comentarii

explicatia proverbului Drumul fara cotituri e lung


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Ce muzica ce .. ce .. ce - de Dinu Lazar la: 07/04/2005 23:41:47
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Ce vreau sa zic? Daca faptul ca eu am facut pictura, ca ascult un gen de muzica sau citesc Shakespeare insamna ca am o alta viziune asupra fotografiilor, foarte bine...dar nu cred. Toate fotografiile mele sunt genul : vazut-placut-apasat declansator."

A face castele de nisip pe plaja nu inseamna a face arhitectura si a face pictura la gradinita sau la scoala primara nu inseamna ca am putea fi mai apropiati de arta plastica.

Oricum am privi lucrurile, chiar daca trebuie sa uite asta cind lucreaza, un pictor ( si desigur un fotograf) e bine sa stie sa stie compozitie, perspectiva, culoare, linie, suprafata, si atitea alte elemente care fac parte din limbajul plastic.

Statistic vorbind, mai mare sansa de succes au imaginile care folosesc un oarecare limbaj plastic, decit cele haotice, intimplatoare, "instinctive";
sigur ca imaginatia e mai importanta decit suma cunostintelor, dar pe de alta parte, sa nu uitam ca educatia (plastica, in cazul acesta) este ceea ce ne ramine dupa ce uitam tot ce am invatat... si daca nu am invatat nimic, nu ramine nimic...

Sigur ca sunt voci care spun exact contrariul, ca pentru a face o imagine nu trebuie nici un limbaj plastic si nu trebuie sa stii nimic si ca oricine poate face fotografie... e ca diferenta intre telegraf si radio.
Einstein dadea urmatoarea explicatie: telegraful e ca o pisica lunga... daca o mingii pe coada la New York capul va miorlai la Los Angeles... radioul e tot aia dar fara pisica.
Asa si noi... fotografia fara limbaj plastic e tot aia dar fara pisica.
#42531 (raspuns la: #42442) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Action! - de latu la: 12/11/2005 10:28:48
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
charlestonul e pe duca
azi maneaua-i aparuta
sa-ti aline jalea, junghii
resimtiti cand iti rupi unghii.
Foaie verde de dai n-ai
ia nu da sa vezi cum ai
votca nu se bea pe cal
nici macar la carnaval
ca pe cal nu ai masline
ca sa dai cu ele-n câne
cânele de l-ai avea
ar musca pe cineva
cineva ca maan de pilda
care doarme-n loc sa rada
doarme maan? o fi dormind
altfel ar rade scriind:
doi trasniti ce-si scriu in versuri
si se suie-n universuri
univers de carnaval
am innebunit total?
Nu total, lipseste unul
care sa ne-aduca tunul
si sa puna iar in rima
niste lectii despre scrima.
Carciuma as vrea-o langa
nu pe drum ca-i calea lunga
opt sau noua metri chiar
alt efort si alt calvar
si eforturi fortuite
trebuiesc - ok - facute
dar eforturi inutile
nici macar nu sunt subtile
ci un salt in adancime
- intelectual vezi bine -
astfel ca inchei aici
altfel droaia de furnici
care-o simt in palma uda
s-ar putea sa ma auda
si s-ar umple conferinta
cu o mare suferinta
fiecare si-ar dori
sa ma fi putut opri,
"nu din gura ci din carte"
ca ne suntem prea departe....

(Aprinde careva lumina!
Si cine-a pus maru' asta aici?!)
#86892 (raspuns la: #86884) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
irma - de picky la: 06/09/2006 08:45:38
(la: DUMNEZEUL DUMNEZEULUI - MINTEA OMULUI)
Adrian Fuchs :

Pestii necomestibili da, rechinii nu. Sunt si navoade sacrosancte. Cele care cuprind in ele miscarea clipelor pagane.

Vei avea nevoie de piolet si de ... ceva merinde. Drumul e sinuos si lung si anevoios.
#143534 (raspuns la: #143459) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
despre "dreapta scriere" - de zizi_lambrino la: 20/08/2007 22:23:48
(la: ars amandi)
daca italice or venii din italia, captitalele din capitale, boldul de unde de trage ma deshteptilor in bezmeticie ?

quote of the moment: Dare! Be bold !

uite alta : Marioara de la Gorjii (pe rromaneste ca subiectu' ii de actualitate) ... va spui apres (daca am pohta) si varianta neaosh romaneasca (fara manelisme sau alte feluri de regionalisme) asa cum fuse cantata peste garla ai mai mare !

Lung ii drumul Gorjului

Foaie verde-a bobului
Lung ii drumul Gorjului
Dar mai lung al dorului
Ca la Gorj te duci si vii
Dorul n-arre Capatii

Marioara de la Gorj
Ia la neica vreo doi zloti
Si nu te iubi cu toti
Tine-ti neica plata ta
Mie-mi place dragostea
Si cind il pup pe neica

Marita cu ochi ca mura
Pupa-ti-ar neicuta gura
Pe mine ma mustra lumea
Ca te pup in toata ziua
Si eu nu te vad cu luna
#228501 (raspuns la: #228498) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
modigliani - de sami_paris74 la: 18/09/2009 10:01:46
(la: Frunza perfectă)
Prea multa clorofila la inceput,apoi ai incadrat frunza pe capul mintuitorului Christos si se usuca.
Drumul gindirii tale e lung Modigliani,eclipsezi viata,cu o singura frunza.
Metafizica adevarului exista doar " acolo" ,incercand sa intorci lumea spre lumina mintuitorului.

P.S
Si-apoi e bine,totul e bine cind ai sufletul daruit credintei.
Halaviu.
Sami.
#482570 (raspuns la: #482562) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de picky la: 11/04/2011 23:39:54
(la: De ce se inchid spitalele)
Măh! Tu eşti ăla care caută d-astea:

cautari recente
"explicatia proverbului haina face pe om"
"pizde di gorj"
"Propzitii cu cuvinte care incep cu litera M"
"cele mai frumoase filme porno"
*** - de om la: 21/11/2011 15:56:52
(la: un zambet pe 16 bits)
cautari recente
"id fete singure din buzau" = 072 354 xxxx
"cabana Baciu" = hotelul Gica Popescu
"nu sa fi bogat te face fericit ci sa devi bogat" = apoi poti sa mori fericit
"so mai penes" =so cheres
"zeama de urzici" = Fe
"cresc amintirile de lucian blaga" = asa o fi
"ce sint cartile pentru mine" = kindle surprise
"explicarea proverbului ;asculta invatatura tatalui tau si nu uita povetele maicii tale" = daca esti baiat
"negura" = da gura
"irlanda dublin" = IRA
"nrgura" = d gura
"ca va ajunge sangele pana la zabeile cailor" = abator
"inebuni sau innebuni" = in rai
"ghicitori matematice pt clasele I IV" = imparte 3 paie la 4 magari
"vraji cu chistocul de tigara" = ascunde'l in gura cand vine profu' in control
"cum sati pastrezi sufletul curat" = sa mananci sati-os
"zeama de urzici" = hemoglobina
"a spala putina" = poi dat cu cocolino
"ati adus" = inchis la alimentara
"rugaciunea sf ciprian" = nu ma bate doamne tare, ca's si eu al dumitale
"limba norvegiana" = oltchim
"explicatia proverbului fiecare pasare pe limba ei piere" = daca nu a invatat carte ca sa fie poliglota
"a scrie la indicativ la toate timpurile trecutului pers 2-a singular" = tulaiii, ce-a mai naspha tema pt acasa facuta la o cafenea
"desparte in silabe cuvantu intr-ol inalt" = in-tro-llat
"mircea carturescu" = ciripescu
"incoronati ai iadului" = incornorati
"cuvinte care se termina in -te" = xxx-te
"texte cu ortograme" = meta, para-
"cantareti italieni ani 50" = celentano ?
"eugen ilina pictura" = eugeni lina/(lana?) picura
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Cum sa ajungi la Biserica?... - de homeless la: 01/09/2004 16:04:05
(la: Despre spiritualitatea ortodoxa, cu parintele Iulian Nistea)
Sarut mana, parinte!

Pentru ca m-am intors relativ de curind la Biserica si experienta mea poate fi folositoare si altora, doresc sa le adresez membrilor cafenelei citeva cuvinte, pe care poate aveti bunavointa sa le comentati si dumneavoastra. Va multumesc!


Am suferit si stiu ca sunt multi altii asemenea mie. M-am îndoit si stiu ca sunt multi altii educati în acelasi sens. M-am lacomit si stiu ca sunt multi altii robiti poftelor.

Daca nu ai avut norocul unor bunici care sa-ti calauzeasca primii pasi catre Biserica, daca parintilor tai le-a fost teama sa discute cu tine despre Dumnezeu, daca profesorii te-au îndrumat catre stiintele exacte, daca esti nascut între 1950 si 1970 si te declari ateu sau agnostic, înseamna ca aveam multe lucruri în comun.

