escarca monica lovinescu

a spus despre PG : "Regret ca l-am cunoscut pe acest om".
Din gura unei persoane care a fost batuta crunt de mercenarii Securitatii tocmai pentru ca s-a luptat ca sa-l salveze pe Goma, aceasta fraza este edificatoare. Nu trebuie, sper, sa precizez cine este Monica Lovinescu. Toti cei ce au ascultat in "anii lumina" emisiunile ei "Teze si antiteze la Paris" la Radio Europa Libera o cunosc si o respecta.

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

Monica Lovinescu - Jurnal 1985-1988
Mircea Cartarescu - Travesti
Reinaldo Arenas - Singing From the Well
Czeslaw Milosz - The Collected Poems
Iris Murdoch - Metaphysics As a Guide to Morals

mi-a aratat cineva un pasaj din carte; din clipa aceea n-am avut stare pana n-am gasit cartea si am citit-o; simteam nevoia sa recitesc cate un pasaj, asa cum simti ca mai vrei sa mananci o bucatica din "ciocolata aia buna"; simteam nevoia sa citesc altora sau sa "recit" din memorie pasaje. reda atat de fin realitatea zilelor noastre prin descrierea "mahalalei" din societatea cu pretentii, te faci sa ii vezi putin altfel si sa vrei sa ii recitesti pe Plesu si pe Monica Lovinescu... mie mi s-a parut cu adevarat exceptionala.

am picat pe subiectul asta taman in momentul in care caut site-uri cu carti on line; recunosc, de preferinta romanesti! imi lipsesc! in ultima vreme ma inconjurasem mult de liiceanu, de m.lovinescu, de goma, de noica; nu ca as vrea sa citesc numai asa ceva, dar am avut o "perioada jurnalistica". iar acuma mi s-a facut dor de asa ceva. ultimele carti... "dialoguri cu raoul sorban" a lui constantin mustata, "urme pierdute" a lui silviu craciunas, "vedere din parfumerie" a silviei kerim, "jurnalul" monicai lovinescu, "declaratia de iubire" a lui liiceanu.

Nu stiu daca sunt neaparat un cerc inchis. Am un exemplu langa mine, de asta imi permit sa vorbesc. Si ma uit la amicii, la cunostintele lui, nu sunt toti refugiati politic. Atata doar, avand in vedere experienta anilor de dinainte de 89, cand nu stiau sigur daca cel cu care vorbesc este sa nu de la Secu', au un soi de sobrietate in relatiile noi. Multi dintre ei n-au crezut nici dupa 89 ca pot circula, ca pot veni in tara fara sa mai aiba probleme. Orice intamplare nefericita, si care putea fi efectiv doar o intamplare, era in primul rand judecata la modul "ai vazut ce i-au facut?" Asta nu inseamna ca nu vor sa ajute sau ca nu sunt deschisi; cred eu insa ca reticenta lor este de inteles, in conditiile in care ani buni au trait cu spaima in suflet.
Ca argumente in plus, puteti cititi "Jurnalul" Monicai Lovinescu. Am aflat si am inteles de acolo multe lucruri pe care nu le stiam, pe care le ignorasem – voit sau nu.

