comentarii

eli eli lama sabactami


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Povesti? De ce nu..... - de cosmacpan la: 28/10/2005 00:29:39
(la: Poveştile bătrânilor)
POVESTEA CELUI CE NU S-A IMPACAT CU LUMEA

Se spune ca demult, tare demult, pe cand eu nu stiam inca a povesti, traia un om, adica eu, care se tot straduia sa……se tot straduia…..se tot…….se……termina povestea si eu n-am spus nimic.
“Caci nu este ucenic mai presus de invatatorul sau; dar orice ucenic desavarsit va fi ca invatatorul sau” asa spune pilda desprinsa din Cartea Cartilor. Si omul nostru se tot straduia sa se impace cu lumea, dar lumea nu dorea acest lucru. Nu inca. Asa ca omul nostru, adica eu, s-a hotarat sa plece, sa paraseasca lumea fara a se mai impaca cu ea.
Apoi a incercat sa se impace cu sine insusi dar nici sinele nu era pregatit pentru aceasta impacare. Atunci am ridicat ochii spre cer, mahnit, dar cu flacara sperantei in inima am strigat “Eli, Eli, lama sabactami” ceea ce tradus inseamna “Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit?”
Dar ceea ce eu n-am inteles era ca Dumnezeu nu ma parasise nici o clipa. EL era cu mine, era in mine, era….mine. Si eu eram EL. Doar ca in orbirea mea nu mai reuseam sa vad dincolo de ceata ce-mi intuneca privirea. Ochii mei erau prea obositi ca sa mai priveasca in jur. Iar inlauntrul era plin de intunecime si nu se mai distingea nimic. Uitasem sa ma bucur de stralucirea verdelui si a vietii, sa ma umplu de caldura soarelui si a trupului iubitei, sa disting sagetarea randunelelor pe seninul fara de pata al cerului sau strafulgerarea bucuriei din ochii celor dragi mie. Nici macar nu mai reuseam sa vad lacrimile cerului ce se prelingeau din preaplinul norilor, petrecandu-se in santurile obrajilor si pierzandu-se in marea plina de regrete a sufletului.
Qvo vadis Domine?
Si atunci am decis: voi intreba. Si am plecat in lume intreband din om in om. Unii au avut curaj sa-mi raspunda, altii au avut timp sa stea de vorba cu mine, altii mi-au scuipat in fata nepasarea lor. Un singur om, un invatat, s-a uitat la mine de la inaltimea calmitatii senine si mi-a spus: n-o sufoca, dar nici n-o baga in seama. Las-o singura dar tine-o sub supraveghere. Atunci cand simti ca furia te inneaca, simte-te ca o cascada, caci cascada nu poate fi furioasa, ea cade spulberandu-si trupul in cele mai minunate curcubee. Si nu uita un lucru: “daca li se cere putin, oameni se plictisesc. Daca li se cere prea mult intra in panica. Fericirea apare in acea zona foarte delicata dintre plictiseala si panica." Atat mi-a spus si a disparut. S-a prelins in ceata amintirilor. Zona dintre plictiseala si panica, suna ca si zona dintre degetul mare si aratator sau ca orice alta tampenie care poata sa-mi treaca prin cap. Cascada. Sa ma simt cascada, sa ma scurg cascada, sa ma spulber cascada. Dar oare lacrimile mele vor fi de ajuns ca sa implineasca rostul cascadei? Oare iubirea ce se revarsa din inima mea va reusi sa umple de curcubee zonele intunecate ratacite intreplictiseala si panica. Cu toata indoiala care pune stapanire pe mine imi aduc aminte de bucuria pe care o simt de fiecare data cand pot sa sadesc samanta unei noi schimbari, caci, dupa cum afirma toti specialistii fiecare furtuna porneste de la o samanta, fiecare uragan isi are inceputul intr-o farama de soare ce priveste piezis valurile lenese ale oceanului, lasandu-si sufletul, sa se inalte, aburi usori care rastignesc curcubeele in genunea fara de caldura a inaltimilor. Sunt soare? Sunt abur? Sunt doar EU.
A nu putea fi singur e o boala rusinoasa - de ondine la: 10/02/2005 14:05:11
(la: Singuratatea a devenit o boala rusinoasa?)
Citind anumite randuri mai jos imi aminteam cand am fost la un schit uitat in munti, unde traia un singur calugar, si cineva l-a intrebat cum de rezista singur, acolo, tot timpul. La care el a replicat : nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu.

Pe de alta parte, singuratatea e ceva profund uman…Si Isus, pe cruce, a avut un moment de singuratate (Eli, Eli, lama sabahtani…) si poate acela a fost momentul cel mai trist, cel mai apasator. Si poate ca nu « s-ar fi facut om » indeajuns, daca nu ar fi existat si momentul acela.

Dar mai exista si singuratatea printre oameni, in raport cu ei. La acest capitol, singuratatea nevoita (si neacceptata), aceea care e rezutatul unor imprejurari, mi se pare putin semnificativa. Poate ca pe un om destept il poate face mai destept, dar in rest…cred ca nu face decat sa nasca frustrari. E un accident nefericit…si numai cine stie sa faca ceva bun din ceva nefericit, poate sa nu iasa mutilat dintr-un astfel de accident.

Singuratatea voita (cu tot dinadinsul), imi starneste si ea semne de intrebare. Nu stiu daca isi poate dori cineva cu adevarat sa fie singur, nelimitat. Ar trebui sa fii cumva in extrema cealalta, sa-ti urasti semenii, ca sa vrei sa te tii cat mai departe de ei (vorbesc in continuare de singuratatea in raport cu oamenii).

Cea care mi se pare cea mai interesanta e singuratatea ca stare de spirit, de fond. Acel tip de singuratate care, intr-un fel, e un dat. Care se naste in mod firesc din diferentele fata de ceilalti. Nu implica neaparat izolare, dar pe de alta parte orice apropiere devine mai devreme sau mai tarziu o tristete in plus, aceea de a resimti, de a-ti readuce aminte de aceste diferente. De a realiza ca nu poti fuziona decat pana la un anumit punct si de acolo…ei bine, da, de acolo poti incepi sa vorbesti cu adevarat de singuratate. Adica de a fi singur cu tine. Pana la urma, cred ca orice om o are (revin la ce spuneam, humanum est), dar proportiile difera foarte mult. Ca si gradul de constientizare, evident.

Orice am face si oricat nu ne-ar placea sa o credem, toti avem un prag dincolo de care suntem numai cu noi insine. De altfel, de asta vorbea si Beigdeber. Un prag dincolo de care nu ne mai putem minti, si n-avem ce face, trebuie sa ne privim in fata. Chiar daca asta inseamna vizualizarea unui mare gol…si poate aici e esenta problemei si ceea ce ne mâna sa fugim catre altii, ca sa ne ascundem mai bine de noi insine. Cred de fapt aceasta e adevarata boala. Si e atat de urâta, incat preferam sa improscam cu noroi tot ce ne aduce aminte de asta. Un om caruia nu ii este bine si singur este un om caruia nu ii e bine cu propria persoana… Din punctul meu de vedere e un handicapat. Si nu folosesc termenul la modul peiorativ, nici o jignire. E un om caruia ii lipseste ceva esential : propria sa persoana.

Raportat si mai precis la relatiile sentimentale (fiindca in functie de ele resimtim cel mai des si mai acut singuratatea), e mai degraba jalnic, si poate ca asta e cu adevarat rusinos, sa ai nevoie de altii mai mult pentru a uita de tine, evitand si amanand astfel sa te auto-educi, sa te cunosti, sa te stapanesti. Sa incerci sa-ti acoperi lipsurile cu ce pescuiesti de la altii...Nu ai cum sa fii un om liber si un om intreg. Si daca e asa, nici nu poti primi sau darui mare lucru. Doar asa, dramuit, ca un schimb intre inchisoare si lumea de afara.

A depinde de cineva anume nu are cu nimic de-a face cu iubirea, dimpotriva. Cred ca numai un om liber este capabil de o iubire adevarata. Iar acela stie la fel de bine sa isi asume si propria-i singuratate. Si asta nu-i usor deloc de asumat, dar cine a zis ca lucrurile bune sunt usoare ?

Contrariul pacatului nu e virtutea, ci libertatea.
H stultus - de Cassandra la: 02/04/2006 14:55:40
(la: de ce credeti in dumnezeu?)
Realitatea este ca scrierile biblice pe care se bazeaza credinta multimilor sint echivoce si nu au facut decit sa dea nastere la interpretari si dispute.
Primii crestini erau foarte insistenti in privinta caracterului monoteist al noii religii in contrast cu politeismul contemporan, caracter monoteist care reiese clar din porunca lui Dzeu din Vechiul Testament: " Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. "

Dar cum puteau impaca crestinii monoteismul cu noua figura carismatica, pe care legenda a transformat-o in divinitate - Isus? Prin conceptul Trinitatii (introdus in limbajul crestin de Tertulian pe care il apreciezi dar care in final a ajuns el insusi un eretic). Dar notiunea insasi de Trinitate este lipsita de claritate si a dat nastere la contradictii si dispute, asa incit odata cu doctrina trinitatii a fost necesara si aparitia doctrinei "credintei oarbe", un fel de a spune "tu crede nu-ti bate capul cu trinitatea, asa e, iti spunem noi". Sau cum spun in ziua de azi unii - nu e importanta logica si ratiunea, ci sa crezi, sa simti.

