explica expresia a intrat intr-o perioada de declin

in general oamenii considera ca violenta si expresia ei sunt manifestari ale unei dereglari. 'ce-ai ba de dai cu pumnu, esti cu capu? du-te la Xloc si fa-te bine, calmeaza-te'. in contextul in care majoritatea lumii crede ca manifestarea agresiva este o boala, presupun ca isi doresc sa-i 'vindece' pe oameni de agresivitatea lor innascuta.

mirarea mea este nu numai la perceptia eronata asupra ideii de violenta, dar si asupra incapatanarii de a crede ca raspunzand violentei cu violenta, ai sanse s-o starpesti. in plus, 'a te baga la racoare' mi se pare cel mai lipsit de umanitate si cel mai barbaric mod de a 'solutiona' o problema de genul asteia.

in mod evident, tu ai inteles cu totul altceva din mesajul meu, de-aia ti-l mai explic aici, detaliat.

(continuare la #613241 deoarece raspunsul meu a depasit nr. de caractere admis de cafeneaua.com pt. un text):

citeva chestii referitoare la “moartea intiia”:

1. Mi s-a intimplat de mai multe ca in cursul unor operatii/investigatii medicale sa am nevoie de anestezie totala: de 3 ore, de 5 ore si de 7 ore. In perceptia mea (de subiect anesteziat) starea de anestezie a durat insa, nu 3, 5 si respectiv 7 ore, ci ZERO secunde, deoarece din momentul in care am inhalat prima gura de oxigen din masca, pina in momentul in care m-am trezit, am fost total inconstient ca exist.

Desi n-am fost mort fizic niciodata, cam asa imi imaginez eu "moartea intiia" din punct de vedere al felului in care (n-)o percepem dupa ce am murit.

2. Cind un om moare (de “moartea intiia”),

fie ca este inmormintat, cremat, mincat de fiare/pesti, dizolvat in acid sulfuric, radiat, etc,

trupul lui material se transforma in alte forme de materie care fac imposibil ca el sa mai fie constient de existenta sa – afara de faptul ca ar avea si un suflet care izolat de trupul sau sa stie ce se intimpla cu el. Dar se pare ca Biblia nu suporta teoria sufletului izolat de trup si constient pe perioada mortii temporare a trupului:

“5. Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic, şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă pînă şi pomenirea li se uită.

6. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor, de mult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face supt soare.

10. Tot ce găseşte mîna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!"

ECCLESIAST 9


Daca omul are un suflet care izolat de trup dupa moarte priveste din ceruri cum se desfasoara pe pamint viata celor dragi pe care i-a lasat in urma si se bucura sau se intristeaza odata cu acestia, ce rost ar mai avea afirmatiile din Biblie citate mai sus?...

3. Unii m-ar intreba cum imi explic experienta unora care aflati pe masa de operatie (sau pe durata mortii lor clinice), isi vedeau de undeva din spatiu trupul intins pe masa si pe medici si asistente facindu-si jobul in jurul lui.

Nu am o explicatie pt. asemenea fenomene, dar nici subiectii nu pot garanta ca experienta lor a avut loc in timpul mortii clinice si nu in vreun moment din perioada de revenire de la moartea clinica. (Daca cel mai lung vis al unui om normal/sanatos "incape" in 8 secunde - vis care ar trebui sa ia ore pt. ca cele povestite sa se fi putut intimpla - atunci si viziunile autoscopice s-ar putea incadra poate cam tot pe-acolo).

Nu stiu, e speculatia mea. (...Ca in cazul meu personal cu anestezia totala chiar ca nu stiu pe unde-mi hoinarea sufletul de eram inconstient!...)...

gasesc in textul asta un autor care desi stapaneste perfect limba romana nu-si da seama de marea eroare care se-ntampla in povestirea-i.
naratorul ne povesteste o-ntamplare din copilaria sa. din pacate, adult, imprumuta intr-un mod nepermis sentimentele si starile copilului de odinioara, inducandu-mi imaginea unuia care, la batranete face-o drama din nimic.
instanta narativa, prin urmare, nu se poate desprinde de sentimentele copilului si si le insuseste nu ca amintire, ci ca mod de-a fi.
nu am in fata ochilor un copil care povesteste si nici un adult care povesteste - am un hibrid ciudat si neverosimil.
si-asta se intampla (si) din pricina tentatiei catre digresiunile filosofice ale celui care scrie, pe care un copil nu le-ar putea invoca in nicio amintire.

dincolo de impresia generala, mai sunt cateva ciudatenii, precum afirmatia ca pielea e mai sensibila in zona cicatricilor - in locul ala multi nervi, sectionati, fac pielea mai putin sensibila la receptori.

de asemenea, am si un "nu mi-am cautat fata pe jos", reformulare a vulgarului "mi-a cazut fata", care-n opinia mea pastreaza grosolania expresiei initiale.
din aceeasi categorie amintesc si "zeama de foarfeca", "dramele... ne zburles parul proaspat pieptanat".
astea-s expresii care apartin unui registru ironic si superficial, total nepotrivit aici.

de-a dreptul neplacute mi s-au parut explicatiile, sublinierile aceluias lucru, inteles deja din prima fraza.
un exemplu:
Imparteam tot. Ce aveam eu era si al ei, prin deductie logica si obisnuinta, ce avea ea era si al meu. De la jucarii, haine, sosete, gustari , pana la periute de dinti, secrete, casete vhs si bataie.
chestiile astea ar trebui insotite de o anume inocenta, ar trebui sa-mi trezeasca zambete de simpatie, amintiri personale. si nu reusesc. din pacate.

