fi neconventionala

Daca ajungi prin in Paris, exista librarii specializate pe BD-uri... Am regasit in ele si Rahanul, si Pif-ul si dr. Justice & co... Sa-ti spun drept, printre celelalte sute de personaje populare de care in Romania nu s-a auzit niciodata, eroii BD ai copilariei noastre pareau niste ilustri secundari, intr-un coltzisor de raft (sper sa nu te dezamagesc). De fapt in orice librarie Fnac mai acatarii gasesti cel putin 1000 de albume BD. Il alegi din raft pe oricare, te asezi jos pe mocheta si incepi sa le citesti fara sa te bata nimeni la cap cu "alo, domnu', aci nu e librarie". Cateodata, cand am timp in pauza de pranz si sunt in libraria de le Fnac, mai dau o tura si pe la BD-uri, asa... de relaxare (si ce te lauzi Racovitane?...:) ) Daca credeti ca in Franta BD-urile sunt considerate ca in Romania, o distractie pentru copii va inselati. Cei care stau pe jos si citesc BD-uri in libraria de la Fnac sunt toti adulti. Exista seriile pentru copii, bineinteles, gen Pif sau Rahan, dar exista si seriile cu subiecte serioase (cum ar fi Razboaiele mondiale, Revolutia din Octombrie, lagarele de exterminare, etc.), ori cele criptice (din care un copil nu intelege o iota), ori poate chiar poetice, cu puneri in pagina complet neconventionale...
Pe bune, Franta e intr-adevar patria BD-ului, iar volumelor noi li se face reclama pe scara larga, pe strada, in metrou, pe autobuze. Serii la moda: "Le Troisieme Testament", "32 Decembre", "XIII".
Un singur defect au BD-urile : sunt cam scumpe. Un volum costa de la 12 euro pana spre 35... De aia probabil lumea prefera sa vina sa le citeasca in librarie :)

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

Sincer sa fiu pe mine nu ma framanta mai mult aceasta atitudine a unor semeni decat aceea a nepasarii. Nepasarea nu e mai putin vinovata decat complacerea. Dar la urma urmelor se pune intreba ce-ar putea lumea asta sa schimbe daca n-ar fi nepasatoare si/sau cazuta in complacere?

Eu nu ma tem de nimic, nici macar de "accidentele" care mi s-ar putea intampla pt. ca am vorbit "ce nu trebuia". Zice undeva in Scriptura: "sa nu va temeti de cei care ucid trupul dar sufletul nu pot sa-l atinga; ci temeti-va de aceia care ucid trupul si pot si sufletul sa-l piarda"! Asadar de asta imi e cel mai mult teama, de pierderea sufletului. Si nu numai in ce ma priveste pe mine personal, dar chiar si atunci cand un suflet oarecare se pierde pe cale, din pricina banditilor cu fata umana, ma doare inima pt. el. In acest context spun eu ca terorismul modern nu tine de uciderea fizica a unor mase de oameni, ci de uciderea lor spirituala si psihica. Cine crede ca teroristul care se foloseste de arme neconventionale este vinovat de razboi si de atatea neajunsuri, sa priveasca intai la ce a adus lumii intregi "democratia" si libertatea (pana si statuia libertatii este un simbol idolesc ce-i inculpa pe toti cei care i se inchina si in acelasi timp ii aduc jertfe omenesti). Statuia aceasta profaneaza pur si simplu ideea de libertate in sine pt. ca libertate nu poate exista in abuzuri facute in numele ei.

Va atrag tuturor atentia asupra unui lucru si anume ca trebuie sa aveti grija ce, cum si unde vorbiti anumite lucruri. Poate nu va vine sa credeti dar am gasit intr-o oarecare librarie o carte (pe care dealtfel nu mi-am permis-o fiind prea scumpa- dar din care am spicuit cate ceva) in care se explica in ce moduri suntem urmariti (mai ales prin mijloacele informatice) si indeobste cercetati si in ce fel se strange o uriasa cantitate de informatii ce va fi utilizata la momentul oportun de anumiti oameni. Pare o aberatie. La fel am zis si eu la inceput... Daca totusi am sa mai gasesc aceasta carte am sa va dau titlul ei si autorul, poate va intereseaza.