Este evidenta justetea celor pe care le afirmati. Insa ideea este ca observ ca in ultima vreme lumea buna pare din nou predispusa sa devina misogina, ba chiar abject misogina... Ceea ce a spus Iaru nu este decit unul dintre exemple. Mai rau este ca pina si cei din elita formatorilor de opinie si membri ai USR se dau in stamba, vezi Cristian Tudor Popescu, bunaoara, care scrie recent un editorial nedemn de conditia unui intelectual european , in care atribuie, la al sau Adevarul Literar si Artistic, calificativul de "femei cu vaginul uscat" unor tinere poete pentru motivul ca nu scriu dupa gustul Domniei sale(editorialul poate fi citit intr/unul din numerele ALA pe februarie, regret ca am uitat). Vin si eu, pacatoasa, sa observ, oare ce are anatomia si fiziologia genitala feminina cu analizele literare si stilistice? Dar oare nu cumva mirlania si agresivitatea aceasta de necontracarat, care intimideaza prin violenta si perversitate, inseamna un sfirsit al dialogului, o premisa a nasterii, la fel de violenta, a misandriei ? Si, oare, la ce bun? SI, oare, pentru ce ? Unde ne poate duce un nou razboi al sexelor, si inca unul facut din dorinta de aflare in treaba?
Dar revin sa arat ca lucrurile pot fi chiar mai urite...Lucram anul trecut la o revista literara din nordul tarii. Eram singura femeie din redactie, dar nu mi se dadea dreptul la semnatura, atunci cind scriam editorialele revistei, si timp de vreo trei ani numai eu le/am scris. Mi se cerea sa semnez > Redactia. La inceputul anului trecut, m/am ridicat intr/o sedinta de redactie si am pledat pentru a alcatui in numarul pe oct./noiembrie un sector de articole dedicate Doamnei MOnica Lovinescu, de la a carei nastere s/au implinit anul trecut 80 de ani. Am argumentat ca este una dintre cele mai mari personalitati ale romanilor cunoscute in ultimii 50 de ani, ca a avut un mare rol in cresterea culturii noastre, in promovarea ei in Europa, ca a dat o opera critica exceptionala, ca a dat un model de moralitate demn de un supraom, ca este unul dintre romanii cei mai respectati la Paris s.a. In plus, originile Doamnei erau in zona nordica, acolo unde se tiparea revista. Inca din acea sedinta am fost luata in bataie de joc, propunerea mea a fost respinsa, numele Doamnei Lovinescu a fost batjocorit. Eu am ripostat ca atitudinea colectivului de redactie este injusta, ca este lipsita de onoare, ca nu este drept ca numele unei mari scriitoare sa fie sistematic evitat si denigrat, numai pentru motivul ca vorbim de o femeie, si inca de o reprezentanta a excelentei culturi romanesti. Nu voi mai lungi povestea... dar, urmarea atitudinii mele este ca am fost data afara din redactie si din revista, incalcindu/mi /se flagrant drepturile. Fara preaviz, fara nimic, si inca de Martisor, de Ziua Femeii...Si "cadoul" acesta mi l/au facut Domniile lor cu toate ca eram, ca si ei, membra a Uniunii Scriitorilor din Romania si ca aveam nevoie de acel job pentru a cistiga si eu niste bani...Dar eram femeie.
Mai cunosc multe cazuri in care este vizibila cresterea acestui curent misogin. Pe mine ma intristeaza tot ce se intimpla. La escaladarea unor astfel de razboaie ale ideologiilor(caci misoginismul, ca si xenofobia, ori antisemitismul etc. este tot ideologie) nu ai cum sa ripostezi. Decit sa asisti neputincios(oasa) si , eventual, sa te dai nitel mai la o parte, ca sa nu te striveasca tancul din care se aude, stupid, urletul unor barbati din care fumega fiarele...

Stimate Domnule Andre Morariu,