Nu participi la liturghie, nu tii post, nu te spovedesti si nu te împartasesti. Apelezi la Biserica doar când o cere traditia, la botez, la nunta, la înmormântare, iar problema cheltuielilor este mai importanta decât semnificatia ritualului la care iei parte.

Crede-ma ca se poate si altfel!

Ca este mai bine altfel, trebuie sa descoperi singur, pas cu pas. Nu sunt preot, sunt doar un crestin ortodox, iar textul de fata nu este o predica, nici o calauza duhovniceasca, încerc doar sa le ofer celor din generatia mea, cu preocuparile mele, o simpla marturie spre a-i convinge sa încerce.

Si încerc sa o fac putin altfel pentru ca stiu cât am întârziat sa pornesc pe acest drum pentru ca nimeni nu-mi vorbea "pe limba mea". Unele carti publicate se adreseaza credinciosilor practicanti sau oamenilor simpli, care nu cauta nod în papura. O sa ai si tu acces la ele, dar textul lor, în aparenta arhaic si rudimentar, transmite un mesaj, extrem de valoros, doar dupa ce crezi cu adevarat. Alte carti se adreseaza elitei care are acces la semnificatiile dezbaterii teologice si nu sunt la fel de spumoase precum lucrarile de filozofie destructivista, aflate acum la moda. Noi, cei care putem tine piept unei dezbateri stiintifice, culturale, dar care ne simtim ridicoli sau stânjeniti în biserica, am fost uitati. Ori texte încifrate, ori texte plicticos de simple, pentru cei cu patru clase.

Dar, din proprie experienta, stiu ca nu încifrarea sau plictisitoarea simplitate au fost adevarata piedica, ci spaima ca nu stiu cum sa ma adresez preotului ca sa-i pun întrebarile care ma framânta si nici masura în care el este dispus sa-mi raspunda, ca si stânjeneala ca nici macar nu stiu când sa-mi fac cruce în timpul slujbei, deruta în fata rugaciunii pe care nu stiam sa o folosesc.

Iar atunci când mi-am luat inima în dinti - hotarât sa aflu adevarul, nu transformat peste noapte în credincios practicant - si i-am întrebat pe colegii si prietenii care facusera pasul, fie îndrumati înca din copilarie, fie sub îndrumarea unui duhovnic rabdator, m-am lovit de un soi de bigotism, am fost privit cu superioritate si am fost uluit sa descopar cum discuta la o bere despre canoanele pe care le-au primit de la duhovnicul la moda la care au apelat.

Totul era împotriva mea! Bunul simt îmi spunea ca toti erau fatarnici, prea era mare diferenta între ce auzisem despre credinta si ce vedeam la altii, cartile, pe care le folosisem de atâtea ori pentru a-mi dezvolta cunostintele si abilitatile într-un domeniu sau altul, nu ma conduceau spre adevar, la slujba îmi era rusine sa particip...

Acum pot sa-ti spun ca este simplu, mult mai simplu decât pare, ca este extraordinar, ca nu trebuie "sa rupi podelele bisericii" pentru a deveni peste noapte un bun credincios...



Poate ca nu este semnificativa, dar este o marturie sincera povestea mea, asa ca încep cu ea.

O operatie nefericita m-a tinut câteva luni în pat. Am recitit mai multe carti, dar am primit si un Acatistier, spunându-mi-se ca Acatistul Sfântului Pantelimon ma va ajuta... Neîncrezator si curios am deschis cartea, dar am descoperit ca nu stiu ce sa fac. Eram trimis la "obisnuitul început", dar nu era nici un capitol cu acest titlu. L-am întrebat pe cel de la care primisem Acatistierul si, dupa ce a facut ochii mari, "cum de nu stii macar atâta lucru?!", mi-a explicat unde era ascuns "obisnuitul început".

Pe masura ce ma însanatoseam, am trecut de la o lectura pe zi la una pe saptamâna si mi-am promis, cumva recunoscator, desi nu puteam cântari ajutorul primit, sa citesc Acatistul în ziua în care era pomenit Sfântul în calendar. Marturisesc ca am uitat, doar nu mai eram bolnav!

Reluând obiceiul parintilor de a petrece o parte din concediu calatorind în circuit pe la mânastirile din nordul Moldovei, am reprodus exact traseul si gesturile lor. Am facut sute de fotografii, am scris primul pomelnic sub îndrumarea unei maicute, am deranjat probabil multe slujbe si multi credinciosi intrând în biserici, am baut în fiecare seara asa, ca-n vacanta, oricum, nu pot sa spun ca a fost un pelerinaj, ci o simpla excursie. Ba chiar am trait si momente neplacute, am fost mustrat de o batrâna ca stau cu mâinile la spate în biserica, am fost sfatuit de un calugar sa-mi vad de drum când i-a fost evident ca nu vreau sa intru în biserica, sa ma rog, ci doar sa fac câteva poze.

Cu putin timp înainte sa moara, dupa o lunga suferinta, tatal meu, ateu si el, a acceptat sa se spovedeasca. Din pacate, nu am apucat sa vorbesc cu el despre experienta traita, iar sfiala cu care preotul a acceptat sa ne însoteasca la cimitir, în alta parohie, nu mi-a placut. O nunta într-o celebra zona rezidentiala în care am vazut cum preotul cel tânar se opreste, le face un semn smecheresc mirilor si raspunde la telefonul mobil, a fost înca un argument pentru mine ca nu sunt facut pentru credinta, desi stiam si eu povestea cu "sa faci ce spune preotul, nu ce face el".

Acumularea unor pacate, de care eram numai în parte constient, m-a transformat, am devenit rau, impulsiv. Am cautat placerea dincolo de morala si bunul simt. Cu cât îmi satisfaceam mai din plin trupul, cu atât sufletul îmi era mai greu. Ajunsesem sa ma rup de mine însumi. Realizam ca individul care se bucura de toate placerile vietii nu sunt eu, nu mai sunt eu. Pentru ca traiam fara nici o spaima, îmi spuneam ca pot sa mor în orice clipa, nu-mi mai pasa. Ardeam ca si cum viata mea nu mai însemna nimic.

Pentru ca nu-mi mai pasa nici de minciuna, minteam cu placere, pe mine si pe ceilalti. O astfel de minciuna mi-a produs, chiar si în nebunia în care traiam, o spaima care m-a nedumerit. Eram pregatit sa ma sinucid când, dintr-o întâmplare, am ajuns la un schit pierdut în munti.

Un singur frate avea grija de toate. Staretul era plecat, calugarii lipseau si ei, omul, aflat si el la început de drum, era singur. L-am salutat si l-am privit. Am realizat ca este un om fericit. Cu hainele lui ponosite, cu frigul din jur, fara curent electric, fara apa calda, facând lucruri atât de simple în aparenta, era fericit. Iar ochii îi erau inteligenti, stralucitori, nu era un amarât aciuiat la mânastire.

Am vrut sa stiu de ce. Am luat câteva carti ale parintelui Cleopa. Îl vazusem la Sihastria, ma impresionase ca persoana si era singurul autor despre care stiam ceva. Rasfoindu-i cartile, m-am emotionat. Mi-am adus aminte de ora petrecuta în fata chiliei, ascuns printre zecile de credinciosi, de placerea cu care-i ascultasem cuvintele care alcatuiau un discurs firesc, pornit din suflet.

Apoi am cazut iar.

De unde eram sigur ca nimic nu exista dincolo de imediata realitate materiala, câteva experiente traite în preajma celor cu "puteri paranormale" m-au convins ca exista dimensiuni la care nu am acces. Dar m-au trimis pe un drum gresit. Am citit tot felul de evanghelii apocrife si istorii "secrete" ale Bisericii, manuale pentru "sporirea puterilor paranormale", am acceptat prezenta si "tratamentul" unui maestru Reiki, încercând mereu sa gasesc o explicatie materialista pentru ceea ce simteam, o justificare mai aproape de science-fiction decât de credinta adevarata.

Dar, în ciuda cautarilor, mi se spunea ca sunt tot mai "negru".

Am renuntat la toate experientele si lecturile de acest fel si m-am întors la parintele Cleopa. Eram disperat. Am îngenuncheat în fata unei icoane, mi-am facut cu o neasteptata sinceritate semnul crucii si, cu ochii în lacrimi am rostit în gând: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!"