Si ca sa inchei vreau sa zic ca nu exista lucru fara un scop anume, fara o directie anume si fara o cauza mai mult sau mai putin ascunsa. Ganditi-va de zece ori inainte de a trage niste concluzii, puneti-va intrebarea de ce se intampla asa si cui foloseste. Asa veti putea ajunge, cel putin teoretic, mai usor la adevar.

Scuze, Paianjenule, ca in final am vorbit tuturor si nu tie personal.

-----------------------------------------------------------------
So far, so good.

Cum comentati?

"Cine crede ca teroristul care se foloseste de arme neconventionale este vinovat de razboi si de atatea neajunsuri, sa priveasca intai la ce a adus lumii intregi "democratia" si libertatea (pana si statuia libertatii este un simbol idolesc ce-i inculpa pe toti cei care i se inchina si in acelasi timp ii aduc jertfe omenesti). Statuia aceasta profaneaza pur si simplu ideea de libertate in sine pt. ca libertate nu poate exista in abuzuri facute in numele ei."

"Va atrag tuturor atentia asupra unui lucru si anume ca trebuie sa aveti grija ce, cum si unde vorbiti anumite lucruri."

"...se explica in ce moduri suntem urmariti (mai ales prin mijloacele informatice) si indeobste cercetati si in ce fel se strange o uriasa cantitate de informatii ce va fi utilizata la momentul oportun de anumiti oameni."

"Daca zici ceva de evrei esti antisemit. Daca zici ceva de negri esti intolerant."

"In God we trust" este o alta sintagma ce s-a tiparit pana si pe dolari...ca sa arate cat de credinciosi si de crestini sunt cei ce detin puterea economica a SUA. Putini stiu ca traducerea reala este "Dumnezeul nostru este banul"!... Cu adevarat, ei se inchina unui singur zeu si acela nu este Dumnezeul crestin ci "ochiul dracului", cum zice romanul. Mentalitatea americana (occidentala) despre munca si plata ei este una ce inrobeste, fizic si mental, pe toti cei care nu sunt atenti la tentatii si la adevaratele valori umane. Oamenii devin niste animale de povara ce poarta greul jug al unei economii barbare pusa pe capatuirea unor "elite", pe crearea dependentei de munca neincetata si pe inarmarea continua. Imi place sa muncesc, si de obicei muncesc ce-mi place. Dar de ceva timp incoace mi-am dat seama ca exista un real pericol in a uita pur si simplu de viata personala, viata de familie si cea de societate. Voi nu simtiti asta?"

Bibliography:
#21116, de carapiscum la Sun, 05/09/2004 - 19:05
la Sun, 05/09/2004 - 18:00
la Sun, 05/09/2004 - 13:36

Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

...sa vezi si sa nu crezi...!!

Inginerul Nica si proiectul masinii sale zburatoare capabila sa atinga "viteze infinite"


Florian Bichir
Duminica, 03 Octombrie 2004


Contactul cu o civilizatie extraterestra ar reprezenta poate cel mai important eveniment din istoria omenirii si un eveniment la care multi oameni de stiinta viseaza neincetat. Printre acestia se numara si Grigore Nica, inginer specializat in transporturi, un roman convins ca poate pune in practica proiecte legate de zborul in spatiu sau mersul pe teren accidentat cu vehicule neconventionale, dar mult mai eficiente. Studiile sale de peste doua decenii in acest domeniu si doua carti publicate dintr-o serie de patru, dedicate OZN-urilor si dezlegarii unor mari enigme ale Terrei il plaseaza pe temerarul cercetator cu un pas in viitor.
Inginerul Grigore Nica este la prima vedere un om obisnuit: are 59 de ani, a terminat Facultatea de Transporturi in 1976, iar din 1998 are o mica firma. Cu un inceput de chelie, inginerul devine fascinant cind aduci vorba despre OZN-uri sau mistere ale universului, se transforma rapid intr-un Carl Sagan autohton

http://www.expres.ro/social/?news_id=167928&print=1

http://www.obiectezburatoare.20m.com/


SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !

Auzi, dar sa spunem ca realizam o "busola" cu un ac gigantic. Acesta se va misca pe directia N-S dar va ramane in aceeasi pozitie. Pentru a-l misca din pozitia aia , ca el sa mai produca energie e necoie de o alta cantitate de energie cosumata pt a-l pune in alta pozitie. Asa ca nu renteaza.