Unitaristii se opun Trinitarismului. Arienii au fost printre primii unitaristi care au sustinut caracterul ne-divin al lui Isus. Dzeu e unul iar Isus este Fiul sau dar nu este El. Consiliul din Nicea s-a convocat urgent si arienii au fost declarati eretici (si apoi multi altii). Opozitia la trinitarism a dus la nenumarate crime si varsare de singe. Ca rezumat pe scurt, unitaristii spre deosebire de trinitaristi, sint mai toleranti, rationali si reticenti "crezurilor". Ei sint Crestini, si considera ca urmeaza interpretarea originala, pre-niceniana a Bibliei.

Oricita bunavointa as avea, nu pot sa nu vad Trinitatea ca pe o notiune ce vrea sa impace in mod fortat caracterul monoteist cu existenta a mai multor divinitati - Dzeu si Isus. Noul Testament este plin de contradictii in acest sens si desi apar cuvintele "Tata", "Fiu", "Sfint duh", legatura intre ele este fortata si inventata posterior cu intentia de a impaca aspecte atit de contradictorii. Si a condus inevitabil, la schizme si dispute, tocmai pentru ca exista studiosi ai Bibliei care au cautat in mod logic si rational "adevarul" si au ajuns astfel la concluzii contradictorii. Care din ei are dreptate? Raspunsul nu poate fi decit o luuuuuuuuuunga polemica. Nu uitati insa ca in trecut pentru opiniile diferite, unitariste, multi oameni au fost arsi de vii.
Orice s-ar spune, doctrina trinitarismului nu este specificata inechivoc in Noul Testament.Din contra, acesta contrazice doctrina co-substantialitatii,co-eternitatii si egalitatii crezului din Nicea:

Ioan 14:28 Mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât Mine. (ne-egalitate)
Marcus 13:32 Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. (daca ar fi egali si co-eterni, ar cunoaste egal)
Matei 27:46 Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (daca sint aceeasi substanta, cum sa il paraseasca unul pe altul, si de ce se roaga unul la aceeasi persoana?)

Luca 23:46 Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul. (daca Dzeu si Isus sint aceeasi substanta, si daca Isus isi da duhul, atunci si-l da si Dzeu)

Pentru aceste contradictii au murit milioane de crestini acuzati de Inchizitie ca fiind eretici?




___________
"Properly read, the Bible is the most potent force for atheism ever conceived" Asimov
#114963 (raspuns la: #114901) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sancho - de zaraza la: 17/06/2007 17:15:44
(la: Încă o dublă! cere regizorul)
Eli, Eli, lama sabachtami?


#207002 (raspuns la: #207001) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de maan la: 04/02/2009 16:57:36
(la: Paznic la omenire)
'eli, eli, lama sabachtani?!":D
#401965 (raspuns la: #401961) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
**** - de proletaru la: 04/02/2009 17:40:44
(la: Paznic la omenire)
orig.: "Eli Eli lama sabachthani"
#401975 (raspuns la: #401965) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Esenin - de modigliani la: 24/01/2010 11:58:00 Modificat la: 24/01/2010 12:03:08
(la: Cele mai frumoase poezii)
Douăzeci de ani


Potopul ploii s-a topit în sine,
Furtuna toată s-a făcut nimic.
Serghei Esenin, mi-i urât cu tine,
Şi silă mi-i privirea să-mi ridic.

Printre copacii cerului se cască
Mari aripi neauzite de urechi,
Cântarea ta nu poate să trezească
Strămoşii, din mormintele lor vechi.

Ţi-a 'nsângerat cuvintele rebele,
Nemărginitul vremilor abis.
Nu peste veacuri, ci în tomuri grele,
Va răsuna zădarnicul tău vis.

Şi careva l-o drămui-ntre pleoape,
Trosnind uscate degete, vârtos.
De cineva ți-e roșa seara aproape
Şi eşti pe lumea asta de prisos.

Pe Block şi Briusov și pe alții încă
Tu ai să-i superi cu-al tău prospăt ţel.
Dar ziua va tîșni la fel de-adîncă
Şi clipele vor izbucni la fel.

Tu n'ai să scuturi frunzele ursuze,
Nici n'ai să dai cu versul tău îndemn,
Neputincioase, roşiile-ţi buze,
Sunt pironite pentru veci pe lemn.

Pentru vecie, braţele şi anii
Şi-a desfăcut stelarul tău Pillat...
O, Eli, Eli, Lama Sabachtani,
In asfinţit scoboară-mă treptat.



*** - de PROUDFRECKLED la: 07/12/2010 00:28:43 Modificat la: 07/12/2010 00:29:28
(la: Întâia răsfirare-n decembrie)
"Eli, Eli, lama sabachthani?"
Ada - de PROUDFRECKLED la: 07/12/2010 14:05:56
(la: Întâia răsfirare-n decembrie)
am gasit ambele variante. Te cred, sa vad unde.


sursele mele sunt:
din wikipedia

  • According to Matthew:

  • Eli Eli lama sabachthani

  • According to Mark:
    Eloi Eloi lama sabachthani

    traduse in google:
    aici sa apesi si pe difuzor.
    si
    aici la fel, apasa si pe difuzor.


  • #586151 (raspuns la: #586103) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Predictiile bufniliene: - de (anonim) la: 19/03/2004 03:49:59
    (la: Ovidiu Bufnila, despre taina norilor din Tando si Guasalaa)
    Am gasit in internet doua lucruri interesante despre literatura bufniliana:
    1.
    „Câmpurile magnetice” din romanul cu acest titlu le atrag într-un carusel stăpânit de regula veselei ameţeli, anticipat şi acesta de Jazzonia, de Cruciada lui Moreaugarin. Dacă Moreaugarin ne lăsa la vedere nu doar spectacolul, ci şi pe autorul/dirijorul/principalul său interpret, în Câmpuri magnetice Magicianul omnipotent stă retras în umbră, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că păpuşile vrăjite – ale sale şi totodată ale universului virtual – scapă de sarcina de a-i purta mai departe amprenta. Am mai observat şi cu alte prilejuri că Ovidiu Bufnilă, care şi-a făcut un stil şi o tehnică inconfundabile, tinde să şi le exploateze la nesfârşit, ca într-o alunecare pe faţa paradoxal-continuă a inelului Möbius. Riscurile acestei ciclice abordări a aceluiaşi univers, fie el cât de exotic şi de lesne manipulabil, sunt plafonarea, căderea în manieră, stereotipia, autopastişa. Din fericire, inteligenţa autorului stăpâneşte încă destul de bine caruselul pe care tot ea l-a pornit. Universul său „plin de universuri” nu dă încă semne de oboseală. Invenţia funcţionează eficace şi e chiar surprinzător să constaţi că aceleaşi figurine de caleidoscop pot fi antrenate în mereu alte conjuncturi de interesantă bizarerie suprarealistă, păstrându-şi originalitatea, plăcuta sugestivitate lirico-ironică şi energia debordantă. Gata mereu să „dea în clocot”, infinita realitate virtuală îşi aruncă jucăriile în pagina literară, însoţite de un neostoit foc de artificii."
    Mircea Oprita
    http://proscris.port5.com/Ps25-26/antromob.htm

    2. .
    " În "Cruciada lui Moreaugarin" ni se vorbeşte, conform mărturiei autorului, despre "Calea Războnicului nuntit cu Magicianul". Ovidiu Bufnilă însuşi a îmbrăcat cămaşa morţii şi asemenea eroului său, cu care se identifică până la adresa de căsuţă poştală, s-a transformat într-un seism evenimenţial, un vortex imagiconic în existenţa căruia acţiuni banale capătă întorsături neaşteptate, meandre fractalice, dislocări din logica realului. Un singur exemplu: la nici două săptămâni după ce am expediat traducerea maghiară a "Americii pierdute", a avut loc atacul terorist asupra turnurilor gemene. "
    Györfi-Deák György
    http://proscris.web1000.com/Ps11-12/moreaugarin11a.htm

    Domnule Bufnila,
    Stiu ca si in romanul "Cadavre de lux" ati fcut niste predictii. In anii '80, ficitiunile bufniliene aveau instructiuni clare asupra unor evenimente viitoare. Acum vorbit despre o noua filozofie.

