enun

see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.

Va să zică Basarabia şi Bucovina sunt teritorii ruseşti/ucrainene - în care noi i-am invadat pe băştinaşi şi am fost întotdeauna în minoritate?

Rusia ţaristă atinge graniţa Nistrului prima dată în 1792. Până atunci românii şi cei de dincolo şi cei de dincoace de Nistru avuseseră şansa să fie despărţiţi de slavii estici de stepe pustii. De atunci au urmat războaie austro-ruso-turce sau ruso-turce în care ne-am schimbat stăpânitorii. În 1814 ruşii avansaseră, ei voiau ambele principate dunărene, dar au trebuit să se mulţumească cu jumătate din Moldova.

Cu judeţele din sudul Basarabiei lucrurile stau altfel. Au avut până la un punct istoria asemănătoare cu a Dobrogei. Pierdute de Ştefan cel Mare, au mers la turci, de acolo la ruşi. Sudul Basarabiei a fost alipit Moldovei rămase după ce ruşii au mâncat bătaie în războiul Crimeei. Nu cred totuşi că pe marile puteri care au hotărât asta le durea capul de reîntregirea noastră. Ruşii sunt perseverenţi – trec cu armata pe aici în ceea ce noi am numit Războiul de Independenţă şi le iau ca amintire.

Herţa fusese în Vechiul Regat. Molotov o fi inclus-o din greşeală în teritoriile ce le-a negociat cu Ribbentrop ....

Având în vedere că am făcut schimb de populaţie cu bulgarii, Cadrilaterului cred că i s-a pus cruce, ca şi Banatului sârbesc, ca şi părţilor de Crişana şi Maramureş lăsate pe dinafară după prestaţia noastră din primul război.

Revenind la film:

Nu ştiu cum l-ai receptat, dar eu l-am văzut că nu se încurca în gargară europeană şi alte ziceri ipocrite. Sincer, naţionalist şi inedit. Să nu fi fost implicaţi şi noi ar fi fost tare haios de văzut, dacă mă gândesc bine chiar a fost.

Nu prea coerent – probabil datorită faptului că din cinşpe ore au rezultat două. Trebuia să fii foarte atent, la început n-am înţeles cine pe cine asasinase – bucătărie internă de-a lor. Multe poezii – două chiar faine, procesiuni pe munţi, printre care erau inserate enunţuri concrete foarte interesante:
- panslavismul rus - ca idee - şi precursorul KGB-ului - ca antrenor de terorişti - au determinat primul război mondial
- Trianonul a generat tot răul de care are sau a avut parte Europa: nazismul, Holocaustul şi ascensiunea SUA
- Molotov le-a promis toată Transilvania dacă-i lasă baltă pe nemţi, dar ei n-au sărit în schemă că nu erau trădători şi nici nu le plăceau comuniştii
- toate creaţiile artificiale ale Trianonului – Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au dus la dracu’; asta va fi şi destinaţia României

Au o memorie tare bună – pomeneau şi de Salonta – câţi români ştiu oare pe unde-i Salonta?

Discuţia de după a fost şi mai interesantă decât filmul. Din partea lor Koltai Gabor si Raffay Erno – doi indivizi de o factură cu totul diferită.

Din partea noastră Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu, Florin Constantiniu, Ion Cristoiu. Ultimii doi au avut nişte luări de poziţie tare blânde, Florin Constantiniu care avea suficiente cunoştinţe de istorie ca să-i pună la punct, n-a amintit decât finuţ, subtil de Mohacs şi a lamentat european buna înţelegere româno-ungară şubrezită de filmul ăsta.
Mai duri au fost Cristian Tudor Popescu şi mai ales Hurezeanu.

Ne-am despărţit în bună pace, cu relaţii cordiale şi ziceri de genul: eliberare, redescălecare, „vânt maghiar bate deasupra Carpaţilor”.

Complet de acord cu tine sunt însă referitor la faptul că nu trebuia interzis.
Să-l interzici e o tâmpenie – politica struţului. Ar trebui făcut material didactic. Ar trebui proiectat la deschiderea sesiunii parlamentare. Băsescu şi Tăriceanu ar trebui să-l vadă ori de câte ori trec o lege prin parlament - asta ca să estimeze mai bine preţul majorităţii parlamentare.

Cind privim o imagine se intimpla tot felul de lucruri, pe care nici nu le-am banui.
Citez din rezumatul unei lucrari de doctorat care va fi sustinuta anul acesta, cu titlul "Imaginea picturală şi dezvoltarea deprinderii exprimării orale":