Ma surprinde in mod neplacut suficienta Domniei Voastre in a emite judecati de valoare asupra literaturii romane luind in considerare si ca punct de referinta numai un...almanah literar din 1985 sau 1986 ce poarta fotografia impuscatului in frunte, deci provine din galeria literaturii ideologice de partid si de stat din epoca, neconcludenta in ceea ce priveste o reprezentativitate chiar si numai teoretica a fenomenului literar romanesc. Acest fenomen literar include, daca este sa doriti a fi obiectiv si a face o cercetare stiintifica a chestiunii, si literatura oficiala a propagandei, si literatura de rezistenta (rezistenta prin cultura, evident), si literatura disidentei, si literatura carcerala, si literatura exilului, si literatura de sertar...si citeva inca alte sectiuni (de care ar fi fost bine macar sa fi auzit si Domnia Voastra, pentru a face un dialog in cunostinta de cauza aici, iara nu o runda de pugilism). Oricum, va admir pentru curajul de a emite pareri atit de categorice intr/o chestiune pe care se vede ca nu o stapiniti (dar asta imi dovedeste o data in plus ca sinteti intr/adevar roman, ca va pricepeti desigur la fel de bine la politica, la fotbal, la agricultura si la meteo, ca aveti o profunda aversiune fata de toata familia de concepte ce insoteste familia de cuvinte "roman"- episod masochist pe care il traverseaza astazi toti conationalii nostri, pe buna dreptate, doar de la noi a plecat la Paris si marele Emil Cioran, care de citeva ori se jurase ca nu va mai vorbi niciodata romaneste, atit de suparat si ingretosat era de Romania, sau daca mergem cu memoria si mai in urma, insusi Caragiale s/a autoexilat la Berlin catre sfirsitul vietii lui, cuprins de sila fata de ratarea si inutilitatea eforturilor de a construi in spatiul romanesc idei coerente, democrate si progresiste... ).
Pentru a va ajuta sa deveniti insa un pic mai sceptic in agresivitatea aroganta a sentintelor...globalizatoare, eu va recomand cu caldura sa achizitionati, bunaoara, volumele din seria "Unde scurte" ale Doamnei Monica Lovinescu(una dintre marile noastre scriitoare si femeie critic de literatura si cultura, stabilita la Paris in anii 40 si care a tinut timp de decenii cel mai important, consistent si consecvent jurnal critic al evolutiei literaturii romane, pe care l/a difuzat cu acribie prin Radio Europa Libera, care devenise practic o adevarata Academia de Cultura Libera a Romaniei sub totalitarism), sa mai achizitionati cele trei volume ale Jurnalului ei, precum si lucrarea cu caracter autobiografic "La apa Vavilonului", primele carti fiind scoase la prestigioasa editura Humanitas. Veti gasi acolo opera celei mai importante constiinte critice a literaturii noastre dintotdeauna, care a consemnat, in ordinea aparitiei lor dintre anii 40 si 90, tot ce , fenomenologic, aparea si se manifesta in tara sau in exil, ma refer la carti, curente literare, curente ideologice, atitudini politice, atitudini personale sau de grup ale scriitorilor s.a. Ar fi bine sa mai cititi opera critica asupra literaturii romane a lui Nicolae Manolescu, sau lucrari asemanatoare semnate de Mircea Martin, Al. Cistelecan, Ion Simut, Mircea A. Diaconu, Marin Mincu etc...Am senzatia ca va lipsesc lecturile fundamentale in aceasta chestiune, si tocmai de aceea veniti cu o atitudine ostila atit de evidenta, incit pentru o clipa mi se parea ca sinteti chiar importiva dialogului.
Mais, non, mi/am spus in sinea mea. Trebuie sa/i dam acestui Monsieur sansa de a deveni ceea ce se doreste, in cheie socratica, maieutica, ori pentru aceasta dialogul nu trebuie intrerupt, caci Domnia Sa, traitor la Paris fiind, este, sau macar se straduieste sa fie un bun european, adica un coseur desavirsit si un partener de dialog intelept.
Alors, e bine sa stam de vorba, si e bine sa va informati neincetat, dar nu din almanahuri(care sint producte de divertisment si subcultura), ci din operele fundamentale, cele teoretice, cele critice, cele beletristice. Nu conteniti sa sperati ca veti atinge cindva conditia de gratie a intelectualului, or aceasta este : nu conteni sa te informezi, nu conteni sa te indoiesti.
Va iert, in consecinta, si pentru graba de a ridica primul piatra si de a condamna in bloc toata literatura romana: banuiesc ca nici nu v-ati dat seama ca, procedind astfel, nu faceti decit sa reiterati experienta de tip totalitarist-cine nu e cu noi, e importiva noastra.
Eu, una, intorc si celalalt obraz, va intind mina si va invit sa nu conteniti a exersa dialogul de pe pozitiile polemicii cordiale...