    De fapt, sunteti scriitor?
    In 1989 ati scris prima ebosa de la Campuri Magnetice in care prefigurati schimbarea din Romania.

    Ce e cu toate aceste instructiuni remarcabile?

    Andrei,
    si atat.
    ce poate fi sufletul -teorie 2002- fragment din cartea mea - de adacartianu la: 20/03/2004 15:08:18
    (la: SUFLETUL OMULUI - Ce-i aia?...)
    DIAVOLUL: Aşa că tu crezi că eşti singurul vinovat de păcatul de a dori? Dar oare, nu Dumnezeu a lăsat în oameni şi îngeri simţirea, nu el a eliberat sufletul acesta plin de dorinţi şi pasiuni, chiar dacă sufletul îngerilor diferă de cel al oamenilor.
    INGERUL: Problema ta este conceptuală, nu cred că viaţa ta nu ţi-a oferit nimic altceva decât o oarecare forţă distructivă, iar înţelepciunea te-a ocolit cu desăvârşire! Ar fi absurd să descopăr că eşti doar viclean şi atât!
    DIAVOLUL: Viclenia e o parte consistentă a firii mele, iar despre înţelepciune nu pot spune că m-ar ajuta cu ceva, astfel că nici nu o consider necesară planurilor mele care includ lumea. Departe de mine să gândesc că isteţimea mea poate fi întrecută de înţelepciune. Dar ce vrei să spui cu asta?
    INGERUL: Problema sufletului este una de esenţă, sufletul fiind esenţa universală pe care nici măcar Dumnezeu nu a creat-o! Sufletul este o energie independentă pe care Dumnezeu poate doar să o modeleze prin virtutea unor legi universale, însă nu o poate transforma. Insăşi Dumnezeu s-a născut cu sufletul în sine ceea ce demonstrează evident că şi înaintea existenţei Lui sufletul era eternitatea. Până şi Dumnezeu a luat naştere din suflet, asemeni oricărei creaţii lumeşti sau universale! Sufletul fiind baza, restul sunt doar amănunte.
    DIAVOLUL: Il consideri pe Dumnezeu doar un amănunt?! Ti l-ai urcat în cap definitiv acum!
    INGERUL: Ba nu! Vezi, asta înseamnă lipsa de înţelepciune! Adevărul nu poate fi contestat, iar lupta ta aprigă de secole este o absurditate care s-a născut tocmai din lipsa ta de înţelepciune. Nu poţi fura puterea unei fiinţe asupra unei lumi atâta timp cât nici puterea ei nu este integrală. El nu reprezintă totul pentru întreg universul, ci doar pentru o parte a lui. Universul este o gradare, iar dacă Dumnezeu este puternic peste viaţa pământeană asta nu înseamnă că el deţine întreaga putere universală.
    DIAVOLUL: Negi autoritatea divină? Nu mă aşteptam să fii chiar atât de nesăbuit! Ha!Eşti un înger răzvrătit cu adevărat!
    INGERUL: Nu, nu contest puterea Lui, afirm doar ceea ce ştiu, faptul că nu este o autoritate universală unica, o forţă care domină întregul în toată masa lui! Te înşeli amarnic crezând de atâtea secole că e doar El şi numai El în tot acest infinit!
    DIAVOLUL: Iţi baţi joc de mine?!
    INGERUL: Nu. Iţi spun doar ceea ce este universul, lumea şi Dumnezeu. La baza tuturor creaţilor stă sufletul, el reprezintă viaţa apoi urmează Dumnezeu şi restul.
    DIAVOLUL: Restul care?!
    INGERUL: Restul care participă la procesul creaţiei, la întreţinerea vieţii în toate aspectele ei. Nu este simplu acest proces de naştere, întreţinere şi devenire, apoi, ce să mai spun de transfigurare şi transcendenţă? Crezi că toate astea se întamplă numai datorită Lui? Crezi că miturile esentiale ale umanităţii sunt doar vorbe-n vânt? Doar poveşti scornite la întâmplare de cine ştie ce muritor?
    DIAVOLUL: Nu ştiu ce intenţii ai spunându-mi toate aceste inepţii…bazaconii pe care nu pot să le consider decât o insultă la adresa Lui! Ori ţi-ai pierdut într-adevăr minţile!
    INGERUL: Nu am nici o intenţie în ceea ce te priveşte, m-ai împins spre dialog, acum suportă consecinţele sau pleacă. Eu nu te pot ţine aici cu forţa, sunt un deţinut. Călăii mei sunt oamenii, nici tu şi nici El!
    DIAVOLUL: Dar explică-mi şi mie teoria ta cu privire la universalitate şi conducătorii ei, m-ai surprins. Si, recunosc, departe de mine să cred această teorie! Faptul că Dumnezeu nu este autoritate absolută mă uimeşte cu adevărat.
    INGERUL: Este autoritate absolută asupra oamenilor nu asupra întregului univers. Nu există Dumnezeu şi doar atât, legile universale se bazează şi pe alte soiuri de forţe. Dumnezeu este doar o parte din forţa înţelepciunii, iar autoritatea Lui este răspândită asupa spiritului şi sufletului uman, nu asupra vieţii însăşi. De aceea nu El poate schimba lucrurile rele din viaţa oamenilor! Intregul univers este divizat, nu este o unitate în sine, iar asta implică o serie de forţe diferite care stau la baza orânduirii lui.
    DIAVOLUL: Nu Dumnezeu a creat lumea?
    INGERUL: Nu, dar a luat parte la creaţia ei. Dacă Biblia omenească spune că Dumnezeu a creat lumea în 7 zile asta este doar o latură mitologică prin care omul trebuie să înţeleagă că El este autoritatea cea mai puternică asupra umanităţii. Dar Dumnezeu nu este creatorul universalului, El este implicit o parte a acestuia.
    DIAVOLUL: Si-atunci ce rol are El în creaţia umanităţii?
    INGERUL: Rolul de părinte ocrotitor al omului pentru că, Dumnezeu a creat omul, nu şi lumea în care există omul! Aici s-a greşit în doctrina religioasă şi faptul acesta l-a determinat pe fizician sau chimist să conteste existenţa lui Dumnezeu şi religia!
    DIAVOLUL: Vrei să spui că Dumnezeu a făcut omul, iar restul lumii în care există s-a născut prin puterea altor forţe?
    INGERUL: Bineânţeles, este o problema de lege naturală, de energie universală care a contribuit la o creaţie necesară. După cum bine ar trebui să ştii, noi îngerii studiem în şcoală în afara legilor Paradisului, universalităţii şi divinităţii, însăşi doctrinele, mitologiile şi legile umanităţii, pe acelea create de ea însăşi. Este formidabil să vezi evoluţia fiinţei, să vezi când a descoperit existenţa lui Dumnezeu. După câte încercări de a-şi răspunde asupra problemei existenţei sale prin propria-i forţă, a înţeles actul divin al creaţiei! Este fantastică descoperirea organizării lumii datorită înţelepciunii cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Inţelepciune care nu este uşor de folosit sau cultivat, şi totuşi oamenii, unii dintre ei, au reuşit să descopere prin puţinul spiritului lor o capodoperă universală cum este creatia lor şi a lumii în care trăiesc!
    DIAVOLUL: Nu cred că oamenii au descoperit încă provenienţa lor sau a lumii, la ei totul este o permanentă îndoială, incertitudine. Nu au dobândit încă marile adevăruri despre care îmi spui tu acum!
    INGERUL: Ei poartă aceste adevăruri în ei înşişi însă nu înţeleg adevărul, iar dacă cineva anume le-ar revela conştiinţa asupra marilor adevăruri, nu ar ştii să le primească, i-ar speria. Oamenii încă nu pot înţelege totul, şi chiar dacă le-ai da totul, uşurinţa fenomenului le-ar crea mari probleme, fiindcă nu ar ştii să se folosească de ceea ce ştiu. Ei se aşteaptă la cu totul altceva, unii se aşteaptă chiar să descopere faptul că nu există Dumnezeu…încă există multă absurditate în minţile şi încercările lor pentru a fi convins că nu pot suporta adevărul. Nu s-ar mulţumii dacă ar ştii că e doar Dumnezeu, ei încă mai caută alte soluţii pentru că au impresia că ar fi prea simplu să fie aşa. Le place viaţa complicată.
    DIAVOLUL: Dar este evident că singura lor soluţie este să creadă ca sunt o creaţie divină!