Weidenmann distinge 5 faze: Prima fază este prefaza, în care subiectul realizează contactul cu imginea. Faza a doua (faza iniţială) este cea în care subiectul face diferite încercări automate de normalizare. Aici este de aşteptat o întrerupere a contactului vizual cu imaginea, dacă nu sunt activate concepte virulente. În faza a treia (faza progresiei) subiectul percepe alte elemente ale imaginii şi înţelegerea trece de la înţelegerea de gradul I în cea de gradul II. Faza a patra este cea a stabilizării, se caracterizează printr-o diminuare a nevoii de normalizare, în care modelul mental nu mai suferă nici o schimbare. Faza a cincea este destinată stocării, imaginea fiind preluată ca reprezentare holistă în ansamblul cunoştinţelor. Intensitatea prelucrării, ramificarea şi diferenţierea determină gradul de memorare a modelului mental.
Weidenmann explică acest proces enunţând 7 teze:
1. Înţelegerea este un proces de normalizare acţionând împotriva amibiguităţii. Ambiguitatea şi normalitatea sunt contrarii.
2. Normalizarea unui model mental porneşte de la premisa că atât producătorul unei imagini a avut un model mental, cât şi cel care o recepţionează. Acesta din urmă dezvoltă modelul său referitor la conţinutul imaginii şi la forma sa.
3. Există moduri diferite de înţelegere a imaginii. Pe de-o parte au loc procese pre-atentive, care se desfăşoară automat, pe de altă parte există procese atentive, ce au loc sistematic şi intenţionat. În afară de aceasta Weidenmann distinge între înţelegere ecologică respectiv naturală şi înţelegere indicatoare.
4. Principiul economiei spune că au loc tendinţe de a menţine efortul de normalizare cât mai scăzut, adică rezumarea la acele elemente ale imaginii, unde există deja o schemă sau un model anterior.
5. Există diferenţe de intensitate în înţelegerea unei imagini.
6. Variabilele ce impulsionează intensitatea de prelucrare sunt nevoia de normalizare percepută şi categoria virulenţei conceptelor activate.
7. Reţeaua de variabile.

Să fii român cred că presupune să ai ca limbă maternă româna şi majoritatea strămoşilor definiţi ca români. În plus să mai ai chef să fii român. Nu cred că mai poţi intra în categoria asta dacă te efortezi să devii altceva, să te integrezi în alt stat, să încetezi să mai vorbeşti limba, etc. Fără intenţia de a judeca pe cineva – nu-i cine ştie ce afacere să fii român.

Gargara cu toleranţa, cumsecădenia, bunătatea noastră m-a enervat încă din generală când nu-mi dădeam seama că s-a născut ca o justificare pentru faptul că deseori am mâncat bătaie.

E de-a dreptul tonică tendinţa din ultimii ani de a prezenta o istorie nefardată.

De exemplu cartea ieşită recent la Polirom cu pogromul de la Iaşi.

nu mă legam neapărat de latura materială, socială, sau de faptul că, de exemplu, Germania condiţionează acordarea cetăţeniei de renunţarea la cea iniţială

să presupunem că cetăţenia română n-ar implica, pentru majoritatea, un nivel de trai jalnic
nici atunci nu văd valabil enunţul tău;

cred că-i nevoie şi de un fel de acord al părţilor
unii s-au trezit cetăţeni români absolut fără voia lor la împărţirea graniţelor
alţii au ajuns cetăţeni fără ca statul român să aibă chef

Daca nu ma insel principiile sunt ca si axomele in matematica. Sunt acceptate ca atare pana cand se demonstreaza contrariul sau limitarea valabilitatii lor.

Revad definitiile axiomei din DEX:
1. Adevăr fundamental admis fără demonstraţie, fiind evident prin el însuşi.
2. Enunţ prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunţuri.
3. Adevăr admis în general şi acceptat ca real fără a fi demonstrat.
4. Fiecare dintre propoziţiile prime pe baza cărora se formulează o teoremă.

Diferenta fata de principiu (in 2. si 4.) pare iar subtila, dar importanta: pe cind principiul va fi respins la prima demonstratie ca n-ar contine un adevar incontestabil, de-o axioma de poti servi intr-o demonstratie matematica pura, fara a-ti pune problema adevarului sau. De exemplu, "sa presupunem ca" (axioma deci) 1+2=4. Te poti servi de acest enunt clar neadevarat ca sa urmezi cu o demonstratie logica matematica ce duce la 7+7=14 ;) (cazul de-aici e simplist ales si neverosimil, desigur, dar exista asemena situatii prin care se cauta gasirea fisurii in demonstratia propriu-zisa).
___________________________________
"Stiinta evolueaza logaritmic" ;)))
(un uom)

Nu văd de ce-ţi faci probleme referitor la scriere, cam tot aşa ar scrie şi un român-cetăţean-român care nu are diacritice la tastatură. Ai mei au cunoştinţe care au plecat de ceva timp din ţară şi în mail-urile lor, ale plecaţilor, apare de obicei „sh” pentru „ş”, respectiv „tz” pentru „ţ”.

Habar n-aveam că se vorbeşte o limbă mixtă, basarabenii pe care i-am întâlnit la facultă vorbesc absolut normal.

Iar vinovăţia n-ar trebui să fie unilaterală. Pe de o parte îmi aduc aminte că multă lume a fost indignată / năucită când Republica Moldova s-a zburlit la România agitându-şi independenţa, fiindcă marele public, neclarvăzător într-ale politicii se aştepta la repetarea unirii din 1918. Pe de altă parte nici autorităţile de la Bucureşti nu-s tocmai miei nevinovaţi şi actele semnate de Iliescu cu ruşii în ’91 nu prea aveau în vedere reîntregirea neamului. Anul trecut Băsescu a promis unirea în discursurile de dinainte de alegeri dar nu ştiu în ce în măsură are vreun rost să ne bazăm pe promisiunile electorale ale lui Băse. Şi, oricum Republica Moldova nu-i decât o parte din teritoriile ce ni s-au luat în 1774 şi 1812. Judeţele din sud şi nord ar rămîne Ucrainei, probabil ar trebui renunţat şi la românii din Transnistria, primind în schimb o zestre stresantă de minorităţi.

