comentarii

explicatia expresiei a fi batut de bruma


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
*** - de irma la: 01/11/2008 15:25:09
(la: intrebari 2)
da, ce spune honey. aia e explicatia expresiei.
cum de-ati putut trai atatia ani fara sa stiti? :))
#358010 (raspuns la: #357981) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
maan - de Intruder la: 04/05/2009 14:51:28
(la: Noi spunem NU abuzului sexual fata de minori!)
inca nu am inteles de ce a simtit nevoia sa minta.

nu sunt pedopsiholog, nici macar de ratuste - dar...probabil c-a mintit ca sa fie "in rand cu lumea". poate a auzit prin parc, la alti copii...sau la desene animate, expresia "m-a batut mama-tata" si a considerat necesar sa fie in "trend"-ul momentului. :)
nu uita ca la varsta asta, copiii vor sa fie inregimentati in gramada cea mare si abia la adolescenta se vor unici si inconfundabili...stii tu, mai bine.
#433693 (raspuns la: #433678) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Moldova a facut Unirea! Cu Revolutia s'au pripit - de Regni la: 17/07/2005 01:56:55
(la: Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?)

Opozitia s-a nascut in Iasi
Iasiul parea cumva pregatit pentru o actiune anticeausista si chiar anticomunista. In februarie 1983 actionase in oras un mic grup de studenti – intre care si Sorin Ovidiu Vantu – care fabrica manifeste batute la masina de scris si le imprastia in oras.

IMPOTRIVA! Locuitorii din Iasi au fost chemati prin manifeste si telefonic sa se opuna
Unul dintre manifeste, intitulat "Curaj, moldoveni!", indemna explicit la revolta impotriva lui Ceausescu. Descoperiti la inceputul lunii martie prin identificarea particularitatilor grafice ale masinii de scris folosite, studentii sunt anchetati si avertizati. La 28 martie 1983, "Consiliul de Stat adopta decretul privind regimul aparatelor de multiplicat, materialelor necesare reproducerii scrierilor si al masinilor de scris, prin care se introduce controlul politienesc asupra folosirii acestor aparate".
LUMINA, SA INVATAM! In februarie 1987, se produsese o neasteptata manifestatie a studentilor ieseni, provocata de conditiile de trai din caminele studentesti. In iarna 1986-1987, in Romania se inregistrasera temperaturi de –20 grade Celsius, cu o minima in Moldova de – 26 grade Celsius. Securitatea judetului Iasi a trecut atunci printr-un moment dificil, care se va repeta identic la Brasov, in noiembrie. Ea a informat din timp asupra pregatirii manifestatiei, aratand si cauzele – conditiile insuportabile din camine –, dar Comitetul Judetean de Partid nu a luat nici o masura. In acea zi de 16 februarie 1987 – arata col. Ciurlau, seful Securitatii Iasi –, studentii scandau: "Lumina, sa invatam!", "Apa, sa ne spalam!". "S--au oprit in Piata Unirii, au cantat imnul tarii, care era atunci, si pe la 12:30 au ajuns la camine si s-au culcat. Intre timp se daduse drumul la lumina, la caldura." A urmat insa imediat greva de la Uzinele Nicolina.
LA NICOLINA. La 16 februarie 1987, se declanseaza la Uzinele Nicolina o greva spontana, care il are drept protagonist pe Titi Iacob, rectificator, credincios al Bisericii Crestine dupa Evanghelie. "In fata primului secretar si a altor activisti de partid, a cerut drepturi pentru muncitori: duminica libera, salarii omenesti, caldura si lumina, alimente in magazine." Si in acest caz, Securitatea l-a informat pe primul secretar asupra faptului ca plata intarziata si diminuata a salariilor va duce la o incetare a lucrului in ziua de 16 februarie, simultan cu miscarea studenteasca. La fel se va intampla si la Brasov – puterea locala va ignora informatia, incercand apoi sa o ascunda de Bucuresti. Colonelul Ciurlau ii raporteaza generalului Vlad, care il pune in garda pe primul secretar. Acesta reactioneaza violent, anuntand destituirea lui Ciurlau si telefonand unor lideri ai partidului, membri in CPEx, pentru a protesta pentru "abuzurile" Securitatii.
REFUZUL. In momentul izbucnirii grevei de la Nicolina, primul secretar ordona Militiei sa intervina in intreprindere, sa imprastie grupul de grevisti si sa-i aresteze pe capi. Inspectorul MI si seful Securitatii refuza. In aceste conditii, primul secretar abordeaza direct Sectia militara a CC, cerand destituirea conducerii Securitatii Iasi si arestarea col. Ciurlau. Gen. Vlad il va trimite de urgenta la Iasi pe col. Ratiu, seful Directiei I, pentru a aplana lucrurile. Cu aceasta ocazie, col. Gheorghe Ratiu va arata "pericolul lipsei de prevedere si de masuri, in conditiile intensificarii actiunilor ostile Romaniei, inclusiv de peste Prut". Conducerea politica a Iasiului va anunta la Bucuresti ca greva de la Nicolina a fost generata de membrii unei secte – trimitere la credinta lui Titi Iacob – si ca a fost o provocare straina dezamorsata de activul de partid din intreprindere, explicatie care a multumit conducerea centrala.
CONSTIINTA NATIONALA. Evenimentele din decembrie 1989 de la Iasi trebuie incadrate si intelese intr-un context specific marelui oras moldovean. In primul rand, lasand la o parte orice tentatie spre patriotismul local al eroilor acelei tentative de revolta, Iasiul a fost, era si continua sa fie un centru cultural si traditional foarte puternic. Din punct de vedere al intensitatii vietii culturale, Iasiul este cel mai important centru al tarii, prin mediul spiritual laic si religios de inalta calitate si consistenta, prin permanenta aplecare asupra traditiei culturale si istorice a provinciei, prin unul dintre cele mai solide centre istoriografice si arheologice, prin faima si valoarea Universitatii, prin personalitatile ramase in oras si atasate orasului, Moldovei si problemei romanilor de peste Prut. Sa nu uitam ca Iasiul a fost centrul miscarii nationaliste romane! Primul supus influentei si agresiunii tariste si bolsevice, Iasiul a rezistat si prin dimensionarea, uneori pana la exces, a reactiei sale nationaliste. In Iasi aparea o presa literara foarte ofensiva, care dadea mereu bataie de cap cenzurii. Toate aceste elemente de imagologie urbana si regionala sunt amintite pentru a sublinia ca orice miscare de protest sau de revolta la Iasi, indiferent ce cauza sociala sau economica ar fi avut, a fost intotdeauna preponderent politica, iar caracterul preponderent politic a fost dat mereu de substratul national al intelegerii profunde si lucide a intereselor nationale. Chiar si Dan Petrescu, un anticomunist notoriu, dar rezervat in ceea ce priveste nationalismul, se manifesta cu scopul de a trezi constiinta nationala a romanilor in contrast cu delirul propagandistic al dictaturii ceausiste.
"JOS COMUNISMUL!" Altfel spus, la Iasi, spre deosebire de alte centre protestatare notorii ale tarii – Brasov, Petrosani, Bucuresti –, unde de la nemultumiri sociale se ajungea conjunctural la continut politic, sursele economice sau sociale ale protestului iesean au avut intotdeauna o directie ideologica precisa spre interesul national, fiind privite ca anomalii, abuzuri sau erori economice si sociale ale Puterii care slabeau, destructurau sau distrugeau elemente definitorii ale natiunii. De aceea, erorile si abuzurile lui Ceausescu erau privite la Iasi ca antinationale, nu neaparat ca expresie a tipologiei unei dictaturi personale. Dupa 1986, protestul unor grupuri intelectuale a fost direct anticomunist, influentat la fel de direct de evolutia liberalizarii Estului si de ideea folosirii acelui moment pentru o rasturnare de sistem, nu pentru o perestroika. Subliniez aici ca fenomenul "graffito" de la Iasi – inscriptionare pe ziduri a unor mesaje – a avut mult inaintea altor orase un continut explicit anticomunist, cea mai fecventa inscriptie find "Jos comunismul!". Nuantele acestea erau transmise de intelectualitate, de preotii ortodocsi si catolici in permanenta catre muncitori printr-o multitudine de mesaje. Iasiul avea si o traditie muncitoreasca aparte, imbogatita de conflictul dintre propaganda si actiunea bolsevica si miscarea nationalista muncitoreasca din oras intre 1917 si 1920, de permanentele instigari sovietice ale muncitorimii iesene pana in 1944, precum si de interesul privilegiat acordat de regimul comunist industriei iesene, considerate ca facand parte din "avangarda miscarii muncitoresti" din Romania. In oras se aflau doua unitati industriale importante: Uzinele Nicolina si Combinatul de Utilaj Greu (CUG), un mamut energofag, care in ultimii 5 ani, inainte de 1989, supravietuia numai din comenzi pentru URSS, niciodata livrate la timp. In iarna anului 1985 autorul acestor randuri a vazut la fata locului cuptoarele de la CUG Iasi cu topitura racita si cu zapada asezata in ele ca urmare a faptului ca ningea prin plafoanele halelor. In aceasta conjunctura, pentru ca o revolta la Iasi sa aiba succes, ea trebuia sa indeplineasca anumite conditii care presupuneau constituirea unui nucleu al intelectualitatii iesene, preluarea initiativei si conducerea actiunii – pentru a proiecta si mentine caracterul politic al revoltei –, si realizarea unei legaturi organizatorice intre acest grup si muncitorime, astfel incat forta protestului social si economic sa fie canalizata direct spre finalitatea sa politica. Un astfel de grup a aparut la Iasi in decembrie 1989.
GRUPUL LUI DAN PETRESCU


PIATA UNIRII. In acest loc trebuia sa izbucneasca Revolutia Romana
La Iasi isi continua activitatea opozitionista Dan Petrescu, acesta acordand un interviu ziarului Liberation in ianuarie 1988, care se intitula "Nu Ceausescu este singurul vinovat" si se incheia cu fraza: "Este mai usor sa-l omoram pe Ceausescu, decat sa schimbam sistemul". In octombrie 1989, Dan Petrescu da un interviu telefonic postului de radio Europa Libera, in care anunta ca intra in greva foamei si se pronunta cu temeritate si cu argumente impotriva realegerii lui Nicolae Ceausescu la Congresul din noiembrie. Retinut pentru cateva ore, el este eliberat si supus la domiciliu fortat. Ca urmare a transmiterii interviurilor lui Dan Petrescu si Luca Pitu, o lista de protest se completeaza cu 11 semnaturi, inclusiv a Doinei Cornea. Directia I a Securitatii considera miscarea ca nesemnificativa.
Aparitia Frontului Popular Roman
Initiatorul (grupului de rezistenta anticomunista de la Iasi) a fost Stefan Prutianu, economist la Centrul de Cercetari Stiintifice si Inginerie Tehnologica pentru Utilaj Metalurgic si Prese (CCSITUMP) cu sediul in incinta CUG Iasi. Acesta l-a contactat in luna august pe Cassian Maria Spiridon, inginer la aceeasi institutie si scriitor. Intr-un program de televiziune dedicat Revolutiei din decembrie 1989, Stefan Prutianu va declara: "Era o oarecare inconstienta, adesea si o nebunie, nu o simpla dorinta de aventura. Ideea era de a provoca o comunicare, de a crea o retea de persoane prin care o soapta din gura in gura sa ne lege intr-o conspiratie. Frontul Popular Roman le spuneam ca este o organizatie secreta, puternica. Ea inca nu exista, el se initia, era la inceput".
MODELUL. Intre 7 si 10 noiembrie, la Chisinau se desfasurase o actiune violenta prin care nucleul nationalist autentic incercase sa dea un caracter antisovietic miscarii. La 16 noiembrie, seful comunistilor din RSS Moldoveneasca este inlocuit de Petru Lucinschi. Acesta, impreuna cu Mircea Snegur reprezentau varful echipei gorbacioviste. Revista Literatura si Arta, publicatie care conta drept oficios al Frontului Popular din Moldova, "va declansa un desantat cult al personalitatii domnilor Petru Lucinschi si Mircea Snegur". In plus, asa cum am enuntat deja, din februarie 1989, iesenii ascultau la Europa Libera tot felul de mesaje incurajatoare venite de la Chisinau. Nestor Rates si N.C. Munteanu vor aminti zece ani mai tarziu cum au fost contactati de doua personalitati basarabene, Ioan Druta si Ilia Constantinovschi, despre care au aflat mai tarziu ca primul provenea din anturajul lui Gorbaciov, iar al doilea fusese colonel KGB in anii '50. In primul interviu acordat de Mircea Dinescu dupa Revolutie lui Mircea Nedelciu, cunoscutul disident arata ca l-a cunoscut pe acel colonel KGB: "Eu am cunoscut un batran scriitor emigrat in URSS, Ilia Constantinovski, care spunea: "In socialism, anii trec foarte usor, zilele trec ingrozitor de greu"".
FARA TEAMA. Data convenita de initiatori pentru aparitia formala a Frontului Popular Roman este 27 noiembrie 1989, data la care cei doi au hotarat sa-l constituie si sa-i dea un nume stabil. Primii cu care au luat legatura Prutianu si Cassian Maria Spiridon au fost poetii Aurel Stefanachi si Nicolae Panaite. Acestia erau de mult sub observatia Securitatii, suportand si niste perchezitii. Fiind vazuti de mai multe ori in anturajul altor scriitori tinuti sub observatie la Uniunea Scriitorilor din Bucuresti si avand in vedere mediul viciat de delatiune de acolo, cei doi ieseni au intrat de la inceput in vizorul Securitatii. Aurel Stefanache, aflat la Bucuresti inca din 8 noiembrie, va anunta cel putin 20 de scriitori ca la Iasi se organizeaza un grup de rezistenta anticomunista, Stefanache facand acest anunt deliberat si constient ca Securitatea va afla foarte repede de ei. Cel putin in zona grupului Stefanache-Panaite-Cassian Spiridon, hotararea de a actiona trecuse deja peste orice forma de teama. La debut, micul grup gandeste sa lanseze o serie de scrisori la postul de radio Europa Libera, insa, observand rezultatul nul al demersurilor grupului Dan Petrescu, membrii grupului renunta la aceasta idee si hotarasc sa organizeze o maniestatie anticomunista, anuntata prin manifeste. Totodata, ei decid sa dea un caracter organizat si conspirativ Frontului Popular Roman. Fiecare membru trebuia pentru inceput sa contacteze alti trei colegi sau cunoscuti si acestia, la randul lor, sa anunte fiecare pe alti trei s.a.m.d.
RAMIFICATIILE. O prima ramura desprinsa din nucleul central a fost cea a inginerului Ionel Sacaleanu (CCSITUMP). O alta, care se va dovedi foarte activa, va porni de la inginerul Georgel Morariu si va ajunge la fratii Emilian si Dan Stoica, ei aflandu-se in legatura cu Petru Fodor, Vasile Ilascu, Vasile Bebe Sfidineac. Grupul de la CUG Iasi a intrat apoi in legatura – in jurul datei de 1 decembrie, prin Stefan Prutianu – cu Titi Iacob de la Uzinele Nicolina, care la randul sau il contacteaza pe inginerul Petrica Duse, de la aceeasi intreprindere. O alta ramura a Frontului l-a avut ca initiator pe inginerul Vasile Vicol. Securitatea a aflat de aceasta initiativa inca de la constituirea grupului de la CUG, avand in vedere ca toti cei patru membri fondatori ai Frontului Popular de la Iasi se aflau sub urmarire informativa, iar Titi Iacob, ca fost luptator anticeausist notoriu, era sub urmarire permanenta. Conform unui fost ofiter al Directiei I a Securitatii, "la inceput, urmarirea persoanelor de la Iasi a vizat stabilirea caracterului organizat al activitatii lor (pentru a putea fi incadrate la "complot", n.a.) si a avut initial un aspect strict local, judetean. La un moment dat insa, unii membri ai grupului, incercand sa-si extinda reteaua organizatorica, au dat peste indivizi care erau la randul lor urmariti, pe contraspionaj, pentru legaturi cu sovieticii. Din clipa aceea s-a intrat intr-o misiune combinata si a intrat pe fir Bucurestiul. Treaba a luat amploare si mijloacele puse in miscare pentru cunoasterea actiunii s-au diversificat. Baietii de la CUG cazusera (fara sa vrea, n.a.) pe o operatiune in curs a sovieticilor".
OPERATIUNEA MOSCOVEI. Operatiunea sovietica viza mai de mult mediul muncitoresc, in care reusise o serie de penetrari. Cele mai multe fusesera realizate cu acoperirea misiunii – adica nu li se spusese ca este vorba de o operatiune a URSS –, dar au fost si cateva situatii in care, suspectat asupra provenientei sale, agentul sovietic a dat de inteles ca aceasta corespunde realitatii, dar numai in contextul liberalizarii din Basarabia, care ar trebui facuta si in Moldova de dincoace de Prut. Apoi, daca purtai o discutie cu un ziarist sovietic intr-un restaurant si acesta iti vorbea de Gorbaciov si de nevoia de a-l schimba pe Ceausescu, nu trebuia sa fii prea versat ca sa-ti dai seama cu cine stai de vorba in realitate. In general, fosti ofiteri de Securitate implicati in operatiunea de la Iasi afirma ca reusisera sa identifice si sa preia sub control aproape toate retelele folosite de sovietici la Iasi. In plus, ascultarea si decriptarea comunicatiilor peste Prut era facuta intens si de Securitate, si de Armata. Imediat ce erau efectuate contacte cu revolutionari ieseni, agentura sovietica transmitea la Centru, care se afla pe teritoriul Basarabiei, evolutia legaturii. Avand si datele furnizate de reteaua de informatori, Securitatea detinea informatii din cel putin doua surse, cat se poate de timpuriu, astfel ca a declansat o operatiune de identificare si monitorizare a grupului revolutionar.

UM 0110 IN ACTIUNE. Grupul Frontului Popular Roman era mult mai periculos pentru securitatea statului comunist si pentru regim prin doua aspecte decisive: avea un contact direct cu mediul muncitoresc si era cel mai indicat la folosirea sa de catre agentura sovietica datorita coincidentei de scop final – revolta populara. Pentru a preveni declansarea revoltei, Securitatea Judetului Iasi a primit sprijinul Directiei conduse de generalul Victor Neculicioiu. Acesta era seful UM 0110, adica al asa-numitei unitati anti-KGB. Informatia este importanta pentru ca, prin nivelul de reprezentare si prin misiune, aceasta delegare arata clar ca Securitatea avea informatii despre o implicare importanta a serviciilor secrete sovietice. La 12 iunie 1994, in timpul audierii la Comisia Senatoriala, generalul Neculicioiu a declarat: "In 14 decembrie eu am fost trimis la Iasi cu o echipa care, pe specificul meu, sa vada implicarea rusilor. Adica s-a semnalat ca acolo, cum s-a raportat la conducere, precis nu stiu, ce mi s-a spus mie, ca acolo urmeaza sa fie o actiune mai de anvergura si toata treaba a fost ca trebuie sa vad implicarea rusilor in ceea ce inseamna ca vor sa faca aia acolo. Sa scoata, dupa cate am inteles, lumea in strada. S-au dat niste manifeste, cand am ajuns eu acolo, de fapt in 15 dimineata, am fost pus in tema mai exact, erau 2 sau 3 insi retinuti. Si declarasera deja ca unul a facut o organizatie de recrutari din astea, nu stiu daca e bine spus in piramida – el recruta pe unul, si ala trebuie sa recruteze alti 3 – ceva de genul asta; o scamatorie. Manifestul, ce spunea acolo, ca trebuie ca tara noastra sa adere la perestroika. Deci avea o tenta oarecum ruseasca. O fi mana rusilor, n-o fi mana rusilor? Si am mers si cu niste ofiteri din cadrul unitatii, pe rusi, pe alte categorii, sa vedem ce fac rusii. E drept ca zona era batuta de rusi; aveau oameni care ii tineau la curent si cadre de informatii de la ambasada".