Ema, iti scriu cu dragoste! Bate-ma! Omora-ma! dar Incearca sa Intelegi Altfel Istoriile! Ema, nu vom zvacni inainte daca nu ne vom elibera de desuetudine! Sa incercam sa citim Istoria Tragica pentru a construi Istorie Mare! Nu sunt exaltat. Nu sunt pateticul de serviciu. Nu sunt tampitul de garda. Nu sunt patimasul national. Iata ca-ti scriu cam asa:

Hei, Emaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Scrii un lucru imposibil:
"Optzecistii au avut ideea si curajul , totusi (oricit vi s/ar parea de ciudat, caci , intr/adevar ei nu au produs si disidenti adevarati), de a introduce un tip de scriitura, axat pe teme si poeticitati care erau un fel de "vis american" pentru literatura romana de pina atunci."

Pai, draga Ema, eu, Ovidiu Bufnila, unul dintre cei mai mari scriitori optzecisti SF & postmodernist & experimentalist & suprarealist ma impusc daca asta ar fi Adevarul Istoric despre optzecisti! Nu e asta! Nu TEXTUL si TEXTUALITATEA! Actiunea, asta a contat! Febrilitatea navigarii de colo, colo, complexitatea unei intretesut imagistic UNIC in lume. Hei, ce e cu DEFEKTUL ACESTA DE PERCEPTIE? Noi nu am vrut sa nu mai fim A.R.L.U.S ca sa fim POSTMODERNISTI! Am mai intalnit PROSTIA ASTA! Pai n-ai inteles nimic despre CULTURA ROMANA in totalitatea ei tragica! CULTURA ROMANA este, pe fond, o TOTALITATE care aspira si se valureste continuu si discontinuu catre UNIVERSALITATE! Iaru, Cartarascu, Nedelciu si multi altii, sefistii Mihail Gramescu, Merisca, Ceausu, Alex. Ungureanu si mai nou Damian, Gheroghiu, Pricajan si multi altii si diasporele si Tutea si Patapievici si Liiceanu si Liviu Radu cu Constanta 1919 sunt cu toptii instructiunile acestei neostoite valuriri! Doamna, de ce in mod eronat interpretezi o Istyorie care ASPIRA sa devina UNIVERSALA cu Bart, cu Cioran, cu Bogdan Suceava, cu Adrian Serban cu Dan Culcer si cu toate mamicile burticoase de pe intreg mapamondul, mamici care vor naste fiecare cate un copil care va ganguri romaneste? Hei, nu sunt patetic! Doamna draga, pai n-ai inteles nimic din Monica Lovinescu! L-ai citit pe Andrei Plesu degeaba! Vai, credeam ca esti o luptatoare! Dar ce crezi, draga doamna ca_caile CULTURII ROMANE sunt doar trei? Adica Mama Rusia, Unchiul Sam sau Ultra-Nationalismul? Vai, ce eroare! Esti victima profesorilor tai si a imaginii tale deformate despre cultura romana. Optzecistii sunt extraordinari nu prin textualitate, nu prin cenaclu! Cenaclul a fost ratacire! Insula de evazionism! Optzecistii sunt Mari, cu adevarat MARI pentru ca au valurit Imaginarul dincolo de kakaturile socialist-comuniste. Nu cu Ceausescu inspre dauna lui sau a cantaretilor de la curte s-au luptat optzecistii! Oamenii acestia minunati au construit in TRAGICUL ROMANESC. Nu ca sa se pupe cu postmodernismul si sa intoarca spatele mamei Rusia! Nu asta au facut acesti oameni minunati! Au cultivat tragicul romanesc, l-au pus in valoare, l-au disecat pentru ca sa putem sa zvacnim inainte! Cum sa facem istorie Mare daca nu ne asumam tragicul? Pai nu-l intelegeti pe Florin Iaru! Cred ca nu intelegeti ce va spune Andre Morariu. Si cred ca nu veti intelege ce va spune Bufnila despre timpul valurit, despre tragic si despre felul nostru imposibil de a folosi INCADRARI GRESITE! Optzecistii si-au asumat TRAGICUL EXISTENTEI pregatind SALTUL. Ca va fi facut sau nu, vom vedea. Marele MERIT al GENERATIEI OPTZECI este nu de a fi luptat iluzoriu cu Ceausescu ci pentru ca a luptat, PE FATA, cu ceva mult mai periculos decat Ceausescu sau comunismul importat! OPTZECISTII au luptat cu MEDIOCRITATEA atasata fiecarei fiinte nationale de-a lungul istoriei sale. Nu este Epopee, nu Este Sinucidere ci ACTIUNE! Asta au facut acesti oameni minunati. MEDIOCRITATEA atasata ca instructiune de fund a unei NATIUNI este ADEVARATA FIARA! Cu asta trebuie sa dea piept orice scriitor daca vrea sa fie consemnat cumva intr-o Istorie Mare. Asta inseamna misionarism, sabie si nebunie. Vom cununa in cele din urma Literatura cu Industria si Comertul dar, viguros, inteligent si cu insurgenta va trebui sa facem si Istorie Mare. Sa fiu eu ratacitul daca lucrurile nu stau asa. Lecturati OMUL RECENT pentru ca Patapievici a ascuns akolo un adevar cutremurator. Lecturati Cartarascu pentru ca si el ascunde un adevar cutremurator. Aceste adevaruri cutremuratoare nu sunt detectabile cu uneletele criticului literar sau cu aparatul Merituos pus la indemana lectorilor de un sistem de educatie axat pe miticul desuet. Istoria nu se lectureaza, Istoria e ACTIUNEA: acesta este mesajul optzecistilor. CENACLUL a fost de fapt Injghebarea impotriva careia intr-un fel sau altul au luptat optzecistii. Cenaclul este lipsire de actiune. OPTZECISTII AU AFIRMAT IDENTITATEA Si INDIVIDUALITATEA subminand prostia cenacliera. Au mostenit tampenia asta si au crerscut-o eliberand forta lor! Nu e un Eroic ci un gest tragic si asumat.





Ema Word scrie:
Optzecismul, pentru ca nu stiati, defineste numai in Romania un curent foarte puternic al scriitorilor dintr/o anumita epoca, cea a anilor optzeci, cind dictatura devenise sufocanta, presiunea ei devenise ucigatoare, iar conditia scriitorului, a intelectualului era orwelliana. Optzecistii au avut ideea si curajul , totusi (oricit vi s/ar parea de ciudat, caci , intr/adevar ei nu au produs si disidenti adevarati), de a introduce un tip de scriitura, axat pe teme si poeticitati care erau un fel de "vis american" pentru literatura romana de pina atunci. Impactul lor a fost extraordinar, ei au revigorat din interior un plan artistic in care toata lumea se sufoca, ei au facut ca prin implozie creativa sa iasa la suprafata ideile care subminau puternic dictatura. Pentru ca nu cunoasteti arta lor si operele in concret, tindeti sa/i minimalizati. Insa capitolul pe care l/au dezvoltat ei in literatura romana este cel mai important din ultimii cincizeci de ani si, deocamdata, cel mai consistent.
Este evident ca acum mergem in alte directii, si acestea sint din fericire numeroase. Se experimenteaza mult si cu succes. Le doresc succes tuturor.
Cu stima,
Ema word

"Foarte interesante articole care mi'au amintit de zilele, cand inca in Romania,
ascultam in fiecare noapte (cu urechea lipita de difuzor) vocile unui Bernard Noel, Radu Gorun, Monica Lovinescu, etc."