Si trei lucruri s-au întâmplat în aceeasi saptamâna. Am ajuns, ca din întâmplare, la moastele Sfântului Antonie cel Nou de la Iezer. Singur în biserica, m-am apropiat si am îngenuncheat lânga racla si o caldura cum nu mai simtisem m-a cuprins. Am fost uluit ca, fara sa-mi fi spus cineva, înainte de iesirea din biserica, m-am dus sa ma închin si sa sarut icoanele, lucru pe care-l vazusem la altii, dar pe care nu-l mai facusem niciodata. Apoi, la o alta mânastire, am ajuns, pentru prima data, la începutul liturghiei si, pentru ca eram înconjurat de credinciosi pe care nu doream sa-i stânjenesc, am îngenuncheat alaturi de ei, am ascultat pentru prima data slujba de la un capat la altul. Dupa slujba, marturisesc ca m-am grabit sa pornesc spre parcare ca sa fumez o tigara, dar glasul unui diacon ne-a adunat pe toti când a anuntat ca parintele va tine si o slujba de dezlegari. Nu stiam despre ce este vorba, dar am avut curajul sa intru iar, sa îngenunchez si sa-mi rostesc si eu numele atunci când a sosit momentul. Ajuns acasa, mi-am luat inima-n dinti si am acceptat sa-l însotesc pe un prieten la duhovnicul lui. Parintele, care a înteles imediat ce-i cu mine, nu m-a lasat sa-i sarut mâna, asa cum vazusem ca se face, gândindu-se, cu siguranta, ca o fac doar din politete, si mi-a strâns mâna barbateste, apoi m-a luat deoparte, mi-a spus ca nu-i totul pierdut, m-a pus sa ma gândesc la motivul pentru care traiam ceea ce traiam si m-a trimis sa ma spovedesc la parohul bisericii de care apartin.

Cum sa ma spovedesc, cum se face asa ceva? Mi-am luat o carticica, un îndrumator pentru spovedanie, am trecut peste toate orgoliile care-mi spuneau ca textul este scris pentru un om simplu, de la tara, si am aflat. Nu mai tinusem post dar, cum tocmai începea Postul Pastelui, am tinut post pentru prima data în viata mea. Si am descoperit pe raft o carte a Cuviosului Paisie Aghioritul, nu stiu nici azi de unde cumparata, pe care am citit-o în Post. Si am fost în fiecare duminica la liturghie. Iar predicile parca erau spuse pentru mine, pentru suferintele si îndoielile mele.

În ultima saptamâna am hotarât ca este momentul. Am intrat în biserica, dar eram singur si am fugit când l-am vazut pe parinte iesind din altar. A doua zi, dupa ce am citit rugaciunile din îndrumarul pentru spovedanie, am luat iar hârtia pe care-mi scrisesem cu atâta emotie pacatele, multe, si am intrat în biserica.

M-am spovedit pentru prima data în viata! Am plecat ametit, constient ca am facut cel mai important pas din viata mea.
Si acum, am sa scriu si eu ce - de Ivy la: 16/09/2004 19:07:28
(la: De ce ai decis sa nu emigrezi?)
Si acum, am sa scriu si eu ceva legat de subiectul asta, desi intrebarea este pusa celor ramasi acasa.

Sintem cu totzii la fel, si anume roamni. Plecati din tara sau ramasi in tzara.
Nu trebuie sa spun aici de ce am plecat eu, dar bazindu-ma pe raspunsurile date de familia mea ramasa in tara (sora, frate..etc), de prieteni ramasi in tara am un fel de raspuns pentru intrebarea "de ce nu au plecat unii sau altii". Asta nu inseamna ca se aplica la toata lumea.
Motivele sunt multe si pentru uni si pentru altii.
Ce ma lasa mereu fara replica este rautatea care apare printre noi, faptul ca sintem de acord cu un lucru doar daca simtim ca ne face noua bine, faptul ca nu putem sa spunem:"da, acel lucru pare a fi bun, desi nu mi se intimpla mie ci altuia", sau faptul ca azi sustinem un lucru sus si tare si in decurs de ceva..timp ne simbam total ideea.
Tare mult nu as vrea sa ma lungesc scriind minuni pe aici, dar tocmai mi-a venit in cap o poveste pe care trebuie sa o spun.

Deci, familie din romania depune dosarul pentru a emigra cu 4 ani in urma. Din fericire pentru ei, au o multime de oameni apropiati in tzara in care doresc sa emigreze. Li se spun povestile fiecaruia fara ocolisuri fara ascunzisuri. Li se spune ca nu e usor, ca e greu..ba mai mult li se spune sa nu o faca, sa nu emigreze. De ce?? Pentru ca erau oameni obisnuiti cu: "unchiul in functie mare; tatal presedinte in...XX partid, mama sefa..ZZ" ; pentru ca ajunsesera sus, nu muncind ci prin cunostinte..(nimic de acuzat pentru ca in general cam asa se intimpla pe acasa..nu vreau sa supar pe cineva, dar asa se intimpla, stim cu totii)..deci, li se spun toate aceste lucruri. Oameni nu asculta, unul din membrii familiei are sansa sa calatoreasca in tzara respectiva sa vada cum este. Vine, vede..decide.
Anyway, emigreaza intr-un final. Aterizeaza, sunt primiti, asteptati, ajutati. Zile, saptamini ponegresc romania care e de kkt, nenorocire, mizerie, oameni de proasta calitate..etc, etc..
Cei din tzara in care au emigrat asculta, marea majoritate nu sunt de acord cu ponegririle aduse romaniei, pentru ca ce nu stiu cei ramasi in tzara este ca: cei ce au emigrat isi uibesc tzara de un milion de ori mai mult, sunt mindri ca vin de acolo din romania, sunt mindri ca sunt romani. Probabil ca dorul, departarea au adus aceste sentimente la un maxim..nu se stie, nu are nimeni nici o explicatie si nici nu icred ca cineva incearca a gasi o explicatie.
In acelasi timp cuvintele despre noua tzara sunt nemaipomenite..:e frumos, e superb, e perfect..." Li se spune din nou ca e greu...ca au de munca..
Deci..zilele, saptaminile trec. Noii veniti asteapta ajutor zi de zi..ajutorul vine din partea prietenilor in prima saptamina, in a doua, in a treia...hai mai fac toti inca o tura..:-) dar se plictisesc si ei, au altele pe cap...noii veniti trebuie sa porneasca pe drumul lor, trebuie sa se lupte, trebuie sa se adapteze..sa invete, sa gaseasca job, sa etc, etc..daaaar e greu, si unchiul nu e pe aproape, nici tatal din partid, nici matusa, nici sora..uffff e greu in alta tzara. In romania parca era altfel..:-), era un pic mai bine..si tzara asta a inceput sa fie cam oribila...banii se duc..
Prietenii le gasesc joburi, nu de soatat bude neaparat, ci de exemplu vinzator intr-un elegant magazin..."wow...raspunsul este..nu exista cuvinte:" jobul e injositor"..si este refuzat..
Prietenii se retrag, au altele si nu au nevoie de asa ceva..
banii in continuare se duc..se tot duc, si tara respectiva incepe sa puta, e urita, e mizerabila, oameni cunt cumpliti, strazile groaznica..Romania incepe sa fie roz, superba, minunata...Ok...e bine ca nu-si mai ponegresc tzara..e totusi un pas...dar ei trebuie sa ponegreasca ceva..deci de ce nu tzara de adoptie?!?

So anyway...dupa niste luni bune au fugit in romania...da..pur si simplu fugit. Fara a plati rent, lumina, gas..fara a isi achita credite, fara nimic...ba chiar facind magarii si chiar si acum in romania find isi trag bani pentru alocatia copilului..Da, bani care tzara de adoptie, guvernul tzarii respective ii varsa in contul lor..so..

Dar au ajuns in Romania, si a inceput nebunia, a inceput ponegrirea celor ramasi in tzara respectiva, au inceput sa se bata in piept ca multi care au scris aici pe site rautati despre cei ramasi in tzara..

Cei ce spun rautati la adresa celor plecati si invers, au deci motive care uneori nu sunt de mare bun simt..

cu respect pentru cei ramasi (ca sunt curajosi) si pentru cei plecati (ca sunt foarte curajosi)

Ivy


#22509 (raspuns la: #22475) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Dar de premiile Darwin stiati? - de Mi7haela la: 27/01/2005 11:00:39
(la: Un nou forum: "Bancuri, glume, poante...")
Chestia asta am gasit-o anul trecut pe net sau am primit-o pe mail...:

Premiul Darwin este un omagiu anual acordat persoanei care in cursul anului a facut cel mai mare serviciu bagajului ereditar al omenirii, reusind a se lase ucis in modul cel mai stupid. Ca intotdeauna, competitia acestui an a fost foarte strinsa. Unii candidati pareau a se fi antrenat toata viata pentru aceasta competitie.

Candidatii la premiul Darwin:

1. In Septembrie 2000, in Detroit, un barbat de 41 de ani a ramas intepenit si s-a inecat intr-o apa adinca de juma de metru dupa ce mai intai reusise sa se strecoare printr-o gura de canal de 40 cm,incercind sa-si recupereze cheile de la masina.

2. In Octombrie, un agent de bursa in virsta de 49 de ani, din San Francisco, care "era grozav de concentrat cind alerga" dupa spusele sotiei sale, a "alergat" accidental peste marginea unei stinci inalte de 30 metri.