Cassian Maria Spiridon explica felul in care s-a format nucleul miscarii revolutionare de la Iasi: "Ideea cu miscarea din 14 decembrie a pornit de la Frontul Popular din Republica Moldova. Noi ne uitam la televizor, vedeam ca Frontul Popular de dincolo de Prut este o forta politica suficient de puternica pentru a impune limba romana, alfabetul latin – in conditiile in care regimul sovietic impusese alfabetul chirilic, limba rusa ca limba de stat – si atunci, mai in gluma, mai in serios, impreuna cu cativa colegi de la Istitutul unde lucram atunci – Institutul de Cercetari pentru Utilaj Metalurgic si Prese, care era pe langa CUG – am hotarat sa facem si noi un Front Popular. Pas cu pas, ideea a prins contur si s-a transformat in realitate". Postul de televiziune Chisinau transmitea toate mesajele gorbacioviste, buletinele de stiri de la Moscova, precum si desfasurarea evenimentelor din republica in sensul transformarilor dictate de scenariul KGB-ului.

NAIVII
Conform versiunii publice, liderii Frontului Popular Roman de la Iasi au hotarat, incepand cu data de 10 decembrie 1989, sa organizeze un miting in Piata Unirii, "unde cativa dintre noi trebuiau sa vorbeasca: Stefan Prutianu despre starea economica, Titi Iacob despre starea deplorabila a muncitorilor, iar eu (Cassian Maria Spiridon, n.a.) despre dezastrul din cultura". Au fost scrise de mana sau stampilate cu guma cateva mii de manifeste (tip fluturasi) care chemau populatia la adunare in Piata Unirii in ziua de 14 decembrie, iar unii cetateni au fost apelati telefonic si informati asupra mitingului de protest. Unele manifeste au fost amplasate in cutiile postale de la parterul unor blocuri de locuinte, altele au fost duse in pachete si lasate la poarta caminelor studentesti. Cassian Maria Spiridon nu crede in versiunea unei scurgeri de informatii din interiorul grupului, dar este convins ca felul primitiv si amator in care au actionat la raspandirea manifestelor si purtarea convorbirilor telefonice au dus la identificarea rapida a autorilor de catre Securitate. Din investigatia autorului izvoraste o cu totul alta concluzie: au fost identificati inca de la primele miscari, din cauza legaturilor cu grupul masiv de informatori de la Uniunea Scriitorilor din Bucuresti, dar Securitatea era interesata de legatura lor peste Prut. (...)
Fragment din volumul "Istoria loviturilor de stat in Romania – o tragedie romaneasca” de Alex Mihai Stoenescu, Editura RAO-2004
.


#59983 (raspuns la: #56893) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
cartouche - de a399 la: 05/07/2006 19:37:12
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
Totusi revin; am fost intrerupt: mesajele tale au fost incoerente; stii la ce ma refer. Nu doresc sa te aud cu atacuri la persoana, dar daca asta e alegerea ta, fie. Eu te-am acuzat nici ca esti paranoic, nici nici nu am spus cuvinte de mahala cum pretinzi. E un neadevar verificabil. Am recunoscut insa la tine stilul si limbajul de lemn, pe care aproape il uitasem.

"nu-ti rapund ca nu meriti" Ha ha ha! Tu stabilesti cine merita si cine nu Augustele tale raspunsuri! Si vrei sa ma feresti...tot pe mine de... paranoia?

Cu afirmatia ta despre viata ta mai sigura, ce sa zic: am inteles exact si eu; fi sigur ca si altii, despre ce e vorba Ai intors-o ca la Ploiesti.

Cand critic ce zici, asta fac: critic, pentru ca stiu ca nu e corect; dar a spune lucrurilor pe nume nu e jignire de mahala. Iti repet din nou: iluzia ta ca orientarea sexuala se schimba din plictiseala este doar atat: o iluzie a ta! Da, te-am ironizat, pentru ca este o gogoasa. Si atitudinea ta fatza de cei care sunt chinuiti si se sinucid nu-ti face cinste! Despre vot, nu am nici o iluzie ce votezi! De obicei cand intalneam persoane ca tine le faceam niste urari: sa treaca prin viata si sa simta ce inseamna sinuciderea cuiva iubit.

Si expresia ta cu casa de sticla: am inteles exact la ce te referi. E jignitor, intelegi si tu. Dar vei gasi o explicatie convenabila, o traducere cumva, sa sune bine si politic corect!

Dar las asta las la o parte toate astea, ca sa-ti rapund, tot corect,ca inainte, la intrebarile ce le-ai pus "ca sa ma incui", ( din grija fatza de mine ca sa nu ma imbolnavesc, precum zici).

citat "Purtati-va normal si recunoasterea si acceptarea vor veni de la sine." Neadevar total! In 1989 speram ca rapid dupa schimbarea de regim, vom intra intr-o societate normala, in care medicii psihiatrii apartinand de organizatiile internationale isi vor spune parerea si ea va incheia capitolul. Nu numai ca nu s-a schimbat nimic in bine, dar dupa 7 ani s-au schimbat toate in rau (in 1996, daca tii minte a fost atunci o perioada de demonstratii masive la ambasadele si consulatele Romaniei).

In ziare au aparut articole continand informatii despre viata mizerabila a homosexualilor sub regimul Ceausescu, incepand cu anul 1990, dar nici o schimbare in bine nu s-a produs. Din contra, BOR-ul a devenit si mai agresiv, ca si cand ar fi fost conducatorul moral neprihanit al tarii (dupa telegramele alea de felicitare).. Sub conducerea lui CV Tudor tara intreaga isi punea "problema: "cu ce parte intram in Europa", ceea ce arata si gradul de ignoranta a publicului, Nu insist. Bor-ul a organizat unitati de lupta din studentii ASCOR, care au agresat destui oameni. Nu am asistat la confruntari, dar mi s-au descris si cred. Ideologia ascor era de batausi pentru credinta. Un fel de cruciati, nu? Au uitat ce le-a zis mentorul: cine se atinge de sabie, de sabie va muri. Credinciosii isi uita tot timpul regulile.

Stand cuminti si nejignind pe nimeni, lucrurile au fost impinse spre tot mai rau. Din fericire abuzurile au ajuns la Amnesty International unde Romania a fost criticata ca stat, iar conducerea a schimbat cumva foaia si a eliberat din puscarie persoanele arestate. Dar NUMAI LA PRESIUNEA UNIUNII EUROPENE s-au schimbat in bine legile. UE a procedat la fel si cu ceilalti dreptcredinciosi ortodocsi: cu Ciprul, care se vedea exclus chiar din discutii pentru acelasi motiv.
Votul nu a contat deloc, cum stii! Puteai sa votezi orice, adica contra!

Acelasi lucru s-a intamplat si in alte tari: numai dupa ce a izbucnit un mare scandal in New York in 1969 in Greenwich Village (sud- Manhattan) si dupa ce politia a luat bataie o serioasa de la multimea homosexualilor (la Stonewall; ei erau revoltati ca politistii au venit sa-i aresteze chiar dupa ce au primit mita obisnuita ca in fiecare an) s-au schimbat si legile si s-a spart gheata. Asta se aniverseaza la parazile gay din toata lumea, numai ca azi si Politia participa la parada! Eu credeam ca se poate cum ai scris aici: ca lumea va intelege situatia si lucrurile se vor schimba , dar lumea e cum zici tu ca faci: spune ca nu e homofoba dar voteaza contra...Nu poti pune nici o baza pe coerentza altora si nici sa astepti pana la sfantul asteapta! Deci parerea ta nu corespunde deloc cu realitatea.

2. Te citez: "Discriminare?
In ce privinta?
Poti sa mentionezi o circumstanta in care a trebuit sa-ti declari preferinta sexuala?
Poti sa relatezi o situatie in care ai fost discriminat?
"

Desi percep bine tonul tau batjocoritor si agresiv, totusi incerc sa-ti raspund cat mai corect:

Discriminare? Da, cu ghiotura. In iepoca de aur voi puteati dormi linistiti in casele voastre, eu si altii ca mine, nu! Nu numai ca am fost batut de militieni "in civil" , nu numai ca am fost dus la Militia capitalei, dar m-au si impins sa ma "tratez". Sa ma fac "barbat" . Cunosc bine mai multi psihiatrii si unora nu le-ar face placere sa public tot ce mi s-a intamplat atunci sub "grija lor". (psihiatria de partid si de stat). Dar tot vreau sa fac publice unele lucruri). Unii dintre ei erau corecti (extrem de corect a fost dl dr Hanganu, care mi-a soptit: nu poti sa schimbi nimic, pleaca si ascunde-te de militie! Altul mi-a impins o hartie in fatza, a chemat la telefon militia si mi-a spus: esti aici ca sa declari! Ce Hipocrate, ce juramant! Securitatea! Niciunuia dintre voi nu i s-a intamplat asa ceva! Iar alti barbati au fost gasiti morti in ganguri, fara sa se cerceteze cine i-a ucis! Un om cunoscut in mediul homosexual ca fiind extrem de bun, care ajuta pe oricine cand era la ananghie, fie ca era gay sau nu, a fost gasit intr-o dimineata mort intr-o baie de sange, pe strada, langa Cismigiu! Chiar si baieti foarte tineri! Compara asta cu viata ta! Dar asta nu a fost nimic: din cauza restrictiilor nu puteam face conectii decat cu persoane de cea mai joasa calitate (toti oamenii cumsecade se ascundeau de frica). Eu eram bine educat, idealist, credeam numai bine despre oameni, si am intalnit un tanar foarte dragutz si stilat. Nu stiam ca era abia iesit din puscarie. L-am adus acasa si am avut o relatie cu el; eu eram chiar indragostit. Dupa incident, primul lucru ce l-a facut a fost ca si-a batut joc de mine, declarand ca nu e un jeg poponar (mai rau) ca mine ci hetero, ceea ce era adevarat. 90% din clasa lor erau hetero si traiau din exploatarea celor ca mine. Hetero insemna si atunci superior, cum declari si tu: statea bine cu ziua de maine si nu traia in casa de sticla, nu?) dupa care m-a santajat: daca nu-mi dai 4000 de lei pe loc, chem militia la telefon! Nu conteaza ca intru si eu la puscarie, ca abia am iesit de acolo! Mi-a luat toti banii din casa. A doua zi, a trebuit sa ascund toata criza prin care treceam, si sa joc teatru la serviciu (trebuia sa ascund si ceva vanatai si am inventat un motiv fictiv), sa nu observe colegii...cand ajung acasa imi gasesc apartamentul spart si nimic in casa!

De atunci orice posesiune materiala (cu exceptia cartilor) nu mai valoreaza nimic pentru mine.

Mi-era frica sa reclam, evident, dar tatal meu m-a sfatuit sa reclam imediat! A venit militia poze, etc, dar mie imi era frica sa...nu-l gaseasca! Cand l-au gasit, la Militia capitalei m-am trezit ca la confruntare hotul spune adevarul (declarand tot ce a furat de la mine), iar eu mint de frica de a fi descoperit, negand ca sunt ale mele! El facea parte dintr-o banda care ucisese doi francezi cu cateva zile in urma.
Modul cum prezenta ofiterul de militie Covaci (de la Militia capitalei) faptele a fost ridicol: spunea ca cei doi francezi voiau sa gaseasca femei usoare, asa ca s-au legat de banda lui, sa le prezinte...etc. Bineinteles ca intelegeam minciuna, dar totul era considerat atat de dezonorant, atat de josnic (sa fii homosexual) incat noi ne uram cu foc pe noi insine! Prin asta nu ati trecut niciunul dintre voi homofobii!

In atmosfera asta de frica am trait atatia ani, dar cel mai rau a fost ca nu exista nimic informativ, ca sa inteleg ca societatea e cea bolnava, nu eu! (Nici azi nu exista nimic informativ, e periculos (chiar?) sa publici adevarul; iti sare poate biserica in cap, nu? Nu vad altfel nici o explicatie in privinta absentei totale a informatiilor corecte macar in carti de psihologie! Am consultat acum doi ani tot ce putea fi gasit in librarii si...nimic corect!!) Revenind la trecut, noroc ca am dat la timp in bibliotecile mari si foarte bune (nu in librarii) de suficienta literatura, inclusiv stiintifica, Journal of Psychology - la zi si multe altele. Uneori le gaseam adnotate usor - evident de unii psihiatrii constiinciosi (cati or fi existat, ma intreb?) si am inceput sa ma autoaccept, ca altfel as fi fost mort acum: la 17 am incercat ceea ce multi tineri incearca si azi, din aceleasi motive, in Romania de azi. Si chiar in America: viata nu e usoara mai ales pentru tinerii sectanti, dati afara de parinti de acasa pe acest motiv. Vorbesc despre tinerii de care spui ca nu-ti pasa! De curand s-a sinucis un mormon de 18 ani din Salt Lake City, pentru ca nu mai suporta stressul legat de orientarea lui sexuala.).

Surprinzator a fost faptul ca si in occident romanii care isi declarau "persecutiile" erau cei care au avut pozitii mari sub ceausescu, ca de ex.directori de intreprinderi, ingineri sefi, adjuncti de ministri! Niciunul din cei ca mine nu s-a plans: erau bucurosi ca au scapat de "traditionala ospitalitate romaneasca" si de spatiul mioritic cu behaiala lui cu tot. De cate ori m-am reintors in tara am intalnit pe diferite aeroporturi tineri homosexuali romani care declarau ca mai bine isi dau foc decat sa spuna in tara ce sunt! Nici macar familiilor lor!

Nu-mi trebuie nici simpatia ta si m-ar scarbi "mila" oricui. Dar sper ca generatiile urmatoare sa nu mai urmeze acelasi drum, al fricii continue, al amenintarii permanente si al santajului de stat sau al santajului plevei, doar pentru ca niste romani needucati stabilesc valorile in societate.

Dar cand am citit lucrari de Patapievici...m-am lamurit si cu noii intelectuali....m-am apucat de cap...




#131731 (raspuns la: #131491) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de maan la: 21/08/2009 10:33:30
(la: Control)
a ambreat

a abreiat.

te-am cunoscut în acel bar troscăind a bere ieftină şi a testosteron masculin.

'a troscai' inseamna 'a trozni' si se foloseste pentru vreascuri.
inteleg ca mai...colocvial asa, se foloseste si cu sens de 'a bea', dar aici nu-i cazul, intrucat ar fi trebuit sa fie urmat de prepozitia 'la'.
'a troscai' la bere.
oricum, contecstul ma ajuta, indicandu-mi ca verbul cu pricina e folosit aici cu sens de 'a trazni' (a mirosi puternic), sens pe care nu-l va avea niciodata.

'testosteron masculin' ii una dintre flagrantele alaturari pleonastice care transmite cititorului faptul ca autorul nu stie ca testosteronul e un hormon masculin.

miştourile lui ieftine şi nefericite

'nefericit' = 'nepotrivit"
'ieftin' il include si-l nuanteaza deja.
in context, 'nefericit' nu mai aduce nicio informatie in plus dupa 'ieftin'.

ţi-am zis: "uite, am cumpărat special o sticlă de vin, am cerut două pahare. asta în speranţa că vei alege o discuţie inteligentă şi nu neapărat convergentă,

din punct de vedere logic, speranta personajului e neintemeiata.
atunci cand un barbat ii propune unei femei sa bea ceva impreuna, ea n-are de unde sa stie cat de inteligent poate discuta individul.

'discutie convergenta' pur si simplu nu exista.

am memorat aşteptarea răspunsului tău, acele clipe în care, pentru a trece mai uşor peste ele, mi-am imaginat cum ar fi să schiez în alpi, coborând cu o viteză ameţitoare o pârtie neagră, o alunecare ca o sinucidere, o bucurie ca o sinucidere.

nu poti memora o asteptare.
pe-asta o traiesti, intrucat e simultana momentului gandirii.
e o incurcatura bizara de timpuri.
folosirea aceluiasi timp gramatical aduce pe acelasi plan doua actiuni pe care la ambiguizeaza.
nu stii daca 'am memorat' se petrece in acelasi timp cu 'mi-am imaginat'.
macar fiindca daca accepti ca posibila memorarea, actul acesta nu se poate face in timp ce-ti abati in mod constient gandul la altele (schi in alpi - lipsa de originalitate, acesta, apropo).

Ca un prizonier transferat cu bune intenţii, cu toate că plecarea mea în germania şi mesajul pe care mi l-ai dat acolo, prin care îmi transminteai gelozia ta extremă şi imaginaţia ta cu aspecte patologice, ar fi trebuit să mă pună în gardă despre ce avea să fie.

din pacate aceasta e o alta constructie nefericita.
asa cum e scris (exista un 'si' de coordonare acolo, lipsit de echivoc!), nu doar mesajul primit, ci si plecarea in germania ar fi trebuit sa te puna in garda.
or, doar mesajul ei trebuia sa fi facut aceasta.

masticându-l cu veneraţie

'a mesteca' si 'a mastica' sunt sinonime.
ultimul se foloseste exclusiv pentru alimente, in situatii foarte limpezi.
explicatia cum ca-i o metafora nu sade-n picioare.
e doar o incercare de a scoate expresia 'a mesteca ceva' de sub imperiul banalului, inlocuind-o, in lipsa de inspiratie, cu un sinonim nepotrivit.

alături de neîncrederea ta în natura umană, alta decât a ta.

exclus.
in neincrederea umana intra orice tip de neincredere omeneasca.
taman fiindca si femeia-i om.

cele două săptămâni petrecute în elveţia

alpi, elvetia...

borcanul de sparanghel murat. mâncat la final, aşezat în fund,

asta e de-a dreptul comica.
cine era asezat in fund? borcanu? personajul? ... sparanghelul?

noa, o sa ma opresc aici.
daca nu cunosti subtilitatile limbii si nu-i pricepi articulatiile, oralitatea textului te prinde.
acesta curge frumos, e lucios si-ti ia ochii.
cu subtilitatile sta prost.

asa ca trebuie corectat si fraze intregi regandite.
trebe eliminate cuvintele folosite incorect, constructiile supralicitate care-n loc sa nuanteze, strivesc imaginile.

mai multe informatii costa bani.
treaba asta trebuia facuta de editori care fie au fost prea bine platiti, caz in care nu si-au batut capul, fie-s incompetenti, situatie-n care mi-e mila de editura 'tritonic' care face-atatea compromisuri.

in loc sa ne guduram pe langa 'modi', mai bine verificam cat de serios vorbea cand o zis ca-i bun tecstul.
maudigliani ii un magician - niciodata nu stii ce si de ce scoate cate-o dracie din joben.

iar ca sa intelegem exact ce inseamna fraza arborescenta bine strunita logic, sa (re)citim mai bine ciclul 'ea a murit'.
e o lectie excelenta.
pentru toata lumea.




Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
A VENIT ASEARA MAMA - de Ingrid la: 24/11/2003 23:04:35
(la: Cele mai frumoase poezii)
versuri Vasile Militaru

A venit aseara mama
Din satucu-i de departe
Ca sa-si vada pe feciorul
Astazi om cu multa carte.
A batut sfios la usa,
Grabnic i-am iesit în prag,
Mi s-a umezit privirea
De iubire si de drag.

Sarutandu-i mana dreapta,
Ea m-a strans la piept duioasa,
Si-ntreband-o cate toate,
A intrat apoi in casa.
In launtrul casei mele,
Cata bruma-am adunat
Da prilej ca biata mama
Sa se creada-ntr-un palat.

Si de-abia o fac sa sada
Pe-un divan cu scoarta noua:
"Mi-era dor de tine, maica,
Ti-am adus vreo zece oua,
Nitel unt, ia, colea-n traista
Niste nuci, vreo doua sute ..."
Si cu ochii plini de lacrimi
Prinse iar sa ma sarute.

"Poate mor, ca sunt batrana ...
S-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica,
Ce mi-e azi mai drag pe lume ..."


#5121 (raspuns la: #5110) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Explicatia se gaseste in oric - de Daniel Racovitan la: 08/12/2003 04:49:56
(la: Presa OnLine)
Explicatia se gaseste in orice manual de [istori|istorie] a [Romania|Romaniei]...
#6145 (raspuns la: #6137) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Articolul din ACADEMIA CATAVENCU - de bodo la: 26/02/2004 21:19:01
(la: Lia Roberts candidata la presedintie)
ACADEMIA CATAVENCU a publicat, miercuri, 25.02.2004, informatii inedite despre "treimea" Roberts-Dick-Gaetan si un scenariu potrivit caruia candidatul romano-american este un pion impotriva lui Theodor Stolojan, prentru a determina un tur doi intre Adrian Nastase si C.V. Tudor. O femeie ar obtine voturi de la electoratul feminin si de la naivii prooccidentali din tabara Stolojan. Ca naivi prooccidentali nu se prea gasesc in tabara lui Nastase. O campanie profesionista o poate aduce pe candidata respectiva la un 7 procente, ceea ce poate stabili, in clasamentul final, locul trei pentru Stolojan. Despre personajul principal aflam ca ar avea o avere de 500 de milioane de dolari, ca si-a pus antena de satelit la negru ca sa nu plateasca foarte mult si ca anuntata suma de campanie, 15 milioane de dolari, fie nu este a ei, fie este, caz in care spera sa-i deconteze ulterior. Dick Morris nu este nici el ceea ce pare, adica un superconsulant vanat de orice politician care si-ar dori sa ajunga presedinte. In acest moment, „marele strateg” american este intr-o scadere de credibilitate la Washington. Dar, inainte de declin, a apucat, in 2000, sa livreze Romaniei un scenariu de succes, finala Iliescu-Vadim. In ceea ce-l piveste pe Victor Getan, aici lucrurile sunt mult mai limpezi, desi este vazut la Washington ca un personaj tulbure. In urma unui mic test de inteligenta medie, se pot trage niste concluzii cu privire la legatura dintre Gaetan si fosta Securitate. De mentionat ca, in momentul emigrarii in SUA, Gaetan se numea Andronescu si ca si-a schimbat numele in urma unui proces. Dupa Revolutie, s-a impritenit cu Dumitru Mazilu, a incercat sa intre sub pielea lui Corneliu Coposu, a trecut, meteoric, prin tabara „vatrasilor”, fiind prieten cu senatorul PUNR Adrian Motiu si facand lobby in SUA pentru Gheorghe Funar, a luptat impotriva ambasadorului Alfred Moses, asa cum astazi lupta impotriva lui Michael Guest.

Tradatorul lui Clinton cauta clienti romani
Dick Morris e la fel ca vedetele de la Cerbul de Aur, vin la noi dupa ce si-au trait traiul si si-au risipit malaiul, cand mai ciupesc un ban cu bruma de glorie care le-a mai ramas. In acest moment „marele strateg“ american este intr-o scadere de credibilitate la Washington. Aparitia volumului de memorii semnat de Hillary Clinton i-a mai tras lui Dick Morris un bobarnac, fota Prima Doamna neavand cuvinte magulitoare pentru fostul prieten al sotului ei. Realizarea cea mai mare a lui Dick Morris este contributia la victoria lui Bill Clinton in fata lui Bush senior. Partea nasoala si ruptura dintre Bill si Dick a intervenit in urma unui scandal de presa care a aratat ca Morris avea legatura cu o prostituata, Sherry Rowlands careia, ca sa se dea mare, ii povestea discutiile cu Clinton si chiar o lasa sa asculte conversatiile secrete. Discursurile pregatite pentru Hillary Clinton ajunsesera sa fie citite in premiera de aceasta Sherry. Cand s-a aflat toata tarasenia, Bill Clinton i-a intors definitiv spatele, iar Dick Morris a inceput sa critice administratia pe care a servit-o sa ajunga la putere. Deh, tarie de caracter. Incepand cu acest scandal, credibilitatea lui Dick Morris a scazut si el si-a cautat de lucru pe afara, prin alte tari, profitand doar de o parte din CV-ul sau, adica de realizarile de pana la scandalul cu prostituata. In preajma alegerilor din 2000, Dick Morris a fost consultat, prin Victor Gaetan, de Virgil Magureanu in legatura cu candidatura ridicola la Presedintie a lui Marian Munteanu. I-a spus ca nu are nici o sansa si, prin urmare, nu au mai batut palma. Dar americanul a mai avut contacte de taina si cu alte forte politice. Chiar a furnizat un scenariu de succes: finala Iliescu -Vadim. Beneficiile din aceasta finala au fost clare: Ion Iliescu a devenit salvatorul natiunii si toata lumea buna, speriata de perspectiva castigului lui Vadim s-a dus sa-l voteze!

Alt actor, aceeasi piesa cu final patriotic
Daca un scenariu a mers o data, de ce nu ar merge si a doua oara, cu o distributie usor schimbata? Adica de ce nu s-ar duce lumea sa-l voteze pe Nastase ca sa scape tara de perspectiva lui Vadim? Cum s-ar putea realiza acest scenariu de turul doi? Prin „redistribuirea“ voturilor din primul tur, prin prezenta unui candidat care sa ciupeasca semnificativ de la Stolojan, astfel incat el sa ajunga pe locul trei, in vreme ce Nastase si Vadim se califica pentru finala. Bun scenariu! Dar cine ar putea sa ia voturi numai de la Stolojan si nu si de la Nastase? De pilda o femeie din SUA, care ar putea promite marea cu sarea. Ca oricum nu ajunge presedinte si nu trebuie sa-si tina promisiunile! O femeie ar obtine voturi de la electoratul feminin si de la naivii pro-occidentali din tabara Stolojan. Ca naivi pro-occidentali nu se prea gasesc in tabara lui Nastase. Asta ca sa va servim, in acelasi pret, si putina analiza politica! O campanie profesionista o poate aduce pe candidata respectiva la un 7 procente, ceea ce poate stabili, in clasamentul final, locul trei pentru Stolojan. Femeia din SUA a fost deja identificata in persoana doamnei Lia Roberts despre care vom vorbi in ultima parte a articolului. Pentru ca pana atunci va prezentam un alt personaj cheie al acestei afaceri, o mai veche cunostinta a revistei noastre, Victor Gaetan.

Mic test de inteligenta medie
1. Securitatea a trimis multi oameni afara, inainte de ’89, pentru diverse actiuni, cu diverse acoperiri. Una dintre cele mai bune acoperiri pentru un „infiltrat“ este, trebuie sa o recunoastem, o Galerie de Arta. E un loc public, poate veni oricine, poate servi de „casuta postala“ si, de asemenea, de „casierie“. Tranzactiile cu tablouri pot ascunde foarte bine fluxuri de bani. Ce mai, o Galerie de Arta e o excelenta casa conspirativa. Victor Gaetan are o galerie de Arta in Washington, Galeria Alex, undeva intr-o zona buna. Pentru concluzia corecta veti obtine cinci puncte!

2. Visul de aur al oricarei agentii de spionaj (chiar si al spionajului romanesc) este sa plaseze un pion in miezul clasei politice din tara tinta si, astfel, sa aiba acces la diversele informatii pe care nu le-ar putea obtine in alt mod. Sau chiar sa poata influenta, intr-o oarecare masura, decizia politica din tara respectiva. Sa reusesti sa determini casatoria unui agent de-al tau cu fiica unui om politic american este un vis! Victor Gaetan este casatorit cu Eleanor Kennelly, fiica fostei membre a Congresului SUA, Barbara Kennelly. Si aici aveti ocazia sa castigati cinci puncte daca ajungeti la concluzia corecta!

Gaetan isi face oare numai datoria?
Cu punctele in buzunar, mergem mai departe. In mediul romanesc din Washington Gaetan este cunoscut drept un tip tulbure, fost lobbyst iliescian imediat dupa Revolutie, luptator, aproape la propriu, impotriva dizidentilor si inainte, si dupa. Dar gata pentru orice fel de misiuni in patria muma. De mentionat ca, in momentul emigrarii in SUA Gaetan se numea Andronescu. Si-a schimbat numele in urma unui proces. „Baietii“ stiu de ce.Unul dintre oamenii de care s-a atasat Gaetan dupa ’89 a fost Dumitru Mazilu. Nu stim daca a fost o relatie personala sau una, sa zicem, institutionala! Dar a incercat sa intre si pe sub pielea lui Corneliu Coposu, reusind sa pacaleasca niste oameni. De altfel, exista niste scrisori ale Seniorului in care acesta afirma clar ca Victor Gaetan este un mincinos si ca tot ce a declarat in numele sau sunt pure inventii. Le putem aduce la proces! Apoi, Gaetan a trecut, meteoric si prin tabara „vatrasilor“, fiind prieten cu senatorul PUNR Adrian Motiu si facand lobby in SUA pentru Gheorghe Funar. Dar luptand si impotriva ambasadorului Alfred Moses, daca va mai aduceti aminte. Asa cum, in zilele noastre, Dick Morris a pornit o campanie impotriva lui Michael Guest. Nu stim pe ce cale au ajuns sa se imprieteneasca Gaetan cu Morris, dar cartea ultimului, aparuta recent la editura ziarului Ziua, a fost prefatata de primul.

Gerontofilia salveaza Romania?
Ei, acesti doi oameni sunt temelia campaniei electorale a doamnei Lia Roberts care a anuntat ca va arunca in lupta 15 milioane de dolari. Deci, cu atat ar cumpara ea voturile romanilor. Oare e vorba de o simpla inabilitate prin aparitia in discutie a sumei sau e vorba de o miscare intentionata, ca sa ameteasca adversarii? Sfatuita, probabil, de sefii de campanie, Lia Roberts a si spus ca vor veni atacuri din partea PSD. Aceste randuri nu sunt un atac PSD! Sunt doar un efort de a intelege mai bine resorturile acestei candidaturi. Odata iesita in arena publica, doamna Lia Roberts trebuie sa spuna despre ea absolut tot. Cum a facut banii, ce drum a parcurs pana aici, tot, absolut tot. Si, mai ales, daca inainte de ’89 a activat in vreo organizatie a exilului sau a fost pur si simplu „adormita“? Nu trebuie sa-i mai spunem noi uzantele, doar traieste in SUA, acolo unde transparenta in campanii e maxima! Sigur, e explicabila prima casatorie cu un cetatean american, voia sa plece din tara si sa calatoreasca. Nu conta ca domnul Arnold este un om mult mai in varsta decat ea, dragostea nu cunoaste obstacole. Ramasa vaduva, doamna Lia, inca tanara si nelinistita, s-a orientat tot spre un om in varsta. Joseph Grier Roberts, veteran din al doilea razboi mondial a fost cel de-al doilea sot care a lasat-o, pentru a doua oara vaduva. Si mostenitoare. Joseph avea 87 de ani anul trecut, cand a murit, pe 7 aprilie, intr-un spital din Las Vegas. De la cei doi soti, Lia mosteneste multi bani. Potrivit reporterilor speciali care au publicat un amplu reportaj de la fata locului, ar fi vorba de 500 de milioane! De dolari.

Ne va da sau nu ne va da doamna din NEVADA?
Poate va amintiti, imediat dupa victoria lui George W. Bush a aparut numele Liei Roberts ca ambasador sigur al SUA in Bucuresti. Pentru a obtine acest post Lia a facut o serie de eforturi, i-a determinat pe oamenii politici din Nevada sa o sustina.

Dar Administratia SUA a preferat un excelent diplomat de cariera. Poate de aceea il ataca, acum, Dick Morris pe Guest? Intra in contractul de campanie? Doamna Lia nu s-a resemnat si, pentru ca a reusit sa adune un milion de dolari fonduri pentru campania republicanilor, a fost aleasa presedinta organizatiei din Nevada. Adica omul care da telefoane si aduna cotizatii. De altfel colegii de partid stiu de mai multe luni ca Lia va candida la Presedintia Romaniei. Doar noua ni s-a dat impresia ca decizia a fost luata recent dupa sondaje de opinie si chibzuinte electorale.

Da, trebuie sa stim tot despre doamna Lia. Doamna Lia este zgarcita. Cand ai 500 de milioane de dolari ai cel putin un sofer si o masina potrivita cu averea. Doamna Lia conduce un Mercedes model mai vechi si locuieste intr-un cartier obisnuit, intr-o casa fara personal de serviciu. Ba, mai mult, dupa cum sustine un roman intors din Nevada, si antena parabolica si-ar fi montat-o la negru! Bine, putem zice, e o femeie care nu si-a pierdut capul cu atatia bani. Ar fi laudabil. Dar doamna Lia chiar este zgarcita! A initiat o bursa in amintirea tatalui sau care a fost defavorizat in cariera din cauza plecarii fiicei in SUA. Asta se obisnuieste, sunt zeci de societati americane si sute de oameni bogati care fac donatii si dau burse studentilor. Doamna Lia a initiat o bursa pentru un student din Romania (bursa a avut doua editii). Bursa, pe un an, este in valoare de cinci sute de dolari. Nu pe luna, pe an! Asta, scuzati-ne, nu e bursa, e un mic bacsis cu care nu te mai si lauzi!

Intrebare de zece puncte
Si, cu toata zgarcenia ei, Lia Roberts anunta ca arunca in lupta 15 milioane de dolari. In acest caz exista doua posibilitati: ori banii nu sunt ai ei, ori spera sa-i scoata ulterior. Daca nu sunt banii ei, atunci ne gandim unde duc firele urzite de Victor Gaetan. Daca, insa, sunt ai ei si ar vrea sa-i recupereze, atunci chiar e nasol. Din salariul prezidential, in nici un caz nu va putea sa puna atatea milioane de dolari la loc. Atunci. Din ce? Si cine raspunde la intrebarea asta obtine inca zece puncte. Faceti totalul. Cat aveti? Douazeci de puncte? E clar, nu sunteti votant de-al Liei Roberts!
Articolul este preluat din Academia Catavencu
#10738 (raspuns la: #10659) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
in nici un caz! - de (anonim) la: 12/03/2004 01:37:32
(la: Ati mai face armata?)
Ma folosesc de puterea anonimatului ca nu cumva sa divulg vre-o prostie si sa am probleme.
Am intrat intamplator pe acest site si am descoperit OAMENI.
Ca un raspuns la intrebarea d-vs as folosii expresia:
NU! NU! NU!
A fost un iad pentru mine. am fost batut aproape in fiecare zi de puscariasi, ati intelesbine, de puscariasi.
Eu eram in principiu pus sa-i supraveghez pe ei dar din cauza superiorilor au cam luat puterea acolo si a fost iad.
Am facut armata la minele de petrol.
Astea erau majoritatea conectate la conducte suflate mult prea gros cu aur.
Eu trebuia sa-i supraveghez si sa am grija sa nu detina pile sau jmirghel ca nu cumva sa fure din conducte.
Transportul se facea simplu.
Noi controlam buzunarele ca oamenii nu-i controlam si-n fund.
Acesti infractori erau in stare sa faca orice pentru pilitura aceea.
Am fost parasiti de colonelul care avea grija de noi si pe care-l stiau toti de frica.
I acea noapte am fost chemati afara printr-un semnal de alarma scurt.
Atunci,in acea noapte a inceput cosmarul, am fost batuti mai multi cu toate incercarile noastre de aparare, am fost chinuiti , au urinat pe noi si pe cei mai dragalasi i-au supus la tot felul de perversiuni.
8 luni de chin pentru ca am ramas cativa care nu ne-am dat de partea lor.
Cu prima ocazie cand am pus mana pe un receptor (de revelion) am sunat acasa si pe scurt le-am povestit alor mei.
Tatal meu a facut apel la judecatoria militara si a fost arestat 3 zile mai tarziu pentru instigare la scandal intr-o unitate militara.
Noi 4 care am mai ramas bataia de joc a soldatilor, care cu 9 luni in urma ne plangeau in brate de dorul mamelor sau a sotiilor si carora le dadeam de mancare cand nu aveau pachet, am fost transferati la o unitate in Bucuresti si culmea, dupa ce am luat livretul am constatat ca toata perioada am fost imcadrat la acea unitate in Buc. si nu la T.M
Spuneti-mi mie ca armata la voi a fost grea ca ati cules porumb, eu va spun ca am 32 de ani si sunt intr-un program de recuperare fizica, suferind o pareza si din cauza asta nu voi mai avea copii.
Am considerat mereu copiii ca fiind lumina ochilor mei. Astazi va pot spune ca sunt "orb".
EvZ angajaza fotoreporter - de Dinu Lazar la: 12/03/2004 02:24:22
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Citeam in ziarul de ieri ca Evenimentul Zilei angajaza un fotoreporter; doritorii se pot adresa la dante@expres.ro.
Acu`, din punctul meu de vedere, aceasta angajare e inca un cui batut in sicriul fotografiei romanesti.
Imi bazez afirmatia de mai sus pe o analiza a ceea ce vad, pe care o fac mereu.
Nivelul estetic al produsului fotografic utilitar ( editorial in primul rind) e in Romania in ziua de azi la pamint.
Imaginile pe care le vad sunt cam asa; in revistele ilustrate, cadre banale, lumina pusa prost, cadraje aiurea, lipsa de imaginatie creativa; in presa, fotografii urite, nelucrate cu cerebelu`, facute ca sa fie.
Cam asta e imaginea de ansamblu a ceea ce vad eu; poate ca sunt, si de fapt sunt sigur ca sunt, si materiale vizuale de exceptie, dar sunt rare si sufocate de masa mare de imagini care arata cum ziceam.
Cum s-a ajuns aici? Ar fi doua sau trei motive esentiale, dar mai importante ar fi doua.
Un motiv, ar fi banii alocati pentru imagine; se fac totusi averi din presa romana, dar fotografii sunt platiti cu ceva intre una si trei sute de dolari, in medie, pe luna.
Pentru ca accepta si pentru ca daca nu vrei vine unu` nou imediat cu mai putin, ca sunt multi imbatati de parfumul fotografiei de presa.
Din banii astia nu poti sa supravietuiesti, faci ciubucuri ca sa rezisti, si strici si preturile in piata profesionala, ca la saracie zici mersi daca iei un milion, ca e ciubuc, nu platesti taxe si impozite, pe o lucrare care ar valora de cinci zeci ori mai mult in mod legal.
Din acesti bani nu poti sa inveti sa faci fotografie permanent, nu te poti perfectiona, nu poti sa vezi albume si situri, sa vezi ce se mai intimpla - si nici nu ai avea timp.
Oricum, accepti si intri pe un tobogan; 12 ore de munca grea, si ce mai conteaza nimicuri ca iluminarea, cadrajul, perspectiva, povestirea din cadru; sa ai pleashca de imagine, sa o puna detepistul, care nici el nu e dus cu preshul la biserica de multe ori, si gata pagina de ziar. Ar fi multe de vorbit aici, dar... nu ai cu cine; pe forumul de la www.afpr.ro mesajele sunt unul la citeva luni.
Si ajungem la al doilea motiv pentru care s-a ajuns la dezastrul vizual care ne inconjura; acesta ar fi lipsa de coeziune si de interes a breslei.
Atita timp cit fotografii vor fi socotiti niste umplatori de spatii ramase goale de la geniile care duc condeiul, atita timp cit fotografii vor fi angajati pe salarii mizerabile si vor accepta sa distruga ei insisi, cu preturi minuscule si calitate pe masura, piata profesionala care mai e, lucrurile nu se vor schimba.
Solutia ar fi crearea unei puternice clase de fotografi independenti, de freelancers, care sa colaboreze la ziare si reviste, sa negocieze preturi care sa includa si munca dar si arta, asa cum acum nu se face; publicatiile sa aleaga dintr-o masa de oferte pe cea mai buna in momentul acela si pentru tema data.
Ar fi multe de vorbit, dar nu e interes, unu la mina, si din pacate nici vointa.
Si unde nu e vointa nu e nici putirinta, vorba aceea...