am mai gasit un cuvant despre care nu stiu ce inseamna, "motrosit", care-mi pare o combinatie intre "matrasit" si " bâiguit".

destul de nepotrivit mi se pare si "umed", atribuit "inversunarii".

mai am de semnalat o eroare logica: un copil de 6 ani e cam greu "specialist in accidente de bucatarie". expresia asta imi sugereaza mai degraba ca aura era un copil nesupreavegheat.

e prea multa filosofie a omului adult, prea multa si insuficient sustinuta de personajele povestirii.
vreau nu vreau, personajul central ramane adultul cu problemele lui iar amintirea din copilarie un palid pretext de-a vorbi despre sine, de-a arata cat de profund am ajuns, intre timp.
motiv pentru care consider textul complet ratat.

later edit: ceva e bun in textul asta, totusi. exista o frumoasa curgere a ideilor, o inlanuire a lor si-o melodiciate a povestirii greu de transmis in scris. asta-l recomanda pe autor ca pe unul care, cu putina atentie, poate scrie percutant si cu miez.

am dat azi peste ea si mi s-a parut super funny si ma gandeam ca uite dom'le, o recenzie poate fi plina de umor! e de horia garbea, de aici:
http://horiagarbea.blogspot.com/2010/12/carti-noi-cristina-nemerovschi-sange.html

Cărți noi! Cristina Nemerovschi - Sânge satanic, Herg Benet Publishers

Țin să precizez că în general simpatizez fronda juvenilă și că, prin 1986, cînd mă uitam eu la clipuri ale formațiilor de Trash Metal, în special Black Metal și Death Metal, gen Slayer, Megadeth, Anthrax, Cristina Nemerovschi, autoarea romanului „Sânge satanic”, se juca (sper) doar cu păpușile. Deci ideea, expusă extins în carte, că moșii/babele din generațiile „vechi” sînt exclusiv niște fleșcăiți și niște labagii retardați (respectiv „nefutute”) nu se susține complet. De asemeni ipoteza că o adolescentă „nu are niciun motiv real pentru care să-și păstreze căcatul ăla de himen întreg” nu rezistă nici ea din motive culturale și psihologice pe care, dacă autoarea nu le-a înțeles, e cam tîrziu să i le explic.
Personajul central, care este și narator, din „Sînge satanic” e un tînăr absolvent de filosofie care are o iubită de liceu, ceea ce nu îl împiedică „să fut o puștoaică de 14 ani care este și sora iubitei mele” ceea ce îi dă senzația unei ”călătorii înapoi timp și aș fute-o pe R. La 14 ani”. Tipul (lipsit de nume) se droghează într-o veselie, e vag alcoolic și bisexual. E un macho desăvîrșit, care nu se încurcă în obstacole: „Îmi e lene să-i scot ciorapii (fetei de 14 ani n.m.) așa că îi sfîșii în dreptul pizdei” și „probabil aș putea să o fut cîteva ore bune”. Probabil, dar nu e sigur.
Romanul nu are acțiune, nici gradație, e un șir nesfîrșit de beții și futaiuri în care personajul seduce tot, rade tot, fără deosebire de sex, rasă și religie, semănînd prin cumulul de calități și virilități cu Old Shatterhand care biruia singur o hoardă de indieni. Simpla lui apariție pune în cur toată populația, de la prima vedere. În aceleși timp, personajul e un subtil care știe Shakespeare pe dinafară în engleză, a citit kafka, dostoievski și cărtărescu (toți cu literă mică, doar nu au dreptul la majusculă în p... mea) și îi judecă. Se ipostaziază în stavroghin (tot cu minusculă, ce...) cînd folosește obiectul de a cărui numire, în forma de patru litere, face abuz etc. etc. Toată chestia e teribil de lungă și neverosimilă, vreo 350 de pagini, iar faptul că nu se produce niciun eveniment notabil, nu există niciun suspans și nicio ieșire din mediul juvenil/adolescentin plictisește mortal. Frecvența cu care personajul își numește și își bagă organul viril saturează și ea după numai cîteva pagini. Recomand autoarei să recitească „1001 de nopți” ca să vadă în cîte feluri poate fi numit expresiv mădularul a cărui evocare obstinată lasă loc unor interpretări psihanalitice defavorabile ei.
În afara ocupațiilor lui erotice, personajul și gașca lui (toți numiți doar printr-o inițială, ceea ce mi se pare un infantilism piramidal) se ocupă cu luarea peste picior și oripilarea tîmpiților, conformiștilor, agramaților, dobitocilor care, ei da, există în societatea noastră. Toți cei care sînt mai prejos cultural sau sexual („nefutute”) decît eroii sînt batjocoriți de aceștia și implicit de scriitoare cu o totală neînțelegere a resorturilor psihosociale și care arată, din partea autoarei, carențe de adaptare și pulsiuni vindicative. Sora iubitei eroului, mergînd cu trenul, surprinde niște priviri ale unor matroane care îi privesc dezaprobator vestimentația și le aruncă: „Da, sînt minoră, sînt curvă și mă duc la mare la produs!”. Evident că toate aceste manifestări sfidătoare sînt fără credibilitate și nu fac o ceapă degerată, fiind probabil proiecția autoarei despre ce ar fi spus ea dacă ar fi avut curaj.
O scenă, tot neverosimilă, este totuși hazlie: personajul principal are un amic licean (citește: pokemon) și merge cu el la liceu, la ore, înainte de a-l duce la o beție. Acolo, după peripeții diferite la materii diverse, la ora de engleză, venind vorba de „Romeo și Julieta”, sedus de sînii uriași ai profei, cade în genunchi și îi recită cu simțire (in English) monologul lui Romeo dar, la final, nu se poate abține și o mamelește, răvășind ora și conștința didactică a bietei făpturi. Evident că, după, aia toate gagicile din clasă sar pe el, îi cer numărul de telefon sau măcar ID-ul de mess. Uau!
Continua slăvire a super-eroului cult, problematic și irezistibil este aspectul cel mai enervant - dintre cele multe iritante - al cărții. De exemplu acela că o autoare scrie la persoana întîi din punctul de vedere al unui mascul feroce. Tot psihanaliza ne dumirește?