3. Buxton, North Carolina: un barbat a murit cind groapa de aproape 2 metri si jumatate ce si-o pregatise in nisip, la plaja, s-a surpat peste el. Cei din jur au declarat ca Jones, in virsta de 21 de ani, din Woodridge, statul Virginia, sapase groapa ori ca sa se amuze, ori ca protectie impotriva vintului, si sezuse la fundul gropii pe sezlong toata dupa amiaza pina cind peretii gropii s-au surpat, ingropindu-l sub un metru si jumatate de nisip.
Cei de pe plaja au incercat din toate puterile sa sape pina la Jones, dar nu -au putut elibera. Lucratori cu echipament greu au lucrat aproape o ora ca pina la urma sa-l scoata, sub privirile a peste 200 de spectatori.
Jones a fost pronuntat decedat la spital.

4. In Februarie, Santiago Alvarado, in virsta de 24 de ani, a murit in Lompoc, California, cazind cu capul inainte prin acoperisul magazinului de biciclete pe care planuia sa-l prade. Moartea a survenit cind lunga lanterna ce si-o plasase in gura (spre a-si mentine mainile libere)i-a zdrobit baza craniului in momentul impactului cu podeaua.

5. Conform politiei din Dahlonega, statul Georgia, cadetul Nick Berrena, de 20 de ani, a fost injunghiat mortal de catre camaradul sau, cadet Jeffrey Hoffman, 23 de ani, care incerca sa-i dovedeasca cum ca un cutit nu poate strapunge vesta de camuflaj purtata de Berrena.

6. Silvester Briddell, in virsta de 26 de ani, a fost omorit in Februarie in Selbyville, statul Delaware, cistigind un pariu pus cu un prieten. Acesta pariase ca Briddell nu ar fi capabil sa-si puna un revolver, incarcat cu patru gloante, in gura, si sa traga.

7. In Februarie, conform politiei din Windsor, Ontario, Canada, Daniel Kolta, de 27 de ani, si Randy Taylor, de 33 de ani, au murit intr-o coliziune frontala, astfel cazind la egalitate in jocul de-a "lasul" ce-l jucau pe scuterele lor de zapada.

Mentiunile de Onoare Darwin

1. In Guthrie, Oklahoma, in Octombrie, Jason Heck incerca sa omoare un miriapod cu pusca sa de calibrul 22, glontul insa a ricosat dintr-o piatra si l-a lovit pe tovarasul sau Antonio Martinez in cap, fracturindu-i craniul.

2. In Elyria, statul Ohio, in Octombrie, Martin Eskins, incercind sa-si curete pinzele de paianjen din pivnita, si respingind folosirea maturii in favoarea unei lampi de sudura cu propan, a cauzat un incendiu ce a mistuit parterul si primul etaj al casei.

3. Paul Stiller, 47, a fost spitalizat in Andover, New Jersey, iar sotia sa Bonnie a fost de asemenea ranita, in urma exploziei unui sfert de cartus de dinamita in masina lor. In timp ce conduceau aiurea la 2 dimineata, cuplul plictisit a aprins dinamita si a incercat s-o arunce afara pe geamul masinii, ca sa vada ce se intimpla. Geamul era inchis...

Premiul Doi:

Tacoma, statul Washington - Kerry Bingham era la bautura cu citiva prieteni cind unul dintre acestia a povestit ca a cunoscut un amator de bungee-jumping care se lanseaza de pe podul Tacoma Narrows la ora de virf. Discutia s-a incins din ce in ce, si cel putin zece oameni au marsaluit pe trotuarul podului la 4 si jumatate dimineata. Ajungind la mijlocul podului au descoperit ca nici unul nu aduse de fapt fringhia elastica.
Bingham, care continuase cu bautura, se oferi voluntar vazind un colac de cablu electric ce zacea pe jos.
Un capat al cablului a fost legat in jurul piciorului lui Bingham, iar celalalt legat de pod. Caderea libera a durat cam 12 metri pina ce cablul s-a intins si i-a smuls piciorul la glezna. In mod miraculos, el a supravietuit caderii in apa rece ca gheata a riului si a fost salvat de catre doi pescari aflati in apropiere. "Ce pot sa zic," declara Bingham,e ca Dumnezeu a vegheat asupra mea in noaptea aceea. Nu e alta explicatie."
Piciorul lui Bingham nu a mai fost gasit.

Si Cistigatorul:

Paderborn, Germania - Dintr-un exces de zel, ingrijitorul de zoo Friedrich Riesfeldt i-a administrat constipatului elefant 'Stefan' 22 de doze de laxativ si cel putin 35 de litri de diferite fructe zemoase, smochine si prune uscate inainte ca elefantul cu dop sa-si dea in cele din urma drumul sufocindu-si ingrijitorul in peste o suta de
kilograme de rahat. Investigatorii spun ca nenorocosul Friedrich, de 46 de ani, incerca sa aplice suferindului elefant o clisma de ulei de masline, cind animalul s-a usurat peste el precum o basculanta plina cu noroi. "Pur si simplu forta neasteptatei evacuari a elefantului l-a trantit la pamint pe Riesfeldt, care s-a lovit cu capul de o piatra si a ramas fara cunostinta in timp ce elefantul isi continua evacuarea intestinelor asupra sa," sta scris in raportul detectivului politiei din Paderborn, Erik Dern. "Cu nimeni in preajma sa il ajute, Friedrich a zacut sub toata balega aceea cel putin o ora pina cind a aparut un paznic, iar in timpul acela s-a sufocat. Se pare ca este unul din acele accidente care pur si simplu se intimpla."
Raspunsuri la comentarii - de Danila Prepeleac Jr la: 23/06/2005 23:27:55
(la: EXPERIENTA CANADIANA "Canadian Experience")
Dragi comentatori care puneti intrebari. Va rog sa cititi cu mare atentie comentariile inainte de a pune intrebari. Eu le citesc pe toate de 2-3 ori sa inteleg ce a vrut sa spuna comentatorul si apoi dau un raspuns sau spun ca “acolo nu mi-e clar, vreau explicatii”.


Nu am negat ca in Canada sunt si exemple fericite, cum si in Romania sunt multi milionari in dolari care nici nu te-ar baga in seama daca le-ai spune ca in RO sunt probleme. Situatia aici a devenit mai “delicata” in ultimii 10 ani cind au inceput sa apara si “propuneri indecente” in parlamentul Canadian, ca aceea ca emigrantii sa stea 5 ani in afara oraselor. In Toronto Star din 16 martie 2001 se vorbeste despre polarizarea averii in CAN. 10% din populatie detine o avere medie de 703.500 dolari pe familie, iar alti 10% din populatie (aprox 3.000.000 locuitori) au o avere de MINUS 2.100 dolari pe familie (ginditi-va ca aceasta este o medie!). Altfel spus, jumatate din canadieni detin 94% din valoarea averilor din Canada iar ceilalti 15.000.000 locuitori se bat pe restul de 6%. In categoria saraca se incadreaza grosul-grosului emigrantilor. Ca sa fii REALIZAT dupa normele Canadei trebuie sa ai o avere de 703.500 dolari fara datorii. Adica SA FII IN PRIMII 10%.


Categoriile de emigranti la care fac referire sunt cei recent veniti sau cei care sunt pe cale de a veni. Cico a remarcat acest lucru. Nu mi-am propus sa discut despre emigratia de la “pasopt incoa”. Doctorii la care am facut referire sunt veniti dinainte de “89 in CAN si doream sa fie un exemplu nu de reusita ci de profesionalism printre emigranti veniti si din Africa sau alt-undeva.


Pe scrisoarea care vine acum de la ambasada canadiana se zice:
Paragraf 1: We are pleased to inform you that your emigrant visa is ready for issuance.
Paragraf 2: In order to collect your visa......you must present proof of 20.000 CA dollars PLUS air fare.
Urmeaza alte 4 paragrafe cu bla, bla,bla si surpriza la paragraful urmator:
When you arrive at the Port of Entry to Canada you must have ready for examination: ....... proof of funds (trebuie sa pui in fata ofiterului de emigrare bani sau cecuri de calatorie, altfel nu intri in Canada). Am auzit ca daca te simti pe cai mari poti sa negociezi suma la interviu, dar sa-l vad eu pe cel care spune la interviu “eu nu plec in Canada daca imi cereti sa am mai mult de 10.000 de dolari!!”