- ...E-he... CITI ca tine!...

..."Actualitatea romaneasca"... "Editorialul saptaminal"... "De vorba cu ascultatorii"... "Teze si antiteze la Paris"... "Lumea crestina"...

...Emil Georgescu... Nicolae Constantin Munteanu... Ioana Magura Bernard... Nicolae Stinisoara... Emil Hurezeanu... ..."tradatorii de tara" care mai stiau inca sa vorbeasca ATIT DE FRUMOS romaneste...

..."Europa Libera" - ecoul sperantei intr-un un miine mai bun... vocea care ne spunea ca mai exista o alta lume, DIFERITA de cea in care... tovarasul si tovarasa... ne facusera PRIZONIERI...

...o lume diferita, in care stiam ca intr-o zi ma voi simti "ACASA"...

(...Chiar si astazi cind congresul american - sponsorul Europei Libere - nu se mai bucura in ochii mei de aceeasi doza de respectabilitate de care se bucura pe ATUNCI... consider ca mesajele Europei Libere au fost impulsul care m-a determinat sa-mi incerc norocul pe alte tarimuri... noroc pe care l-AM GASIT!...)...

De ascultat, ascultam si nu prea; poate ca eram prea mica sa inteleg cu adevarat importanta spuselor de la Europa Libera. Acuma pot sa zic ca imi e chiar putin ciuda ca nu i-am acordat mai multa atentie.
Vrei sa aflii mai multe despre Free Europe? Citeste "Jurnal"-ul Monicai Lovinescu. Las la o parte ca ai sansa sa "revezi" o serie de evenimente pe care poate la vremea lor le-ai ignorat sau pur si simplu n-ai fost pe faza, dar afli si istoria FE direct de la sursa. Oricum, cartea merita citita si fara sa te intereseze cu precadere Europa Libera. Si nu e publicitate. A propos, unde as mai gasi "La apa Vavilonului", tot de M. Lovinescu?

De cand am auzit prima data despre alte tari, mi-am dorit sa ajung in Franta. Daca mi s-ar fi spus "ai dreptul sa iesi doar o singura data din tara, alege unde" n-ar fi trebuit sa stau pe ganduri: Paris-Franta. Imi aduc aminte ca in facultate, discutand cu o profesoara care urma sa plece de tot in Franta, i-am spus despre visul meu. La o saptamana dupa discutia asta a venit la mine sa-mi arate ce prospectase pe piata excursiilor catre Franta. Atata doar ca nu-mi oferea si pestisorul de aur sau macar un sponsor :).
La cativa ani dupa asta am avut sansa unei burse. va imaginati unde. De fapt erau doua, una in Paris, cealalalta in Compiegne. Am facut in asa fel incat cealalta castigatoare a uneia din cele doua burse sa fie incantata de preturile mai mici, de gratuitatea transportului in comun din Compiegne, incat sa aleaga "ce trebuie". Si am avut noroc. N-a fost chiar frumos, dar... Deja simteam ca imi e teama. Era prima data cand plecam asa de departe, eram ingrozita de "ce ma fac eu fara prieteni". Asta in conditiile in care imi dorisem asa de mult sa ajung in Paris. Nu s-a intamplat nimic neprevazut care sa ma opreasca din drum (asa cum ajunsesem spre final sa ma rog), nici macar la ambasada, unde toata lumea spunea ca umbla draqu cu furca, eu am avut noroc, m-am conversat cu monsieur G. (ca nu-mi mai aduc aminte cum il chema, da' toata lumea il dadea de al mai rau om d'acolo), intr-un cuvant mi-a mers snur.
Cand am ajuns in Paris, seara, intampinata de o colega ce statea deja de cateva luni aici, am fost din nou ingrozita de hatisul metroului. Imi spuneam ca n-am sa fiu in stare niciodata sa ajung singura acasa. Si la doar doua zile traversam Parisul, mergeam in vizita la... prieteni, fosti colegi de facultate.
De obicei nu ma plimbam singura, mi se parea "incomod" sa ma plimb singura. In Paris n-am avut niciodata senzatia asta. Au urmat sapte luni, weekend de weekend, de plimbari, singura sau nu, dar stiu ca nu reuseam sa stau acasa. Si dupa sapte luni, la plecare, ma uitam cu ciuda pe harta si mi se parea ca n-am vizitat mai nimic, ca n-am ajuns in suficiente locuri, ca inca nu stiu nimic despre Paris. Am plecat cu gandul ferm sa ma intorc, sa termin ce am inceput.
Si m-am intors, dupa doi ani. De data asta n-am mai stat in Paris, (data trecuta locuisem in arondismentul 15), ci in banlieu. Incepusem sa ma intreb unde e mai fain, in Paris sau in jurul lui. Oricum, cat era ziulica de lunga si cat functiona bus-ul sau RER-ul, tot in Paris eram.
Acum, la mai bine de cinci ani de la prima infatisare si ceva mai mult timp stat aici, spun ca e bine sa stai in banlieu, chiar daca e unul mai scumpisor, dar unde sa te simti bine, sa gasesti liniste, si... sa te plimbi cat te tin picioarele prin Paris. Chiar daca te dor, chiar daca faci basici la talpi. Acum va scriu odihnindu-mi picioarele in apa, dar multumita ca mi-am satisfacut un vis mai vechi. Am reusit s-o "vizitez" pe Monica Lovinescu. Pentru ca lucrez in continuare la ceea ce mi-am propus sa termin: sa vizitez Parisul.