Şi referitor la întrebarea din titlu nu pricep cum de moldovenii de o parte a Prutului sunt români, iar de cealaltă parte a râului enunţul ăsta devine discutabil.

Adică noi am fi trăit fericiţi în imperii şi regate separate, dar s-a băgat diplomaţia occidentală şi uite-aşa ne-am trezit stat naţional, vai de noi, am fost trataţi mai rău ca la Yalta. Cel puţin aşa reiese din fraza ta.

Vorbind serios - în măsura în care se poate discuta serios enunţul de mai sus – au fost unele acte: 27 martie / 9 aprilie Chişinău, 15/28 noiembrie Cernăuţi şi 1 decembrie Alba-Iulia pe care binevoieşti să le treci cu vederea.
A, da, s-a băgat şi diplomaţia occidentală pe fir în sensul că a luat o bucată de Banat şi a dat-o sârbilor, rupându-i-se la modul superb de proclamaţiile şi intenţiile locale.

În încheiere tră să precizez că habar n-am care va fi rolul României în noua Europă, dar de ce consideri că nişte alcătuiri de trei-şapte judeţe ar fi mai influente decât statul de azi?

Şi, deşi am făcut câţiva ani de grădiniţă sub Ceaşcă, totuşi cred că aversiunea pentru federalizare vine din familie. Nu ne pică bine atunci când auzim cuvântul „autonomie” la televizor.

Latu a spus:
Prezentarea de silogisme in faza de experiment intelectual, poate duce la erori de fond si/sau , ....bla-bla bla-bla
Latu n-a spus ".bla-bla bla-bla"

Replică:

Opinia lui anadi e că semnificaţia cuvintelor lui Latu, care urmau în fraza respectivă era "bla-bla bla-bla",
1. pentru că ele reprezentau, doar teorii generale despre silogisme, care însă
2. chipurile s-ar aplica şi la silogismul prezentat, în plus fiind
3. o încercare de denigrare a silogismului prezentat, fără a prezenta nici un argument concret, însă afirmând “…poate duce la erori… in care cauza si rezultatul (silogismului) izvorasc/se pierd din/in dessert”.

Latu a spus:
Dincolo de regulile constructiei de silogisme, exista si reguli in ce priveste utilizarea de citate. Daca nu altele, atunci macar regulile dictate de buna crestere.

Replică:
Ar trebui să te uiţi în grădina ta. Bunul simţ te-ar fi obligat să nu faci asemenea aluzii insultătoare, cum că atât cauza cât şi rezutatul silogismului prezentat ar izvorî/s-ar pierde din/în deşert, fără ca tu însuţi să prezinţi un argument concret care să invalideze silogismul prezentat, având tupeul să spui că nici nu te-ai găndit să dai o replică.


La afirmaţia lui anadi: Silogismul prezentat nu e un experiment intelectual,
Latu a spus
Initial ma referisem la forma prezentarii.

Replică:
Aceasta este o minciună, latu s-a referit în primul rând la erori de fond
(Prezentarea de silogisme in faza de experiment intelectual, poate duce la erori de fond si/sau forma …


Latu a spus:
Nesiguranta care apare ca baza prezumtiva a refugierii indaratul unor valori incontestabile, …duc dupa parerea mea la concluzia experimentului, …

Replică:
Latu continuă să afirme că silogismul prezentat ar fi un experiment intelectual, deşi el nu e un experiment ci o confirmare logică a experimentării existenţei lumii absolute, confirmare logică ce pleacă de la premisa principiului fizic al cauzalităţii,
Latu afirmă că anadi ar suferi de nesiguranţă
şi că acea nesiguranţă ar fi baza refugierii sale indaratul unor valori incontestabile.
De nesiguranţă suferă cei care nu ştiu:
(Prezentarea de silogisme in faza de experiment intelectual, poate duce la erori de fond si/sau forma.

Latu a spus:
Denuntarea termenului "enunt" ca fals si intronarea punctul unu ca "adevar" nu schimba decat terminologia, nu si eroarea asupra careia m-am oprit.
Pentru conformitate:
Latu a spus:
Pct. 1 este un enunt
Replică:
Pct. 1 este un adevăr:...

Replică:
Termenul enunt nu a fost denunţat ca fals, ci ca falsă formulare.
El nu spune nimic despre calitatea premisei.
A spune despre o afirmaţie că este un enunţ, e doar o schimbare de terminologie, care însă vrea să implice că afirmaţia nu ar avea valoare de adevăr, şi în sensul că oricine poate să enunţe, dar fără evidenţe, enunţurile nu sunt decăt speculaţii fără valoare.

Latu a spus:
Declararea premisei - aici a "adevarului" - urmata de aceeasi declaratie in conditional, ambele in cadrul aceleiasi enumerari putea fi lesne evitata in favoarea formei.