Taxele! Stiti vorba care circula aici, “Cu bani poti sa scapi de orice, cu exceptia a doua lucruri: taxe si moarte”. Aici trebuie sa repet explicatia cu misspresentation, urmarita pe un canal Tv canadian. Acolo se spunea sa nu fim naivi! Statisticile oficiale mascheaza multe categorii de taxe. Se spune ca in Arizona si Florida nu sunt taxe. Nu cunosc situatia la fata locului dar lansez citeva intrebari. Chiar nu se plateste taxa pe proprietate sau la bunurile cumparate? Cit este taxa pe cistigul de capital investit la bursa? Dar pe dividende? Dar pe dobinda de la banci? Dar taxele scolare? Sunt doar citeva care mi-au venit in minte, pentru ca in CAN sunt darimatoare.
Pentru o casa de aprox. 240 mp, intr-un oras de 150.000 de locuitori, oras fara industrie in sensul traditional, s-a platit o taxa de 4880 dolari pe anul 2004. In Toronto taxele sunt mult mai mari. La o asemenea casa media intretinerii pe luna este in jur de 600 dolari pe luna (7200 dolari pe an). Chiar daca este aproape cel mai sudic teritoriu al CAN, aici iarna este lunga si vara racoroasa. Sunt dese situatiile cind in august trebuie sa dai drumul la caldura. Nu mai zic de cei care au copii mici. Rata lunara la o asemenea casa costa intre 2000 si 3000 dolari plus taxele. La tot ce cumperi se adauga taxa provinciala si taxa federala pe care nu le mai vezi inapoi. La fel pentru apa, gaze, lumina, telefon, internet, masina, etc. Ratele pentru masina se situeaza intre 150 si 400 dolari pe luna (o medie de 4000 dolari pe an, plus taxele, vreo 4 categorii). Asigurarea la masina pentru noii veniti costa intre 4000 si 6000 dolari pe an plus taxe nedeductibile. Din taxa de la casa numai o parte are greutate la calcularea taxei pe venit iar asigurarea auto este considerata cheltuiala personala nedeductibila. Nu mai pun mincarea, imbracamintea, concediul, taxele scolare, toate cu taxele de rigoare aplicate. Lista taxelor “marunte” este mult mai mare.
In final vine fiscul canadian (Canada Revenue) ia suma pe care ai cistigat-o intr-un an fara sa tina cont de cheltuielile si “micile” taxe platite, cu unele exceptii amintite, si iti trinteste o noua taxa federala pe care o trimbiteaza si in statstici, pentru ametit ...tz, tz, tz.


Ce sa spun despre denumirile ciudate precum “Walking Clinic”? Canadienii vor sa fie cit mai originali si daca se poate cit mai diferiti de americani. In reclame, de la bere pina la scobitori, aproape ca nu lipseste “I AM CANADIAN”! Au si ei fix-urile lor.


Intrebarea cu Caritasul m-a blocat. Va rog frumos sa mai cititi odata comentariul. Este vorba despre isteria generala pentru emigrare comparata cu cea din cazul Caritasului cind se intimpla cam acelasi lucru (manipulatori de imagine, legende, etc.). Ca doar pentru bani emigreaza oamenii au spus cei “realizati”.
#56377 (raspuns la: #56376) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Nu traiesc ''dincolo'', sunt - de raluk78 la: 27/06/2005 14:19:33
(la: Cum va simtiti cand va intoarceti in Romania ?)
Nu traiesc ''dincolo'', sunt din Romania, dar vreau sa povestesc cum am vazut eu lucrurile aici dupa mai putin de o luna de stat in Germania.Totul se rezuma strict la calatoria pe care am facut-o de la granita pana acasa.

iulie 1998
Dupa cateva ore de stat aiurea in autobuz in apropiera granitei,adica pe camp,ajungem in sfarsit la punctul de control.Si de data asta chiar era control, nu se mai adunau cate 10 marci de persoana pentru mituire.S-au ales aleatoriu doua persoane si au fost puse sa-si desfaca bagajele sub nasul vamesilor si al publicului curios din autobuz.Negasind nimic printre lenjerie si alte obiecte personale,ne-au vizat pasapoartele si am putut pleca mai departe.
Arad.Dupa drumul lung,plin de gropi si praf,am ajuns in autogara.Nu oprim bine, ca isi fac aparitia cativa copii cersetori mai-mai sa intre in autobuz.Nemtii le dau biscuiti cu ciocolata, uneori chiar cateva marci.Mai in fata apar doi tipi mai negriciosi cu o masuta.Unul striga:"Cine joaca alba-neagra?"si ii raspunde altul,care s-a amestecat prin multimea de turisti,de parca ar fi fost acolo de la inceputul plecarii.Acesta pune la bataie 100 marci,ghiceste alba si primeste imediat suma dublata cu un ''bravo '' din partea primului.''Cine este urmatorul norocos?'',striga, dar fara sa aiba habar ca ''nemtii'' nu sunt altceva decat romani plecati de-aici.In sfarsit isi aduna jucariile si pleaca toti trei cu coada intre picioare.
Plecam.Drumul spre Timisoara e plin de gropi,iar margine,din cand in cand sunt gramezi de gunoaie.La intrarea in Timisoara,pe sensul opus,cateva prostituate jalnice fac cu mana masinilor.Alt viitor n-au.
Autogara Timisoara.Ma asteapta parintii mei.Printre multe altele ma intreba cum a fost drumul.''Cu gropi" le-am raspuns eu, inca sub impactul socului intrarii in tara.

august 2004
Suntem in drum spre Nagylak,mai sunt vreo 40 de km.Soferii calca tot mai tare pe acceleratie si se intrec pentru a ajunge mai repede la granita.Este haios sa-i asculti cum comenteaza ''competitia'' asta, injura mai ceva ca la un meci de fotbal.Eu cu sotul meu stam in fata si radem pe infundate de ei.O intrebam pe stewardesa de ce toata agitatia asta, iar ea ne explica cum ca la granita un autobuz este retinut in medie 45 de minute.Ne-au tinut ungurii cateva ore apoi am ajuns in zona neutra a free-shopurilor.Aici-8 autobuze inaintea noastra.Lumea s-a dat jos din autobuz,o buna parte s-a dus sa cumpere tigari si alcool.Am luat si eu 2 baxuri,nu stii cum ai nevoie pentru un protocol.Apoi fiindca nu fumez si nu puteam sta locului m-am plimbat pana la punctul de verificare vamala.
Intr-o parte un grup de nemti fumau nervosi, din discutia pe care o aveau reiesea ca vamesul intarzia sa mai apara cu pasapoartele lor.Mai ziceau ca nici nu le daduse prin cap ca vor fi retinuti atat timp ca turisti.Se vede treaba ca n-au fost niciodata pe-aici.Mai incolo apare un individ cu un Ferrari cu nr. strain,vorbeste corect romaneste cu vamesul,ii intinde pasaportul ,iar dupa cateva minute il primeste inapoi,saluta familiar si pleaca.Nimeni nu l-a intrebat cum a putut sa-si permita o asemenea masina,nici n-a fost verificat in porbagaj.Urmatorul,intr-o Dacie simpla este lasat sa astepte,apoi e luat la puricat.
Inapoi la autobuz.Mai sunt 2 autobuze inainte, se strang pasapoartele si se dau 5 euro de persoana pentru a trece mai repede.Sunt cativa care se opun,dar noi nu ne permitem,am venit cu 4 bagaje cu haine,aparatura electrica, totul cumparat de la reduceri...aici ar fi costat de vreo 3 ori mai mult.Dupa mai mult de o ora ne vine si noua randul.Soferul pune in ordine pasapoartele(erau atat cetateni romani cat si nemti), pune banii(200 euro)in pasaportul de-deasupra si le duce spre vizare.Dupa vreo jumatate de ora putem pleca.
Drumul la Arad e acelasi ca acum 8 ani,poate mai rau.Sotul meu mi-a zis ca s-a simtit socat cand a intrat in tara, atat de mare e diferenta intre noi si Occident.Nu mi-era straina senzatia aceasta.La Arad am schimbat autobuzul spre Deva.Am observat casele de pe drum.Unele erau mai darapanate,altele aratau mai bine,probabil oamenii s-au descurcat mai bine,au mers pe dincolo la munca.Din loc in loc mai apreau pe marginea strazii cate o tejghea cu legume si fructe sau saci cu cartofi- incercau sa-si vanda marfa cum puteau.Am vazut si cateva case tiganesti asemanatoare cu casa alba sau casa poporului.
Langa Lipova soferii au incetinit- cica e o cotitura unde politistii pandesc masinile straine, se anunta prin statie si-i opresc pt. a-i amenda.Ca sa nu se mai complice atata strainii lasa politistilor o suma ''modica''(50 euro) si pot pleca.Chiar in Germania am auzit de un caz in care un politist din zona si-ar fi luat un Mercedes de cateva zeci de mii de euro.Apropo, tot drumul e impresurat cu semne de limitari de viteza, sunt si acolo unde nu e nevoie.
Deva.Ne asteapta d.-l D. cu masina, un vecin foarte de treaba.Ne intreaba printre altele, cum a fost drumul de la granita pana aici.I-am raspuns tot instantaneu '' cu gropi''."Ha, ha'' face el ''ar trebui sa se puna un semn cu o groapa mare inca de la intrarea in tara''.