dand clic pe userii in cauza tocmai se poate citi ca din cauza limbajului au aparut sanctiunile.
Daca tot au aparut noutati atatea atunci nu crezi ca ar fi util ca la informatia ca un user e banat temporat sa adaugi ori numarul de zile ori sa scrii explicit perioada interdictiei.

Daca nu-i prea mult---as Prefera ca "Sunt prin preajma" sa fie pus deasupra "Urmareste-ne pe Twitter" si ca sa nu mai vorbim adesea singuri sa se scurteze timpul ce indica prezenta, logarea din momentul deconectarii si al disparitiei de pe lista.

Probabil ca daca ai luat decizia de a sanctiona nu numai limbajul ci si scopul neadecvat cerintelor Cafenele ar trebui ca sa afisezi periodic macar legile ce guverneaza acest loc ori sa confectionezi un link catre lista lor.

trebuia sa te bagi in politica... pentru ca n-ai raspuns, de fapt, la intrebare... ci mi-ai arata de ce e de preferat o "comanda unica", dar subiectiva... altor variante.

Problema e ca o subiectivitate unica... neatinsa de competente in toate domeniile... de exemplu lingvistice, sa zic... poate isca si nedreptati clare. Ce ar putea fi evitate...daca "seful" acela... ar ramane in sfera... jignirilor clare si unanim acceptate, sa spunem... si nu ar intra...cu tot cu subiectivismul lui...in nunate de interpretare a unor expresii. Alta ar fi situatia cand o expresie "dubioasa" ti-ar fi semnalata in mod explicit si repetat de mai multi useri ca nefiind conforma cu civilitatea cafenelei. Abia atunci ai putea sa-ti manifesti autoritatea, ca un for decizional suprem, in functie de cum ai considera acea "plangere". Dar daca o faci... pe lucruri absolut discutabile... din prima.. ma tem ca risti sa pari mai degraba injust, decat impartial.

pai daca nu stii, de ce emiti opinii cu aer cert, ca si cand chiar ai sti? Da... dupa cum ai fi putut sa obseervi cu ochiu liber din tot ce s-a iscat in ultima perioada...uite ca mai e necesar si asa ceva. Si nu ti se pare cam vag...termenul de "expresii"? Dar am senzatia ca tu tii mortis sa isti polemici secundare.. dar de revenire a sanjelui in obraji.

Nu ma agat decat de calatoria in timp care, daca experimentul a fost masurat si dovedit a fi corect, nu admite ci EXCLUDE posibilitatea calatoriei in timp. Sa ma explic.
Neutrino ala, daca prin depasirea vitezei luminii s-ar fi deplasat in trecut, nu ar fi ajuns niciodata la capatul celalalt, deci ar fi masurat aia o laie. Pentru timpul din sistemul nostru de referinta, acesta ar fi disparut, pur si simplu. Pentru timpul din sistemul sau de referinta, ar fi intrat intr-o bucla temporala din care n-ar mai fi iesit suhan (niciodata). Cu alte cuvinte, a pornit, a atins viteza luminii, timpul lui era 0. Cand a depasit-o, s-a intors in trecut, adica inapoi la pornire, de unde a luat-o de la capat. Capisci? So, daca aia au dat de el la capatul celalalt, ioc calatorie in timp.

Pentru visatori, totusi o alinare. Noi calatorim in timp...tot timpul. Incet, dar sigur. Atata ca mergem cu el la pas.;)

A DOUA POVESTE. A doua poveste este despre dragoste şi pierderi. Am aflat de tânăr ce îmi place să fac. Am fondat Apple, în garajul casei părinţilor mei, pe când aveam doar 20 de ani. Am lucrat din greu şi, în doar zece ani, Apple a ajuns să valoreze 2 miliarde de dolari şi să aibă 4.000 de angajaţi. Aveam 30 de ani şi tocmai lansasem calculatorul Macintosh, cu un an în urmă. Apoi, am fost dat afară.

Cum să fii dat afară de la o companie pe care tu ai fondat-o? Păi, pe măsură ce compania creştea, am angajat pe cineva despre care credeam că este talentat să conducă Apple, alături de mine. Timp de un an, totul a mers bine, dar apoi viziunile noastre despre viitor au început să difere, iar comitetul director i-a luat lui partea. Astfel, am fost dat afară. Tot ceea ce clădisem în întreaga viaţă a dispărut, era devastator.