1. Nu “aici” (adică numai în acest caz), ci totdeauna premisa trebuie să fie adevărată, pentru a avea şansa de a ajunge la o concluzie adevărată. Cel ce construieşte un sistem logic plecănd de la o minciună, poate a avea dpdv logic dreptate, în realitate concluzia fiind o minciună, căci are ca premisă o minciună.
2. Repet: Prezentarea punctului doi sub formă condiţională a fost intenţionată pentru o discuţie pe tema principiului fizic al cauzalităţii.


Latu a spus:
Replica (mea): de prisos.

Replică :
Nu-i nimic. E ceva. … Gimnastică mentală şi denigrări gratuite.

Iar şmecherii care ne înconjoară ţin aproape.

@ jeniffer
“Pentru mine suntem ca orice element de pe pământ “ Da , un “element dotat” cu capacitatea de a raţiona .
“ideea timpului şi a infinitului este inventată” Este inventată , dar nu inseamnă că nu există . Timpul a fost inventat (!) pentru nevoia de organizare şi pentru a se enunţa pe baza acestuia diverse teorii sau explicaţii logice . Timpul există (!) , iar materia , inclusiv noi , oamenii , facem parte din acesta ; de exemplu un atom se află în poziţia x , y , z , la momentul t , nu ( in cazul unui univers cu patru dimensiuni ) ? Idem pentru infinit , cu următoarea observaţie : nu sunt in totalitate sigur că infinitul există - dar cu toate acestea , poate I se gasesc aplicatii in stiinta - cum nu sunt sigur ca universul are 11 dimensiuni ; cred că în fizică se fac destule reduceri la absurd , prima dată presupunându-se şi apoi demonstrându-se .
“ prin imposibilitatea de a avea o viziune generală despre tot ce există “ Cred ca aceasta este mai mult o explicaţie filosofică decât una ştiinţifică …
“ mi se pare că viteza luminii încă poate fi depăşită “ Acelaşi lucru l-am auzit si eu … parcă nişte atomi din cosmos au reuşit acest “record” ( asta în cazul in care lumina este formată din fotoni , cred )
“ dar în ideea de circula în timp , nici măcar logică , timpul fiind în faţă “ Nici nu am pomenit de călătorie in timp , ci despre călătorie în spaţiu – timp .

@ maotzedung
“ … decodifica “ un finit infinit sau un infinit finit … maybe

@ mihaia
“Nu poti sa "te referi mai putin" la multimea numerelor cand te referi la infinit “ Tocmai asta este . Stiu ce inseamna infinitul raportandu-ne la multimea numerelor . Intrebarea mea era daca poate sa aiba aplicatie si in fizica … sau in geometrie .
“Universul nostru se pare ca functioneaza dupa un model cu 11 dimensiuni“ Da … de la 3 dimensiuni , la 4 , 6 , 10 , apoi la 11 dimensiuni ( si poate de aici a venit ideea unui univers plan ) . Poate in doi ani se ajunge la concluzia ca universul este format din 20 dimensiuni ( fizica cuantica face minuni , nu ? ) .
“ orice axa este infinita prin definitie “ punct ochit , punct lovit
“ axele nu sunt decat o reprezentare “ Asta stiam . Ma intrebam daca se poate face o reprezentare liniara a universului , printr-un ansamblu de axe , bineinteles , pentru a se evidentia ceva .
“ fiecarui punct din primul segment I se poate asocia un punct din cel de-al doilea segment “ din nou … punct ochit , punct lovit . Este o teorie mai veche “ formulata “ prin clasa a IX-a . Mi-am adus aminte de ea si i-am oferit mai multa atentie de data aceasta . Ma gandeam la timp ca la un infinit “ finit “ . Poate exista decat prezentul , echivalent cu un erg , implicit cu un punct din axa formata prin reprezentarea liniara a universului … iar restul este infinit , cu toate ca si prezentul face parte din acelasi infinit . Nu stiu daca exista vreo relatie dintr-un punct ce tinde spre plus infinit , deci un erg viitor , necunoscut , cu un punct ce tinde spre minus infinit , deci un erg trecut , cunoscut ; dar poate exista relatia dintre ele si poate fi determinata prin determinism ( prea multe variabile – oricum , putin probabil , dar totusi probabil ) . Un procedeu asemanator , poate si pentru spatiu … poate nici nu mai este nevoie de determinism … in continuare , se schimba putin ideea ( de exeplu viitorul si trecutul nu exista , ci decat un fel de prezent ) . Repet , nu este vorba de calatorie in timp , ci despre calatorie in spatiu – timp . Pentru asta nu conteaza viteza luminii … ma gandeam la transferul dintr-un timp – spatiu , in altul , o calatorie instantanee prin univers si nu o “ plimbare prin viitor “ .
“ univers plan , doua “ raze “ de lumina ce pleaca paralel , raman paralele “ Si asta da impresia de univers plan ? Pentru a da aceasta impresie , razele nu trebuie sa fie suprapuse ? Poate aceasta teorie a fost enuntata pentru a mari posibilitatile in fizica .
“ nu este posibila calatoria in timp deoarece ar fi echivalenta cu a depasi viteza luminii “ Am auzit ca viteza luminii este constanta . In ce sens ? De ce ? Si daca lumina ar fi formata din fotoni si daca ar fi formata din unde , rezultatul ar fi acelasi … viteza luminii ar fi perturbata ... fie de diferite forte din cosmos , fie prin interferenta cu alte unde , fie prin interactiunea cu alte materii , nu-I asa ? Repet , ma refer la calatorie spatiu – timp , ca la o “ teleportare “ … transferul dintr-un loc – timp in altul prin modificarea “ geometriei “ spatiului .