Concluzie
1. In Romania se fura la drumu' mare(si la propriu si la figurat).
Este tara tuturor posibilitatilor cand ai bani sa corupi.
Poti trai cel mult mediocru daca esti onest, poate si mai binisor daca sti unde trebuie sa dai spaga.
2.Hotia e ca la mama ei acasa.
3. Romanul(de treaba) ori face haz de necaz, ori se enerveaza si pleaca din tara.Mai poate alege sa schimbe regimul de la putere si sa mai ASTEPTE.
4. Este mare nevoie de EDUCATIE CIVICA.
Candidatii la premiul Darwin: - de om la: 27/09/2005 16:32:59
(la: Oamenii nu se trag din maimuta)
Mai dragilor pana ma mai gandesc cum sa pun in pagina si alte idei dawkinseniene luati o portie de umor, chiar daca o sa-mi dea Cassandra cu forumul in cap :(
Candidatii la premiul Darwin:
>
> 1. In Septembrie 2000, in Detroit, un barbat de 41 de ani a ramas
> intepenit si s-a inecat intr-o apa adinca de juma de metru dupa ce mai> intai reusise sa se strecoare printr-o gura de canal de 40 cm, incercind> sa-si recupereze cheile de la masina.
>
> 2. In Octombrie, un agent de bursa in virsta de 49 de ani, din San
> Francisco, care "era grozav de concentrat cind alerga" dupa spusele
> sotiei sale, a "alergat" accidental peste marginea unei stinci inalte de 30 metri.
>
> 3. Buxton, North Carolina: un barbat a murit cind groapa de aproape 2
> metri si jumatate ce si-o pregatise in nisip, la plaja, s-a surpat peste el. Cei din jur au declarat ca Jones, in virsta de 21 de ani, din
> Woodridge, statul Virginia, sapase groapa ori ca sa se amuze, ori ca
> protectie impotriva vintului, si sezuse la fundul gropii pe sezlong
> toata dupa amiaza pina cind peretii gropii s-au surpat, ingropindu-l sub> un metru si jumatate de nisip. Cei de pe plaja au incercat din toate> puterile sa sape pina la Jones, dar nu -au putut elibera. Lucratori cu> echipament greu au lucrat aproape o ora ca pina la urma sa-l scoata, sub> privirile a peste 200 de spectatori.> Jones a fost pronuntat decedat la spital.
>
> 4. In Februarie, Santiago Alvarado, in virsta de 24 de ani, a murit in> Lompoc, California, cazind cu capul inainte prin acoperisul magazinului> de biciclete pe care planuia sa-l prade. Moartea a survenit cind lunga> lanterna ce si-o plasase in gura (spre a-si mentine mainile libere) i-a> zdrobit baza craniului in momentul impactului cu podeaua.
>
> 5. Conform politiei din Dahlonega, statul Georgia, cadetul Nick Berrena,> de 20 de ani, a fost injunghiat mortal de catre camaradul sau, cadet> Jeffrey Hoffman, 23 de ani, care incerca sa-i dovedeasca cum ca un cutit> nu poate strapunge vesta de camuflaj purtata de Berrena.
>
> 6. Silvester Briddell, in virsta de 26 de ani, a fost omorit in
> Februarie in Selbyville, statul Delaware, cistigind un pariu pus cu un> prieten. Acesta pariase ca Briddell nu ar fi capabil sa-si puna un
> revolver, incarcat cu patru gloante, in gura, si sa traga.
>
> 7. In Februarie, conform politiei din Windsor, Ontario, Canada, Daniel> Kolta, de 27 de ani, si Randy Taylor, de 33 de ani, au murit intr-o> coliziune frontala, astfel cazind la egalitate in jocul de-a "lasul"> ce-l jucau pe scuterele lor de zapada.
>

> Mentiunile de Onoare Darwin
>> 1. In Guthrie, Oklahoma, in Octombrie, Jason Heck incerca sa omoare un> miriapod cu pusca sa de calibrul 22, glontul insa a ricosat dintr-o
> piatra si l-a lovit pe tovarasul sau Antonio Martinez in cap,
> fracturindu-i craniul.
>
> 2. In Elyria, statul Ohio, in Octombrie, Martin Eskins, incercind sa-si> curete pinzele de paianjen din pivnita, si respingind folosirea maturii> in favoarea unei lampi de sudura cu propan, a cauzat un incendiu ce a> mistuit parterul si primul etaj al casei.
>
> 3. Paul Stiller, 47, a fost spitalizat in Andover, New Jersey, iar sotia> sa Bonnie a fost de asemenea ranita, in urma exploziei unui sfert de> cartus de dinamita in masina lor. In timp ce conduceau aiurea la 2> dimineata, cuplul plictisit a aprins dinamita si a incercat s-o arunce> afara pe geamul masinii, ca sa vada ce se intimpla. Geamul era inchis...
>
> Premiul Doi:
>> Tacoma, statul Washington - Kerry Bingham era la bautura cu citiva
> prieteni cind unul dintre acestia a povestit ca a cunoscut un amator de> bungee-jumping care se lanseaza de pe podul Tacoma Narrows la ora de> virf. Discutia s-a incins din ce in ce, si cel putin zece oameni au
> marsaluit pe trotuarul podului la 4 si jumatate dimineata. Ajungind la> mijlocul podului au descoperit ca nici unul nu aduse de fapt fringhia> elastica. Bingham, care continuase cu bautura, se oferi voluntar vazind> un colac de cablu electric ce zacea pe jos. Un capat al cablului a fost> legat in jurul piciorului lui Bingham, iar celalalt legat de pod.> Caderea libera a durat cam 12 metri pina ce cablul s-a intins si i-a> smuls piciorul la glezna. In mod miraculos, el a supravietuit caderii in> apa rece ca gheata a riului si a fost salvat de catre doi pescari aflati> in apropiere. "Ce pot sa zic," declara Bingham,e ca Dumnezeu a vegheat> asupra mea in noaptea aceea. Nu e alta explicatie." Piciorul lui Bingham> nu a mai fost gasit.
>
> Si Cistigatorul:
>> Paderborn, Germania - Dintr-un exces de zel, ingrijitorul de zoo
> Friedrich Riesfeldt i-a administrat constipatului elefant 'Stefan' 22 de> doze de laxativ si cel putin 35 de litri de diferite fructe zemoase,> smochine si prune uscate inainte ca elefantul cu dop sa-si dea in cele> din urma drumul sufocindu-si ingrijitorul in peste o suta de kilograme> de rahat. Investigatorii spun ca nenorocosul Friedrich, de 46 de ani,> incerca sa aplice suferindului elefant o clisma de ulei de masline, cind> animalul s-a usurat peste el precum o basculanta plina cu noroi. "Pur si> simplu forta neasteptatei evacuari a elefantului l-a trantit la pamint> pe Riesfeldt, care s-a lovit cu capul de o piatra si a ramas fara> cunostinta in timp ce elefantul isi continua evacuarea intestinelor> asupra sa," sta scris in raportul detectivului politiei din Paderborn,> Erik Dern. "Cu nimeni in preajma sa il ajute, Friedrich a zacut sub> toata balega aceea cel putin o ora pina cind a aparut un paznic, iar in> timpul acela s-a sufocat. Se pare ca este unul din acele accidente care
> pur si simplu se intimpla."
#74978 (raspuns la: #74960) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
don - de rac la: 17/10/2005 14:55:47
(la: Nu sexul e miza)
Ai fost putin cam brutal... Da, intr-o anumita masura ai dreptate, dar... n-ai intalnit niciodata o femeie care sa te atraga prin modul ei de a fi, sofisticat, nehotarat, schimbator...., fermecator?
Asta, fara sa-ti zboare gandul la sex. Nu. Pur si simplu... asa, fara explicatie aparent.
Sa nu uitam ca, daca vorbim de persoane serioase in viata, drumul pana la sex e lung, sinuos, plin de... sicane (nu in sensul rau, in sensul de ocolisuri). Cel putin asa am pomenit eu.

Ei, pe acest drum vroiam sa mergem, in care substratul joaca un rol imens. Farmecul interior, tonalitatea si mangaierea vocii, felul in care primesti incredere in tine, in care esti apreciat..., acolo, pe plan infim, calmul miscarilor, toate astea pot fi tot atatea cai de atractie.

Unii le spun... farmece.
#79297 (raspuns la: #79289) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Completare - de no_such_nick la: 12/01/2006 20:38:44
(la: Un adolescent)
maan: mi se pare ca ai pus punctul pe i ; imi place mate si imi place si sa invat in general. Nu stiu exact cu ce ma voi ocupa daca o sa termin Calculatoare , si nu m-am gandit serios la alte facultati. Cred ca am vrut Automatica dintr-a noua , eu sunt la liceu de mate-info exclusiv , sunt profi buni si la celelalte materii dar o activitate multilaterala in a invata pentru scoala , pe cat de variata , pe atat de obositoare mi se pare. Deci m-am gandit ca sa incep cu altceva si sa dau chiar la alta facultate ar insemna s-o iau de la 0 in acel domeniu si sa-mi pun bete in roate , pentru ca in afara de mate la incadrarea clasei mele altceva nu se face , asa ca...
Poate sunt neincrezator pentru ce e vorba de ceva real (mate si fizica) si pentru asa ceva iti trebuie o pasiune genetica , daca se poate spune asa sau multa inteligenta. Recunosc ca nu am o gandirea in simboluri matematice , sau ca aplic logica si rationalul in tot ceea ce fac. Numai lucrand si rumegand mult la mate am reusit sa retin si sa-mi formez exercitiul , dar mi se pare ca in acest moment al vietii mele scolare e prea tarziu sa dau inapoi.
Colegii mei sunt sinceri , dar sunt si indolenti in acelasi timp , constient sau incostient. Ca sa-i schimb eu ar trebui intai sa vor sa fie schimbati. Dar ii mai ajut pe unii la lucrari la mate cu cate un exercitiu sau doua , ca sa nu se supere pe mine.
Este intr-adevar si vina mea pentru ca nu am invatat la fizica inainte , dar e chiar vorba de invatat , aveam note mari , dar nu am invatat sa gandesc si asta ma dezavantajeaza acum. Pentru ca in a zecea aveam o profesoara care explica foarte bine , dar care a iesit la pensie , acum am o profesoara ca explica mai putin.
Da , nu pierd chiar asa de mult timpul la calculator , dar ai dreptate si am inteles ce vrei sa spui , "incerc" sa ma tin de programul meu zilnic.