Pentru câteva luni, nu am ştiut ce să fac. Simţeam că am dezamăgit generaţia de antreprenori dinaintea mea, că am pierdut bastonul de mareşal care-mi fusese dat. M-am întâlnit cu David Packard (n.r. co-fondator Hewlett-Packard) şi cu Bob Noyce (n.r. co-fondator Intel) şi mi-am cerut scuze că eşuasem atât de grav. Eram un eşec public şi chiar mă gândeam să plec din Silicon Valley (n.r. unde au sediul marile corporaţii tehnologice ale lumii). Dar, încet-încet, am început să realizez ceva: încă îmi plăcea ce făceam. Lucrurile la Apple nu se schimbaseră deloc, eram respins, dar încă eram îndrăgostit de tehnologie. Aşa că am luat-o de la capăt.

Nu mi-am dat seama pe moment, dar faptul că am fost dat afară de la Apple a fost unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou începător, mai nesigur pe mine. Astfel, am intrat într-una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.

În următorii cinci ani, am fondat două companii, NeXT şi Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie extraordinară, care avea să devină soţia mea. Pixar a creat primul film animat din lume, Toy Story, şi acum este cel mai de succes studio pentru filme de animaţie din lume. În mod incredibil, Apple a cumpărat NeXT, aşa că eu m-am întors , iar tehnologia inventată la NeXT este sufletul renaşterii Apple.

Sunt aproape sigur că niciunul dintre aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost dat afară de la Apple. A fost ca un medicament cu gust groaznic, dar de care pacientul avea nevoie. Uneori, viaţa te loveşte în cap cu o cărămidă. Nu-ţi pierde speranţa. Sunt convins că singurul lucru care m-a făcut să continui a fost că iubeam ceea ce făceam. Trebuie să aflaţi ce iubiţi şi ce vă place. Asta este valabil atât pentru viaţa profesională, cât şi pentru cea personală. Munca vă va ocupa o mare parte din viaţă şi singurul mod în care puteţi fi complet satisfăcuţi este să faceţi ceea ce consideraţi voi o meserie grozavă. Dacă n-aţi găsit-o încă, mai căutaţi, nu vă resemnaţi. La fel cum se întâmplă şi cu celelalte probleme de pe suflet, veţi şti când aţi găsit-o. Şi, la fel ca o relaţie, devine din ce în ce mai bună pe măsură ce trec anii. Aşa că trebuie să căutaţi ce vă place până găsiţi acest lucru. Nu vă resemnaţi!

Are pe el acest halat albastru, prins cu un ac de siguranţă lângă guler şi petrecut cu un cordon legat peste mijloc. Se vede de la o poştă că halatul îi este cu două numere mai mic. Grăsuţul vine spre mine arborând un zâmbet larg ce îi scoate la iveală lipsa unuia dintre molari.
-Dumneavoastră sunteţi noua doamnă doctor, nu-i aşa?
-Da, cred că eu sunt...dar mă întrerupe când, cu o mină stângace îmi prinde mâna în mana lui mică şi mi-o sărută într-un gest ce s-a vrut foarte curtenitor şi civilizat.
-Bine aţi venit. Vă aşteptam!
Dau din cap zâmbind în loc de răspuns în timp ce-mi şterg mâna de turul pantalonilor. Drăguţul de sofer mă vede şi zâmbeşte pe sub mustaţă. Ii răspund cu o strâmbătură.
-Vă rog să veniţi după mine, îmi spune grăsuţul de portar. Doamna director vă aşteaptă. Mi-a lăsat vorbă ca îndată ce sosiţi să vă conduc la dânsa. Abia aşteaptă să vă cunoască. De-ţi şti ce nerăbdătoare e să vă vadă.
Mda, şi eu sunt la fel de nerăbdătoare, gândesc.
Am trecut pe sub poartă şi mă trezesc într-o curte imensă, circulară. Observ că şi aici, la ferestrele primelor două etaje sunt gratii albe. La demi-sol sunt nişte geamuri, tot cu gratii... Văd că şi o parte din curte e în construcţie, dar existau de asemenea bănci curate şi spaţii verzi bine întreţinute, cu mici rondouri cu flori, şi curate alei pietruite.
Grăsuţul de portar merge înaintea mea, jumătate întors spre mine cu mâna stângă întinsă spre mine, iar cu cealaltă întinsă spre direcţia în care înaintam. Era numai un zâmbet. Dacă n-aş fi ştiut ce urma şi dacă aş fi fost doar în vizită, cred c-aş fi râs cu poftă, dar aşa, am rămas serioasă şi mă străduiam să par plină de mine.
Îl urmez pe grăsuţ pe un culoar slab luminat. Mă uit în urmă să văd dacă drăguţul de şofer ne urmează, dar văd că nu. Mă lăsase singur cu grăsuţul de portar pe care îl urmez constinciosă printr-un labirint de coridoare reci, umede şi dubioase ale căror pereţi cuprinşi de igrasie miroseau greu. Partea de jos a coridorului era zugrăvită în alb, dar cred că cu mult timp în urmă. După ce am dat, cred, al zecelea colţ, m-am trezit în faţa unei scări. Aşa scară n-am mai văzut decât în filme. Era de piatră şi lată încât ar putea urca câte cinci persoane odată, unii lângă alţii. Treptele, nu prea înalte urcau în spirală. Aici pereţii erau vopsiţi în alb până sus la tavan şi probabil daţi cu var, căci mirosea aşa, specific. De balustradă era prinsă o plasă metalică, cu ochiuri mici ce nu lăsa să cadă nimic, nici măcar accidental. Mi-am dat seama de ce.
Am luat-o pe scări în sus tot urmândul pe specialul meu ghid. În ciuda faptului că era aşa durduliu, portărelul ăsta era tare sprinten şi urca uşor. Trebuie să recunosc că l-am urmat destul de greu, condiţia mea fizică nu era un punct forte. Iată-ne la primul etaj. Grăsuţul mi-a deschis uşa şi s-a dat elegant la o parte lăsându-mă să trec prima.
Un fapt curios. După ce am intrat, grăsuţul de portar a scos o legătură de chei şi a încuiat uşa în urma noastră.
Binenţeles, dădusem tot peste un hol, doar că acesta era mult mai curat şi bine luminat. Văd că becurile cu neon din tavan sunt protejate cu un grilaj subţire de fier, iar pe jos e gresie, sau aşa ceva, oricum totul strălucea de curăţenie.
Pereţii erau ornamentaţi cu nişte tablouri ieftine, de fapt nişte simple poze puse în ramă şi toate exprimau cam acelaşi lucru, natura. Încăperi erau de-o parte şi de alta. Uşi albe având câte un număr înscris pe ele, plus o etichetă mică metalică care explica natura fiecarei încăperi...magazie..toaleta... Ciudat, nu mai este nimeni pe acest hol.
Grăsuţul de portar se opreşte în faţa unei uşi capitonate şi mă aşteaptă să ajung lângă el. Citesc pe etichetă: - DIRECŢIUNE.