"Pacat ca nu exista si o varianta on-line "

Exista si un site cu numele asta, si anume www.cupapuciiprindesert.ro; este cam mort, cum arata si forumul de la http://www.cupapuciiprindesert.ro/forum/
Chestia sta cam asa; se face un proiect si se face un buget si chestii neesentiale ca imaginea si fotografia nu prea mai conteaza ( a se vedea pozele haioase de buletin ale participantilor, ca jmanglite de la Politie, de la "despre noi") Expozitiile foto organizate sunt la urma urmei tot niste chestii de PR pentru actiune; sigur, ar fi fost grozav sa existe pe situl fotografului sau pe acesta cu papucii o galerie grozava si cuprinzatoare cu imagini reprezentative, dar... asta e.
Nici daca se cauta la google numele fotografului nu se gaseste nici o imagine; nici o fotografie nicaieri, decit o poveste interesanta cu agentia sa de publicitate care expune in locuri neconventionale reclame ( cum ar fi veceurile publice)
Detalii la http://www.baniinostri.ro/partafaceri/partener_all.php?ContentID=5

Ca o regula generala, constat cu parere de rau ca o fractiune absolut minora din numarul de fotografi romani profesionisti au un sit sau imagini vizibile pe net, si din fractiunea aceea o si mai mica fractiune fac distinctia dintre imaginea comerciala si ceea ce s-ar numi portofoliul personal; ar fi aici desigur loc de o discutie la o cafea, pornind de la aceste ginduri.
Eu cred ca una este imaginea de comanda si alta ce se face "la liber"...

"Autorii isi propun nu mai mult ori mai putin decit crearea
unei biblioteci virtuale la dispozitia tuturor, prin scanarea de
carti, inclusiv imagini din carti (ca sa fiu in topicul discutiei de
fata), si descarcarea lor gratuita de oricine."

In spatiul romanesc se poate orice si Romanul e cam hotz; de fapt asa am invins si am rezistat popoarelor migratoare, prin arme neconventionale si elasticitate cind e cazul, ca si prin dare de haraci, peshkesh, ciubuc, si hotie si jumuleala cit cuprinde in rest.

Eu primesc aproape zilnic de la intelectuali altfel bogati si linistiti la casa lor mailuri ca asta:

"Draga Dinu,

tocmai am primit acest mesaj de lauda Romaniei, impreuna cu 21 din pozele tale (iti atasez doar una spre exemplificare). Trebuie sa fii fericit si mandru ca iti aduci contributia la cunoasterea frumusetilor Romaniei ."

Acu` ce se intimpla, ca sa traduc cele de mai sus; niste unii au jmanglit de pe situl meu niste peisaje care le-a placut la mushchii lor si le trimit pe la cunoscuti pe mail, ca ce tzara frumoasa avem; si asa ma trezesc eu ca devin patriot, cu poze jmanglite de pe situl meu, pe care d`aia l-am si inchis - nu mai poate fi vazut decit cu aprobare de la shefu`.

Sau alt mail care m-a siderat si care confirma ca romanul obisnuit fura ca la balamuc si i se pare normal asta si umbla cu furaciuni crezind ca tot ce e pe Internet poate fi folosit gratis, ca d`aia e acolo, sa fure toata lumea si sa mishculeze si sa circule cu furaciunea:

"Am avut sansa - prin intermediul unei bune prietene - sa primesc pe adresa mea de e-mail cateva din fotografiile Dvs. Marturisesc ca m-au impresionat mult, m-au desprins, cumva, de cotidianul acesta atat de parasit de frumos si m-au purtat intr-o alta lume."

Si bomboana pe coliva; pozele mele care circula pe mailurile hotilor au ajuns si la cineva care face un sit pentru o firma de turism; si omu` nici mai mult nici mai putin, corect, imi propune sa imi foloseasca pozele, si in schimb sa spuna ca sunt facute de mine. Sa le plateasca nici nu i-a trecut prin minte:

"Inteleg ca aceste fotografi va apartin.
Va adresez urmatoarea intrebare: acceptati sa folosesc aceste fotografi in design-ul unui web site al unei firme de turism din Romania, specificand in mod clar ca sunt facute de dumneavoastra? (incluzand si un link catre site-ul dumneavoastra)."