    INGERUL: Da, aşa este, însă fiecare în adâncul sufletului aşteaptă să i se dovedească altceva. Până nu scapă de aceste căutări care nu-i pot focaliza spre singurul adevăr real al existenţei lor, nu se pot linişti. Unii descoperă adevărul, aceia sunt cei înţelepţi, dar întotdeauna pe cei înţelepţi omenirea îi lasă la urmă, căutându-i abia în clipa în care nu mai există. In timpul vieţii lor sunt consideraţi nebuni sau visători, calităţi pe care societatea nu le acceptă. Interesantă firea omenească, păcatul voluptăţii în care cade cu uşurinţă şi cu care e atât de uşor să atragă pe oricine! Vicleniile pe care le cunoaşte de la tine îi stau uneori drept căpătâi al faptelor şi, cu atâta uşurinţă este capabilă să se joace între lumină şi întuneric încât îţi lasă impresia că umanitatea a evoluat mai presus de divinitatea universală. Evident, este doar o impresie înşelătoare, cel care ajunge să creadă în ea, el însuşi e o umbră cu atribut de om. Omul adevărat se ridică spre înţelepciune, cel care aşteaptă de la sinea lucrurilor să o primească se risipeşte spre pieire. După cum bine ştii, nu toţi muritorii văd Paradisul! Deşi Paradisul este o stare naturală. Ei înşişi îl poartă în construcţia lor, însă în felul în care trăiesc pe pământ îi îndepartează de acesta.
    DIAVOLUL: Eu cred că ai luat-o razna şi spre amuzamentul meu cred că-L mâniezi tare pe moşulică!
    INGERUL: Nici pomeneală! Sunt destul de înţelept să ştiu că ceea ce gândesc e adevărat. Vorbele mele nu sunt o joacă de cuvinte şi doar atât.
    DIAVOLUL: De ce crezi că este adevărat, numai pentru faptul că te consideri înţelept? Mie unul mi se pare absurdă teoria ta cu privire la puterea divină.
    INGERUL: Nu mă refer la puterea divină, ci la puterea lui Dumnezeu. El este divinitatea pentru oameni, dar alături de el se găsesc şi alte forţe. Esenţa divinităţii nu se opreşte în el. Divinitatea este un fenomen mai amplu pentru universalitate. Nu putem privi infinitul ca finit în Dumnezeu, pentru că El nu este un capăt, o limită. Nu vorbesc din prisma oamenilor, cu ei se întamplă altceva. Bineânţeles că pentru ei ca fiinţe, Dumnezeu reprezintă totul, însă pentru universalitate nu.
    DIAVOLUL: Vrei să spui că Dumnezeu are Dumnezeul lui?! E absurd!
    INGERUL: Nu. Insă el deopotrivă cu alţii conduce acest univers infinit.Eu, ca înger contribui la viaţa Paradisului, Dumnezeu contribuie la viaţa universului, omul contribuie la viaţa pământeană. Fiecare dintre noi contribuie la un proces de creaţie diferit, dar care se răsfrânge inevitabil asupra tuturor lumilor existente în univers şi, bineânţeles, asupra universalităţii însăşi. Viaţa în toate aspectele ei este cauză şi efect, nimic nu este întâmplător şi totul are un sens. Animalul, insecta, omul, noi, Dumnezeu, planetele, sufletul, chiar şi tu, au rostul lor într-un scop mult mai grandios decât viaţa pământeană sau Paradisul. Ar fi o lume mult prea simplă aşa cum o percep oamenii, o lume redusă la om şi Paradis. Viaţa e doar un pas spre adevărata lume, moartea e doar pasul următor, iar Paradisul la fel. Viaţa nu se opreşte la un nivel, ci însăşi viaţa transcede spre alte forme de viaţă chiar de nu sunt pământene. Există un soi de plafonare în lumea tangibilă, o plafonare care le mişcă oamenilor conştiinţa în asemenea hal încât nu pot percepe că viaţa lor de acolo nu este nimic mai mult decât o impresie. Ei sunt expresii viitoare care în lumea materială capătă doar o vagă intuiţie a ceea ce-i aşteaptă mai târziu. Viaţa lor este o probă pe care trebuie să o treacă până la finele timpului acordat de natură, dacă nu reuşesc se nasc din nou până când descoperă ceea ce au de descoperit.
    DIAVOLUL: Asta ştiu şi eu, dar mă frământă gândul că secole de-a rândul însăşi eu l-am privit pe Dumnezeu ca fiind unic. In cazul de faţă pot înţelege de ce, de atâtea ori, aveam impresia că oricât aş încerca să transform lumea Lui în ceea ce vreau eu, alte forţe se războiau cu mine în afara Lui. E un fel de conspiraţie universală care-ţi dă libertatea să te mişti în voie până la un punct, apoi vine şi îţi întoarce toate planurile peste cap. Eu credeam că e El!
    INGERUL: Nu întotdeauna, uneori nu-i stă în atribuţii să facă unele lucruri, alteori se sfătuieşte cu restul şi ajung la un plan comun în ceea ce te priveşte, în ceea ce priveşte lumea sau universul. Dumnezeu este o parte a forţei universale chiar dacă viaţa oamenilor este guvernată de el.
    DIAVOLUL: Ciudat este faptul că omul cuprinde şi laturi care mă caracterizează, de ce ar fi vrut El să creeze o fiinţă în care să existe şi binele şi răul deopotrivă?
    INGERUL: Omul a ales răul singur când nu a ascultat învăţătura Lui.
    DIAVOLUL: Omul a căutat cunoaşterea, de ce cunoaşterea ar fi un rău?
    INGERUL: Stiu, un om fără cunoaştere e un imbecil, dar El le dăruise atât cât le trebuia pentru a fi fericiţi.
    DIAVOLUL: Cu toate astea nu au fost fericiţi. Si tu ai avut totul care să te facă fericit şi, totuşi, eşti aici.
    INGERUL: Iţi mai aminteşti cum a luat naştere lumea?
    DIAVOLUL: Din plictiseală?
    INGERUL: Nu râde, vroiai să vorbim serios.
    DIAVOLUL: Te ascult.
    INGERUL: Era vorba despre echilibrul universal, îţi aminteşti?
    DIAVOLUL: Da, credeau că prin crearea lumii se va forma echilibrul dintre timpuri. Balansul egal pe linia infinitului.
    INGERUL: Da. Gândeşte-te la infinit ca la o dreaptă care are situate pe ea punctele A si B,…e!…dreapta asta este străbătută de tot soiul de energii care trec pe deasupra ei cu forţe diferite. Aceşti curenţi ajung, uneori, în punctul B cu mai multă forţă şi atunci dreapta suferă mici transformări. Punctul B se apleacă, iar punctul A trece ca vârf, apoi invers, punctul B trece ca vârf. Diferenţa de gradaţie în timp şi spaţiu este aproape insesizabilă în condiţia în care există A şi B, dar imaginează-ţi ce groaznic ar fi dacă pe dreaptă ar exista un simplu A şi toate aceste forţe s-ar vânzolii doar deasupra lui. Eee!…uite, din acest motiv a fost creată lumea oamenilor. Acesta era echilibrul căutat.
    DIAVOLUL: Dar ce rol au oamenii, de ce n-au lăsat doar pământul?
    INGERUL: Tu chiar n-ai minte?! Oamenii sunt energia care creaza echilibrul. Pământul e doar un spaţiu în care ei se dezvoltă pentru a contribui cu energia lor la echilibrul universal. Imaginează-ţi că pe dreapta asta sunt mai multe puncte…A,B,C,D,E…şi aşa mai departe, pe lângă astea mai sunt zeci de alte puncte care sunt, de fapt, planete nelocuite, nepopulate cu nici un soi de fiinţă. Toate planetele A,B,C,D,E sunt populate iar în jurul acestora pe o raza de mii de ani lumină nu există viaţă, ci doar alte planete nepopulate. Forţa acestor emisfere, acestor spaţii se transformă într-o forţă unică care alcătuieşte prin sine universalitatea. Să presupunem că pământul s-ar fi aflat în partea dreaptă a dreptei pe care ne-am imaginat-o, în partea stângă sunt zeci de alte planete locuite, iar în partea dreaptă sunt doar 5, de exemplu,…echilibrul nu e perfect. Atunci mai trebuia populată o planetă care să aibă în jurul ei o configuraţie de planete care pot contribui la viaţa finţelor care se vor naşte. Planete nelocuite care prin conjuncţia lor, prin amplasamentul lor să influenţeze viaţa. Fiecare om e născut sub un semn zodiacal, crezi că pământul a fost ales la întâmplare? Nu, bineânţeles, e vorba de o scară ierarhică a energiilor, a planetelor, a influenţei acestora asupra oamenilor. De ce crezi că spaţiul, cerul şi planetele au însemnat din totdeauna pentru ei un punct de reper, tipologiile ca trăsături mari ale umanităţii sunt descifrate prin influenţa planetelor, a spaţiului. Acum înţelegi ce substrat au toate aceste amănunte? Până şi timpul, gândeşte-te la timp care de fiecare dată e altul, pe pământ sau în spaţiu. Creaţia omului nu este un fenomen întâmplător sau un fel de experiment, rolul creaţiei este de o mai adancă complexitate pentru întreg universul.