Concluzie : Normal ca am pus intrebarile pentru a afla ceva . Daca doar as fi vrut sa “ arunc o piatra “ , m-as fi dus la scoala si as fi innebunit-o pe a mea profesoara de fizica cu aceste intrebari ; si chiar daca m-ar fi interesat sa vorbesc cu un profesor despre asta … nu cu multi profesori mai poti purta o astfel de discutie .
“ pot sa recomand cateva carti / pagini bune “ … chiar va rog .
“ sunt o groaza ca tine “ Si numarul lor este intr-o alarmanta scadere , chiar daca as fi ca ei ( cu toate ca am mentionat ca nu sunt )
Stiinta si filosofia “ interfera “ pe alocuri , dar sunt doua lucruri diferite .

Multumesc
Andrei Parfenie






" I want to know God's thoughts ... the rest are details ... " Albert Einstein

Toate-s noi şi vechi sunt toate...
................................................................
Nu ştiam unde să-mi spun părerea despre cafenea , dar uite că am găsit locul potrivit.
Cafeneaua îmi aduce aminte de Radio 3 , care după rivuluţie a devenit Radio România Tineret.
Era acolo o emisiune pentru tineri foarte interesantă (nu-i mai ştiu numele, din păcate ), dar tot
aşa de deschisă, de liberă spiritual, de frumoasă dacă vreţi.
Aşa găsesc şi cafeneaua asta să-i zicem literară. E altceva decît un forum pentru tinerii teribilişti
care-şi fac (in-)jurăminte publice. Are literatură, are comeseni inteligenţi, are spiritul pe care trebuie
să-l aibă o cafenea literară, într-un cuvînt are tot ce-i trebuie ca să fie ceea ce reclamă că este.
Atunci aşadar de ce să ne certăm între noi, de ce să consumăm inutil resurse de sistem, ca unii
care se tot leagă de admini, de ce să nu spunem merci celor care ne găzduiesc şi să nu-i felicităm
pentru idee ?
Regulile instituite sunt foarte bune. Dacă ar fi aşa şi pe alte site-uri, ar fi foarte bine...
Eu unul chiar nu am timp să dezvolt polemici fără rost, certuri de tip atac la persoană şi alte
prostii de genul ăsta ( imature de-a dreptul ).
Mediul academic englez a enunţat de mult timp
regulile unei polemici academice. Ca să fie elegantă şi constructivă, o polemică ar trebui să
ţină cont de aceste reguli. N-ar strica poate ca admin-ul să le posteze undeva, pentru că zău,
nu am timp să răspund tuturor, iar dacă e să fie polemică, atunci să fie pe idei, nu pe atacuri
personale.
Despre confirmare cui îi pasă dacă oricum poţi să scrii la cafenea ? Se simt unii mai importanţi
şi alţii mai frustraţi , unii mai invidioşi, alţii mai băţoşi ?
Ce rost are ego-ul într-o lume spiritualizată ?

Toate-s noi şi vechi sunt toate...
------------------------------------------
Nu ştiam unde să-mi spun părerea despre cafenea , dar uite că am găsit locul potrivit.
Cafeneaua îmi aduce aminte de Radio 3 , care după rivuluţie a devenit Radio România Tineret.
Era acolo o emisiune pentru tineri foarte interesantă (nu-i mai ştiu numele, din păcate ), dar tot
aşa de deschisă, de liberă spiritual, de frumoasă dacă vreţi.
Aşa găsesc şi cafeneaua asta să-i zicem literară. E altceva decît un forum pentru tinerii teribilişti
care-şi fac (in-)jurăminte publice. Are literatură, are comeseni inteligenţi, are spiritul pe care trebuie
să-l aibă o cafenea literară, într-un cuvînt are tot ce-i trebuie ca să fie ceea ce reclamă că este.
Atunci aşadar de ce să ne certăm între noi, de ce să consumăm inutil resurse de sistem, ca unii
care se tot leagă de admini, de ce să nu spunem merci celor care ne găzduiesc şi să nu-i felicităm
pentru idee ?
Regulile instituite sunt foarte bune. Dacă ar fi aşa şi pe alte site-uri, ar fi foarte bine...
Eu unul chiar nu am timp să dezvolt polemici fără rost, certuri de tip atac la persoană şi alte
prostii de genul ăsta ( imature de-a dreptul ).
Mediul academic englez a enunţat de mult timp
regulile unei polemici academice. Ca să fie elegantă şi constructivă, o polemică ar trebui să
ţină cont de aceste reguli. N-ar strica poate ca admin-ul să le posteze undeva, pentru că zău,
nu am timp să răspund tuturor, iar dacă e să fie polemică, atunci să fie pe idei, nu pe atacuri
personale.
Despre confirmare cui îi pasă dacă oricum poţi să scrii la cafenea ? Se simt unii mai importanţi
şi alţii mai frustraţi , unii mai invidioşi alţii mai băţoşi ? Ce rost are ego-ul într-o lume spiritualizată ?