PS Saptamina viitoare am inteles ca este vernisajul expozitiei anuale a fotografilor de presa; detalii, oficial, nu cunosc. Vom vedea fotografii grozave, sunt sigur; dar in aceeasi zi in preza zilei, vom vedea aceleasi blitzuiri gri si scobituri in nas si portrete cu grandangularu, ca da mai bengos pe pagina.
Visez la o stire care sa zica asa: fotografii doritori sa colaboreze cu ziarul x sunt asteptati la prezentarea book-ului personal in fiecare zi de vineri, intre ora si ora.
Dar va mai trece o generatie sau doua pina atunci... asta in cazul optimist.
#11866 (raspuns la: #11863) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Inaintarea frontierei NATO si UE si criza din Republica Moldova - de belazur la: 24/03/2004 19:01:54
(la: Adevarata sursa de anti/americanism este Rusia)
În statul multinational al Imperiului sovietic, tendinta ruseasca în directia statului centralizat a intrat în coliziune cu renasterea constiintei nationale a mai mult de o suta de minoritati din republicile autonome. În cazul Republicii Moldovenesti, raportul dintre crearea statului si crearea natiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea nationala, cât si cea statala, erau creatii artificiale. Natiunea moldoveneasca fusese inventata de rusi pentru a preveni (re)nasterea unei constiinte nationale românesti la populatia basarabeana. Statul moldovean fusese creat în Imperiul sovietic în 1924.”
Wilhelmus Petrus Van Meurs,1
„Ideea ca moldoveni sunt o natiune distincta, în sensul obisnuit al cuvântului, e problematica astazi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar daca a fost numita mult timp moldoveneasca de locuitorii din zonele rurale si este în continuare numita astfel în constitutia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorata a istoriei mai largi a latinitatii rasaritene, regiune ce se întinde de la padurile Transilvaniei si dealurile Bucovinei, în nord, pâna la Câmpia Dunarii si Marea Neagra, în sud, si pâna la dealurile rotunde si stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astazi al Republicii Moldova, au apartinut României Mari aparute dupa primul razboi mondial si distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astazi nu au reusit sa se afle în acelasi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba si traditiile folclorice provin incontestabil din aceleasi radacini. Eroii nationali si marile personalitati dintr-o regiune sunt, cu siguranta, recunoscute si în cealalta. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astazi doua state 'românesti’ în Europa de Est, chiar daca ambele adapostesc si multe alte minoritati etnice – unguri, ucraineni, rusi, romi si turci.”
Charles King 2

„Cei care încearca sa dezvolte o constiinta moldoveneasca ar putea sa revina, astfel, la interpretarile sovietice de alta data privitoare la istoria si cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii unei renasteri a unor pareri comuniste cu privire la trecutul Moldovei si ai unei reactii concomitent a românilor fata de ele.”
Denis Deletant3

Preambul. Republica Moldova – spatiu de frontiera euro-atlantica

Acest text va vorbi despre asa numita Conceptie a politicii nationale de stat a R. Moldova si Dictionarul moldovenesc-românesc a lui Vasile Stati încercând sa le aseze pe fundalul geopolitic adecvat. Nu doar informatia legata de aceste chestiuni lipseste astazi în România, dar si cadrul geopolitic just în care aceste evolutii sa fie plasate si citite. Caci, dincolo de amprenta locala pe care aceste evenimente o au neîndoielnic, ele sunt parte a unor evolutii politice si geopolitice mai ample care nu pot fi ignorate în nici o analiza. De prea multe ori aspectele legate de Republica Moldova sunt abordate într-o grila provinciala, în care actorii principali sunt personajele politice de la Chisinau iar evenimentele majore - alegerile locale sau parlamentare (vag, este pomenita si Rusia). În realitate, toate evenimentele de la Chisinau poarta, mai mult sau mai putin, amprenta unor evolutii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei NATO si UE spre Republica Moldova, de decizia acestor institutii de a fixa granita pe Prut si de reactia pe care aceste evolutii le genereaza.4

Frontiera ar însemna, în cadrul teoretic utilizat aici, aspectul dinamic al unei evolutii geopolitice, respectiv totalitatea proceselor prin care se manifesta o expansiune istorica, un popor, o civilizatie sau un imperiu etc. Frontiera, ca aspect dinamic, declanseaza si întretine o gama larga de procese spirituale sau institutionale, pe care le denumim procese ale frontierei. Granita este aspectul static, stabil (stabilit) al înaintarii unei frontiere. Înaintarea unei frontiere se fixeaza (este fixata) undeva, pe o granita. Dar asta nu înseamna, automat, ca, o data fixata granita, dinamica procesului de înaintare a frontierei dispare sau ca este suspendata. Dimpotriva. Atunci când avem de a face cu o fixare artificiala (politica, geo-strategica) a unei granite vom asista la perpetuarea manifestarilor de frontiera, iar spatiul în care asemenea evolutii se petrec îl numim spatiu de frontiera 5 . Aceste spatii de frontiera6 sunt, geopolitic vorbind, de multe ori, spatii de criza, de turbulenta geopolitica, care nu pot fi decriptate sau întelese just fara a lua în considerare aceste aspecte7.

Un asemenea spatiu de frontiera este astazi Republica Moldova. Nimic nu se poate întelege acolo daca se ignora înaintarea frontierei euro-atlantice si consecintele pe care aceasta înaintare – si, mai ales, fixarea granitei artificiale pe Prut - le genereaza. Republica Moldova este astazi un spatiu de frontiera euro-atlantic. Decizia politica (geo-strategica) de a fixa granita înaintarii frontierei euro-atlantice pe Prut, cuplata cu refuzul majoritatii populatiei din Republica Moldova de a accepta aceasta decizie sunt responsabile de evenimentele care au loc acolo. Razboiul din Transnistria, refuzul Moscovei de a retrage armata si armamentul de acolo, proiectul de federalizare, manifestarile din Piata Marii Adunari Nationale sau din fata Ambasadei Ruse, Conceptia presedintelui Voronin, chiar si Dictionarul lui Stati etc. sunt consecinte directe sau indirecte ale acestei decizii8.

Acesta este cadrul în care momentele punctate mai jos trebuie citite si percepute.

„Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova”

„Proiectul Conceptiei politicii nationale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenta provocator, ce îsi propune, în ansamblul sau, sa anuleze Declaratia de Independenta din 27 august 1991, ca act juridic de nastere a celui de al doilea stat românesc, si sa-i confere R. Moldova o noua identitate etno-culturala, istorica, lingvistica si politico-juridica. El reprezinta suma tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine nationale de stat si ideologizarea fortata a întregii societati. Axul respectivei doctrine îl constituie preceptele false din punct de vedere stiintific, cultural si istoric al existentei unui asa-numit popor moldovenesc si a unei limbi moldovenesti, camuflate inabil si de o maniera totalitara cu notiuni la moda, precum ‘multiculturalismul’, ‘multilingvismul’, ‘polietnicismul’ - toate amalgamate si ambalate sub drapelul tolerantei’, ‘pacii interetnice’ si ‘concordiei civice’”.9

Într-o ancheta a publicatiei Contrafort pe tema asa-zisului Dictionar moldovenesc-românesc, academicianul Mihai Cimpoi facea urmatoarea constatare: „Ma întristeaza atât aparitia, sustinuta oficial, a Dictionarului cât si atentia extraordinara pe care i-o acorda posturile TV din România (o ora la Pro TV, doua ore la Realitatea) fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean” 10.

Naduful reputatului academician trebuie înteles corect: nu doar dezamagire fata de liderii de opinie din România care se întrec în a neglija si uita performantele culturale autentice ale carturarilor de peste Prut (supararea ar fi fost justificata fie si numai din aceasta pricina!), dar si deceptie fata de cecitatea vadita a acelorasi personaje care, lipsite de perspectiva si viziune, au transformat un eveniment minor, totusi, în eveniment de presa ignorând vinovat ca gestul ridicol al lui Stati – „renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai joasa speta” cum numeste academicianul pe autorul acestei „monstruozitati” – este numai vârful de aisberg, expresia rizibila a unei evolutii politice mai profunde care se petrece în Republica Moldova si care, ea, ar fi trebuit sa se afle în colimatorul presei sau a societatii civile de la Bucuresti. O evolutie politica si geopolitica inedita, ale carei expresii reale si consistente sunt, pe de-o parte, asa numita Conceptie a politicii nationale a Republicii Moldova – document programatic complet ignorat, cu rarisime exceptii, în România! - si, pe de alta, dezbatere în jurul problemei federalizarii (incluzând aici chestiunea transnistreana). Aparitia Dictionarului lui Stati nu este decât partea cea mai putin consistenta a acestor evolutii ce se desfasoara astazi si despre care asa zisa „societatea civila” din România (analistii, jurnalistii si „purtatorii ei de cuvânt”) sau politicienii de la Bucuresti se încapatâneaza sa nu vorbeasca sau sa nu stie nimic. Ciudata reactie a celor chemati sa ghidoneze opinia publica a unei societati care sta sa se integreze în NATO si UE, adica institutiile a caror granita viitoare va fi, într-o prima instanta, tocmai Prutul...

Proiectul legii numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova a fost publicat pe 25 iulie în oficialul guvernamental, Moldova Suverana. Este un proiect de lege initiat de presedintele Voronin. Cum se va vedea mai departe, exista o legatura evidenta între aceasta conceptie si Dictionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati, publicat, în aceeasi zi, în ziarul partidului de guvernamânt, Comunistul. Validarea lui de catre guvernul de la Chisinau s-a facut recent, fara a stârni, nici de data asta, o discutie atât de necesara la Bucuresti.

Textul este aproape necunoscut publicului din România, astfel ca remarcile si comentariile vor fi flancate de ample apeluri la text .11

Axul definitoriu al documentului este indicat în deschidere: „Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova, denumita în continuare conceptia, reprezinta totalitatea principiilor, obiectivelor si sarcinilor prioritare privind integrarea si consolidarea poporului unic multicultural si multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor nationale generale cu interesele tuturor comunitatilor etnice si lingvistice din tara”. Baza juridica este si ea sugerata din plecare: „Conceptia se bazeaza pe prevederile Constitutiei Republicii Moldova, pe normele legislatiei nationale si ale dreptului international, inclusiv ale: Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului International cu privire la drepturile civile si politice, Pactului International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ale altor acte internationale referitoare la drepturile omului si ale persoanelor apartinând comunitatilor etnice si lingvistice la care a aderat Moldova”. Temeiul elaborarii proiectului este acesta: „Actualitatea elaborarii si adoptarii conceptiei este determinata de necesitatea de a stabili principiile si sarcinile politicii nationale de stat, orientata spre consolidarea independentei si suveranitatii tarii noastre, crearea unor conditii favorabile pentru dezvoltarea libera a tuturor comunitatilor etnice si lingvistice, spre integrarea lor în poporul unic al Republicii Moldova”. Despre importanta textului vorbeste limpede un paragraf întreg: „Conceptia este documentul de baza pentru autoritatile publice la promovarea politicilor social-economice si culturale în domeniul dezvoltarii si consolidarii independentei si suveranitatii tarii, a poporului multietnic, multicultural si multilingv al Moldovei. Tot de aceste principii trebuie sa se conduca organele de stat ale Republicii Moldova în activitatea de sustinere a eforturilor de edificare a unei societati civile”.

Urmeaza apoi cinci sectiuni care cuprind: I. Dispozitii generale; II. Principiile politice nationale de stat; III. Scopurile politicii nationale de stat; IV. Sarcinile politicii nationale de stat; V. Asigurarea politicii nationale de stat.

Sa vedem însa ce spune, în detaliu, acest text, dincolo de protocolarele declaratii de intentii.

O declaratie explicita de politica interna si externa

Atmosfera textului este data deja de paragrafele citate. Înainte de a intra însa în substanta (!) lui, sa sesizam contextul în care se lanseaza documentul: momentul aparitiei proiectului coincide, practic, pe plan intern, cu demararea campaniei electorale în Republica Moldova (este vorba de alegerile parlamentare din primavara lui 2005), proiectul servind, implicit, drept platforma electorala pentru Partidul Comunistilor aflat la guvernare. Cel putin al acelei factiuni din acest partid care va merge neconditionat cu actualul presedinte, Vladimir Voronin, chiar daca, pentru asta, va fi necesara o scindare a partidului între linia dura si cea „moderata”, capabila sa faca o alianta cu partide necomuniste de genul Partidului Democrat al lui Diacov. Proiectul initiat de presedintele Voronin este un semnal clar si o conditie explicita pentru viitorii sai suporteri.

Pe plan extern, aparitia proiectului vine în consonanta cu presiunile pe care Rusia le face din ce în ce mai insistent asupra republicii, presiune „stimulata” tot mai mult de dorintele exprimate insistent în ultima vreme de catre UE de implicare a acestui organism în solutionarea conflictului din Transnistria, deci într-o chestiune care afecteaza direct interesul Rusiei în zona. Proiectul este, din acest punct de vedere, o declaratie de politica externa, cel putin prin atentia si grija deosebite care se acorda limbii ruse în document sau încapatânarii de a ignora organismele europene în care Moldova ar putea nazui sa fie parte12 .

Un text nul din punct de vedere academic

Conceptia este în primul rând un text politic, dar „argumentatia” sa deriva însa dintr-o perspectiva ce se vrea „stiintifica” asupra proceselor de formare si dezvoltare a natiunilor.

În primul rând, textul este parte a unui proces mai amplu de „nation building” (demarat însa în Basarabia de ocupantul sovietic si continuat astazi de Partidul Comunistilor). Ideea care fundamenteaza argumentatia este una de tipar modernist (inventionist, instrumentalism etc.) dupa care natiunile se nasc prin proiect (by design), ca o creatie de sus în jos si în care un rol crucial trebuie sa revina statului si institutiilor acestuia. Agresivitatea cu care este promovata o asemenea perspectiva în document este cel putin stranie, mai cu seama ca este vorba despre un teritoriu care, vreme de mai bine de 60 de ani a fost supus de catre puterea sovietica, cu sistem si încrâncenare, unui proces de nation building (asta este, în esenta, moldovenismul), respectiv de creare a unei Republici Moldovenesti de limba, traditie si istorie rusesti. Procesul a esuat, dupa cum evenimentele de la 1989 au demonstrat-o cu prisosinta. Acest esec trebuie sa faca pe cei care pariaza fara rest pe asemenea abordari mult mai circumspecti.

Cert este însa ca perspectiva constructivista a demersului – „Am creat Moldova, acum sa-i cream pe moldoveni...” –, lipsita de minimale precautii sau spirit critic, sfideaza ridicolul când încearca sa justifice tentativa.

În al doilea rând, frapeaza în text confuzia (voita sau nu) si inconstienta cu care autorii textului se joaca cu vorbele si conceptele. Un text care nu urmareste decât sa „legitimeze” un stat, o limba si o etnie nu gaseste de cuviinta decât sa.... vitupereze „nationalismul”. Iata o mostra inclusa în „Expunerea de motive la proiectul Conceptiei politici nationale de stat a Republicii Moldova”: „Însa evenimentele de la sfârsitul anilor ‘80 si începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, inspirate, în republica de fortele politice radicale de orientare nationalista, au dus le dezintegrarea statului si societatii moldovenesti, la confruntarea interetnica si la scindarea teritoriala a tarii, scindare care mai persista. Din aceiasi perioada dateaza tentativele, care continua si astazi, de a nega existenta natiunii moldovenesti si a limbii moldovenesti, de a discredita istoria Moldovei - bazele politico-juridice si national culturale ale statului moldovenesc”13.

Prin urmare, tot ce s-a petrecut în perioada indicata este manifestarea fortelor „de orientare nationalista” împotriva carora Conceptia îsi propune sa lupte. Sofismul este aici la ele acasa: caci Conceptia, care îsi propune, cum spuneam, explicit, sa impuna un stat, o limba, o etnie, o limba etc. reprezinta, dupa toate normele sociologiei natiunii si nationalismului, chintesenta unui proiect sau program nationalist, în ciuda lipsei de consistenta si a falsului pe care se bazeaza argumentatia. Pentru autorii conceptiei, a fi nationalist moldovean nu e nationalism, dar a sustine limba, natiunea si etnia româna... da! Utilizarea atributului cu conotatii negative - nationalist – doar pentru ceea ce înseamna „românesc” nu este, în fond, decât o tehnica de propaganda sau proba unei confuzii majore care fundamenteaza acest document.