Indiferent daca s-a scris sau nu, prapastia este inca destul de adanca si mai trebuiesc sute de « cadavre » ca s-o umple. De ce incep asa de abrupt ? Pentru ca toti romanii din diaspora au fost priviti prin lentilele acelui « salam cu soia » mancat sau nu alaturi de neamuri. Pe cine din valea Jiului ar interesa povestea Regelui Mihai si a Reginei lui Ana ? Ar face vanzari spectaculoase la Apaca memoriile sau jurnalui Monicai Lovinescu ? Cati dintre ciobanii filozofi ar avea timp si rabdare sa-ti explice cum sta treaba cu religiile lui Eliade ? dar cine isi mai aduce aminte de printii, printesele, generalii de armata, comandantii de marina care au scapat si nu au construit cu oasele lor memoria si identitatea romanilor de pretudindeni ? Ar fi importanta o carte a destinului sasilor si svabilor vanduti pentru a-si castiga dreptul la libertate ? Pe cine ar mai misca drama si lacrimile vietii de adaptabili in toate statele lumii ? dar oare in Siberia se poate vorbi tot despre diaspora ? Sau in stepele uitate si fara de nume ? Romani au fost, romani sunt inca si-or fi in …..in sufletul si in mintea cui ? Stie cineva cat adevar este in « dezbinarea » ce este presarata ca sarea in bucatele sufletului de emigrant ? Ne este greu sa ne acceptam unii pe altii aici in tara, traitori printre blocuri (BUG Mafia) sau mancatori de salam. Daca pe noi insine de-abia ne suportam cum oare ii vom privi pe cei de afara ? Durerea este ca preceptul « iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti » s-a sters din mintea, inima si sufletul nostru. Va naste oare neamul nostru « o piatra din tampla » care sa fie o piedica si care sa ia asupra sa toate pacatele acestui neam redandu-ne linistea, pacea si unirea ?

caci nivelul de trai a 22 milioane de romani a fost "four letter word" :). Ce sa ne amintim:...frigul din case, cand condensul curgea iarna pe calorifere si ne-am instalat in holul din mijlocul apartamentului o soba cu lemne (slava Domnului ca blocul avea din constructie cos de fum), condensul si mucegaiul de pe pereti, lampa cu petrol a lui Ilici la care citeam o sumedenie de carti in pauzele de curent lungi si dese, ehe...carti bune ce inlocuiau o sama de filme, autobuzele alimentate cu gaz, cu rezervoare cilindrice exterioare, numite si Enola Gay, sampania , spanacul si morcovii murati de la Alimentara. (cine era arabul cel mai sarac din Romania...Ali Men Tara). Chilotii de dama din bumbac cu dantelute pe care-i purtam in lipsa celor barbatesti din bumbac...cu teama sa nu am un accident si sa creada lumea ca-s sissy...(romanii erau cel mai sexy popor...umblau fara chiloti si beau numai sampanie), doctorii in chimie la sortat cartofi la CLF (cooperativa de legume fructe), turnatorul de la lucru care ma supraveghea, cartile cu "parazit" de la librarie ( parazit=carte idioata, de regula cu caracter politico-ideologic comunist sau culturnic, ori de popularizare a stiintei cu care se vindeau cartile de calitate), teroristii arabi ai lui Ceuasescu ce umblau in hanorace kaki cu masini 12B, 12CJ din care urlau manelele lor arabesti si duhneau de la o posta dulceag a Rexona, insotiti de curve romance, unele cu studii superioare , shopul cu cafea si Kent, BT-ul securistilor de mana a doua, tigarile cubaneze Ligeros aparute episodic in tutungerii si vandute pe sub mana, Double Horses, Golden Deer si alte chinezisme ce duhneau aromat, Nestor Rates, Max Banus, Noel Bernard, Neculai Constantin Munteanu, Monica Lovinescu...Regele Mihai ce vorbea de anul nou odata cu televizorul pus la "mut" cu cizmarul ce isi gangavea cuvantarea cu "drrragi to'arrasi si pretini", cafeaua numarata cu boabele (60 pentru o portie buna)...Vom reveni :)
Mario