----------------------------------------------------------------------
*sper să nu fie iar o dublură. Am trimis comentariul o dată, dar n-a mai venit răspunsul cu "comentariu trimis la moderare", ci mi-a apărut pagina albă de la Internet Explorer, de unde deduc că nu a ajuns unde trebuie.
Aşa că-l mai trimit o dată .

1. ceream sa definesti 'huiduieli' prin exemple; sa zici unde-am huiduit si pe cine.
am fost sigura ca nu-mi vei face pe plac.

2. IRONÍE s.f. 1. Cuvânt, frază conţinând o uşoară batjocură, folosind semnificaţii opuse sensului lor obişnuit; zeflemea, persiflare.2. Categorie estetică şi filozofică desemnând expresii sau imagini cu semnificaţii opuse sensului obişnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ♦ Figură de stil prin care se enunţă ceva pentru a se înţelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – întrebare].

n-am huiduit pe nime,i-am RIDICULIZAT cand se dadeau mari mesteri si io nu eram de-acord.
ironia, in ce ma priveste, ii o figura de stil.

3. te-am intrebat DE CE NU FACI COMENTARII POZITIVE LA FATA LOCULUI, adica sa-i fi pus omului o vorba de-ncurajare acolo unde il agresau cainii.

nu te gandesti ca i-ai putea jigni pe cate unii plasandu-i printre victimele lui fuchs?

4. "Eu nu sustin ca sunt profesionist dar nu cred ca deviatiile unora pot fi luate drept critica profesionista? "

ce-ti permite sa consideri o critica drept "deviatie", dupa ce tocmai ai recunoscut ca nu esti profesionist?

oh, vai! "de ce nu-mi place cum critica? pai nu-mi place fiindca ar trebui sa critice alfel. nu ma pune sa spun cum, ca nu ma pricep."



bre, limpede, bre ... matale te joci cu vorba, bre.
si io-ti tziu hangu' prefancandu-ma ca nu vaz ce razbel duci.
aiasta-i lasitate, bre, limpede, bre.
ca-ti convine sau ca nu.

Deja nisipurile devin mişcătoare.

ne fac regulile mai buni sau ne determina sa ne reprimam gandirea,sentimentele doar pt ca nu sunt conform unei norme....?
Regulile astea sunt precum hainele. Le porţi, dar atunci când faci sex, le dai jos. Sigur că se poate şi cu ele păstrate, dar e chestie de rafinament sau de pudoarea struţului. Oricum, hainele, n-au nici o vină. Omul le-a făcut. Tot el şi pe reguli. De aia verbul a regula înseamnă executarea unor mişcări de dute-vino, efectuate regulat.

ar trebui sa ne sustinem ideile,gandurile,scopurile chiar daca incalcam aceste reguli sau le tratam cu indiferenta?
Mai cu seamă în acest caz trebuiesc susţinute. Pentru că se află în groapa cu lei. Desigur că vehemenţa e facilă. Mai greu e cu argumentarea solidă. Iar cel mai greu este , până la urmă, să răstorni regulile vechi. De la Luther încoace, asta se cheamă REFORMĂ.

Fireşte că astea toate sunt teoria. Enunţul. Urmează prototipul, experimentul, producţia de serie, vânzarea. Vânzarea e cea mai grea. Să vinzi reguli noi este ceva asemănător cu o sentinţă capitală. Adică asumarea unei asemenea condamnări şi sentinţe. Uneori şi suportarea ei.

ROMÂNI, CITIŢI ŞI JUDECAŢI LIBER CE SCRIE
H.- R. PATAPIEVICI DESPRE VOI!!
Născut în 1957 la Bucureşti
Absolvent al Facultăţii de Fizică în 1982
Doctorand în filosofie din 1990
Preşedintele „Institutului Cultural Român“ din 2005
Iată opiniile preşedintelui „Institutului Cultural Român“
despre România şi Români, despre Cultura şi Limba Română.
GEOGRAFIA ROMÂNIEI:
„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră
fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)
POPULAŢIA ROMÂNIEI:
– „23 de milioane de omuleţi patibulari.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53)
– „Un popor cu substanţă tîrîtă. Oriunde te uiţi, vezi feţe
patibulare, ochi mohorîţi, maxilare încrîncenate, feţe urîte, guri
vulgare, trăsături rudimentare.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 34)
– „Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează
cît o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)
LIMBA ROMÂNĂ:
„Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai
vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături...“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64)
ISTORIA ROMÂNILOR:
„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Cînd
i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au
luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această
clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la
gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Dem-
4
nitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvîntată iar ei reîncepeau:
ne zvîntam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la
Războieni, şi aşa mai departe, la nesfîrşit. Apoi ne-au luat la
urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii,
pe care, în cele din urmă, avînd o băşică a udului mai mare
(de, beţiile...) i-au dove-dit.”
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63)
CULTURA ROMÂNILOR:
„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc... spirocheta
românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară,
subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, pînă ce mintea
va fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec
apos.“
(din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 49)
„Cu o educaţie pur românească nu poţi face NIMIC.“
(Din „Politice“ de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.56)
„România are o cultură de tip second hand“ a enunţat
în-tr-o emisiune televizată.
(după Viorel Patrichi în Revista „Rost“ nr.24/ 2005)
VIITORUL ROMÎNIEI:
„Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie
să ne debarasam dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană.“
(după Viorel Patrichi în Revista „Rost“ nr. 24 / 2005)
CELE de mai sus se pot verifica în partea întîia a volumului
„POLITICE“ apărut în 1996 în Editura Humanitas; citate şi
în Revista „ROST“ NR.24 / 2005.
Vă rugăm să citiţi şi să meditaţi; să vă întrebaţi cu ce
au contribuit la îmbunătăţirea realităţii româneşti, din trecut şi
prezent, aceste defăimări ordinare şi blasfemii anti-româneşti.
Vă rugăm să citiţi Constituţia României.
Vă rugăm să cercetaţi dacă şi în alte ţări europene de
azi au mai fost cetăţeni care au scris asemenea dispreţuiri şi
calomnii la adresa ţării lor.