În al treilea rând, documentul se bazeaza pe o manipulare grosolana a textelor si conceptiilor europene privind drepturile omului sau ale comunitatilor etnice. În pofida filosofiei de la care pretinde ca se revendica, Conceptia nu face decât sa impuna de sus o carcasa identitara unei comunitati (populatia Republicii Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la optiune al fiecarui cetatean. Altminteri spus, în loc sa plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decreteaza pe cele din urma neglijându-le sistematic pe cele dintâi! În ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invoca cu obstinatie. Cum bine a sesizat un comentator de la Chisinau: „...atât actele privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, cât si actele referitor la drepturile minoritatilor etnice si nationale, vizeaza doar individul si autonomia sa ireductibila. Drepturile culturale si lingvistice sunt considerate drepturi individuale, dar care se exercita în mod colectiv. Ceea ce înseamna ca unui grup etnocultural i se acorda drepturi nu pentru a pastra si perpetua cu orice pret existenta acestui grup, indiferent de optiunile membrilor grupului. Dimpotriva, grupului i se acorda drepturi deoarece pentru persoanele respective apartenenta la acest grup este plina de sens si importanta pentru exercitarea libertatii lor”. În opozitie, cum sugeram deja, Conceptia, dimpotriva, propune o viziune si un sistem de valori care ar trebui împartasite de catre toti cetatenii. Autorii Conceptiei considera drept scop strategic: "afirmarea unui sistem de valori nationale la baza carora se afla constientizarea de catre toti cetatenii tarii noastre a apartenentei lor la poporul unic al Republicii Moldova" (partea IV, Sarcinile politicii nationale de stat)”14.

În esenta, este vorba despre „un proiect totalitar”, cum îl numea academicianul Cimpoi, care nazuieste sa impuna, de sus în jos, o unica identitate tuturor cetatenilor Republicii moldova, indiferent de optiunile sau dorintele lor. Indiferent, adica, de ceea ce comunitatea internationala numeste „drepturile omului”...

Mitul „fondator” al Republicii Moldova: moldovenismul

Axul principal al textului este ideologia modovenismului. Documentul vizeaza, în esenta, impunerea „moldovenismului” ca ideologie de stat. Cu vorbele unor reprezentanti ai societatii civile de la Chisinau: „Moldovenismul ca doctrina a asa-zisului specific national al ‘poporului moldovenesc’, cu istorie, cultura si limba diferite de cele ale poporului român, este, precum se stie, o fabricatie a regimului tarist de ocupatie si, în special, a ideologiei sovietice staliniste, menita sa justifice anexarea provinciei românesti Basarabia de catre Rusia tarista si, ulterior, prin aplicarea prevederilor Protocolului aditional secret la Tratatul sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) de catre Uniunea Sovietica”15.

Nu avem spatiu suficient pentru a descrie evolutia acestei ideologii relativ la teritoriul dintre Prut si Nistru (dar nu numai). Genealogia aceste idei indica limpede emitentul: Moscova si Kominternul, iar aparitiile ei pe scena istoriei – dupa cum sugereaza un comentator de la Chisinau - nu este lipsita de semnificatii: „De fapt, aceasta teza conceptie cominternista a mai fost formulata în aceiasi termeni si în noiembrie 1988, când au aparut faimoasele teze ale Comitetului Centra al PCM si cuvântarea lui N. Bondarciuc, la acea vreme secretar al CC al PCM, azi fruntas al aceluiasi partid, care se încheia cu celebrul ‘niet, niet I niet’. Anume acele teze au catalizat miscarea de emancipare nationala a românilor basarabeni si procesul de acordare a limbii române a statutului de limba de stat si de revenire la alfabetul latin”16.

Fenomenul moldovenismului a fost resuscitat în Republica Moldova mai ales dupa venirea la putere a Partidului Comunist, dar el nu este, în nici un caz, apanajul acestei formatiuni politice, caci versiunile în care acesta este livrat pe piata sunt diferite (cazul Partidului Democrat Agrar si a reuniunii acestora din 1994 – „Casa Noastra – Republica Moldova” – este primul care vine în minte). Recent, fenomenul a beneficiat de o analiza pertinenta sub forma unei teze de doctorat si care merita tata atentia. Una dintre concluziile lucrarii merita reluata: „ ... moldovenismul nu este ‘minciuna întreaga’, ci o semiminciuna. De aceea, demontarea acesteia nu este un lucru usor: a afirma ca basarabenii nu sunt moldoveni ar fi la fel de gresit cu a afirma ca ei nu sunt români. Într-o eventuala disputa privind tezele moldoveniste, este foarte important a nu se ataca partea asa-zis pozitiva a moldovenismului – faptul de a fi moldovean nefiind o contradictie cu a fi român. Pe de alta parte, faptul existentei statului Republica Moldova implica recunoasterea politonomului ‘moldovean’, care nu este o emanatie a moldovenismului, ci o realitate geopolitica. În calitatea lor de cetateni ai Republicii Moldova, si românii basarabeni si minoritarii sunt moldoveni. Speculând însa pe chestiunea identitara, moldovenistii comit în mod deliberat tot felul de confuzii, mizând pe deruta si ignoranta. (...) Astfel, moldovenismul se prezinta ca o manifestare a crizei identitare în Republica Moldova (urmare a politicilor de rusesti de deznationalizare si rusificare), dar si ca o continuare a acestor politici”17.

Miturile fondatoare ale Republicii Moldovenesti (2)

Proiectul de constructie se bazeaza pe câteva „axiome” repetate obsesiv. „Republica Moldova constituie continuarea politico-juridica a procesului multisecular de statalitate continua a poporului moldovenesc. Moldovenii - nationalitatea fondatoare a statului, împreuna cu reprezentantii altor etnii: ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, românii, belorusii, tiganii (romii), polonezii si altii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este Patria lor comuna”.

Textul este uluitor. În primul rând, prin acreditarea ideii ca actuala Republica Moldova ar fi succesoarea de drept a Principatului Moldova, principat al Tarilor Române care a participat la fondarea României moderne în 1859. Mai mult, acreditarea unui „proces secular de statalitate” este rizibila când implica un teritoriu (actual Republica Moldova) care nu a participat, de fapt, nici la unirea din 1958 (se afla atunci sub ocupatia Imperiului Rus). A doua chestiune, contradictorie, se refera la compozitia etnica a populatiei: acreditarea unui „melanj etnic” într-o republica care are, conform recensamântului în vigoare, o majoritate clara de circa doua treimi, nu face decât sa reia o ideea mai veche, de sorginte cominternista, referitoare la acest spatiu.

Românii ca „minoritate etnica”

O alta intentie clara a autoritatilor de la Chisinau este transformarea românilor într-o minoritate etnica. Plasarea „românilor” undeva între evrei si belorusi în textul Conceptiei sugereaza clar unul dintre obiectivele strategice ale Chisinaului. Unul dintre instrumentele cu care se va realiza acest obiectiv este recensamântul din 2004, unde confuzia etnie/cetatenie – se spera – va transforma „românii” într-o minoritate etnica, covârsita de... „moldoveni”. Textul Rezolutiei este relevant la acest punct: „Beneficiarii respectivei conceptii vor fi Rusia si diaspora rusa din R. Moldova: Rusia îsi va asigura astfel, pentru decenii înainte, dominatia sa în regiune si realizarea intereselor geostrategice în raport cu Uniunea Europeana si NATO. Pentru mentinerea statutului de mare putere în afacerile europene, Rusia impune R. Moldova, prin intermediul actualilor guvernanti comunisti de la Chisinau, un plan de deznationalizare definitiva a românilor basarabeni, de creare a unui "popor unic" în care elementul românesc majoritar va fi "dizolvat" în asemenea masura încât va putea fi ignorat. Diaspora rusa, care are la ora actuala suprematia economica si mediatica, va dobândi oficial si suprematia cultural-lingvistica si îsi va prezerva toate drepturile politice necesare pentru realizarea scopurilor geopolitice ale Rusiei. Astfel, R. Moldova i se pregateste, prin aceasta conceptie funesta si prin tentativa de federalizare, statutul de enclava rusa la frontiera Uniunii Europene si NATO, dupa modelul regiunii Kaliningrad”.

Aceasta idee ca românii sunt o minoritate etnica nu este noua în Republic Moldova, dar, odata cu recensamântul, va capata o confirmare „stiintifica”. Cu voie sau fara, aceasta ideea a mai fost invocata la Chisinau chiar de gazetari aflati în tabara democratica . Cea mai importanta „contributie” la impunerea acestui sofism periculos apartine însa lui Renate Weber, Valentin Stan si Gabriel Andreescu cei care, în studiul „Relatia României cu Republica Moldova”19 sustineau acelasi lucru: optiunile cetatenilor care se declara români sau a celor care se declara moldoveni trebuie respectate deopotriva etc., etc. Nu e de mirare ca textul a fost republicat rapid de catre publicatiile guvernamentale de la Chisinau!

Consecintele unei asemenea evolutii sunt extrem de grave si periculoase, pe termen scurt, iar pe termen lung insolubile. Pe termen scurt va exista atunci „baza legala” pentru impunerea limbii ruse ca a doua limba de stat – limba româna va deveni a limba a minoritatilor – a eliminarii cursului de „istoria românilor” sau chiar a... etnicizarii Mitropoliei Basarabiei prin transformarea ei într-o biserica româneasca, deci minoritara. Pe termen lung, însa, acest multiculturalism extrem – caci pulverizeaza bazele consensuale ale oricarui stat - nu are nici o solutie, pentru ca intra într-o serie de contradictii din care nu se mai poate iesi. Inutil sa spunem ca acest mod de gândire nu este acreditat de nici un document european si, mai ales, nu este practicat (caci este imposibil!) de nici un stat de pe continent20.

Multiculturalismul sau noul „marxism-leninism”

Socheaza aproape, în textul Conceptiei, abundenta termenului „multiculturalism”, „multicultural”, „multilingv”. În primul rând, e ciudata aceasta strategie pentru un text care vrea sa promoveze unitatea unui stat si a unei „natiuni”. Se vadeste însa în acest document – veritabila struto-camila din acest punct de vedere – dorinta de a pune cap la cap tezele mai vechi si mai noi ale internationalismului proletar, pe de-o parte ideologia moldovenismului, pe de alta, cea a multiculturalismului. Dupa cum comenta un ziarist de la Chisinau: „Daca în perioada sovietica politica de deznationalizare si rusificare a popoarelor ocupate se desfasura sub acoperirea ideologica a internationalismului proletar, iar temelia doctrinara o asigurau Marx, Engels si Lenin, astazi politica de asimilare, promovata de Rusia prin intermediul comunistilor, utilizeaza terminologia împrumutata din limbajul occidental despre societatea civila multinationala, stat polietnic, popor multicultural si multilingv”21.

Este limpede însa ca aceasta incoerenta doctrinara nu poate pretinde pretentii de document fondator.

O limba, doua limbi...

O alta contradictie ce brazdeaza textul se refera la limba. Iata textele: „Limba moldoveneasca, având statutul de limba de stat, se foloseste în toate sferele vietii politice, economice, sociale si culturale. Una din prioritatile nationale ale Republicii Moldova este asigurarea însusirii limbii moldovenesti”. Dar si: „Limba rusa care, în conformitate cu legislatia în vigoare, are statutul de limba de comunicare interetnica, se aplica si ea în toate sferele vietii statului si societatii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus si ruso-moldovenesc statornicit istoriceste, care, în actualele conditii, este necesar sa fie dezvoltat si perfectionat”. Pe de-o parte: „crearea neîntârziata a conditiilor necesare pentru însusirea limbii moldovenesti de catre o parte a populatiei Moldovei”, pe de alta: „neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vietii statului si societatii” si „asigurarea de conditii pentru pastrarea si dezvoltarea în continuare a functiilor oficiale ale limbii ruse”22.

Textul este cel putin ambiguu. Pe de-o parte, daca, programatic, „limba moldoveneasca” va deveni o „prioritate nationala”, ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse? Care este, în mod real, intentia celor care au lansat documentul? Publicatia Flux, ziarul de limba româna cu cel mai mare tiraj, încearca sa raspunda: „autorii acestui plan cauta sa mentina, în mod artificial, situatia când majoritatea româneasca si toate minoritatile, cu exceptia celei ruse, vor cunoaste si vor vorbi obligatoriu limba rusa, în timp ce minoritarii reprezentând fosta natiune dominanta a imperiului sovietic vor cunoaste doar limba rusa. Prin urmare, avem de-a face cu un asa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adica dominatia discriminatorie a unei minoritati asupra majoritatii. Sa nu uitam ca aceasta majoritate include atât majoritatea româneasca cât si minoritatile ruse” .

O conceptie represiva a unui regim represiv

Chestiunea cea mai grava, probabil, si care ridica semne serioase de întrebare asupra acestui demers, este maniera în care acesta va fi implementat în societatea moldoveneasca. Indiferent de parerea pe care o avem fata de tezele documentului, o discutie sau dezbatere democratica pe aceasta tema nu are, în principiu, a dauna. În fond, democratia presupune si dreptul la eroare: poti gresi, te poti însela, dar pentru asta nu poti fi eliminat din spatiul discursului public.

Alta este însa problema grava – apropo de democratie – care apare relativ la acest document. Ea tine de maniera în care puterea politica propune si vrea sa impuna acest proiect. O discutie reala lipeste si, mai mult, textul stipuleaza explicit pedepse pentru cei care se vor opune. Acesta este principalul motiv pentru care academicianul Cimpoi o definea, la conferinta deja invocata, „cu caracter totalitar”: „Conceptia pusa în discutie este, de fapt, o anticonceptie, deoarece ignoreaza adevarul stiintific despre românii moldoveni si limba româna. Este construita pe un temei de nisip, o utopie ce nu tine cont de realitate. Ea nu are nici o sansa de a fi transpusa în practica, fiindca nu se tine cont de parerea intelectualitatii. Asa-zisul dialog fructuos între autoritatile publice si societatea civila s-a dovedit a fi o farsa mincinoasa. Aceasta conceptie nu respecta drepturile fundamentale si principiile democratice recunoscute pe plan european si international, libertatea de gândire si exprimare, valorile democratiei, drepturile omului etc. Este o conceptie cu caracter totalitar”23.

Textul contine, explicit, avertismente limpezi si deloc linistitoare în legatura cu viitorul Republicii Moldova. Astfel, documentul sustine orientarea politicii de stat catre: „neutralizarea juridica si politica a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti, de discreditare a istoriei moldovenesti, de negare a etnonimului „moldoveni” si glotonimului „limba moldoveneasca””. social-economica a tuturor regiunilor Republicii Moldova. Dupa cum s-a exprimat presa democratica de la Chisinau, „într-o singura propozitie avem concentrata dorinta expresa a comunistilor de a neutraliza, din punct de vedere juridic si politic, pe toti cei care vor îndrazni sa împartaseasca o alta opinie. Însusi faptul ca Voronin urmareste neutralizarea juridica si politica a celor pe care îi considera indezirabili, arata, fara putinta de tagada, adevarata fata a regimului comunist de la Chisinau. Acesta a ramas fidel traditiilor marxist-leniniste si staliniste de practicare a terorii ca norma politica si a violentei ca mijloc de anihilare a oponentilor. Aceste rânduri sinistre trebuie privite în contextul tuturor ajustarilor legislative operate de comunisti în ultimii doi ani, prin care sunt distruse în mod premeditat si metodic institutiile democratice si suprimate drepturile fundamentale ale omului”24.

Aceste planuri apar si mai periculoase daca ne gândim la initiativa comunista de modificare a Constitutiei care urmareste introducerea unui regim de functionare a unor legi speciale si extraordinare, ce ar anula, de fapt, principiile constitutionale democratice si ar distruge statul de drept, ca si prin Legea privind combaterea activitatii extremiste. Dupa prognoza aceluiasi ziarist: „Ar fi de asteptat ca dupa intrarea în vigoare a acestui document monstruos sa urmeze modificarea Codului Penal si a altor legi care sa permita lichidarea Opozitiei si a presei incomode”.

Dictionarul moldovenesc-românesc

„A promova sub orice forma o limba moldoveneasca deosebita de limba româna este, din punct de vedere lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic, o absurditate si o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”
Eugen Cosariu25

Vineri, 25 iulie, în Partidului Comunistilor din Moldova Comunistul se putea citi o prezentare oficiala a straniului Dictionar moldovenesc-românesc. Evident, textul este scris de „neobositul detractor al culturii românesti V. Stati” (cum îl numeste presa de la Chisinau), tot el autor al dictionarului. Textul este plasat la rubrica „raftul de carti” si poarta supratitlul „Senzational! Prima data în istorie! A aparut dictionarul moldovenesc-românesc!” Nu e nici o coincidenta ca si Dictionarul si i au fost tiparite, practic, concomitent. Cum am scris deja, Dictionarul este parte organica a Conceptiei si cine nu îl percepe asa este în teribila eroare.

Un jurnalist de la Chisinau comenta astfel aparitia lui: „În fata unei tiparituri de acest fel, am înteles în sfârsit cum se descifreaza sigla comunistilor de azi, în care pe lânga secera si ciocan, mai e plasata si o carte deschisa. Negresit, cartea din sigla bolsevica, monument al prostiei si deopotriva al arogantei si agresivitatii împotriva bunului simt, este dictionarul lui Stati (...) Într-adevar o astfel de scriitura de sorginte stalinista apare în premiera si împinge dincolo de limitele absurdului vechea teorie comunista prin care se neaga unitatea etnolingvistica si culturala a românilor. Noi, românii de dincoace de Prut, am suportat din plin efectele nefaste ale politicii expansioniste rusesti, care si-a acoperit dintotdeauna invaziile din 1812, 1940 si 1944 cu „misiunea eliberatoare” a armatei de ocupatie, care salva „moldovenii” de ocupantii români”26.

Cartea presupune, practic, mai multe etaje de lectura, inclusive. În primul rând, volumul a fost o provocare organizata tocmai în acel moment (si) cu scopul de a stârni reactia oficialitatilor de la Bucuresti în preajma întâlnirii între Iliescu si Voronin27 . Pe lânga aberatiile inserate acolo sau strofele inepte semnate de acelasi V. Stati28 sunt inserate în prefata jigniri la adresa României sau a primului-ministru, România fiind, de fapt, ortografiata „Rromânia”.