M-am razgandit. Nu mai dau la Academie. Dau la Calculatoare , Bucuresti. Eu sunt din Craiova.

Ba e foarte bine sa fii idealist , dar asta sa nu impiedice sa traiesti in lumea reala.
Eu cred ca mai am un defect. Sunt prea de treaba. Incerc sa fac la toata lumea pe plac. Si o fac chiar atunci cand unii colegi imi cer favoruri neserioase , atunci ma simt de parca sunt luat de fraier , si mi-e greu sa ies dintr-o asemenea situatie.

Deja imi pare rau ca am zis ceva de familia mea. Eu sunt un om care vrea rezultate imediate atunci cand isi doreste ceva. Vad un film cu "the perfect family picture" , si cand ma duc si vad ca frate-meu nu e acasa sau tace agresiv si maica-mea se plange ca o doare nu stiu ce , ma simt amarat. As vrea sa-i schimb atunci , dar imi dau seama ca sunt neputincios.

Maica-mea nu putea sa-mi impuna ceva neaparat. A venit de la tara la oras si a devenit invatatoare. In plus , cred ca e si mai idealista decat mine si foarte sensibila pe deasupra. Mi-a zis si mie sa fac din ce auzise ca ar fi bine. S-a bucurat foarte mult cand fratele meu mai mare a luat la facultate , pentru ca ea nu a reusit sa ia la medicina cand a dat , si nu a mai dat a doua oara... Ai vazut cumva "Monalisa Smile" cu J. Roberts.

Ba maica-mea le face pe amandoua : se plange si ne si lauda , pe mine si Gabi (fratele). Dar chestia e ca atunci cand Gabi face vreo neregula , ma baga si pe mine in aceeasi oala cu el si ne ocaraste pe amandoi. Ma enerveaza cand sunt nevinovat si totusi sunt pedepsit verbal/emotional.

Maica-mea vede numai bani inaintea ochilor , crede ca banii aduc fericirea si e suparata toata ziua daca vede ca nu-i ajung.
Intotdeauna ca a fost vreo problema intre noi : "De , ma , daca nu am avut si eu mai multi bani , sa va fac mai fericiti..."
O ajut si eu cum pot. Si eu fac toate treaba cand nu poate sau e nevoie. G nu face nimic. Incerc tot timpul sa o fac fericita.

Chestia cu ceata ar fi tare faina. Dar cred ca nu poate fi indusa imediat , trebuie sa mai treaca ceva vreme si sacrificii din partea mea. Sper sa am taria sa merg pana la capat pe drumul pe care l-am ales , pentru ca este un drum lung , fara cotituri.

N-am inteles: asculta-ti inima? daca banii-s mai importanti ca sufletul, nu pune niciodata inima pe primul plan?
Intr-o zi mi s-a parut ca am o revelatie : Orice lucru poate fi in mintea mea cum vreau eu , asa cum eu il intrepretez. Asta dupa ce mi-am dat seama ca multe lucruri le-am interpretat complet gresit sau foarte anormal. Apropa de tipul intelectualului lucid al lui Camil Petrescu
reactie - de no_such_nick la: 15/01/2006 18:17:24
(la: Un adolescent)
maan: mi se pare ca ai pus punctul pe i ; imi place mate si imi place si sa invat in general. Nu stiu exact cu ce ma voi ocupa daca o sa termin Calculatoare , si nu m-am gandit serios la alte facultati. Cred ca am vrut Automatica dintr-a noua , eu sunt la liceu de mate-info exclusiv , sunt profi buni si la celelalte materii dar o activitate multilaterala in a invata pentru scoala , pe cat de variata , pe atat de obositoare mi se pare. Deci m-am gandit ca sa incep cu altceva si sa dau chiar la alta facultate ar insemna s-o iau de la 0 in acel domeniu si sa-mi pun bete in roate , pentru ca in afara de mate la incadrarea clasei mele altceva nu se face , asa ca...
Poate sunt neincrezator pentru ce e vorba de ceva real (mate si fizica) si pentru asa ceva iti trebuie o pasiune genetica , daca se poate spune asa sau multa inteligenta. Recunosc ca nu am o gandirea in simboluri matematice , sau ca aplic logica si rationalul in tot ceea ce fac. Numai lucrand si rumegand mult la mate am reusit sa retin si sa-mi formez exercitiul , dar mi se pare ca in acest moment al vietii mele scolare e prea tarziu sa dau inapoi.
Colegii mei sunt sinceri , dar sunt si indolenti in acelasi timp , constient sau incostient. Ca sa-i schimb eu ar trebui intai sa vor sa fie schimbati. Dar ii mai ajut pe unii la lucrari la mate cu cate un exercitiu sau doua , ca sa nu se supere pe mine.
Este intr-adevar si vina mea pentru ca nu am invatat la fizica inainte , dar e chiar vorba de invatat , aveam note mari , dar nu am invatat sa gandesc si asta ma dezavantajeaza acum. Pentru ca in a zecea aveam o profesoara care explica foarte bine , dar care a iesit la pensie , acum am o profesoara ca explica mai putin.
Da , nu pierd chiar asa de mult timpul la calculator , dar ai dreptate si am inteles ce vrei sa spui , "incerc" sa ma tin de programul meu zilnic.

M-am razgandit. Nu mai dau la Academie. Dau la Calculatoare , Bucuresti. Eu sunt din Craiova.

Ba e foarte bine sa fii idealist , dar asta sa nu impiedice sa traiesti in lumea reala.
Eu cred ca mai am un defect. Sunt prea de treaba. Incerc sa fac la toata lumea pe plac. Si o fac chiar atunci cand unii colegi imi cer favoruri neserioase , atunci ma simt de parca sunt luat de fraier , si mi-e greu sa ies dintr-o asemenea situatie.

Deja imi pare rau ca am zis ceva de familia mea. Eu sunt un om care vrea rezultate imediate atunci cand isi doreste ceva. Vad un film cu "the perfect family picture" , si cand ma duc si vad ca frate-meu nu e acasa sau tace agresiv si maica-mea se plange ca o doare nu stiu ce , ma simt amarat. As vrea sa-i schimb atunci , dar imi dau seama ca sunt neputincios.

Maica-mea nu putea sa-mi impuna ceva neaparat. A venit de la tara la oras si a devenit invatatoare. In plus , cred ca e si mai idealista decat mine si foarte sensibila pe deasupra. Mi-a zis si mie sa fac din ce auzise ca ar fi bine. S-a bucurat foarte mult cand fratele meu mai mare a luat la facultate , pentru ca ea nu a reusit sa ia la medicina cand a dat , si nu a mai dat a doua oara... Ai vazut cumva "Monalisa Smile" cu J. Roberts.

Ba maica-mea le face pe amandoua : se plange si ne si lauda , pe mine si Gabi (fratele). Dar chestia e ca atunci cand Gabi face vreo neregula , ma baga si pe mine in aceeasi oala cu el si ne ocaraste pe amandoi. Ma enerveaza cand sunt nevinovat si totusi sunt pedepsit verbal/emotional.

Maica-mea vede numai bani inaintea ochilor , crede ca banii aduc fericirea si e suparata toata ziua daca vede ca nu-i ajung.
Intotdeauna ca a fost vreo problema intre noi : "De , ma , daca nu am avut si eu mai multi bani , sa va fac mai fericiti..."
O ajut si eu cum pot. Si eu fac toate treaba cand nu poate sau e nevoie. G nu face nimic. Incerc tot timpul sa o fac fericita.

Chestia cu ceata ar fi tare faina. Dar cred ca nu poate fi indusa imediat , trebuie sa mai treaca ceva vreme si sacrificii din partea mea. Sper sa am taria sa merg pana la capat pe drumul pe care l-am ales , pentru ca este un drum lung , fara cotituri.