SARCÁSM, sarcasme, 2. Vorbă, frază, expresie sarcastică, exprimare, enunţ care denotă sarcasm.
adica, sarcasm ii o vorba care denota sarcasm?

La enunţ: adevărat.

La întrebări: nu; da.

Cu amendamentul că viaţa nu e un cuvânt solitar ci o frază mai mult sau mai puţin complexă.

"Elipsa Inammorata


Într-un paramediu pur trigonometric d.p.d.v. sintactic se actualizau urmatoarele ecuaţii parametrice - Domnul Hyperboloid, tatăl faimoasei Elipsa cea cu discontinuităţile numărabile şi unicul element neutru la adunare in grupul abelian, făcea următoarea plângere către Cercus Infinitus Caesar Maximalus -Regele Spaţiului Bannach fiind însoţit de Soţia Sa - Integrala Nedefinită.

Un triunghi roşcat la colţuri

Nefiind curbat in speţă

Va să zică , face-avansuri

La Elipsă, vai ! Alteţă!



Trebuie să-l potolim

Drept la centru să-l lovim

Bisectoarea lui de pleată

Derivându-i-o indată



Nici-un romb cat e de mare

N-are o-nfăşuratoare

Mai convexă intr-un punct

Decat o elipsă . Doare !

Vai , Mărite Cerc Disjunct !

Triunghiul împleticindu-se , îşi roti bisectoarele cu dispreţ şi negă enunţul elementului neutru cu o simplă ecuaţie diferenţiala de ordinul doi :

Surjectivitatea Ta,

Discontinuitatea mea !

Căci elipsa, bunăoară

Tot are două focare

Ca şi orice domnişoară

Elipsa când auzi, îi crescu gradientul orizontal şi toate derivatele parţiale de ordinul doi i se anulară, mai mai să rămână cu matricea incompatibil nedeterminată. Toţi operatorii abelieni, supuşii domnului element neutru, îşi arătară convexităţile ameninţătitor şi triunghiul era să fie anulat, dar Regina îl salvă.



Te ascult cu-nduplecare

Delta , cel cu semnul plus

Toată lumea ştie, dară

Ce-ai făcut şi ce-ai de spus ?



Parametrii mei , vă spun

Mare Doamnă Integrală

Şi Vectorial vorbind,

Că eu n-am fost aseară

În domeniul cel mai bun



Am parcurs muţimea vidă

De trei ori şi-o dată-n sus

Nabla să o ia de curbă

Şi mai multe n-am de spus.



Atunci, regele împreună cu dregătorii cei mai de seamă - Sfera,Cubul şi Hypercubul prin Hologramă din cauza excesului de dimensiuni imperceptibile au considerat cel mai bine să-i invite pe biţi să proceseze ei această problemă.



Procesând încet cu toţii

Au ajuns la infinit

Şi-n complex uşor s-au dus

De la mega pân' la bit

Hypercubus Maximus

Sfera l-andragit nespus

Şi-au zbughit-o până sus

Şi In-Cubus complexat

Că Elipsa l-a vexat

Şi cu Delta a plecat,

Biţii toţi i-a virusat

Şi povestea s-a-ncheiat !Data Redundancy Error + ‘''::,,___?Cannot read from disk______@$FAAAA092xxx.....UNHANDLED ??EXCEPTION!"
Adenocitoplasmoza dixit :)

Scuze, Om, n-a fost posibil mai repede…:(

Protagoras, mulţumesc pentru intervenţia ta, mă ajută.
Da, ai perfectă dreptate: avem aici un subiect definit prin două contrarii: omnipotenţă şi impotenţă. Iar atunci când aducem omnipotenţa în discuţie, cred că trebuie să eliminăm omul. Care Nu este omnipotent - omnipotent înseamnă "atotputernic”, după cum bine ştim, deci iată de ce spuneam că problema nu este Ontologică, ci Teologică.(tot “logică”, în final, dacă ţii neapărat să o catalogăm astfel.)
Să mergem mai departe.