Dincolo de mitocanie si provocare se afla al doilea nivel e lectura. Acesta justetea justetea, în sine, a întreprinderi. Care e, fireste, nula. Cel putin la acest capitol. Daca nu la altele, unanimitatea intelectualilor români de dincolo de Prut e clara si fara echivoc. Alaturi de textele din publicatii precum Flux29 sau Timpul30, grupajul realizat de publicatia Contrafort31 da radiografia reactiei intelectualilor de la Chisinau. Vasile Gîrnet scrie despre „... Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtator al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenta pe masura, care produce periodic diversiuni în mediul cultural si politic de la Chisinau”; Nicolae Negru spune ca „e rodul unei crize de schizofrenie antiromâneasca (cu foarte posibile radacini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat”; Mihai Cimpoi comenteaza: „Asa numitul Dictionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai josnica speta, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atentie daca nu ar reprezenta o mentalitate ce tine de moldovenismul primitiv si nu ar avea sustinere oficiala”; Eugen Lunga avertizeaza ca „efectul stiintific al acestui op este nul”, dar ca „dictionarul semnaleaza... întoarcerea la era troglodita, când cutuma politica si ideologica scârnavea adevarul istoric si stiintific”; Vasile Romanciuc îl numeste „un certificat al prostiei ajunsa la paroxism”; Leo Butnaru scrie despre „sfertodoctul cu sistem” si despre dictionar ca „un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-tariste”; Lidia Codreanca argumenteaza despre „fobia glotonimica”, aceasta „pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut si Nistru, al Basarabiei noastre”; Constantin Cheianu îl numeste, simplu, „o escrocherie”; Andrei Burac scrie ca „V. Stati este o persoana care a sfidat deseori istoria, a scuipat în fata unui întreg neam din care face si el parte”; Iuria Colesnis afirma ca „nici chiar comunisti ortodocsi sovietici n-au îndraznit sa faca o asemenea mojicie sau ceva similar”; Ion Ciocanu scrie ca „în loc sa combata rusismele care s-au latit asemenea unei pecinegi pe corpul limbii noastre stramosesti, autorul „dictionarului” le considera piloni ai unei limbi distincte – „moldovenesti””; Nicolae Rusu crede ca „acest dictionar este o aberatie atât de evidenta, încât, probabil, nici autorul nu crede cu adevarat în „teoria” pe care, de mai multe decenii, o promoveaza cu atâta tupeu”; Grigore Chiper afirma ca „în noile conditii, când la putere au acces radicalii comunisti, pro-rusi si românofobi declarati, ideea moldovenismului a devenit doctrina de stat. În acest sens, V. Stati este expresia a ceea ce s-ar numi comanda politica”; Iurie Bodrug scrie ca „Antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus sa scoata pe piata un asemenea produs cu o denumire atât de bizara”; Nicolae Spataru considera ca „sa le oferi basarabenilor un asemenea dictionar înseamna sa-ti bati joc de ei în modul cel mai mojicesc, sa nesocotesti în mod criminal soarta lor vitrega si faptul ca mai bine de jumatate de secol au fost îndobitociti, batjocoriti, umiliti si deznationalizati”; iar Iulia Ciocan crede ca „este în natura lucrurilor sa apara ineptii într-un stat în care domneste dezmatul, sa existe românofobie într-o republica condusa de fostii nomenclaturisti”. Alte comentarii sunt, cu siguranta, inutile... Vom încheia aceasta sectiune cu un pasaj din articolul directorului publicatiei Timpul, Constantin Tanase, deja citat: „Aparitie Dictionarului moldovenesc-românesc m-a facut sa-mi schimb parerea despre V. Stati. Dupa mine, Stati merita cu prisosinta un loc de cinste în Aleea Clasicilor din Chisinau. Stati, editând mult blamatul dictionar, a facut pentru clarificarea definitiva a problemei limbii române în R. Moldova mai mult decât academiile de la Chisinau si de la Bucuresti. Prin acest dictionar, Stati demonstreaza cp asa-zisa „limba moldoveneasca”, diferita de cea român, NU EXISTA! Si punctum, aplicând astfel o lovitura mortala (sa speram, ultima) moldovenismului primitiv anti-românesc”.

Al treilea nivel de lectura a dictionarului lui Stati este cel al semnificatiei lui dincolo de provocare si fals. Iar semnificatiile ultime sunt de esenta geopolitica. Nu doar în sensul ca este parte si expresia a proiectului numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova, ci ca ilustreaza întreaga fobie occidentala pe care un regim de extractie comunista înca o încarneaza si ilustreaza. România este pentru Republica Moldova, geopolitic vorbind, Uniunea Europeana si NATO. Un gazetar de la Chisinau a surprins excelent ideea ca atacul regimului comunist de la Chisinau nu este doar asupra României, ci asupra Occidentului pe care, în raport cu R. Moldova, România îl ilustreaza: „Dupa ce s-au tot facut glume pe seama inexistentei unui dictionar moldo-român, iata ca provocatorul de serviciu Stati ajunge sa materializeze un banc, care, devenind realitate, înceteaza sa fie comic si devine sinistru. V. Stati îsi bate joc cu nerusinare de România, îi prezinta pe români ca pe niste tigani si îl insulta mitocaneste pe premierul Adrian Nastase. Cliseul batjocoritor este cunoscut. Întreaga propaganda sovietica împotriva Occidentului se facea dupa acelasi tipar, acesta fiind un element de baza al „razboiului rece” dintre URSS si lumea libera. Denigrarea si insulta porcoasa erau procedeele predilecte ale propagandistilor sovietici. Asa cum R. Moldova de azi a devenit un URSS în miniatura, România este identificata cu Occidentul, prin urmare devine tinta unor atacuri sordide. Prin aceasta scriitura abominabila, puterea de ocupatie a Federatiei Ruse, exercitata de catre un partid de ocupatie, cel comunist, urmareste si testarea capacitatii de reactie a societatii” 32.

Razboiul regimului comunist nu este doar cu România, ci cu valorile euro-atlantice pe care (si) aceasta le reprezinta si semnifica. Aceasta este explicatia ca, în Piata Marii Adunari nationale sau în fata Ambasadei se pot auzi si cântece românesti, si drapele NATO sau ale Uniunii Europene...

Concluzii. Ce se întâmpla acolo? Dar ce se întâmpla aici...

“Desi pare convenabila, trebuie sa recunoastem ca este falsa sau cel putin incompleta ideea ca în Basarabia de azi discutiile despre glotonimul ‘limba româna’ si etnonomul ‘popor român’ ar purta doar un caracter stiintific… Aici, în Basarabia, afirmatia ca esti român constituie un act politic… La noi poti fi foarte bine orice, dar daca te îndaratnicesti sa fii ceea ce esti, adica român, exasperezi toata tagma de artizani ai unei noi natiuni”
Tara, 1995

Doua concluzii, redate succint, vor încheia acest material si vor tine deschis un dosar care este departe de a fi epuizat:

Criza identitara a Republicii Moldova

Recentele decizii ale autoritatilor comuniste sunt doar expresia unui razboi mai adânc care se petrece peste Prut. Genealogia conflictului si radacinile crizei trebuie cautate mult mai departe. Batalia aceasta culturala la care asistam – sa ne reamintim ca una dintre putinele, daca nu unica, miscare de protest care a pornit de la explicite revendicari culturale s-a petrecut anul acesta la Chisinau – a început demult în Basarabia si s-a acutizat odata cu aparitia statului Republica Moldova. Nu e cazul sa insist aici asupra unei istorii, în general, stiute33 .

Care este, de fapt, esenta chestiunii? Citatele au sugerat deja: una identitara. Întrebarea “Cine sunt eu?” ramâne una dintre mizele cruciale ale oricarui pariu existential. Nu vom intra aici în complicate chestiuni de sociologia natiunii si nationalismului sau de geopolitica, dar merita reamintit – apropo de statul moldovean - ca unul dintre elementele constitutive ale unei asemenea entitati este cel pe care Anthony Smith îl numea “etno-istorie” (etno-history). Intra aici suma tuturor elementelor – mituri, memorie comuna, simbolistica etnica, legatura cu teritoriul, asumarea trecutului etc. – care constituie si configureaza legitimitatea implicita a statului în cauza (pe care se bizuie, apoi, prestatia lui politica, culturala, economica etc.). Este vorba despre aceea parte necontractuala a contractului despre care vorbea clasicul sociolog francez Emile Durkheim si care constituie, în esenta, orice proiect comunitar (national), respectiv fixeaza bazele acelui consens care nu este – nu poate fi – doar de natura rationala. De aceea nu poate fi inventat rational, de sus în jos. În lipsa unui asemenea fond sau a neasumarii celui “oficial” (promovat de sus de o putere politica), criza este perpetua sau, în orice caz, recurenta. Acesta este cel putin verdictul lui Anthony Smith si a celora din scoala lui. Mai mult: în conditiile unor discursuri identitare paralele si/sau concurentiale – mai cu seama când unul dintre ele ale girul statului – ne aflam în situatia numita de geopoliticieni “tara sfâsiata” (torn-country). Instabilitatea, în asemenea conditii, este endemica, iar criza perpetua, în ciuda unor momente de aparenta stabilitate. Pe de o parte, oricând pot aparea noi generatii care sa urce pe scena publica si sa revendice sau sa impuna un alt discurs identitar, sau, pe de alta parte, niciodata discursul identitar forjat de oficialitate nu va reusi sa se impuna cu adevarat. Criza normalitatii se transforma în asemenea situatii în normalitatea crizei. Pe acest fundal se joaca, mai mult sau mai putin coerent, celelalte evolutii (Republica Moldova nu e în nici un caz unicat: nici Macedonia – FYROM sau Bosnia-Hertegovina, printre altele, nu o duc mai bine…)

Într-o asemenea situatie pare sa se gaseasca astazi Republica Moldova si de aici precaritatea statului de peste Prut. Conflictul la care asistam este de esenta identitara. Razboiul cultural si identitar este nu doar concomitent, ci sinonim cu Republica Moldova.

Momentele descrise aici sunt parte a acelei crize profunde34...

Integrarea euro-atlantica si obligatiile României

Ce e de facut? Paradoxal – doar pentru cei are gândesc raportul problematicii cu integrarea europeana ca incompatibil - extrem de mult. Si tocmai acum ceva e de facut, pentru ca trebuie sa fie facut! Altminteri spus, tocmai apropierea României de structurile euro-atlantice aduce, intempestiv, chestiunea Republicii Moldova în prim plan.

Din doua motive. Pe de-o parte, ca formula de angajare europeana. Integrarea în structurile institutionale europene nu aduce numai beneficii, dar si obligatii. Iar una dintre ele se refera strict la protectia minoritatilor si a drepturilor omului. Asa cum România din acest punct de vedere are, poate, cea mai liberala constitutie, excedând chiar baremurile impuse de procesele de integrare, ea trebuie sa-si asume rolul de curea de legatura între ce se întâmpla în alte spatii pe care, lingvistic cel putin este cel mai bine pregatita sa le abordeze, si institutiile europene. O încalcare a drepturilor unei minoritati vorbitoare de lima româneasca si traitoare în tari care se afla înca mai prost plasate în raport cu UE trebuie facuta publica si semnalata la nivel european. Este, în esenta, una dintre obligatiile care deriva (si) din conditia de candidat al României. România nu îsi poate asuma un rol de lider regional în zona daca nu va deveni lider regional si la nivelul respectarii drepturilor omului. Si asta nu înseamna numai legislatie interna – de departe cea mai liberala din zona -, ci si atentie la ceea ce se petrece în jurul ei din acest punct de vedere si colaborare sistematica cu structurile europene din acest punct de vedere. Activismul european pe aceasta directie este, deci, nu doar o optiune, ci o obligatie.

Daca prima motivatie are în vedere chestiunea integrarii în UE, a doua ratiune majora se refera la integrarea si locul României în NATO. Integrarea – este un lucru prea putin constientizat - a accelerat masiv interesul pentru populatia româneasca risipita în jurul frontierelor. Românii se întind nu doar în Balcani, Ucraina sau Republica Moldova, dar si în Georgia, tarile baltice, Armenia sau Moscova… Rolul pe care România îl va dobândi din punct de vedere strategic va spori, geometric, importanta acestor comunitati. Si contemplata pe acest versant, problema poarta, iarasi, stigmatul obligativitatii, nu cel al simplei optiuni…
Daca ce e de facut este, nadajduim, limpede, cum e de facut pare mai dificil de abordat. Dar nu e. Tinând seama de defectiunile lesne reperabile în acesti 13 ani, în ciuda unor gesturi laudabile, desi singulare, poate ca cel mai bun punct de plecare este… evitarea lor. Asta înseamna, înainte de toate, suprematia proiectului asupra proiectelor, coerenta institutionala si, mai ales, mutarea accentului – cantitativ vorbind – de la politic la civic, respectiv de la actiuni guvernamentale la cele prin intermediul asociatiilor non-guvernamentale (ONG, publicatii, cercuri de dezbateri etc.). În lipsa unor fundatii local (nationale) care sa aiba pe agenda aceasta chestiune, guvernul, prin fondurile pe care le aloca – nu o data complet aiuritor si pe niste directii absolut hazardate – va trebui sa-si asume plasarea problematicii în zona de interes a publicului român (finantare de publicatii de acest profil, cercetari, seminarii nationale si internationale, ONG cu activitati în zona etc.).

Si înca o observatie. Doar o redefinire a pozitiei problemei românilor Republica Moldova în spatiul civic poate sa redeschida cu succes acest dosar. Numai transformarea ei în chestiune cheie o poate impune atât la nivelul interesului public, dar si – prin recul - la nivelul interesului politicienilor. (Politicianul român de astazi, cu rarisime exceptii, ignora sistematic aceasta problematica. Si nu exista vreo speranta pe termen scurt ca lucrurile se schimba. Dar, indirect, prin plasarea chestiunii în spatiul public, deci ca problema care poate mobiliza o parte de public sau anumiti lideri de opinie, aceasta poate intra si pe agenda de interese a politicianului român, cel putin din motive pragmatice. La rându-i, acesta va putea perpetua atentia asupra problemei în mediile politice în care evolueaza).

Textul de fata nu vrea, fireste, sa epuizeze gama de solutii, cât, mai ales, sa deschida problema. Care, cum am sugerat, nu mai tine doar de registrul optiunilor României, ci de cel al obligatiilor ei – ca sa nu mai pomenim aici, excesiv, de vetusta… demnitate nationala35.