Geta,prefer sa fiu sinceră indiferent de reactia pe care o vei avea.
Se spune ca este benefic pentru fiecare sa-si faca un remember al vieţii sau macar al unor perioade din viaţă.
Dar, îmi pare exgerat ca orice amintire sau gînd sa fie pus la cutia cu litere.
Aşa cum la fel de exagerat îmi pare
insistenţa ta în a crede că poţi scrie versuri sau proza. Nu zic să renunţi pentru ca nu sunt în masură să fac asta .Dar îti sugerez sa le spui doar amintiri şi sa le pui la "salon".
Apo daca timpul îti va demonstra ca sunt reuşite...vei hotarî împreună cu cei din jurul tau ce-ţi sunt colaboratori ce vei face.
E timpul sa te maturizezi geta şi sa înţelegi că a susţine cu dezinvoltură ca esti doar un copil mare, punînd însă o groza de oameni(bine intenţionaţi) în posturi neplacute,a cam trecut.
De mult am vrut sa-ti spun aceste lucruri dar acuma cred ca este momentul.Probabil vei plinge si te vei întreba de ce nu am facut-o pe mp.Simplu ,doar pentru ca nu vreau sa ma complic intr-un şir lung de scuze,declaraţii si explicaţii.MP-ul il consider doar pentru stricta comunicare, nu pentru socializare sau vinatoare.
Nu sunt răutăcioasă deloc, cred doar ca spunindu-ţi sincer ce gîndesc îţi pot fi de folos.

-Da. Oricum, ţinând cont că vom lucra împreună, e mai bine aşa, cel puţin în timpul când suntem în afara programului cu pacienţii.
-Coborâm acum?
-Da. De acum începe „aventura”, zice ea cu o mină ironic veselă.
Am coborât un etaj şi am ajuns în faţa unei uşi pe care nu scria nimic. Magda a descuiat-o şi am intrat. Aici era altfel. Chiar în stânga se găseşte o cameră mică, cu gratii la geam. Pe uşa deschisă citesc : Camera de Gardă. Înăuntru zăresc siluetele a doi băieţi pe care Magda îi salută veselă.
-Salut băieţi! Ce mai învârtiţi voi?
Unul dintre ei tocmai vroise să zică ceva, dar mă vede şi se opreşte. Acum se uitau amândoi la mine.
-Să vă fac cunoştinţă cu noua domnişoară doctor psihiatru,continuă ea
Cei doi vin în calea mea şi-mi dau mâna respectuoşi. Observ că sunt tineri şi bine făcuţi. În acest timp, Magda îmi atrage atenţi arătându-mi ceva prins pe perete.
-Uite, asta-i schema... Ăsta-i sectorul B, iar noi suntem chiar aici, pune ea degetul pe un punct de pe desen. În dreapta este zona B1, iar în stânga, zona B2. În B1 sunt pacienţii cu probleme ceva mai grave, cei cu tentative de suicid, dar totuşi nu cazuri ieşite din comun. Ceva mai multe probleme avem cu cei din B2. Aici problemele sunt de alta natură. Vei vedea la timpul respectiv.
-Trebuie să reuşim să facem ceva pentru ei.
-Suntem obligaţi..., apoi Magda se întoarce spre cei doi băieţi reluîndu-şi faţa zâmbitoare. Voi cum o mai duceţi? Ceva probleme?
-Nuu.. Nici vorbă. Au fost cuminţi. De ne făceau probleme, îi îmbrăcam mai gros, râde unul dintre cei doi.
Am ridicat din sprâncene la auzul acetei remarci cu toate că bănuiam exact la ce se referă.
-Aici, mi se adreseaza Magda întorcându-se spre mine, în B1, situaţiile sunt oarecum diferite,Uneori problemele sunt reale, altădată sperietura e mai mare. Normal că preferăm ce-a de-a doua variantă. Apropo, să-ţi spun, numerotarea saloanelor este reglementată. De exemplu în sectorul B1, fiecare salon începe de la zece, unsprăzece, doisprezece, iar în B2 începe de la douăzeci, douăzeci şi unu..şi aşa mai departe. Este foarte simplu aşa. Dacă să zicem că este o problemă undeva, se anunţă doar : „probleme în B doiprezece, sau B douăzeci şi cinci” şi aşa ştim imediat unde trebuie să mergem.
-Aha... interesant.
-La fel este şi în celelalte sectore...de fapt ai să vezi. Vom ajunge şi în sectorul C unde situaţia este puţin mai...delicată, ca să zic aşa. Acolo nu putem circula decât însoţite de către cei de la paza de acolo.
-Doamne, dar chiar aşa rău e acolo?
-Am să-ţi explic când vom ajunge acolo, zice Magda făcându-se preocupată să-şi steargă o invizibilă pată de pe halat.
-Se pare că mai sunt surprize care mă aşteaptă, nu? zic încercând să-i văd ochii.
Dar ea, se pare că cunoaşte siretlicurile căci se întoarce şi se face că priveşte pe geam.
-Sunt destule, Angela dragă, crede-mă. Poate chiar prea multe, iar uneori ne vine să lăsăm naibii totul şi să ne cărăm cât vedem cu ochii, dar n-o facem, şti de ce? Se întoarce ea acum şi mă priveşte în ochi. Pentru că avem o datorie de onoare faţă de aceşti oameni. Acetsi oameni care pentru societate nu mai înseamnă mare lucru, dar pentru noi sunt aproape totul.