Tot discursul ştiinţelor exacte îşi trage seva din logica aristotelică (via raţionalişti, pentru că Aristotel, ajungând la noţiunile de divinitate, se fereşte de afirmaţii tranşante, lăsând problema deschisă interpretărilor) şi mai exact din conceptului de “terţ exclus”. Ceea ce este alb nu poate fi negru. Şi pesemne că nimic nu s-ar fi schimbat, dacă nu intervenea în scena ştiinţei un actor nou şi imprevizibil: particula cuantică. Ei bine, ea demonsteaza că toată completitudinea discursului de până acum se poate dărâma. Năbădăioasă particulă, după cum bine ştim, e duală: undă şi corpuscul, potentializandu-şi / actualizându-şi mereu cele două aspecte, în alternanţă. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, ea, devenind obiect al cunoaşterii, interacţionează cu subiectul, schimbându-şi mărimile în funcţie de instrumentul care efectuează măsurătoarea. Lucruri bine ştiute.
Şi atunci s-a ridicat o problemă - pe care au soluţionat-o Bohr şi Heinsberg (contestaţi, e drept, de o parte din oamenii de ştiinţă ai vremii) prin teoria complementarităţii (ducând mai departe noţiunea de impredictibilitate a lui Ladrière). Bohr afirmă că nu trebuie să anulăm contradicţiile, ci să le acceptăm. La urma urmei, ştiinţele “exacte” era puse, iata, în faţa faptului împlinit (nemaiputând nega existenţa cuplurilor de contrarii, considerate, până atunci, caracteristice doar ştiinţelor umaniste)! Particula cuantică este nu undă sau corpuscul, ci şi una şi cealaltă, alcătuind un non-separabil.
Dacă vorbim de logică, ne putem referi la logica gödleriană, care, şi ea, aduce în prim-plan poziţia observatorului şi care enunţă un principiu similar: anume, că există propoziţii aritmetie adevărate ce nu pot fi deduse din axiome ori sunt nedemonstrabile, mai mult chiar, afirmă Gödel – “logica nu se conţine pe sine”. → În toate cunoştintele noastre despre lume există o “gaură a incompletitudinii”, iar “fundamentul cunoaşterii” se retrage pe măsură ce cunoaşterea înaintează. (teoria impredictibilităţii de care vorbeam mai sus)
E un proces clasic de interacţiune între subiect şi obiect.
Concluzia? “Ceva ne scapă.” Întrebarea care se pune este: cu ce umplem golul?

Un alt logician, român, Ştefan Lupaşcu, merge mai departe pe acest drum. Se desprinde de logica binară, care, de la un punct încolo, devine inoperabilă şi observă că în particula cuantică nimic nu se potenţializează şi nu se actualizează definitiv (cea ce ar fi confirmat, în fond, non-contradicţia ca definitorie în manifestare) ci întotdeauna cele două aspecte coexistă. Citat:
„Dacă p, precizându-se şi actualizându-se tot mai mult, nedetermină şi virtualizează pe q, această nedeterminare şi această virtualizare (potenţializare) înseamnă o multitudine crescândă de p şi de q posibile, prin care doar ceea ce numim cazul pur (dacă ating infinitul) precizia şi actualitatea riguroase, fie a lui p, fie a lui q, ar putea avea loc. Dar acest caz este imposibil pentru că în fizica cuantelor acest infinit este imposibil. Constanta lui Planck, h, o interzice (dp dq ≥ h) . Dar atunci, nici p nici q nu dispar vreodată. De aceea, nici p nici q nu pot răspune logicii clasice a lui da sau nu. (Logica contradicţiilor, 1947, pp XV-XVI)
De unde Lupaşcu deduce o „solidaritate prin antagonism şi contradicţie" , esenţială în producerea oricărei energii. Iarăşi, citat:
„ Pentru ca o anumită cantitate de energie să se afle într-o stare potenţială şi să se poată actualiza, trebuie ca o cantitate antagonistă de energie să o menţină în această stare prin propria sa actualizare şi să se potenţializeze la rândul ei pentru a-i permite să se actualizeze.” (Lupaşcu) Tot el îşi pune o întrebare: „Şi dacă universul este contradictoriu?”
Pornind de la cele două stări niciodată definitive ale particulei cuantice, el introduce termenul de „terţ inclus”, care poate fi schematizat, simplist, astfel:
actualizare (A) ---potenţializare (P)----starea T (terţul inclus)

[Fac aici o analogie cu un proces fiziologic binecunoscut...de dragul lui Om.:)
respiraţia.
...care cuprine nu numai inspiraţia----expiraţia----(ci şi )-----volumul rezidual. fără de care schimburile respiratorii ar fi, practic, imposibile...nu?]

mi s-a părut că răspunde întrebării tale. în sensul că NU infirmă regula. în măsura în care "regula" la care faci referire nu este enunţ, ci lege ontologică.

fireşte că nu îmi aparţine - nu am creat un "sistem filosofic" propriu, sunt destule cele existente iar eu nu mă pretind autoritate în materie. După cum ai văzut, în comentariu apare şi numele celui căruia îi aparţine; am sintetizat doar opiniile lui.