--------------------------------------------------------------------------------

Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Moldovenii, România, Rusia si politica culturala, Editura Arc, Chisinau, 2002.
„Prefata” la Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Cadrul conceptual utilizat în aceasta analiza l-am dezvoltat în alta parte. Vezi Ilie Badescu, Dan Dungaciu, Sociologia si geopolitica frontierei, Editura Floarea albastra, 2 vol., Bucuresti, 1995.
Numai în cazul în care fixarea granitei înaintarii unui proces frontalier este naturala, deci organica, spatiul de frontiera înceteaza sa existe. Cazul tipic aici este, de pilda, înaintarea frontierei protestante în Europa. Aceasta înaintare s-a oprit, organic, la marginea spatiului ortodox, deci fixarea granitei protestante s-a petrecut de la sine (de ce stau lucrurile asa nu e locul sa detaliem aici).
Este vorba despre acele zone care emit – justificat sau nu - pretentii la apartenenta la acel spatiu.
Este vorba mai ales despre acele spatii de frontiera refuzate, respectiv acele spatii care emit, justificat sau nu, pretentii la includere în interiorul granitei.
Chiar si exodul masiv al populatiei din Republica Moldova spre Occident – circa 1 000 000 de persoane – este explicabila doar în acesti termeni. Caci acesti oameni, care vor – si demonstreaza ca pot – sa munceasca si sa traiasca în spatiu occidental sunt adeptii si electoratul partidelor din Opozitie, deci anti-comuniste, care refuza programatic locul în care cancelariile politice au stabilit ca trebuie fixata granita înaintarii frontierei euro-atlantice. Ne aflam astazi în situatia în care acesti emigranti – activ socio-politic si anti-comunisti ca structura – ajung sa sustina regimul Voronin atât economic – prin valuta pe care o aduc în tara sau o trimit regulat familiilor lor – cât si politic – prin deprivarea partidelor din opozitie, anti-comuniste, de sectiunea cea mai activa a electoratului lor! Gestul acestora de a pleca a fost generat, din pacate, trebuie sa repetam, si de mesajele cinice pe care unele cancelarii europene (inclusiv OSCE) le-au transmis în legatura cu viitorul „ne-european” al Republicii Moldova. Principalul mobil pentru emigrare este astazi un amestec de lipsa de proiect, necredinta si sentiment de abandonare. Lipsa de încurajare sau declaratiile de respingere a Republicii Moldova formulate de membrii importanti ai institutiilor europene (Prodi este doar unul dintre acestia), lipsa de proiect si de angajare a României – ca virtuala punte spre Europa sau NATO a Moldovei – au facut mai mult rau populatiei de dincolo de Prut decât toate tancurile Armatei a XIV stationata în Transnistria.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”, desfasurata duminica, 14 septembrie, în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Moderator a fost academicianul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Au participat savantii si profesorii: Anatol Ciobanu, Gheorghe Bobâna, Andrei Esanu, Mihai Purice, Ion Barbuta, Ana Bantos, Anatol Petrencu, avocatul Gheorghe Susarenco, scriitorii Mihail Gheorghe Cibotaru si Ion Ciocanu, Stefan Urâtu, presedintele Comitetului Helsinki Moldova. În dezbateri au mai luat cuvântul academicienii Petru Soltan si Alexandru Mosanu, scriitorii Haralambie Moraru, Serafim Saka, Valeriu Matei, Ion Hadârca, Pavel Balmus s.a.
Contrafort, Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003.
Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova a fost examinata miercuri, 11 septembrie, în cadrul Clubului de presa de la Chisinau, participantii la dezbateri apreciind documentul elaborat de institutia prezidentiala drept „batjocura fata de natiunea titulara”. Potrivit presedintelui Uniunii Jurnalistilor, Valeriu Saharneanu, conceptia respectiv trebuie tratata în modul cel mai serios, deoarece „principalul scop al conducerii de vârf este ca Republica Moldova sa nu se integreze în Europa”. O atitudine similara fata de conceptie a exprimat-o liderul Partidului Social Democrat, Oazu Nantoi, desi considera ca „acest proiect nu merita o abordare academica, deoarece este o provocare politica cam rasuflata”. „Prin intermediul lui, conducerea de vârf încearca, de dragul succesului, sa faca vrajba interetnica. Faptul ca partidul de guvernamânt intentioneaza sa implementeze aceasta conceptie începând cu luna ianuarie 2004 este o dovada ca actuala guvernare comunista se pregateste de viitoarele alegeri parlamentare. Aceasta conceptie, elaborata la Presedintie, contravine flagrant prevederilor legislatiei internationale”, a conchis Nantoi. Comentatorul politic Vasile Botnaru a mentionat la rândul sau ca autorii conceptiei „nu si-au propus sa gaseasca o solutie pentru politica relatiilor interetnice, ci încearca sa satisfaca ambitiile puterii”. „Aceasta conceptie este o utopie care nu tine cont de realitate, de istorie si de procesul de deznationalizare, autorii urmarind o mentinere a limbii ruse si a realitatilor din perioada sovietica”, a declarat academicianul Mihai Cimpoi, care evidentiind contextul lingvistic al Conceptiei politicii nationale, a mentionat ca în cazul în care limba rusa va fi proclamata de stat, limba natiunii titulare va fi desconsiderata. Cu aceste opinii nu a fost de acord liderul partidului "Ravnopravie", Valerii Klimenko, caruia, desi „nu-i place aceasta conceptie”, articolul privind proclamarea limbii ruse ca limba de stat „ar fi o perspectiva”. „O treime din populatia Republicii Moldova vorbeste limba rusa si aceasta ar fi o solutie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta sa se reintegreze daca limba rusa nu va fi proclamata de stat in Republica Moldova”, a conchis Klimenko.
În ciuda unei retorici „europene”, documentul nu pomeneste nici o institutie euro-atlantica careia Republica Moldova ar dori sa i se alature în viitor.
Merita citat aici comentariul din Rezolutie la aceasta chestiune: „Între alte scopuri nedeclarate, dar urmarite de proiectul conceptiei, este denaturarea adevarului despre ampla miscare nationala din anii 1989-1991, definita ca fiind un "conflict civil", precum si anularea tuturor cuceririlor democratice din anii de renastere nationala a românilor basarabeni”.
Tamara Caraus, „Despre politica nationala în Republica Moldova: între bilingvism si unilingvism”, în Timpul, vineri 5 septembrie, pp. 12-13.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”.
Igor Burciu, „Revansa bolsevica în actiune. Conceptia impunerii minciunii prin teroare”, Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003, p. 5.
Argentina Gribicea, National si politic în Republica Moldova. Contributii de sociologie si geopolitica regionala, teza de doctorat, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala.
Vezi în aceasta chestiune polemica dintre publicatiile Literatura si Arta si Tara din iulie-august 1994.
Texul a fost tiparit în „22 Plus”, 25 ianuarie 1995.
Vezi, pe aceasta chestiune, articolul Tamarei Caraus, deja citat.
Burciu, articol citat. Sau, cum spune Rezolutia deja citata: „Proiectul conceptiei impune, de fapt, o maniera sfidatoare, fara precedent, de desconsiderare si umilire a românilor basarabeni – natiunea de baza a statului, prin promovarea ideii potrivit careia nu cultura, limba, istoria si jertfa pentru aceste valori eterne sta la temelia Republicii Moldova, ci amalgamul de "culturi" ale diasporei, de fapt, cultura si limba rusa. Realizarea acestei idei revansarde ne-ar situa în anii '50 din secolul trecut si ar fi de natura sa arunce în aer "pacea interetnica" si "concordia civica", declarate cu atâta emfaza în proiectul conceptiei ca valori fundamentale ale R. Moldova. Mai mult decât atât, o asemenea politica nationala urmareste si scopul izolarii societatii din R. Moldova de România si de poporul român, aflate într-un benefic proces de integrare în Uniunea Europeana”.
Burciu, articol citat.
Iar academicianul Alexandru Mosanu avertiza, în aceiasi idee, asupra persecutia românilor basarabeni: „În baza acestei conceptii, care prevede "formarea de catre stat a unei politici de cadre bazata pe criteriile profesionalismului, competentei si devotamentului fata de patrie", românii basarabeni vor fi discriminati pe motive de lipsa de patriotism ruso-comunist. Conceptia are drept scop transformarea celui de-al doilea stat românesc într-un stat antiromânesc, într-un stat-focar de tensiune la granita cu NATO si UE. Societatea civila trebuie sa creeze un centru de coordonare a luptei împotriva tentativelor de rasturnare a ordinii constitutionale în R. Moldova, de transformare a ei într-o enclava a Rusiei”.
Burciu, articol citat.
Apud. Gheorghe Ghimpu, Constiinta nationala a românilor, Editura Garuda-ART, Chisinau, 2002, p. 438. Eugen Cosariu este unul dintre marii savanti ai lumii: filolog, filosof, sociolingvist, cunoscator a circa treizeci de limbi ale lumii, Doctor Honoris Causa a 17 universitati si membru titular si membru de onoare al mai multor Academii.
Vitalie Calugareanu, „O carte între secera si ciocan”, în Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003.
În plus, poate fi si un soi de praf în ochi pentru a distrage atentia de la initiativa politica mult mai grava si mai periculoasa pe care o ilustra, respectiv Conceptia presedintelui Voronin.
Iata o mostra a gândirii „savantului” Stati (în versuri de data asta) care te lasa fara glas: „Unii zic ca e otrava,/Dar de stai sa te gândesti,/Limba noastra cea moldava-i/Mama limbii românesti”.
Articolul lui Vitalie Calugareanu deja citat.
Vezi Vlad Pohila, „Când limba nationala e lasata la cheremul unor cârpaci” si, mai ales, textul nemilos al lui Constantin Tanase, „De neamul si limba moldovenilor”, nr. 29(91), p. 9 si, respectiv, 6,10.
Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003, pp. 16-19.
Calugareanu, articol citat.
Vadit, unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui conflict s-a derulat acum zece ani. Atunci, un “Ordin” semnat de Adrian Usatâi, directorul general al Radioteleviziunii, interzicea folosirea notiunii de “Basarabia” în institutia asupra carui rusii, vorba lui Eminescu, “l-au pus nacialnik”. Iata un fragment dintr-un text de la fata locului si intitulat “Fiecarui român – câte un calus în gura”: “Unul pentru Eminescu, altul pentru Iorga, se vor mai gasi câteva si pentru Kogalniceanu, Hasdeu, Russo. De azi înainte, adio Basarabie!… La nevoie se va gasi câte un calus si pentru Matcovschi cu Basarabia lui cu tot, care (ce neobranzare), chipurile, ar fi fost ‘trecuta prin foc si prin sabie, furata, tradata mereu’. Îi vine rândul si lui Vieru, facem rost de un cep si pentru ura lui. Sa astupam cu pamânt si gurile lui Ion si Doina Aldea Teodorovici, sa nu mai rasune din eternitate vocile lor anti-constitutionale care si de dincolo de mormânt submineaza statalitatea Republicii Moldova” (Tara, Chisinau, 1 iunie, 1993).
Daca 60 de ani de dominatie sovietica – iar regimul comunist a fost si un proiect identitar al unui stat care încalca orice reguli si avea la dispozitie toate institutiile culturale pentru a reusi – nu au fost capabile sa modifice si sa obliter
#12771 (raspuns la: #12770) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Am auzit o explicatie de genul: - de tavita la: 05/04/2004 07:58:28
(la: Am o problema: "marea majoritate")
"Marea majoritate" nu este pleonasm pentru ca poate fi majoritate cu 51% si majoritate cu 95%.Cand spui majoritatea cu 95 % este corect "marea majoritate".Personal,mi se pare o explicatie cam ciudata.Raman la parerea mea ca este pleonasm.
Dar cu "mie personal" cum este?Adeseori aud si aceasta exprimare dar mie mi de pare tot pleonasm.
#13309 (raspuns la: #13304) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Muresh - de AlexM la: 21/05/2004 23:37:37
(la: Gramatica si butélia)
Muresh
Care sa fie problema ?
1. Se spune , intr-adevar , "conform afirmatiei facutA anterior"
si nu "conform afirmatiei facutE anterior" ("facutE" se potriveste cu "conform afirmatiilor facutE anterior") . Nu stiu , dar n-am nici o problema "pe chestia asta" . Vorbesc natural , fara sa fiu nevoit sa ma outocontrolez gindindu-ma tot timpul la legile gramaticale .

corect este intradevar "conform afirmatiei facutã anterior (ce afirmatie? aia "facutã") Mai frumos este cu "anterior" care, ar trebui sa fie "afirmatie anterioarã" dar care printr-un necunoscut mecanism de hiper-correctie involuntara este folosit ca "afirmatiei anterioare":-)Desigur ca acest exemplu nu a pornit de la "afirmatia facuta anterior" unde anterior este folosit corect ci numai de la observatia despre cum se foloseste cuvantul "anterior" in anumite contexturi cand acest cuvant joaca rolul de adjectiv si trebuie acordat cu substantivul ce'l insoteste.
2. "Sunt" si "sint" :
In primele clase primare si , dealtfel , prin romaneasca vorbita acasa , fusesem instruit a spune si scrie "sunt" . Mai tarziu s-a schimbat macazul si ni s-a spus ca trebuiese trecut la "sint" . Motivul nu-l stiu . Sa fie nevoia de a fi asemanatori cu rusii , sau cu latinii ?

hai sa tinem politica departe de lingvistica. Forma româneasca este "sânt" cu "â" ; ca acest sunet este redat grafic prin "â", sau "î", asta nu este numai o chestiune minora de "gust" al celor ce decid. Aparent numai "a" si "e" devin "â" in limba româna si nu si "i". Din punctul meu de vedere, justificat ar fi deci scrierea cu "a" ->"sânt"

Adica , de ce n-am incerca sa fim noi insine si sa vedem ce se intampla .
Au mai fost si alte schimbari : de exemplu "intr'o" a devenit "intr-o" --s-a eliminat apostroful . Schimbarea a fost motivata de nevoia de simplificare a ortografiei , in special in folosul stradaniilor de a micsora numarul analfabetilor . Am salutat aceasta schimbare desi de atunci simt c-am pierdut din autenticitatea limbii .

o schimbare minora dar totusi apostroful joaca rolul sau si cratima rolul ei.

3. Ma folosesc de "se datoreste" si nu de expresia "se datoreaza" (prea e caraghios) , "cafeina" si nu "cofeina" , , s.a.m.d .
(Apropo , cum trebuieste spus :
"Doi oi moi " sau "doua oua moua" ?) .

Doua oua moi; Neutrul este caracterizat prin sg = terminatie masculina, pl= terminatie feminina. Asa invataram la shcoala. Pentru cazul in discutie, discrepanta vine de la cuvantul "ou" care are forma de plural in "ã" si de toate numeralale care sint compuse cu "2" care cer si ele acordarea lor la substantivul langa care sint. Deci:
-doua oua moi (moi pentru ca-i pluralul lui moale unde vedem ca transformarea li > i via li > l'i ( prezent inca in Aromâna ) > i
(doua, dozecisidoua,treizecisidoua -douajdoua, treijdoua etc:-)


4. Termeni in englezese au intrat in limba noastra . De exemplu chiar la "Cafenea" sintem indrumati sa "afiseaza ultimele mesaje din sit" (mare atentie , "sit" nu "shit") . Probabil ca e in regula . Procesul de globalizare impune . Chestia e ca limba noastra , fiind o limba fonetica , ajungem la contradictii . Sit e si "sit (down)" , etc .


"sit" nu este prezent nici in DEX 1998; neologisme care intra in limba in mare parte cu circulatie redusã in ciuda incercarilor (snobiste?) de a le impune. Un utilizator normal foloseste mai mereu " am vazut pe o pagina de web" in loc de "pe un sit de web".
De fapt este foarte interesant aceste gen neutru in lb. româna care cere o terminatie feminia aiurea. De ce spun "aiurea"? Pentru ca inca nu stiu de o explicatie acceptabila a pluralului românesc in "-uri".
Nu se explica prin Latina si nici prin slava si este un sufix care a jucat un rol de sufix "colectiv" in IndoEuropeana; acest sufix aparent vine din substrat unde avem si formele sale de feminin singular "-urã" si masculin singular "-ure"; pentru unele cuvinte intalnim o reducere a sufixului masculin "-ure" in "-ur" ( veizure/viezur, strugure/strugur, mugure/mugur) iar pentru unele cuvinte intalnim aceasi forma de -ure/urã numai pentru feminin ( buturã/buture).
Un sufix foarte, foarte interesant dat fiind ca multe cuvinte Latine fac plural in "-uri"; asta ar arata o "adaptare" a cuvintelor din Latina la "modul de a vorbi" al unei anumite populatii. Dar ma opresc aici pentru ca urmarirea unei astfel de idei ar ridica un mare semn de intrebare asupra sintagmei "cuvinte mostenite din Latina" si ar arata ca de fapt nu sint cuvinte mostenite ci "imprumutate". Iar sa sustii ca limba româna a imprumutat cuvinte din Latina si nu ca a mostenit, ar insemna sa negi ca limba româna ar fi o limba NeoLatina precum "surorile" ei. Or, asa cea, este pentru multa lume intelectuala au ba asemanator unei crime a la les majeste:-))

Alex


#15730 (raspuns la: #15424) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
PACATUL HOMOSEXUALITATI - de (anonim) la: 24/05/2004 13:20:28
(la: Preoti homosexuali?)
Sfantul Ioan Gura de Aur
demasca si combate homosexualitatea
--------------------------------------------------------------------------------