ma bucur ca ma informezi despre ce stiu mai bine ca tine pt. ca am trait acea perioada. ;). Scrisoarea lui Paul Goma a fost un episod important, dar fara continuare. Ulterior Goma a dat apoi cu piciorul in toti cei care l-au ajutat. A se vedea ce a spus Monica Lovinescu despre el. Iar teoria "conspiratiei tuturor oamenilor de cultura" contra lui este ridicola. Ca si in cazul lui Ceausescu, la inceput lumea nu si-a dat seama de adevarata natura a lui Goma. Cand aceasta a inceput sa iasa la lumina, individul a ramas izolat cu frustrarile sale.
==================================================
""Cand este vorba de bani, toti sunt de aceeasi religie". - Voltaire "

sancho,
nu ma dezamagi. bineinteles ca eliade este un mare om de cultura. dar obiectiile mele ramin:

a facut pentru tara (prestigiu....) dar nu si pentru poporul lui.

ar fi trebuit sa abordeze problema fundamentala "spirit latin versus ortodoxie" si nu a facut-o.

nu a contribuit activ la combaterea sistemului comunist (cum a facut-o de exemplu soljenitin, bikovski, zinoviev...)

si este suspectat de privirea cu bunavointa a comunistilor, care, ca sa-l ademeneasca in tara i-au tiparit istoria religiilor prin anii '70 (spre cinstea lui a refuzat sa vina in tara desi in mod sigur a fost invitat, e o nota buna pentru el dar e cam putin...

in legatura cu asta, stie cineva ceva amanunte despre aceasta presupusa invitatie?

aici am discutat despre eliade dar multe din obiectii se pot referi la fel de bine si la altii (eugen ionescu, de exemplu, care a semnat tot ce trebuia semnat contra comunistilor dar in rest, el a fost academician francez...).

ginditi-va la monica lovinescu si virgil ierunca (si pe toti cei care au fost dinamizati de ei) care au facut foarte mult pentru poporul romin, in domeniul cultural (ar fi meritat cu totii "meritul cultural" cu diamante dar nimeni nu-i baga in seama pe acesti oameni de exceptie care, desi nu se ridica nici pe departe la nivelul lui eliade, au facut mult mai mult pentru popor decit El).

nici cioran nu scapa de critica. in tara parea foarte promitator (schimbarea la fata a rominiei...) dar pe urma a fost doar un mare om de cultura.

in ultima instanta iar ne intoarcem la elita: de ce rominii din stainatate au fost si continua sa fie dezbinati? pai este simplu: te aduni cu cine te asemeni. elita ar fi trebuit sa ne faca pe toti sa ne asemanam si nu a facut asta pentru ca....nu avem elita, avem doar oameni de elita....dorinteodor

Adrian Fuchs :

Cine dracu-i Bikovski ?
Si mai ales cum a combatut comunismul Zinoviev ?
(Si implicit a facut pentru Rusia. Pardon, pentru rusi.)
Apoi, cine naiba-ti da tie dreptul sa trasezi cuiva linii de activitate ? Adica Eliade sa fi facut (blamat fie ca nu a facut ! ) ceea ce vroiai tu. Cum de a indraznit sa nu gandeasca la ceea ce pe tine te framanta ? Fir-ar el de Eliade !!! Sa nu il preocupe pe el ortodoxia versus latinitate.

Invitatia nu e presupusa ci chiar a fost facuta. Refuzul s-a datorat unor nemultumiri editoriale.



ginditi-va la monica lovinescu si virgil ierunca (si pe toti cei care au fost dinamizati de ei)
Adica pusi in miscare, sau ai vrut cumva sa zici dinamitati ?

elita ar fi trebuit sa ne faca pe toti sa ne asemanam si nu a facut asta pentru ca ...
Iar esti in eroare. Comunistii au vrut sa ne asemanam pana la aplatizare.

http://www.radio3net.ro/eliade/index.php?cx=inregistrari

interviu cu eliade.luat de monica lovinescu.