Pfai, cate metode de control n-am bagat... Ca urmare am intrat de ieri in stand-by. Intai pentru ca vorbind cu voi am luat o pozitie cat de cat realista, apoi Octavian nu mi-a raspuns la ce l-am intrebat ieri. Pe langa fantezii de-ale mele, la care putea sa ma imbete de cap cu sau fara voia lui, ca poate omul totusi e de buna-credinta, i-am trimis linkul unui film, a, ia sa-l pun aici, ce atatea explicatii!...

http://www.youtube.com/watch?v=Zjlxw4U7oxY&feature=player_embedded

Daca aveti rabdare, eventual il luati ca divertisment... Cineva crede in asa ceva si imi trimite filme din astea. Eu insa nu ma joc cu jumatati de masura. Am avut ocazia sa ma joc de-a copilul indigo si voi trage niste concluzii. Deocamdata e prea mult pentru o singura persoana si in plus ma sacaie niste dureri care au originea in vertebra a 4-a lombara si asta influenteaza si concentrarea...

L-am intrebat pe Octavian ce e adevarat in filmul asta.
Am luat legatura cu aproape toti cunoscutii care au inclinatii spre spiritualitate... din asta, dar feed-back-ul a fost dezamagitor. Adica n-am gasit decat un singur copil indigo pe care nu stiu ce sa-l mai intreb. As putea sa-l intreb acum daca el crede in asa ceva, dar deja intrebarea e retorica. N-am gasit nici pe altii ca sa simta ce am simtit eu... Deci ce am simtit eu nu a fost decat ceva personal (adica vibratiile, mai degraba efectul lor). Iar cu medicii de aici, nicio sansa... Nu as fi prima care zice ca e ceva in neregula, iar analizele te arata sanatoasa!
Am vrut sa trimit fotografiile altora, dar inca nu am primit ce am cerut.

Sa traiasca pur si simplu, adica sa se bucure de ce au. Pentru ca au. In schimb sunt intr-un continuu stres de parca n-au ce pune maine pe masa. Nu le-ar strica un pic de spiritualitate, sa constientizeze ca banul nu e totul.

Cica in decembrie 2012 facem saltul in alt nivel de constiinta. Sau cum i-o fi zicand. N-ar fi rau... dar pare tot o himera. Sfaturile inteleptilor cu "sa traiesti in Acum" au ele un sambure de adevar, nu sunt prostii. Elibereaza mintea de stres si vezi esentialul.

amu... fix pe confa asta... poti sa explici si expresia aia... de mai sus... orisicat...:)))

Se duce un agent de poli­ţie la librărie şi cere vânzătoarei :
– Daţi-mi un caiet cu cerculeţe!
– Domnule nu există caiete cu cerculeţe, nu se fabrică aşa ceva, dacă doriţi avem cu pătrăţele, de matematică sau dictando, cu liniuţe.
–Nu, eu vreau cu cerculeţe...
Apare un inspector, şef al poli­ţistului, şi vânzătoarea îi explică păţania. Ofiţerul îl trimite pe sub­al­tern la plimbare :
– Pleacă, dom’le, nu vezi că eşti tâmpit, cum naiba caiete cu cercu­leţe, nu există aşa ceva... După care acesta îi cere vânzătoarei :
– Doamnă, vreau şi eu nişte cer­neală pentru clasa a IV-a şi glo­bul României...
– Cum naiba, domnule cernea­lă pentru clasa a IV-a şi ce glob al României visezi?
Noroc cu chestorul care apare şi, aflând tărăşenia, îi spune subal­ternului :
– Pleacă măi de aici că faci Po­liţia de râs, nu vezi ca eşti tâmpit, cum naiba cerneală pentru clasa a IV-a şi globul României, când Româ­nia a intrat în U.E....
Pleacă ofiţerul admonestat, iar fostul general zice :
– Vă rog să-mi daţi nişte plicuri rotunde că am de trimis nişte cir­cu­lare către toate secţiile unde se află asemenea imbecili...

Scandalul nu e in sanul Bisericii (ca institutie administrativa). Mai degraba in randul "mirenilor". La tv nu am vazut pe nimeni din randul "clerului" care sa o condamne plin de manie proletara pe amarata aia. In schimb am vazut "psihologi", "analisti", "specialisti" etc.

