, anul petrecut in preajma mamei mele, care, nu numai ca a avut un cancer deosebit de violent (la oase), dar care a fost paralizata, si fortata sa stea in pat.
De fiecare data cind o internam in spital, veneam acasa si, in bucatarie, de furie, spargeam farfurii. Cind am ramas doar cu citeva farfurii, mi-am dat seama ca scrisul ar fi un mod mai eficient de a face fata situatiei (plus ca nu trebuia sa string cioburi).
Deci, am inceput sa scriu....serios.

In Statele Unite, jurnalul continua, (in engleza, 900 de pagini in ultimii 13 ani). Prin 1991, am scris prima povestire, "Birds," inspirata de fostul meu mentor si profesor de desen, Constantin Ciocarlie. Avea o baza "reala," dar sfirsitul a fost neasteptat, chiar si pentru mine. Ceea ce a transformat articolul intr-o povestire au fost citeva elemente pe care le-am visat, si care mi-au dat solutia felului in care povestirea se va incheia.
De cele mai multe ori, nu pot scrie daca finalul unei povestiri, eseu, etc, imi e necunoscut.

Scriu aproape in fiecare zi, si caietul de schite pe care il am cu mine devine uneori caiet de idei pentru o viitoare povestire sau eseu. Cioran vorbeste despre imposibilitatea de a locui in doua limbi, si multa vreme m-am simtit vinovat din cauza acestei dualitati. Cred ca faptul ca am crescut in limba romana m-a ajutat sa devin un scriitor american. Limba romana este o limba poetica, in timp ce engleza americana s-a nascut ca limba de afaceri. Astazi cred ca modul meu de a gindi sau mai bine zis, de a scrie o povestire, penduleaza constant intre cele doua culturi. Amble sint limbi cu nemaipomenite capacitati de expresie.

La citiva ani dupa ce am inceput sa scriu in engleza, lucruri ciudate au inceput sa se intimple: o buna prietena m-a incurajat sa particip intr-un concurs national literar sponsorat de New York University. Povestirea pe care am prezentat-o a cistigat marele premiul, si desi nu cred in “competitii” in arta, am fost foarte surprins de modul in care a fost primita, de faptul ca cineva a avut incredere in scrisul meu intr-o limba “imprumutata.” Altii prieteni m-au incurajat de-a lungul anilor, corectindu-mi greselile gramaticale, etc. Editoarea mea de la “House Beautiful” in New York m-a introdus in mecanismele sistemului de edituri din Statele Unite. Una dintre profesoarele mele de engleza de la prima facultate pe care am facut-o aici, m-a invitat timp de citeva veri la ferma pe care ea si cu sotul ei o au undeva, aproape de granita canadiana. Am petrecut citeva saptamini acolo, intr-o izolare aproape totala, scriind la primul meu roman.
Am invatat sa pretuiesc micile victorii. Cind una dintre povestirile mele a fost publicata intr-o revista de mare tiraj din State, in 2001, eram cu citiva studenti in Tobago, o insula frumoasa, izolata, aproape de Cuba. Una dintre studente a vazut singurul exemplar al revistei, in magazinul “satesc,” si a cumparat-o pentru un pret destul de ridicat. Seara, au organizat o petrecere ad-hoc, au citit povestirea, si-au exprimat parerile. Desi eram la citeva mii de mile de New York, m-am simtit “acasa” printe ei, prin faptul ca, in mijlocul junglei, si-au facut timp sa citeasca ceea ce am scris, sa se bucure cu mine.
Scrisul de fapt asta e: un mod de a te imparti cu altii, un mod de a te diseca (si de a diseca lumea in acelasi timp).

Bineinteles ca victoriile care conteaza sint atunci cind reusesti sa scrii citeva fraze sau pagini bune, fara sa te gindesti daca se vor publica sau nu..

Cit despre supravietuire....cind se termina, cind incepem sa traim cu adevarat...nu credeti ca aproape tot din ceea ce facem (scriem romane, pictam, crestem copii, facem filme, plecam in vacante, "cucerim" munti), e un pariu impotriva moartii, un pariu al supravietuirii? Bineinteles ca il pierdem, dar cine are dreptul sa ne toceasca iluziile?