N-am inteles: asculta-ti inima? daca banii-s mai importanti ca sufletul, nu pune niciodata inima pe primul plan?
Intr-o zi mi s-a parut ca am o revelatie : Orice lucru poate fi in mintea mea cum vreau eu , asa cum eu il intrepretez. Asta dupa ce mi-am dat seama ca multe lucruri le-am interpretat complet gresit sau foarte anormal. Apropa de tipul intelectualului lucid al lui Camil Petrescu
#100399 (raspuns la: #98985) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Presupun ca inteligenta emoti - de rayro la: 03/03/2006 00:30:39
(la: asteptandu-L pe Hristos)
Presupun ca inteligenta emotionala are doar explicatie stiintifica, asa cum sustii. Gandire logica. Tu, cel cerebral, oare de ce ti-ai opri privirea asupra celui de langa tine atunci cand vezi ca il doare?
Ce motive ai avea sa il ajuti pe cel cazut sau sa te doara nefericirea lui?
Poti sa ii spui oricum. Poti sa o ambalezi cum vrei. E tot iubire.
Vrei sa spui ca cineva se plictiseste atat de tare incat de hobby isi alege sa fie atent in jurul lui. N-o poti face fara sa simti.
Cele mai bune intentii devin actiuni eficiente atunci cand o faci pentru ca simti. De cand gandesti pana cand faci... cale lunga drum batut. Uneori se iroseste oportunitatea si nu exista a doua sansa.
Iar Daniel Goleman nu exclude iubirea. Probabil ca din spirit comercial o "omite" intentionat. Una e sa vinzi o carte stiintifica si alta ceva spiritual. Te-ai gandit?
Din aduceri aminte stiu ca atinge tangential si subiectul spiritual. Mai mult ca o completare. Deci, cu atat mai mult tind sa cred ca omite intentionat anumite aspecte.
#109152 (raspuns la: #101903) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cine are nevoie de asociatia fotografilor ? - de niculae la: 02/09/2006 07:12:52
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Domnule Nicu cu regret va anunt si cu mii de scuze ca despre dvs. era
vorba si despre dvs. credeam ca v-au inghitit apele,
Momentan nu reusesc sa dau de domnul Dinu Stefan ptr. ca el stie cel mai bine de cate ori v-a sunat la telefon.

- Nu am sugerat,ba chiar am spus ca nu am simtit nici un fel de discriminare din partea voastra pentru diferenta de varsta sau altceva.
Asta nu ma impiedica pe mine sa nu fiu constient ca diferenta exista,la fel si cea de activitate in domeniu.
- Ce s-a intamplat cu propunerea initial aleasa,cea cu apartamentul abia cumparat ?
- Am primit cateva mailuri si parca si telefoane de la cativa "asociati" la inceput cand se programau intalnirile din decembrie.
Dupa ultima intalnire despre care am povestit in mesajul precedent nu am mai primit nici un telefon si nici un mail care sa aduca cat de cat cu tema noastra,desi adresa si telefonul exista pe lista pe care cu totii am primit-o.
- Totusi,ce s-a mai intamplat de atunci in ce stadiu a ramas problema,inteleg ca s-a ajuns pana la notariat,deci,asociatia exista ?
- Daca nu,de ce s-a oprit ? A disparut un om ! Si ce daca ? Puteau sa dispara si zece,lucrarea tot trebuia sa mearga mai departe.
Daca fara zece oameni disparuti treaba se poticneste inseamna ca nu au mai ramas nici macar cei 17 sau 21 cati mai sunt necesari pentru constituire.
- Ba chiar daca ar fi cei 17,18 sau 20 si nu mai sunt inca cel putin de cinci,sase ori pe atat si nu doar de forma,ca membrii pasivi,atunci de fapt nu exista nici o asociatie.
- Cu douazeci,treizeci de membrii poate fi un club sau o asociatie de cartier sau poate chiar de sector sau asociatia din Dorohoi sau Sibiu.
Cred ca in Sibiu sunt cel putin o suta de oameni care traiesc de pe urma fotografiei sau sunt pasionati de fotografie. Si in Dorohoi cred ca sunt peste 10-20.
- In toata tara sigur,sigur sunt peste 5000 poate chiar 10 000.Nu conteaza cat de mari fotografi sunt,cat de artisti ,asta e o problema personala a fiecaruia.
Conteaza in ce masura acesti oameni legati de domeniul fotografiei din necesitate sau pasiune (tot o necesitate,dar mai alfel,mai poetica) au nevoie sa-si faca ascultate,si rezolvate problemele specifice.
Si slava Domnului ca sunt o gramada !
Si mai ales in ce masura constientizeaza ei ca au nevoie unul de altul ca sa se poata face auziti.
- O asociatie cat de cat de luat in seama trebuie sa cuprinda cel putin 5% sau 10% ca sa-i poata reprezenta.
- Ca sa fiu sincer (recunosc de la inceput si o lipsa ingrozitoare de timp )absenta oricaror semne si referiri in discutii despre asociatie,nici macar a unor intrebari din partea celorlalti,macar din curiozitate spunea ceva.
- Spunea ca nu exista interes.Nu este necesara.Sau este necesara, dar,comunitatea care are nevoie de ea este inca imatura, necoapta, chiar prea primitiva pentru a se asocia.
Singurul care a tot adus vorba de vreo doua trei ori a fost DL,dar n-a primit nici un raspuns.Pe el il inteleg cumva,a povestit despre un lung sir de deziluzii in asocierile de acest tip,are destule realizari personale,o sa mai aibe inca,dar,mari schimbari de la altii in cel priveste,probabil ca nu asteapta.
Dar cei la inceput de drum ?Cei care au in fata o viata si-o cariera intreaga,cum se pregatesc ?
Daca DL ar vedea entuziasm si mobilizare la generatia tanara (tanara ? ganditiva cati ani aveau revolutionarii de la 48 sau la cati ani a predat Eminescu creionul la magazie) cred ca tot s-ar implica cumva,pe undeva,dar asa ?
Vad dealtfel ca exista si aici si pe alte site-uri un cor nesfarsit de plangatori despre toooot felul de probleme si greutati.
Singura solutie pare plecarea din tara,poate o asociatie a celor care vor sa fie ajutati sa plece ar avea mai mult succes.
A inceput sa-mi fie sila cand aud placa asta mai rau decat de manele. Cu alea te sufoca tot felul de trogloditi,dar ideia plecarii o auzi la fel la intelectuali,la tineri artisti ca si la hotii de buzunare sau dobitoci.
Pe vreme impuscatului chiar nu era nimic de facut,dar,acum ?
Poate la atata implicare si mobilizare nici nu meritam mai mult.
- Scriu incet asa ca ma opresc,nici nu cred ca foloseste prea mult.
De cate ori se discuta o problema serioasa o vreme se face liniste,pe urma ,incet discutiile trec spre altceva.
Un fel de discutam,discutam da nici chiar asa,sa nu ne luam prea in serios ca nu sta bine romanului.Sa radem,sa ne plangem,sa facem misto,dar,sa nu ne luam prea in serios ca nu face bine,poate sa afecteze la lingurica,parol.
Domnule Narcis,nu lua mesajul ca pe ceva scris doar pentru dumneata.
Ai fost unul din cei care s-au mobilizat si ai facut ceva.
Nu-l lua nici ca pe vreun refuz de colaborare,in limita timpului raman la fel de interesat de subiect,la fel si oferta cu adresa,numai ca,poate o discutie mai lunga si mai consistenta aici si pe alte site-uri pentru a ne lamuri in ce masura fotografii sunt constienti si dispusi sa se implice intr-un proiect care-i priveste fundamental ar fi intai necesara.
- Simpatiile personale sunt benefice si de dorit,ele ne sunt de mare folos in viata de zi cu zi.
Am putea sa punem la cale o iesire impreuna sa vedem culorile toamnei cu pretext ca facem poze,poate bem si-o bere sau sa ma chemati la vreo sedinta foto,mai grea sau mai interesanta,va promit ca vin cu mare placere.
- Pot va sa spun ca in acest timp alte asociatii mai bine organizate,care nici nu stiu daca au vreun fotograf sau daca da,cati anume,primesc anual legal,din colectarea drepturilor de autor inclusiv pentru fotografiile publicate, tiparite, televizate si internetizate sume cu multe,multe zerouri in coada.
Macar o parte din ele ar putea fi utilizate in folosul general al celor care le-au produs,dar,daca ei nu vrea,nu vrea si gata.
- Un proverb la noi la tara zice; La prosti poti sa le iei cu forta,sa le dai cu dea sila nu se poate.(iertare daca suna cam dur,nu l-am facut eu )Pana la urma poate ca si dezinteresul,lipsa de mobilizare,e tot o forma de prostie,civica sau lipsa unui anume fel de educatie,poate ca nu,cine stie ?
- Astept un semn si daca credeti ca eu sunt cauza intarzierii,lucrurile cred ca se pot rezolva destul de usor,din pacate cred ca problema e mult mai mare si mai raspandita.
Sanatate multa tuturor !
#142725 (raspuns la: #142490) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...