    DIAVOLUL: In concluzie universul se foloseşte de energia oamenilor…păi e corect?! Si ăştia, amărâţii de ei, nu ştiu nimic, le folosiţi energia şi apoi îi omorâţi! HA! E convenabil!
    INGERUL: Nu glumii cu asta, ştii prea bine ce se întamplă apoi…cum ştii prea bine de ce mor oamenii.
    DIAVOLUL: Da, omul bătrân nu mai posedă aceeaşi energie, dacă moare se transformă în energia iniţială. Vezi că ştiu?
    INGERUL: Uneori eşti doar un bufon, ştiai?
    DIAVOLUL: După atâta teorie mai trebuie să te amuzi puţin, nu crezi? Dar, ce-ai spus e interesant, recunosc. Eu nu m-aş fi gândit. Dar ce rol are atunci Paradisul?
    INGERUL: Eşti îngrozitor! Tu crezi că un spirit care a existat într-o lume materială ca cea de pe pământ se poate obişnui în alta care să nu-i semene? E, Paradisul are calităţile exterioare ale lumii lor, o lume cu care sunt obişnuiţi. Vorbeam despre timp, există atâtea timpuri paralele în univers!…iar unul dintre ele este chiar Paradisul. Imaginează-ţi tot dreapta de mai devreme, pe ea se află planetele care formează echilibrul vieţii în tot ansamblul de puls material, am rezolvat problema echilibrului acesta, dar mai există şi timpul dintre timpuri. Acest timp este paralel cu toate celelalte şi în acesta se află divinitatea în toată măreţia ei. In concluzie, energia care creaza echilibrul vieţii creaza şi echilibrul acestui spaţiu în care nu poţi exista decât ca energie. Spaţiul dintre spaţii, dar pe care îl cuprinde tot infinitul universal. Si, poate te gândeşti că existând atâtea vietăţi în univers s-ar putea strânge prea multă energie în spaţiul dintre spaţii. Ei bine, nu se poate. Dintr-o regulă foarte simplă. Si anume, cum oamenii au Paradisul, fiecare din restul lumilor au spaţile lor care să fie identice cu lumea în care au trăit. Aşa se formează un echilibru superior şi, totodată, ştii că unele energii se reântorc de unde au plecat, revin la viaţă dupa un anumit timp. Ciclul acesta de energie-viaţă se produce în permanenţă, e o rotaţie, o energie vine şi o alta pleacă. Spaţiul dintre spaţii e ca o sursă de reâncărcare după ce fiinţa organică, materială, îşi consumă energia trăind.
    DIAVOLUL: Asta ajungi să spui tu despre Dumnezeu! Dacă spui asta şi oamenilor te vor arde pe rug! Eu, te cred, dar în afara mea nu te va mai crede nimeni aici!
    INGERUL: Stiu, nici nu voi spune astfel de lucruri…mă gândeam că, poate, acum vei înţelege măcar tu că unele dintre jocurile tale nu se vor realiza niciodată. Nu din cauza Lui, ci din cauza unei puteri mult mai mari din care el este doar o parte.
    DIAVOLUL: Si despre restul…ştii ceva anume?
    INGERUL: Nu, cărţile acelea nu ne sunt puse la dispoziţie, iar eu sunt doar un înger al Paradisului, nici eu nu pot cunoaşte totul, ci puţin mai mult decât oamenii. Intotdeauna există o limită pentru că numai Dumnezeu şi restul sunt culmea înţelepciunii. Restul, orice ar fi şi oricâţi ar fi cred că au acelaşi fundament, posedând aceeaşi cunoaştere a totului. In mod real nu pot conduce universul decât dacă ar fi egali, în cazul în care unul ar fi mai deştept sau mai puternic, s-ar face o altă ierarhizare, ceea ce nu cred că este şi cazul lor. De fapt, sunt convins de asta.
    DIAVOLUL: Ai da toată omenirea peste cap cu teoriile tale! Ai reuşit s-o faci cu mine, dar cu ei?! La cât de înţelept eşti, de ce nu încerci să te salvezi singur?
    INGERUL: Pentru că am greşit, sunt în închisoarea oamenilor cu voinţa Lui. Dacă El va considera că voi putea primi iertarea, îmi va da de ştire.
    DIAVOLUL: Auzi, ştii care e o altă ciudăţenie?
    INGERUL: Nu, spune-mi.
    DIAVOLUL: Nu există Iadul de care vorbesc oamenii, eu nu am creat nici unul. Eu exist printre ei şi îi am adepţi cât trăiesc, după ce ei mor…eu caut alţi oameni.
    INGERUL: Nu e ciudat, şi ştiu că nu există Iadul, dar trebuia construit în mintea lor pentru a se teme de tine. Stii şi motivul pentru care s-a întâmplat asta!
    DIAVOLUL: Oarecum.
    INGERUL: Sti bine că atunci când o fiinţa îşi foloseşte energia în mod negativ, distructiv pentru sine sau specie, energia se dizolvă atât de mult încât dispare la un moment dat. Când omul care şi-a folosit energia în mod negativ moare, nu mai posedă minimul de energie care să-l urce spre Paradis. Pur şi simplu omul rău moare pentru că, în final, devine doar materie lipsită de energie. Adevărul e că Iadul e o necesitate, aşa se poate păstra mai multă energie creatoare utilă universalităţii.
    Pt o anonima#16632 - de Little Eagle la: 24/06/2004 21:30:01
    (la: Ce parere aveti de scolile din strainatate)
    Dear sister,

    Am 48 ani,am venit in USA la 25 ani in 1981 ca refugiat politic si cu pasaport fara cetatenie romana si de nici un fel,un total apatrid.
    Deci sunt de 23 ani aici,am mai scris demult destule despre viata mea ca emigrant si prin cate am trecut.
    Sunt cetatean american de 17 ani.
    Ai dreptate,toata viata mea am fost cam inconstient,intr-un fel de fapt NU m-am gandit niciodata daca ceea ce am facut ma va duce la probleme grave,eventual puscarie,am facut putina ca disident politic si luat caftelile
    de rigoare si torturi.
    Si totusi si in acele momente nu mi-am dat seama ca sunt in primejdie....
    Am avut o viata plina de exciting things si crede-ma ca NU regret azi nici o secunda macar.Am mai scris undeva la un text ca ceea ce a fost pt. mine important a fost curiozitatea de a cunoaste cat mai multe si de a experimenta orice posibil pe propria piele.

    De fapt si azi tot un copil am ramas,nu stiu daca pot sa ma numesc real maturizat.Ha!In fapt,de ce as fi altcineva de cum sunt?M-as minti pe mine insumi.
    Multi m-au invidiat este adevarat,dar nu mi-a pasat,ce vina am avut eu ca lumea roia in jurul meu si le placea compania mea?
    Nu e chiar scris pt. oricine sa fie ca mine de ex. fiecare are drumul si soarta lui/ei,eu nu invidiez pe nimeni deloc.De fapt iubesc pe toti.
    Ma flatezi spunand ca ma respecti,iti multumesc din suflet,Luci,eu am iubit f.f.f.
    mult femeile si inca le iubesc mind you,dar azi sunt loial sotiei de multi ani.

    E adevarat ca mereu am fost fericit,chiar si in zile intunecate.
    Revenind la experienta de viata si prin cate am trecut,am vrut sa fiu sigur ca daca deschid orice fel de subiect de discutie,mereu voi avea ce spune din proprie experienta si nu din a altora sau din carti...
    Unii vorbesc intr-una dar nu au o baza anume fondata pe reala cunoastere si ar trebui sa taca.
    Imi aduce asta aminte acum de un film western(f. BUN)al lui Sergio Leone,cu Clint Eastwood,Lee Van Cleef si Eli Walach:The good,the bad and the uggly.
    E o scena sucara cand Eli face o baie in cazan si vine un bandito sa-l omoare.Are pistolul indreptat spre el si incepe sa arunce din el mai intai o gramada de cuvinte.Eli care avea pistolul lui sub apa,trage cu el si-l impusca mortal pe bandito si spune cu tigara intre dinti:"First you shoot,then you talk."
    Cam asa vad eu si experienta vietii si pe cei invidiosi.