Acum vorbind sincer, din punct de vedere religios exista trei stari constitutive in care omul se poate manifesta. 1. Starea clericala. 2. starea laica (mirenii) si 3. starea monahala. Ca Biserica sa existe sunt necesare numai primele doua. Cu alte cuvinte calugaria este optionala si Biserica poate exista si fara ea.

Cu toate astea, cand o persoana se decide ca vrea sa intre in monahism, ea trebuie sa isi ia anumite angajamente.

Probabil ca toti stiu ca exista trei voturi monahale: 1. saracia benevola (calugarul jura ca nu va incerca niciodata sa adune bunuri materiale). 2. ascultarea benevola. (dupa ce a intrat in monahism renunta la voia individuala si se supune randuielilor monahale si "poruncilor" date de superior. si 3. castitatea (calugarul jura ca renunta la activitatea sexuala).

Pentru omul obisnuit aceste juraminte sau voturi monahale nu sunt obligatorii. Cel care devine insa calugar si le asuma.

Nu mai stiu cum stau lucrurile acum in manastiri. Teoretic, daca doreai sa te calugaresti, exista o "perioada de proba". "Fratele de manastire" sau "sora" sunt persoanele care traiesc in manastire dupa randuiala monahala fara sa depuna insa juramintele. Rolul acestei perioade de proba (care de la caz la caz se putea intinde pe cativa ani) este sa iti dai seama daca poti sa traiesti sau nu dupa regulile monahale. Un frate sau o sora de manastire pot renunta oricand la viata monahala si se pot intoarce in "lume".

Dupa ce ai depus insa juramantul situatia se schimba. Incalcarea oricarui vot se sanctioneaza in functie de gravitate. Pedeapsa cea mai dura ar fi excluderea.

Se face de multe ori o confuzie. Calugarul este pus in acelasi tipar cu preotul. Cred ca la originea confuziei stau straiele. Un calugar nu trebuie neaparat sa aiba cunostinte teologice. El poate sa fie tractorist, cioban, inginer, mecanic etc. In marea majoritate a cazurilor, cunostintele sale teologice sunt nule. E un lucru care trebuie articulat. Nu vorbesc aici de "ierodiaconi" , de calugarul-preot ci de calugarul obisnuit. Din acest motiv sunt multe idei cel putin amuzante a caror obarsie se gaseste in mediul monahal (frica de "codul de bare sau de "carduri" de exemplu).

Probabil ca maica stareta nu este un caz singular. Dumneaei o fi fost mai imprudenta. Din punctul meu de vedere, singura ei vina este aceea a omului care isi incalca juramantul. Normal ca o sa paraseasca manastirea. Nu pentru ca o da cineva afara ci pentru ca s-a dat singura afara din moment ce a incalcat unul din voturi.

Daca tatal copiilor are macar o celula de om intreg, o ia de nevasta si isi cresc copiii. Mai ales ca ea e foarte vulnerabila acum. Cand a intrat in monahism a renuntat la toate bunurile materiale (daca le-a avut). Daca tatal copiilor nu o ajuta, o sa-i fie probabil destul de greu.

Cu asta ajung la un repros pe care l-am avut mereu fata de lumea monahala. Multi intra in manastire pentru o viata mai comoda, pentru a scapa de saracie, de foamete... Desi pare destul de dur, nu cred ca ar trebui primiti.

Se sărutară în taxi pe tot parcursul drumului, până ajunseră la Creteil.
Intrară grăbiţi în casă şi Zahra observă că Dorin nu deschisese uşa cu o cheie normală.
- Ai secrete ! Ai zise ea pe limba arabă literară.
Dorin înţelese bine întrebarea şi răspunse repede, pentru că vorbea curent opt limbi străine, printre care şi limba arabă.
- Vrei să ştii ceva ?
De aproape zece ani călătoresc prin Europa, vorbesc curent germană şi engleza de când eram elev, tata şi mama au avut o mare ambiţie cu mine, dar au murit , imediat după revoluţie.
- Vorbesc foarte bine : engleza, germana, franceza, ţigăneşte, ruseşte, arabă, italiană şi ceva spaniolă, o parte din limbile astea le-am învăţat în puşcărie, altele la şcoală, altele pe stradă.
- Ştiu eu că nu-mi trebuie mai multă cultură decât am, mai importanţi sunt banii , pentru ca banii îţi deschid toate uşile şi, ce folos că avem posibilitatea să avem o cultură atât de frumoasă şi importantă, când toate aceste minunăţii, după o perioadă de timp , se vor scurge în pământ.
- N-am iubit niciodată, mai spuse el, întunecat.
- Cum ai putut trăi fără dragoste ? Se miră Zahra.
Şi eşti atât de frumos şi inteligent, te-ai fi putut dărui în voie atâtor iubiri...
- Am pierdut mulţi ani prin puşcărie, abia acum mă simt liber... Zahra se apropie de el şi-l îmbrăţişă.
- Eu am studiat în Maroc la o facultate de Ştiinţe Economice din capitala dar nu mi-a folosit la nimic, am intrat clandestin în Franţa , era să mor de două ori până acum , prima oară murisem sufocată într-un container, m-a descoperit jandarmeria franceză aproape deshidratată, în jurul meu zăceau 25 de cadavre , am scăpat ca prin minune.
Aici m-au arestat de câteva ori pentru prostituţie, era să mor a doua oară din cauza unui peşte care conducea câteva fete pe Champs Elisées, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a zis că dacă mai mă prinde prin zonă îmi taie gâtul.
- Noroc cu barmanul care mă protejează mereu, fac parte din curvele de lux.
- Dar ce-am făcut până acum a fost doar o murdărie... începu să plângă în hohote.
- Aş vrea să mor, îmi este ruşine de mine!
- Simt că lângă tine sunt pură în sufletul meu şi dragostea pe care aş putea să ţi-o ofer.
Se opri din plâns, Dorin ai atinse tălpile cu mâna şi o sărută pe sâni, era aşezată pe canapea, îl simţi, o înfioră gustul şi parfumul lui şi uită de necazurile din trecut.
O penetra adânc şi cu fiecare apăsare, dragonul tatuat pe spatele lui se întindea şi parcă dădea senzaţia că este viu, contopindu-se de fiecare dată cu imaginea ei.
O fierbinţeală delicioasă pleca începând de la genunchi, trecând prin pântece şi o simţi în tâmplele care ai zvâcneau , nările fremătau, peste ochii lui ai trecu o lumină şi apoi întunericul.
Ai simţea picioarele fine şi lungi strânse în jurul şoldurilor lui, cu corpul suplu şi cald , oferit cu dragoste numai lui.