de Protos. Nicodim Mandita


Inceputurile acestui pacat, ce nu s-ar cuveni nici sa fie numit pe buzele noastre, se pierde in negura istoriei. Daca autorul cel Sfant al celor cinci carti ale Sf. Scripturi, porunceste la Levitic cap. 18,22: "Sa nu te culci cu barbat ca si cu femeie, caci aceasta-i spurcaciune", se intelege clar ca aceasta faradelege era deja raspandita printre neamurile idolatre, in mijlocul carora trebuia sa traiasca poporul ales. Se prea poate ca acest pacat (sodomia) si idolatria au fost cauza pentru care Dumnezeu a poruncit lui Moise sa decimeze popoarele canaanite care au ocupat pamantul Fagaduintei" pana la intoarcerea "Poporului ales din robia Egiptului". Cea mai dura interventie a lui Dumnezeu in istorie pentru reprimarea acestei faradelegi strigatoare la cer, a fost pe la anii 3500 de la facerea lumii, in cazul distrugerii cu foc si pucioasa a Sodomei si Gomorei. Cu toate acestea, omenirea si-a urmat cursul ei patimas si multi au primit si au transmis mai departe aceasta mostenire a rusinii si a blestemului. Atat de puternic a fost zguduita lumea veche in urma catastrofei de la Sodoma, incat acest pacat care a fost cauza si-a insusit numirea de "sodomie", iar in zilele noastre poarta numirea moderna de "homosexualitate", ce cuprinde in sine perversiunile ambelor sexe. Este regretabil ca nici femeile nu au ramas neispitite de aceste tentatii erotice si istoria atesta ca inceputul s-a facut in insula greceasca Lesbos, iar aceasta practica a capatat numirea de "lesbianism", dupa numirea insulei de unde si-a facut aparitia.
Pe vremea Sf. Apostoli era in actualitate acest pacat printre neamurile idolatre ce se converteau la crestinism, si de aceea ei l-au combatut prin cuvant si scris. Daca in unele scrieri ale Noului Testament gasim locuri unde numai se aminteste in treacat despre acest pacat, in Epistola catre Romani 1, 26-27, a Sfantului Apostol Pavel, gasim un text care face amintire de aceasta practica nefireasca, comuna atat barbatilor cat si femeilor.
In cele ce urmeaza va vom prezenta textul comentat al acestui pasaj (Rom. 1, 26 27), facut de cel mai ilustru exeget si orator al Bisericii, Sf. Ioan Gura de Aur. Cu toate ca au trecut peste 1500 de ani de cand a scris acest tratat, el reprezinta cel mai profund studiu a ceea ce este homosexualitatea si a efectului de dezintegrare si distrugere a nucleului familial, si a schimbarii ireversibile a raportului si relatiilor dintre membrii societatii.
"Pentru aceea i-a dat pe ei Dumnezeu intru patimi de ocara, ca si femeile lor si-au schimbat randuiala cea fireasca, intru ceea ce este impotriva firii. Asijderea si barbatii lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti, s-au aprins intru pofta sa unul spre altul" (Rom. 1, 26,27).
Toate patimile omenesti sunt necinstite, dar mai cu seama nebunia dupa copii (sodomia), caci mai mult patimeste sufletul si se necinsteste in pacate, decat trupul in boli. Priveste cum ii lipseste si aici de orice iertare, dupa cum ii lipseste si in cele ale credintei. Femeilor le zice: "au schimbat randuiala firii" si prin urmare nu au ce raspunde, sau sa spuna "ca am fost impiedicate de impreunarea cea dupa lege" si nici ca nu au avut cu cine sa-si implineasca pofta si au fost silite de a se azvarli in aceasta turbare nebuna, caci expresia "au schimbat" se zice de cei ce au avut ce schimba, dupa cum atunci cand vorbea de credinta zicea "ca au schimbat adevarul lui Dumnezeu intru minciuna". Barbatilor iarasi le spune: "Lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti" ceea ce invedereaza acelasi lucru. Din aceasta cauza si pe femei ca si pe barbati ii lipseste de orice iertare, invinovatandu-i deopotriva, pentru ca nu numai ca au avut prilejul de a-si face poftele, si ca lasand la o parte ceea ce aveau, au ajuns la asemenea absurditati, dar inca necinstind ceea ce este dupa natura, au alergat la ceea ce este contra naturii. Cele ce sunt contra naturii sunt si mai grele, in acelasi timp si mai dezgustatoare, asa ca nici nu le-ar putea numi cineva placere fiindca, adevarata placere este aceea dupa natura. Dar cand Dumnezeu paraseste pe cineva, totul se rastoarna pe dos! De aceea nu numai credinta lor era sataniceasca, dar si viata le era diabolica. Atunci cand le vorbea de credinta, le-a pus in mijloc lumea si cugetul omenesc, spunandu-le caci cu mintea cea data lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se vad, ca sa se ridice la Creator, dar fiindca nu au voit, au ramas fara nici o justificare - aici insa in locul lumii le pune la mijloc placerea cea dupa natura, de care ar fi putut sa se multumeasca cu mai multa libertate si liniste, si ar fi scapat de rusine, dar n-au voit, drept care si sunt lipsiti de orice iertare, fiindca au defaimat natura. Si ceea ce este inca mai necinstit, ca si femeile umbla dupa asemenea impreunari contra naturii, in timp ce ar trebui ca sa se rusineze de barbatii lor.
Este demn de a admira si aici intelepciunea lui Pavel, cum el aruncandu-se cu vorba in doua lucruri contrare, pe amandoua le-a dezvoltat cu toata exactitatea. Voia a spune ceva si demn, in acelasi timp insa si muscator pentru auditor, dar acestea amandoua nu era cu putinta, fara ca una din ele sa se impiedice de cealalta. Daca vei spune ceva demn, nu vei putea atinge pe auditor, iar de voiesti a te atinge de el tare, apoi atunci este nevoie de a dezveli lamurit ceea ce spui. Dar iata ca inteleptul si sfantul suflet al lui Pavel le-a putut uni pe amandoua la un loc si le-a dezvoltat cu toata exactitatea, caci in numele naturii a marit invinovatirea lor, in acelasi timp - ca si de o perdea oarecare - el s-a servit cu multa intelepciune in demnitatea povestirii sale.
Dupa ce mai intai el se atinge de femei, de-ndata paseste mai departe atingand pe barbati, caci zice: "Asijderea si barbatii, lasand randuiala cea dupa fire a partii femeiesti", ceea ce este dovada celei mai de pe urma nebunii, caci, cand amandoua genurile sunt corupte si barbatul care este pus ca dascal al femeii, ca si femeia careia i s-a poruncit de a fi de ajutor barbatului, nu indeplinesc cu sfintenie datoriile lor, apoi atunci ei se gasesc intre dansii ca dusmani. Gandeste-te apoi si la cuvintele de care s-a servit, cat de reprezentative sunt, caci nu zice: "S-au amorezat si s-au poftit unul pe altul, ci s-au aprins in pofta sa unul spre altul". Vezi acum ca totul in pofta vine de la lacomie, care nu poate rabda ca sa stea in hotarele sale ?
Asadar tot ceea ce pofteste cineva, din acelea care covarsesc legile puse de Dumnezeu, este absurd, si prin urmare pofteste din cele absurde si din cele nelegiuite. Dupa cum de multe ori multi lasand la o parte pofta mancarurilor, se hranesc cu huma si cu pietre mici, iar altii stapaniti de o sete nebuna, doresc pana si apa din mocirla, tot asa si aceia s-au infierbantat de acel amor nelegiuit. Si de intrebi poate "de unde oare a venit intinderea bolii, sau mai bine zis, a poftei acesteia ?" - raspunsul este: de la parasirea lui Dumnezeu.
Dar parasirea lui Dumnezeu de unde vine ? De la nelegiuirea celor ce l-au parasit pe El. Zice mai departe. "Daca ai auzit spunand "ca s-au aprins" sa nu-ti inchipui, zice, ca boala aceasta provine numai din pofta, ci mai mult din trandavia lor, care a si aprins pofta". De aceea nici nu zice "fiind tarati, sau cazand", dupa cum zice aiurea (a se vedea cap. 6,1 din epistola catre galateni), ci "lucrand" adica lucrul lor il pusese in pacat si nu un lucru intamplator, ci studiat de dansii mai dinainte. Si nu zice "pofta", ci "rusinea lucrand", fiindca si natura au facut-o de ras, si legile ei le-au calcat. Priveste apoi si confuzia cea mare venita din amandoua partile, fiindca nu numai capul a cazut jos la pamant, ci si picioarele s-au ridicat sus si au devenit dusmani intre dansii, introducandu-se o lupta mai grozava decat razboiul civil, mai hada si mai variata. Caci lupta aceasta au impartit-o in patru feluri de lupte noi si nelegiuite; razboiul acesta nu era indoit si intreit, ci chiar si impatrit. Gandeste-te bine: trebuia ca cei doi, adica barbatul si femeia, sa fie unul dupa cum zice: "Si vor fi amandoi un trup", iar aceasta o face pofta de impreunare, care uneste amandoua genurile. Insa aceasta pofta nimicind-o diavolul si faurind un alt mijloc, a rupt genurile unul de altul in acest mod si a facut ca unul sa devina doi, adica unul si acelasi gen sa tina locul si al celuilalt, ceea ce este contra Legii lui Dumnezeu. Dumnezeu a zis: "Cei doi vor fi un trup", iar diavolul a impartit acel trup in doua. Si iata intaiul razboi. Apoi iarasi aceste doua parti s-au razboit fiecare si contra sa, ca si contra celeilalte, caci si femeile defaimau pe alte femei si nu numai pe barbati si barbatii la randul lor stateau unul contra altuia, ca si contra genului femeiesc, ca si intr-o lupta de noapte. Ai vazut al doilea, al treilea, al patrulea si al cincilea razboi ? Dar apoi mai este si un alt razboi, caci pe langa cele vorbite ei au facut nelegiuire si contra naturii. Fiindca diavolul stia bine ca ceea ce uneste amandoua genurile este mai ales aceasta pofta, s-a gandit ca sa rupa aceasta legatura, asa ca sa se dezbine nu numai in a nu mai face copii, ci chiar in a se razboi unul pe altul si a se razbuna unul contra altuia. "Si rasplatirea ce li se cadea ratacirii lor, intru sinesi luand-o". Priveste cum iarasi ajunge cu vorba tot la obarsia raului, adica la necucernicia lor, rezultata din credinta cea falsa, spunand ca plata aceasta se trage de la nelegiuirea necredintei dinainte.
Vorbind el de gheena si de pedeapsa si fiindca celor neevlaviosi si care preferau a trai in astfel de desfranari nu li se parea poate demn de credinta, ba chiar ridicol, de aceea apostolul arata ca chiar in insasi aceasta placere se gaseste osanda. Daca insa unii ca acestia nu simt pedeapsa, ba inca simt mare placere in asemenea fapte murdare, tu sa nu te minunezi, ca si nebunii si cei ce sunt stapaniti de vreo boala mintala, desi de multe ori se nedreptatesc singuri cauzandu-si rele, ei totusi nu simt; ci rad si se dezmiarda in fapte ca acelea, de care cei sanatosi plang. Insa prin asemenea exemplu nu voim a spune ca aceia scapa de osanda, ca si nebunii, ci tocmai in acest fapt murdar, pedeapsa le va fi mai grozava, fiindca nici macar nu vor a cunoaste prapastia relelor in care se gasesc.
De altfel nici nu trebuie a ne da parerea din faptele celor bolnavi, ci din a celor sanatosi. Iata ca faptul acesta li se parea a fi vechi, ca era chiar si o lege in fiinta, iata ca un legiuitor de al lor a poruncit prin lege ca slugile sa nu-si unga trupul cu untdelemn si nici sa faca pederastie, (sodomie) acordand prezidentia acestei murdarii numai celor liberi (stapanilor), sau mai bine zis nu prezidentia, ci schimonosirea naturii. Cu toate acestea, ei nu considerau faptul acesta drept schimonosire, ci inca foarte cinstit si oarecum un drept mai mare asupra slugilor, fiindca aceasta era legiuit de prea inteleptul popor atenian si de marele lor legislator Solon!
Dar apoi si alte multe carti de ale filosofilor lor, le va gasi cineva pline de aceasta boala molipsitoare. Insa de aici noi nu putem zice ca faptul acesta este legiuit, ci pe cei ce au primit o asemenea lege ii credem ca cei mai nenorociti si vrednici de multe lacrimi. Ceea ce patimesc femeile cele desfranate, aceeasi patimesc si acestia, ba inca mai grozav ca ele, fiindca, desi contra legii, cel putin ele doresc impreunarea naturala, pe cand pederastii, (homosexualii) doresc ceva contra legii si in acelasi timp si contra naturii. Chiar de nu ar fi gheena si nici nu ne-ar fi amenintat cu osanda, totusi acest fapt este mai grozav ca orice osanda.
Daca ei simt placere de aceasta, dupa cum zici, ei bine, atunci imi spui mai mult de ingreuierea pedepsei lor. Cand eu vad pe cineva alergand pe strada gol si cu tot trupul plin de noroi, si el in loc sa se acopere, inca se si mandreste, apoi nu numai ca nu-l laud pentru aceasta, ci chiar il plang, fiindca nu simte sarmanul, ca singur se face de ras. Dar pentru ca sa arat mai lamurit batjocura aceasta, sa-mi dati voie de a aduce si alt exemplu. Daca cineva ar pedepsi o fecioara care ar fi avut relatii cu animale necuvantatoare si ea in loc sa se rusineze, s-ar mandri de acea fapta, oare nu ar fi pentru aceasta vrednica de plans, fiindca desi ar fi putut sa scape de aceasta boala, daca ar fi voit, totusi ea nici macar nu simte ? Desigur ca ar fi vrednica de jelit. Daca faptul acela este uracios, apoi nici faptul pederastilor (homosexualilor) nu este mai prejos de acela, fiindca a fi cineva batjocorit de ai sai este cu mult mai de jelit decat daca este batjocorit de straini. Pe unii ca acestia eu ii consider mai rai decat pe omoratorii de oameni, fiindca e cu mult mai bine de a muri, decat a trai defaimat astfel de lume. Omoratorul de oameni a despartit sufletul de trup, iar acestia impreuna cu trupul au pierdut si sufletul. Ori si ce pacat mi-ai spune, nu poate fi egal cu aceasta grozava nelegiuire, si daca cei ce patimesc de aceasta boala ar simti grozavenia faptului ce savarsesc, desigur ca ar prefera o mie de morti, mai bine decat de a face asemenea fapte.
Nimic nu este atat de uracios ca aceasta batjocura. Daca Pavel vorbind de curvie zicea: "Tot pacatul pe care l-ar face omul, afara de trup este; iar cel ce curveste, pacatuieste in trupul sau" (I Cor. 6, 18), apoi ce am putea spune de aceasta nebunie, care este cu atat mai rea decat curvia, incat nici nu mai avem ce spune ? Nu zic numai ca prin acest pacat tu nu ai devenit femeie, dar inca ai pierdut si dreptul de a fi barbat, caci nici nu te-ai schimbat in natura femeii si nici nu ai pastrat natura barbateasca, ci amandurora te-ai facut deopotriva tradator, vrednic de a fi alungat si batut cu pietre si de femei, ca si de barbati, fiindca ai nedreptatit si necinstit amandoua genurile. Si ca sa afli cat de miselesc fapt e acesta, spune-mi te rog: daca venind la tine un om ti-ar spune in gura mare ca tu esti caine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic ? Dar iata ca tu care faci parte intre oameni, nu numai caine te-ai facut pe sineti, ci chiar mai prejos si mai necinstit decat acest animal, caci cainele cel putin, este folositor omului, pe cand cel ce curveste nu este folositor la nimic. Dar ce? spune-mi: daca cineva amenintandu-te ti-ar porunci ca sa nasti copii si sa lehuzesti, oare nu te-ai umple de manie asupra lui ? Dar iata acum, ca cei ce turbeaza dupa astfel de pacate, singuri isi fauresc relele cele mai grozave, caci nu este acelasi lucru a te schimba in natura femeiasca si a ramane si barbat in acelasi timp, sau mai bine-zis, a nu fi nici femeie si nici barbat.
Si de voiesti ca si din alta parte sa afli de grozavenia acestui pacat, apoi intreaba de ce oare toti legiuitorii pedepsesc prin legile lor pe cei ce se scopesc singuri, si vei gasi ca de nimic altceva, decat pentru ca-si ciuntesc singuri natura lor omeneasca, desi acestia cu nimic nu nedreptatesc pe altii prin asemenea fapt, ba inca de multe ori, dupa scopire ei sunt folositori, pe cand curvarul si pederastul (homosexualul) nu sunt folositori la nimic. Nu numai sufletul, ci si trupul pederastului (homosexualului) este necinstit si vrednic de a fi alungat de pretutindeni. Si de cate gheeni sunt oare vrednici acestia ? Dar daca poate razi auzind de gheena si nu crezi in focul cel vesnic, atunci adu-ti aminte de Sodoma, fiindca prin acea nenorocire icoana gheenei ne sta de fata chiar in viata prezenta. Fiindca sunt multi care si astazi, ca si atunci, nu cred in invierea cea de apoi si in cele ce vor urma dupa Inviere si rad cand aud spunandu-li-se despre focul cel nestins, de aceea, Dumnezeu ne-a cumintit chiar prin intamplarile din viata prezenta. O astfel de intamplare este arderea Sodomei si focul de acolo. Cei ce au fost acolo stiu, caci singuri au vazut cu ochii lor acea rana provenita din bataia dumnezeiasca si urmarile fulgerelor si a trasnetelor de sus. Acum tu judeca singur cat de mare a fost pacatul lor, daca Dumnezeu a fost silit de a le arata gheena mai inainte de timp. Fiindca multi dispretuiau cuvintele si atunci ca si acum, de aceea Dumnezeu le-a aratat invederat icoana gheenei si inca intr-un mod unic in istoria omenirii. Intr-adevar, curios a fost norul acela care a plouat foc in loc de apa, dar si pacatul ce ei il savarsise, adica pederastia (sodomia), era afara din legile firii, era contra naturii; a ars pamantul acela, fiindca si sufletele lor erau arse de acea pofta spurcata. De aceea si ploaia aceea nu numai ca n-a deschis pantecele pamantului ca sa-l faca de a da nastere roadelor, ci inca l-a facut netrebnic, chiar pentru primirea semintelor ce s-ar fi aruncat in el. Astfel era si impreunarea barbatilor din Sodoma, caci si acea nelegiuire le facuse trupurile lor mai netrebnice decat pamantul cel ars al Sodomei.
Ce poate fi mai spurcat ca un barbat tavalindu-se in curvii ? Ce poate fi mai gretos ? O! Ce nebunie! O! Ce smintire! Dar de unde si cum a patruns in sufletul omului aceasta pofta nebuna, care a adus natura in halul celor ce se razboiesc, ba, inca cu atat mai rau decat ale acelora, cu cat si sufletul e mai inalt si mai bun decat trupul ? Vai noua, daca ajungem a fi mai fara de minte decat animalele necuvantatoare, si mai nerusinati decat cainii, caci nicaieri printre dansele nu vei gasi astfel de impreunare, ci natura-si cunoaste hotarele sale! Voi insa, care savarsiti acest pacat, ati facut neamul nostru omenesc mai necinstit decat necuvantatoarele, caci il batjocoriti prin asemenea fapte si va batjocoriti si insiva (Sf. Ioan Gura de Aur; coment. la ep c. rom. 1, 26-27).

Garii38.. o faci expres...??? - de Jimmy_Cecilia la: 27/06/2004 10:03:10
(la: Utopia in Romania)
Ce imagine "frumoasa" ne dai despre Canada, Garii38.. :))
o faci expres sau este chiar asa???
atunci unde-i viata? si ce placeri? ce vacante?
#16845 (raspuns la: #16724) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
dragilor, - de enigmescu la: 28/06/2004 18:00:25
(la: "TIGANIADA"- o istorie nestiuta si improprie poporului roman?)
ma bucur mult sa vad ca subiectul intereseaza intr-o mai mica sau mai mare masura si ca se poarta discutii aprinse dar fara a se ajunge la atacuri de persoana. este cu atat mai imbucurator cu cat subiectul in sine putea (inca mai poate) crea anumite controverse care sa degenereze in altceva decat in dialog constructiv. si inca un motiv de bucurie este acela ca s-au adus in discutie anumite aspecte interesante despre viata lor, amanunte dintre care unele le cunosteam, altele nu. face si asta parte din istoria lor fiindca nici o traditie, cat de noua ar fi ea, nu poate fi scoasa in afara contextului socio-politic al anumitor vremi, deci in afara istoriei propriuzise. de aceea am si cerut in mod expres sa va referiti la istoria lor. insa cand am facut asta am crezut ca s-a subinteles ca nu vreau sa discutam despre istoria lor in afara celei romanesti. mi se pare f. important aspectul acesta si dealtfel chiar titlul subiectului pune o intrebare retorica in acest sens. asadar va mai rog o data sa-mi vorbiti despre implicatiile etniei tiganesti in viata sociala romaneasca, ce credeti despre felul in care au influentat cultura si traditiile noastre pe care le aveam dinainte de venirea lor. poate ca in felul acesta vom putea intelege (cel putin asa intrevad eu) o explicatie la starea noastra actuala si, eventual, niste raspunsuri la intrebari care au ramas in coada de peste.
tin in continuare la a reaminti ca aici nu vrem sa denigram pe nimeni sau sa acuzam, cu toate ca unele raspunsuri, poate si dintr-ale mele, devin patetice si mai staruitoare acolo unde se vorbeste totusi de raul pricinuit unii altora. incercam (sper) sa ne explicam o stare de lucruri pe care n-avem cum s-o mai neglijam. vremea este sa ne facem curatenie in ograda proprie si asta cere unele sacrificii si la nevoie masuri drastice. asta nu inseamna ca cineva comploteaza si vrea sa "ucida cu piatra"! NU, hotarat NU! asta inseamna ca vrem sa existe o armonie pe care candva romanii de pretutindeni au avut-o intre ei, inclusiv cu tiganii.
si as vrea ca cineva sa-mi raspunda, daca stie,(repet intrebarea) de ce romanii au ajuns sa nu-i mai sufere pe tigani? are asta legatura cu istoria noastra veche in care am tinut piept secole la rand popoarelor migratoare de tot felul sau e rezultatul unui comportament inadecvat al noilor veniti fata de bastinasi? sunt intrebari sincere la care caut raspunsuri pertinente fiindca fara date concrete nu pot decat sa-mi inchipui tot felul de scenarii- nu chiar ca cele hollywood-iene. faceti-va mila, va rog, de un om neputincios prin nestiinta lui! -ca tot s-a vorbit aici de cersit. :)
just me
Pt. ninel - de Paianjenul la: 03/07/2004 21:03:18
(la: Derbedei sau artisti?)
"Daniel zice ca a fi derbedeu este a 'intra cu picioarele pline de noroi intr-o expozitie de arta, doar asa, de distractie'. Pentru mine asta poate fi o forma de expresie artistica nihilistica, un comentariu social (cu atat mai sublim cand nu este intentionat) impotriva a tot ceea ce este considerat arta de cei ce se autoerijeaza ca comentatori si ca critici (sic) vehementi ai celor ce au impertinenta sa nu respecte definitiile lor."

- Dacă într-o bună zi un "artist" de teapa ăstora ţi-ar viola nevasta sau fiica (undeva în incinta unei expoziţii de artă) şi ţi-ar explica că

"a fost doar 'o (altă) formă de expresie artistica NIHILISTICA, un comentariu social împotriva a tot ceea ce este considerat artă de cei ce se autoerijează în comentatori şi critici vehemenţi ai celor ce au impertinenţa să nu respecte definiţiile lor.' ",

i-ai accepta explicatia cu aceeaşi întelegere?...
acuzativul... - de AlexM la: 26/07/2004 21:47:10
(la: Despre Limba)
...se formeaza cu "pe" dar el este in anumite cazuri "suprimat". In cazul expresie "mentiunea pe care am intalnit-o" (aceasta fiind forma corecta literara) se foloseste "mentiunea care am intalnit-o". M-am intrebat si eu de ce este posibila aceasta formã si de ce nu sâcâie la ureche cand o auzi in afara faptului ca scâie cand vrei sa scrii neaparat dupa limba literara.
Dupa ce am chibzuit putin, am concluzionat ca acest "pe" nu mai este folosit datorita faptului ca nu suna deloc bine atunci cand inlocuim pe "care" cu "ce".

1)mentiunea ce am intalnit-o dar
2)mentiunea pe care am intalnit-o

Este de la sine de vazut ca nu se poate spune "mentiunea pe ce am intalnit-o" dar se poate spune "mentiunea pe care am intalnit-o". Probabil de aceea se face asa de uzual aceasta greseala dat fiind ca nu se poate construi un acuzativ cu "pe" atunci cand se foloseste "ce". Desigur ca aista este numai opinia mea poate aveti vreo alta explicatie.

AlexM


#18412 (raspuns la: #18389) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...