    E insa adevarat ca arta mereu m-a salvat,ceva trebuia sa am sa ma ancoreze cumva,sa-mi dea un tel in viata.
    Sunt ca Mitica,cade-n cur si se ridica,daca iti aduci aminte de acea simpla jucarie de balci?
    Ce-i cu mine azi? pai am tot scris cu nemiluita pe la diverse texte totul despre mine,e greu sa reiau povestile vietii mele din nou.
    Dar iti spun pe f. scurt ca din 1986-1997 am fost artist profesionist si lucrat in arta de benzi desenate pt. diverse mari firme din tara dar cel mai mult si cu regularitate,pt. Marvel Comics si DC Comics in NYC.
    Am avut atunci o mare faima ca artist fiind invitat alaturi de cei mai mari ai tarii si lumii la mari conventii de b.d.in NY si San Diego.
    Am semnat sute si sute de autografe,am vandut practic toate lucrarile mele originale(azi am doar publicatiile lor in reviste si coperti,am pictat in ulei)
    la multi fani si din EU,Germania,Franta Italia si altele ca Japonia,Singapore Australia etc.
    Unele lucrari sunt in colectii ale unor oameni faimosi,desene in creion sau tus au actorii Tim Robbins,Susan Sarrandon(gagica lui,traiesc impreuna de ani dar nu vor casatorie),Robert de Niro,Joe Pesci,Paul Sorvino.Semnate de mine pt. ei.
    De 7 ani am parasit arta de b.d. si in schimb sunt artist profesionist de storyboards,ilustrez reclame comerciale pt. TV-nea Americana,pt, diversi mari clienti ce-si fac reclame la produsele lor prin TV.
    LUcrez strict de acasa numai,via computer.
    Astea in mare despre mine si ce fac in ziua de azi.

    Hey,Luci,zici ca esti o femeie trecuta de prima tinerete?Eu NU cred,de ce te minti pe tine insuti?
    Poate eu-s mai "batran "ca tine,nu conteaza varsta ci cat de tanar e sufletul in tine si in final,fii fericita,nu fii trista niciodata,nu vei fi singura deloc,uite ma ai acum pe mine ca frate.

    With all my love to you,
    Love&peace,
    Ozzy(Little Eagle Who Cries)































































    #16691 (raspuns la: #16632) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    alt motiv - de Dragos Bora la: 28/06/2004 21:31:22
    (la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
    Salutari!

    Saptamina trecuta l-am auzit pe Andrei Plesu la "Proiect Romania"
    / Realitatea TV mirindu-se (din vasta sa experienta) de
    "incultura 'vizuala-plastica'" larg intilnita chiar si la eli-
    ta intelectualitatii din Romania.
    bati cimpii - de eusivoi la: 05/08/2004 21:29:30
    (la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
    see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

    Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

    Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

    De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

    Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

    Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

    Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

    Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

    Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

    Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

    Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

    Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

    1.Plăsmuirea minciunilor.

    2.Răspândirea lor hoţească.

    3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

    În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

    Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

    După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

    A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

    Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

    Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

    Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

    Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

    Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

    În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

    În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

    De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

    Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

    Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

    Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

    Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

    În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

    Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

    Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

    Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

    O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

    Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

    Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

    Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

    În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

    În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

    Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

    În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

    De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

    Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

    Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

    La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

    Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

    Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

    Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

    Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

    Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

    O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

    Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

    După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

    După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

    La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

    De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

    De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

    Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



    În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

    Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

    Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

    În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

    Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

    Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

    Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



    În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

    „Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

    „Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

    „Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

    „Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

    Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

    Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

    Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

    Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

    Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

    Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

    Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

    Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

    Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

    Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

    William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

    Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

    Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

    Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

    Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

    Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

    Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

    Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

    Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

    Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

    Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

    Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

    Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

    Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

    Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

    Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

    Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

    Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

    Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

    Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

    Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

    Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

    Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

    Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

    Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

    Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

    Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

    Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



    Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

    Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

    -semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

    -devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

    -deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

    -deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

    -exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

    -animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

    -asprimea comportamentului;

    -severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

    -atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

    -răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

    -nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

    -vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

    Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

    Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

    În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

    Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

    Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

    Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

    Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

    Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

    Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

    Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

    În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

    Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

    Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

    Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

    Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

    Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

    În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.
    "Boierimea româna s-a format tarziu,..."pentru AlexM, - de DESTIN la: 06/09/2004 00:06:00
    (la: Cum gandim?)

    Marginalizată în vremea regimului comunist, pentru că se ocupa supărător de mult de familiile nobile care trebuia să fie scoase din istorie, genealogia încearcă de câtva timp să îşi recapete locul cuvenit în cadrul efortului de cercetare a trecutului.

    În acest context, după 1990, s-a reluat tradiţia studiilor de genealogie, atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti, afirmându-se nume importante de cercetători în domeniu, precum domnii Ştefan S. Gorovei sau Mihai Sorin Rădulescu.

    Timp de veacuri, marea politică a fost, în Ţările Române, apanajul unui grup destul de restrâns de mari familii boiereşti.

    Dacă, în primul rând, vom depăşi prejudecăţile anti-boiereşti inoculate cu atâta insistenţă de către ideologii comunismului, atât de preocupaţi de promovarea teoriei luptei de clasă şi dacă, mai apoi, vom admite că a existat şi la noi o nobilime (chiar dacă există importante diferenţe faţă de tipul apusean de nobilime; boierii moldoveni şi munteni au fost, iniţial, marii proprietari ai pământului, doar ulterior fiind aşezaţi de către domnitori în dregătorii. Astfel, boieria a precedat dregătoria ; în plus, la noi dregătoriile nu au fost, în general, ereditare), va trebui să ne aplecăm cu mult mai mult interes şi cu sporită grijă către aprofundarea istoriei familiilor şi a vieţii oamenilor care s-au aflat, aproape în exclusivitate până la mijlocul secolului al XIX-lea, în prim-planul vieţii politice şi sociale .

    Una dintre cele mai importante familii ale marii boierimi moldovene este cea a Costăcheştilor.

    Interesul pentru genealogie (apărut, ca mai totdeauna, prin interesul pentru rădăcinile propriei familii) s-a îndreptat spre neamul Boldur-Costache mai ales după citirea letopiseţelor lui Ureche, Costin şi Neculce, unde această familie este destul de bogat reprezentată (cu precădere în letopiseţul lui Ion Neculce).

    Desigur că s-a scris despre Costăcheşti. Receptarea lor, totuşi destul de firavă în comparaţie cu rolul de marcă pe care l-au avut în istoria Moldovei.

    Unul dintre semnele cele mai sigure ale nobleţii este vechimea .

    De aceea, multe dintre familiile mari au încercat să îşi dovedească o origine cât mai îndepărtată, pierdută în legendă.

    De altfel, mai toate familiile care îşi arogă o cât de mică nobleţe au parte de legende de apariţie sau de căpătare a prestigiului aristocratic .

    Costăcheştii se plasează, deci, printre întemeietorii de ţară.

    Primul strămoş istoric (chiar dacă incert) în a cărui descendenţă se plasează familia Costache este Sima Boldur, vornic în timpul lui Ştefan cel Mare .

    A fost căsătorit cu Knejina Marina, fiica lui Dragomir banul şi este considerat “trunchiul familiei”.

    Mare dregător în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, în anul 1460 este mare vistiernic, iar din 1491 ocupă dregătoria de mare vornic al Moldovei (până în 1513).

    În această calitate, el este şi voievod (conducător de oaste; bellidux), pe timp de război13 . A rămas în istorie datorită rolului pe care l-a avut în înfrângerea polonezilor, la 1497.

    După ce trece Prutul în seara lui 28, în fruntea oastei pe care i-o încredinţase Vodă Ştefan, vornicul Boldur “cu suflet îndrăzneţ” repurtează o victorie strălucită asupra oastei Regelui polon, Ioan Albert, în dimineaţa zilei de duminică, 29 octombrie 1497, la Lenţeşti (Lănţeşti):

    “le-au datu războiu şi pre toţi i-au răsipit îndată şi i-au topitu cu ajutoriul lui Dumnezeu şi cu norocul lui Ştefan vodă şi mare moarte şi tăiere s-au făcut atunci în oastea leşască” .

    De mâna vornicului Boldur căzuse, la Codrii Cosminului, hatmanul-conte Herbor Lucasiewitz. După victoria de la Lenţeşti, Boldur risipeşte resturile armatei polone în bătălia de la Şipinţi .

    A devenit un personaj binecunoscut şi datorită lui Vasile Alecsandri, care l-a descris în al său poem eroic “Dumbrava roşie” .

    Fiii lui Boldur au fost Andruşco, mare medelnicer sub Ştefăniţă-Vodă, la 1518 d.Hr. (7026 de la Facerea Lumii) şi Giurgea. Fiul lui Andruşco s-a numit Ioan şi, în urma unor greşeli faţă de Domnie a fost silit să se popească la vechea moşie a familiei, de la Epureni .

    O altă variantă ar fi că un anumit Costache Boldur ar fi fost nevoit să se pună sub protecţia Mitropolitului şi ar fi trecut la preoţie (de la el ar proveni porecla de Costăcheşti) .

    Fiul lui Ioan a fost Costachi, de la el provenind numele de familie. El este pomenit la 1598, în câteva hrisoave ale Voievodului Ieremia Movilă şi a fost căsătorit cu fiica vornicului Cârstea Ghenovici, Călina .

    (Va urma)

    Bibliography:

    Ştefan S. Gorovei

    Mihai Sorin Rădulescu.