în ciuda repetatelor atentionari privind agresivitatea si aroganta cu care vrei sa-ti promovezi cărţulia,(metoda prin care doar tu pierzi)scoţind la inaintare micile aprecieri primite,consider ca este corect ca si
alt gen de comentarii asupra cartii trebuie vazute de catre cititor(in cazul nostru cafegiul pe care-l intoxici cu meritele tale).Care cititor desigur are capacitatea de a-şi face singur o parere.
si pentru ca nu doresc sa fac trimiteri
din cauza de...iacă si un altfel de
comentariu:

"Cărți noi! Cristina Nemerovschi - Sânge satanic, Herg Benet Publishers
Țin să precizez că în general simpatizez fronda juvenilă și că, prin 1986, cînd mă uitam eu la clipuri ale formațiilor de Trash Metal, în special Black Metal și Death Metal, gen Slayer, Megadeth, Anthrax, Cristina Nemerovschi, autoarea romanului „Sânge satanic”, se juca (sper) doar cu păpușile. Deci ideea, expusă extins în carte, că moșii/babele din generațiile „vechi” sînt exclusiv niște fleșcăiți și niște labagii retardați (respectiv „nefutute”) nu se susține complet. De asemeni ipoteza că o adolescentă „nu are niciun motiv real pentru care să-și păstreze căcatul ăla de himen întreg” nu rezistă nici ea din motive culturale și psihologice pe care, dacă autoarea nu le-a înțeles, e cam tîrziu să i le explic.
Personajul central, care este și narator, din „Sînge satanic” e un tînăr absolvent de filosofie care are o iubită de liceu, ceea ce nu îl împiedică „să fut o puștoaică de 14 ani care este și sora iubitei mele” ceea ce îi dă senzația unei ”călătorii înapoi timp și aș fute-o pe R. La 14 ani”. Tipul (lipsit de nume) se droghează într-o veselie, e vag alcoolic și bisexual. E un macho desăvîrșit, care nu se încurcă în obstacole: „Îmi e lene să-i scot ciorapii (fetei de 14 ani n.m.) așa că îi sfîșii în dreptul pizdei” și „probabil aș putea să o fut cîteva ore bune”. Probabil, dar nu e sigur.
Romanul nu are acțiune, nici gradație, e un șir nesfîrșit de beții și futaiuri în care personajul seduce tot, rade tot, fără deosebire de sex, rasă și religie, semănînd prin cumulul de calități și virilități cu Old Shatterhand care biruia singur o hoardă de indieni. Simpla lui apariție pune în cur toată populația, de la prima vedere. În aceleși timp, personajul e un subtil care știe Shakespeare pe dinafară în engleză, a citit kafka, dostoievski și cărtărescu (toți cu literă mică, doar nu au dreptul la majusculă în p... mea) și îi judecă. Se ipostaziază în stavroghin (tot cu minusculă, ce...) cînd folosește obiectul de a cărui numire, în forma de patru litere, face abuz etc. etc. Toată chestia e teribil de lungă și neverosimilă, vreo 350 de pagini, iar faptul că nu se produce niciun eveniment notabil, nu există niciun suspans și nicio ieșire din mediul juvenil/adolescentin plictisește mortal. Frecvența cu care personajul își numește și își bagă organul viril saturează și ea după numai cîteva pagini. Recomand autoarei să recitească „1001 de nopți” ca să vadă în cîte feluri poate fi numit expresiv mădularul a cărui evocare obstinată lasă loc unor interpretări psihanalitice defavorabile ei.
În afara ocupațiilor lui erotice, personajul și gașca lui (toți numiți doar printr-o inițială, ceea ce mi se pare un infantilism piramidal) se ocupă cu luarea peste picior și oripilarea tîmpiților, conformiștilor, agramaților, dobitocilor care, ei da, există în societatea noastră. Toți cei care sînt mai prejos cultural sau sexual („nefutute”) decît eroii sînt batjocoriți de aceștia și implicit de scriitoare cu o totală neînțelegere a resorturilor psihosociale și care arată, din partea autoarei, carențe de adaptare și pulsiuni vindicative. Sora iubitei eroului, mergînd cu trenul, surprinde niște priviri ale unor matroane care îi privesc dezaprobator vestimentația și le aruncă: „Da, sînt minoră, sînt curvă și mă duc la mare la produs!”. Evident că toate aceste manifestări sfidătoare sînt fără credibilitate și nu fac o ceapă degerată, fiind probabil proiecția autoarei despre ce ar fi spus ea dacă ar fi avut curaj.