---------------------------------------------------------------------
libertatea este dincolo de zidurile pe care noi insine ni le ridicam

Din mica noastra oferta de voci (de fapt de vedete), aleg si eu cateva care m-au impresionat:
Categoria "Voci de opera" - de departe Nicolea Herlea sta inca sigur. Desi are 80 de ani impliniti anul asta, desi e bolnav grav, desi a lasat in urma numerosi cantareti, vocea lui pare neegalabila. La dive, gustul meu se duce spre Ruxandra Donose, Angela Gheorghiu, si Magda Ianculescu
"Muzica Usoara" - Aura Urziceanu, tragem linie, lasam 3 km, apoi trecem cu litere mai mici pe hartie alte nume : Aurelian Andreescu, Monica Anghel si, stiu eu?....altii.
"Voci ale actorilor" - Uluitoare, vibranta si timbrata natural e vocea unui tip (nu i-am retinut numele) care a jucat in serialul romanesc corespondent americanului "ER". Apoi e Stefan Sileanu, nu mare actor insa o voce naucitoare, de o calitate metalica rara. Vine apoi Timotei Ursu, vocea de crainic etalon (cred ca era de fapt regizor de meserie). Imi mai place vocea lui Mircea Albulescu, a regretatului Pittis, a lui Iures si a lui Rebengiuc.
La femei, cred ca Adela Marculescu e vocea de aur.
Interesante, nu frumoase, sunt vocile lui Gheorghe Dinica si HR Patapievici.
Daca vreti sa auziti o voce incredibila de preot, duceti-va la biserica "Sf Gheorghe Vechi" (in spatele magazinului Cocor) la o liturghie. Veti auzi un bas profund, cu un talent si cu o pasiune de canta cu totul rare.
Antipatice: Basescu, Becali, Marko Bela, iar la doamne, desi o iubesc, Monica Lovinescu are o voce oribila.

nu vreau sa devin soim, nu vreau sa zbooooorrr, implora Radu infricosat cu lacrimi in ochi.:) Avea lacune grave in 'cultura politica' din cauza absentelor de la gradi..

tata, cu peticele lui vulcanizate la nadragi, facea toate cozile cu religiozitate, la fel cum se ocupa de terenul CAP-ului si de bicicleta. Umbla o vorba-n cafenea, trei facultati...'qui prodest', in acei ani era acompaniat de 'qui tacet consentire videtur'. Atitea expresii nelalocul lor aruncate celor care taceau am auzit dupa 89. Eu am vazut par albit intr-o noapte dupa o vinatoare umana in munti. Si erau romani de ambele parti. Oare cum se poate cineva erija in judecator de suflete in purgatoriu, inafara celui atotputernic? Eram cu totii morti si ingropati cu urechea lipita de scindura sicriului rece. Cu urechea sufletului pilnie ascultam din bezna aceea deasa de mormint, Europa Libera, Cornel Chiriac, Monica Lovinescu,....
Si iarasi tata, impietrit, privindu-si seful cu sapte clase 'stind' cu telefonul la ureche, doar ca dadea bine.:) Telefonul de care depindea intreaga institutie...

mama uneori, cind ii ajungea, repeta cu voce scazuta printre dinti :
- o sa mor inaintea lui si n-o sa mai apuc, si a avut dreptate din pacate.

eu am atitea de amintit, sunt toate acolo, nu se vor uitate. Uite.... sar peste baltoaca de singe din fata usii de la salon, unde s-a oprit in toiul noptii, femeia aia disperata sa intrebe de asistenta. Deschid usa si o vad in patul de linga geam pe doamna putin dusa cu capul, care-si trage ceasul din jumate in jumate de ora. A scapat cu viata, i-au prescris chinina si a reusit pina la urma sa avorteze. Copilul era destul de mare si prins pe canal, cordonul ombilical o luase razna ...
In patul de linga usa se afla o tinara livida, hamoragica, cu pachetele de vata pe noptiera. Miine vin s-o duca la Cluj, i s-a innegrit un sin deja. Trebuia sa fie de mult chiuretata dar pentru ca avortase acasa si medicului ii lipsea avortonul sa-l ataseze ca evidenta, nu avea voie sa se atinga de ea.
In patul din mijloc, o copila de vreo saisprezece ani. Vioaie pentru halul in care se afla. Se plimba prin salon tiriind dupa ea doua sonde rozalii lungi, se vaita incetisor tinindu-se de burta. Avea copilasul mare de sase, sapte luni, dar n-a mai miscat in ultimul timp, asa ca i-au pus sondele sa-l avorteze singura. Chiar a facut-o in noaptea aia, stind pe vine intre cele doua paturi, stringind cu miinile livide barele metalice. Mai intii capul care s-a desprins de trup, trupul, placenta. Asistenta nu s-a deranjat nici inainte, nici dupa. Dis-de-dimineata femeia de servici a strins 'evidenta' intr-o punga si-a spalat lichidul verzui-maroniu al carui miros de moarte ne-a acompaniat de-a lungul a ceea ce mai ramasese din noapte.

Parca fac reportaj din iad, la naiba, mai bine ma opresc.