    Filip Lucian IORGA

    Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

    #21140 (raspuns la: #21134) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    Marele paradox, cum il numesti tu, consta in aceea ca Hristos a fost si Dumnezeu adevarat si om adevarat, asa cum marturisim in Simbolul de Credinta: (cred)...Si intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul nascut, Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii; lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut; Cel de o fiinta cu Tatal prin care toate s-au facut. Care pt. noi oamenii si pt. a noastra mantuire S-a coborat din cer si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si S-a facut om; si S-a rastignit pt. noi in zilele lui Pontiu Pilat, a patimit si S-a ingropat Si-a-nviat a treia zi, dupa Scripturi." Asadar Fiul lui Dumnezeu S-a coborat pe pamant la vremea proorocita, a luat trup asemenea noua si a murit pt. pacatele noastre, NU ca Dumnezeu ci ca om asemenea noua. Cum a fost posibil? F. bine, fiindca firea umana INTREAGA (deci si trupul si sufletul) trebuia restaurata. De aceea s-a folosit de trup omenesc, in aceleasi neputinte si nevoi ca toti oamenii, fiindca daca ar fi fost crucificat numai ca Dumnezeu atunci oamenii ar fi spus la judecata ca El nu stie ce inseamna suferintele trupului omenesc, ca El n-a simtit durerea si chinurile in mod fizic. Ori El nu numai ca le-a suportat cu stoicism (ca dovada ca a si murit f. repede), dar n-a voit nici macar sa guste din otetul amestecat cu fiere cand era in agonie pe cruce. De fapt pt. ce era menit acel amestec? Unii cred ca era o forma a bataii de joc, dar nu este adevarat. Acel amestec dadea muribundului o stare de ameteala, ca dupa droguri, stare ce-i permitea sa nu mai simta chinurile in toata durerea lor. Era, daca vreti, o ultima dorinta ce i se implinea condamnatului daca acesta accepta. Dar Hristos ce-a facut? A REFUZAT ca sa simta chinurile pana la capat. Si mai trebuie adaugat aici ca la chinurile fizice s-au adunat si cele psihice pt. ca vedea pe poporul Sau cum Il reneaga si se lasa condus spre rau. Inca o dovada ca El a fost si om si Dumnezeu este aceea ca in ultimele clipe striga: "Eli, Eli, lamah sabahtani?" (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pt. ce M-ai parasit?) Este strigatul de durere cumplita pe care o suporta ca om. Probabil ca acum mi se va spune ca atunci a fost numai om, nu vad eu ca zice ca L-a parasit Dumnezeu, adica Tatal Sau? In realitate nu este asa, El recita dintr-un psalm al lui David care incepe chiar asa: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, ia aminte la Mine, pt. ce M-ai parasit?" (Ps. 21, 1).

    O alta "contradictie" si un alt paradox ar fi acela ca Hristos a murit dar a si inviat! Cine scoate din context rastignirea si apoi moartea Lui lasand la o parte invierea, n-are cum sa inteleaga ce s-a petrecut cu adevarat si nu-si poate nici macar imagina cum a putut Fiul lui Dumnezeu sa ia chip de rob ca sa moara pt. omenire. De aceea crestinii nu se saluta cu "Hristos S-a ingropat!", ci cu "Hristos a inviat!"

    -----------------------------------------------------------------
    So far, so good.
    #21148 (raspuns la: #21133) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    dex-ul zice ca... - de anisia la: 04/11/2004 21:46:36
    (la: Alegerile in USA)
    M-am dus pe site-ul www.dexonline.ro si iata ce zice acolo la definitii:
    LIBERALÍSM s.n. 1. Doctrină care, opusă socialismului şi dirijismului, proclamă principiul nonintervenţiei statului în economie, în relaţiile economice existente între indivizi, grupuri sociale sau naţiuni; promovează ideea libertăţii economice, a liberului schimb, a liberei concurenţe etc. 2. Atitudine de îngăduinţă excesivă faţă de greşelile altora. – Din fr. libéralisme.
    Trimis de RACAI, 21/11/2003. Sursa: DEX '98
    si
    LIBERALÍSM n. 1) Curent ideologic şi social-politic care promovează iniţiativa privată, ce se opune comunismului şi dirijismului. 2) fig. Toleranţă excesivă. /iar la liberal zice ca:
    LIBERÁL, -Ă, liberali, -e, adj., s.m. I. Adj. 1. Care aparţine liberalismului, privitor la liberalism. ◊ Burghezie liberală = parte a burgheziei adeptă a liberalismului. Partid liberal = partid al burgheziei liberale. 2. (Înv.) Iubitor de libertate. 3. Înţelegător; generos; care are idei largi, nepreconcepute. II. S.m. Adept, membru al unui partid liberal. – Din fr. libéral, lat. liberalis.
    Trimis de RACAI, 21/11/2003. Sursa: DEX '98
    liberál adj. m., s. m., pl. liberáli; f. sg. liberálă, pl. liberále
    Trimis de siveco, 10/08/2004. Sursa: Dicţionar ortografic
    LIBERÁL3 adv. Într-un mod care denotă generozitate. A se purta ~. /Trimis de siveco, 21/08/2004. Sursa: NODEX
    LIBERÁL2 ~i m. Adept al liberalismului. /Trimis de siveco, 21/08/2004. Sursa: NODEX
    LIBERÁL1 ~ă (~i, ~e) 1) Care ţine de liberalism; propriu liberalismului. Partid ~. 2) înv. Care preferă libertatea; iubitor de libertate. 3) Care tolerează greşelile şi purtările altora; caracterizat prin indulgenţă faţă de alte persoane. /Trimis de siveco, 21/08/2004. Sursa: NODEX
    Liberal ≠ riguros, sever
    Trimis de siveco, 03/08/2004. Sursa: Antonime
    NB! :Acuma eu nu am incercat decit sa va dau definitii in limba romana, ca de-aia sintem romani, ce se gasesc in dexonline.ro . Restul va las pe voi sa va continuati discutia. :)
    #27674 (raspuns la: #27669) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    din dex (continuare) - de anisia la: 04/11/2004 21:53:57
    (la: Alegerile in USA)
    deci cum spuneam, sursa este www.dexonline.ro :

    LIBERÁL, -Ă, liberali, -e, adj., s.m. I. Adj. 1. Care aparţine liberalismului, privitor la liberalism. ◊ Burghezie liberală = parte a burgheziei adeptă a liberalismului. Partid liberal = partid al burgheziei liberale. 2. (Înv.) Iubitor de libertate. 3. Înţelegător; generos; care are idei largi, nepreconcepute. II. S.m. Adept, membru al unui partid liberal. – Din fr. libéral, lat. liberalis.
    Trimis de RACAI, 21/11/2003. Sursa: DEX '98
    LIBERÁL1 ~ă (~i, ~e) 1) Care ţine de liberalism; propriu liberalismului. Partid ~. 2) înv. Care preferă libertatea; iubitor de libertate. 3) Care tolerează greşelile şi purtările altora; caracterizat prin indulgenţă faţă de alte persoane. /Trimis de siveco, 21/08/2004. Sursa: NODEX

    NB! - Acuma eu nu am facut decit sa va copiez definitiile in limba romana, caci de-aia sintem romani. Va las pe voi sa va continuati discutiile :)
    despre contradictii - de (anonim) la: 10/11/2004 15:04:43
    (la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
    Sunt Adela. Pentru Destin.
    Dear Destin!
    Mulţumesc că nu mă laşi în afara atenţiei tale. Îmi cer scuze, că te-am învinuit pe nedrept pentru că n-ai publicat un mesaj anterior. Nu tu eşti de vină, am înţeles. Sunt neatentă, neglijentă, distrată, contradictorie şi încă mai ce? Răutăcioasă? Nu, cu asta nu sunt de acord. Dar nu s-ar putea oare să-mi cer scuze odată pentru totdeauna de la tine, pentru toate micile neglijenţe, neatenţii şi greşeli de conduită, pe care le voi comite în viitor? Pentru că, sincer vorbind, mă cam oboseşte să încep mesajele cu scuze, în loc să trec direct la subiect. Pentru că, I”m sorry, mă iau frisoanele, când văd nenumăratele semne de exclamare din mesajul tău. Îmi zic: iar am greşit cu ceva. Vai mie!
    Apoi, să ştii că nu înţeleg, de ce îmi găseşti mereu contradicţii în afirmaţiile mele. Le rupi din context, apoi zici, cu caractere mari, grase:
    Dovada elocventa de contradictie...generalizare, exagerare...
    Nu am adus destule exemple care îmi ilustrează afirnmaţiile respective? Ba eu cred că am adus.
    “Tu ai scris acest text nu?”
    Da, sigur că eu, însă am adus nişte secvenţe din dicţionarul de filosofie Larouse. Ai dorit nişte definiţii, şi ţi-am dat definiţiile ştiinţifice. Unde vezi contradicţiile? Acolo, pe lîngă definiţii, am menţionat opiniile diferite ale unor filosofi asupra unui subiect sau altul, dar nu sunt contradicţii, generate de mine. Fii atent la semnele de punctuaţie!

    Noroc şi să ne auzim de bine! Adela
    #28261 (raspuns la: #28132) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
    A se face diferenţa între r - de Simeon Dascalul la: 11/11/2004 16:19:07
    (la: Cum si in ce fel definiti lasitatea?)
    A se face diferenţa între risc care implică o oarecare şansă de a câştiga şi curajul gratuit pe care îl văd aducând o groază de necazuri pe capul propriu în numele unei dreptăţi abstracte.
    Dacă iau de bună definiţia asta înseamnă că n-am fost niciodată curajos. Dacă mă gândesc bine nici măcar n-am cunoscut vreun om curajos.
    Iar pentru antonim, laşitatea, nu-mi vine în minte o definiţie clară, dar cred că pur şi simplu ştii când eşti laş. Majoritatea oamenilor nu sunt puşi în situaţia de a înfrunta „represiuni de teroare sau gandul la o tortura fizica”. Dar există şi o laşitate mai măruntă, domestică, care se manifestă frecvent şi care e logică şi firească.
    Aduc cel puţin două exemple în care am fost fără îndoială laş, dar curajul ar fi fost o alegere foarte proastă.

    Primul: anul întâi, semestrul întâi. Materii digerabile sau mai puţin, dar una ne aducea complet la disperare. Proful preda foarte dezlânat, de fapt nimeni nu reuşea să înţeleagă nimic din cursuri, în plus le mai şi sărea, iar din seminarii nu-l ţinuse decât pe primul şi nici pe ăla întreg. Acum că suntem studenţi versaţi sperietura de-atunci ni se pare amuzantă, dar pe vremea aia eram boboci uşor de îngrozit. Unii s-au dus să-şi ia câte două, trei cărţi de la bibliotecă, încercând să priceapă despre ce-i vorba. Am vorbit cu nişte tipi ce-i ştiam din anii mai mari şi mi-au spus aproximativ: „aşa-i ăsta, bolund; oricum nu citeşte niciodată lucrările, se uită numai la scheme, principalul îi să nu-i greşeşti schemele, să i le scrii mari şi cu detalii”. Cum materia era grea şi cu şanse minime de a-mi folosi vreodată, m-am bazat pe sfaturile lor, zicând că în cel mai rău caz mă duc în toamnă.
    Seminarul profului incriminat venea după un curs important şi înainte de un seminar ţinut de un asistent conştiincios şi dur, aşa că, mai ales de când începuse vremea urâtă, o bună parte din cele două grupe stătea în sală. Fie învăţam pentru seminarul ce urma, fie discutam chestii mai puţin ştiinţifice. Bineînţeles nimeni nu mai aştepta să-l vadă. Într-o zi de decembrie se deschide uşa şi intră individul capsat rău. Poate îi făcuse şeful de catedră morală, sau poate avea alte probleme, niciodată n-am avut curiozitatea să aflu. I se opresc ochii pe mine: stăteam comod pe prima masă şi am făcut o mutră tare buimacă. După primul şoc vârâm în mape foi de la celaltă materie, Hustlere şi ziare şi ne facem rost de câte un scaun. Se instalează şi el la catedră şi mă invită la tablă sub pretextul să rezolv o problemă. Ar fi avut şanse sensibil mai mari de succes dacă mă punea să comentez Rig-Veda în sanscrită. Am scris datele problemei cât am putut de încet, după care n-am mai avut ce face. Restul orei am ascultat un speech în care el se întreba retoric cum de-am intrat la facultate şi-mi promitea călduros că o să se implice personal să nu fac prea mulţi purici în instituţie. În fine, variaţiuni pe tema asta.
    Ora a doua se găseşte să ridice mâna o colegă, tocilară patentată, care reuşise să înveţe materia de una singură şi rezolvase problema în timpul discursului şi al pauzei. Dar pe ăla nu-l interesa problema, voia să-şi verse nervii. N-o lasă să rezolve cum voia, strigă, o ia la mişto, îi ţine şi ei o cuvântare asemănătoare şi ajunge viteaza în bancă cu ochii-n lacrimi.
    Dacă aş fi fost vreun chevalier sans peur et sans reproche trebuia să mă ridic şi să-l acuz că ne-a predat a m'pixu’, să zic că Laura ar fi trebuit felicitată şi să ameninţ că mă duc la decan să-l spun că nu-şi ţine seminariile. Ce-aş fi realizat? Probabil aş fi trezit în colegi o admiraţie îngrozită. Dar ăla n-ar fi păţit nimic, profii sunt solidari şi el categoric m-ar fi ţinut minte la examen. Am stat aşadar foarte cuminte, ca şi restul colegilor dealtfel, pe la seminar şi curs nu m-am mai înfiinţat, iar în ajun de examen am copiat pe fiţuici artistice toate schemele ce le-am putut găsi în cărţi. Şi am luat notă mare, spre deosebire de cei ce învăţaseră disperaţi.

    Ăsta-i un exemplu în care curajul era o opţiune tâmpită, iar laşitatea s-a dovedit înţeleaptă în sens absolut nebăşcălios.

    În al doilea exemplu şi-a pierdut un client patronul ce mă ţine cu juma’ de normă. Juma’ de normă în sens foarte larg, cred că ăsta consideră numărul de ore din contract un simplu accesoriu grafic şi de muncit trebuie să se muncească atâta cât binevoieşte să ne dea de lucru. Dacă am vorbi de plata orelor suplimentare sau de alte ciudăţenii ar râde tătă ziua şi de-ar fi murit mă-sa.
    Aveam mult de lucru, dar găsise un client promiţător şi ne alesesem cu o cantitate ţapănă de muncă suplimentară. Vineri dimineaţa şeful de birou i-a zis cinstit că mai trebuiesc cel puţin două zile ca să gătăm proiectul. Nici n-a vrut s-audă, că doar îi promisese omului că luni dimineaţă i-l dă. N-avem decât să venim sâmbătă şi dacă nu gătăm sâmbătă şi duminică, doar n-o să-şi piardă clientul.
    Mai beneficiasem de două sâmbete pline şi conflictul de muncă se rezolvase amiabil, adică el ne explicase politicos că nu se-ncurcă cu oameni ce nu au chef de lucru, dă anunţ în ziar şi-i vin treizeci care vor să muncească.
    Numai că duminică aveam examen şi îmi programasem sâmbăta să învăţ, voiam să iau mai mult de cinci, cine ştie poate cândva voi avea nevoie de medie mare pentru Canada, etc. Ca să ne stimuleze ne anunţă că va veni şi el sâmbătă la lucru, să nu mai facem atâtea mutre pentru o amărâtă de sâmbătă. Numai că el îşi înălţa vilă, iar noi trăgeam pe dracu’ de coadă.
    Am stat vineri până târziu noaptea şi am introdus în părţile de proiect terminate şi considerate bune cele mai neobservabile şi dăunătoare greşeli pe care le-am putut găsi.
    Sâmbătă m-am înfiinţat la lucru ca un salariat serios, s-au înfiinţat şi ceilalţi, a venit şi patronul care ne-a numărat, ne-a aruncat un „Băgaţi tare, să terminăm şi să puteţi sta duminică acasă” şi a plecat.
    M-am apucat să-mi citesc cursul pe care-l aveam prin bunăvoinţa unui coleg ce-l piratase. Când oboseam mai scriam câte un mail, restul lumii îşi vedea de treabă şi timpul trecea. Două greşeli s-au găsit repede şi m-am alarmat, dar n-au mai urmat şi altele. Seara, ca să-mi justific timpul petrecut la calculator, am găsit şi eu una. Îmi zice şeful nervos: „aicea-i bine, unde vezi tu greşeală?”. După un anumit timp, creierul nu mai funcţionează şi mai stricaseră şi ei pe lângă ce stricasem eu.. Mă ridic, zic: „Faceţi ce vreţi, io nu mai pot sta, îi deja opt şi mâine am examen”. Şi ne-am cărat cu toţii. Proiectul n-a fost gata nici luni, nici marţi, nici miercuri, apoi clientul s-a adresat altcuiva.
    Atitudine curajoasă ar fi fost să spun că nu vin sâmbătă şi dacă nu-i convine să-mi facă lichidarea. Cu ce m-aş fi ales? Pierdeam nişte bani de care aveam nevoie, deşi puţini. Iar el lua pe altul „care voia să muncească”. Aşa am reuşit să-mi învăţ pentru examen şi el şi-a pierdut clientul.
    Bine, lucrurile nu stau întotdeauna de frumos, de multe ori n-ai ce altceva să faci decât să taci şi să înjuri în gând. Dar ceea ce e înfierat de obicei ca laşitate e cel mai puţin rău modus vivendi posibil.





    Cursuri de matematica si fizica online!
    Incearca-le gratuit acum

    Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
    www.prepa.ro
    loading...