Eu i spun ca e de tot risul treaba si ca nu e in regula folosirea comerciala a pozelor mele fara plata si omul explica:

"Vreau sa revin cu o lamurire. Este vorba de un site care nu aduce profit direct, nu se fac rezervari online. Este un site care va face reclama unei firme de turism din Romania. M-am gandit ca as putea folosi imaginile realizate de dumneavoastra pt. ca sunt superbe.
Sincer va spun ca firma care mi-a cerut realizarea acestui web site nu va fi deacord sa plateasca si pt aceste imagini.
In schimb, daca agreati ideea, pot include fotografiile dumneavoastra si pot specifica clar, cine e autorul, facandu-va reclama in mod direct."

Pentru ca sunt multi jmekeri care dau poze pe de-a moaca, uite ce a ajuns sa creada lumea... incredibil.
Adica valoarea unei imagini e un rahat si autorul sa fie multumit ca e prezentat ca autor si sa o ia la muie daca face galagie si vrea bani...

Pot povesti chestii d`astea pina miine la cafegii; dar la ce rost???
Asa ca daca aud de un sit care da carti gratis la tot poporu`, nu pot sa zic decit ca e in spiritul neamului; un fel de haiducie literara, ia de la bogati ( editurile) si da la saraci (cititorii care este); avem o mare si bogata traditie in ciordeala si, cum ziceam, hotia ne sta in singe.

hm... oamenii sunt asa de neintelesi... si eu am experimentat ceva asemanator, o prietenie extraordinara de vreo cateva luni, total neconventionala si neobisnuita. la un moment dat, am facut o calatorie in anglia iar la intoarcere eram singura, n-am mai primit nici un telefon, n-am mai auzit nimic... totul dupa o legatura putin obisnuita. am ramas asa in stupoare o buna bucata de vreme. nu stiu, gandeste-te intotdeauna la mai mult decat dezamagirea ta, uita-te in jur, observa lumea, mediul in care traiesti, vezi ca exista mult mai mult decat dezamagirea care doare asa tare... viata, asta e solutia intotdeauna. viata, infinita. si ai incredere in cine esti. intotdeauna. dezamagiri au sa mai fie. nu le lasa, insa, sa te doboare. hai, fruntea sus! curaj!

EVENTUAL SA ASTEPTI CA SA SE INVERSEZE POLII PAMANTULUI PENTRU A SE INVARTI ACUL

Va propun spre dezbatere un subiect care porneste de la o dilema personala – REGASIREA, INTRE MISTIC SI SUBLIM. Va trebui sa explic inca de acum diferenta intre mistic si sublim. Este o deferentiere pe care Alain Besancon o epuizeaza in « Dilemele mantuirii » (Humanitas, 2001), teza cartii fiind aceea ca misticul degenereaza in sublim. El urmareste acolo un proces istoric, pe care-l scruteaza cu armele unui specialist in istorie si filosofie politica, ceea ce, desigur, n-am intentia sa fac aici. Eu ma rezum la o retorica destul de patetica, in care va invit sa-mi comentati ideile despre prietenie si iubirea erotica, subiecte pe care le vad introductive pentru problema de fond, care este o obsesie a mea – distanta fizica fata de o persoana iubita, pe care trebuie sa o consideri « prietena ». In acelasi timp, consacrarea sociala a unor pattern-uri relationale din care simt acut nevoia sa evadez. Bunaoara, atunci cand un baiat, prieten al meu, mi se pare ca produce o fascinatie asupra mea datorita frumusetii sale fizice, nu doar spirituale, as fi usurat sa-i pot impartasi aceasta perceptie. Aceasta mi-ar permite o apropiere non-sexuala, ci doar una fizica fireasca, de tipul senzualitate frateasca [spun asta, desi ma tem ca Freud considera apropierea dintre Iisus si apostoli ca una de tipul homosexualitatii sublimate]. Din punct de vedere moral, raman intact, iar din punct de vedere existential sunt sunt mult mai implinit in felul acesta, fiindca sunt reconfortat psihic prin aportul afectiv al prietenului/prietenei cu care nu-mi doresc o relatie sexuala, ci doar una care sa darame barierele sociale formale, stupide. Neconventionalul despre care vorbesc se refera la o dorinta a imbratisarii, a unor gesturi tandre, care sa nu produca de fiecare data suspiciuni si reevaluari a relatiei. Vorbesc, de fapt, despre necesitati profund afective, neimplinite la vremea lor, adica in copilarie...

Ma voi rezuma, deocamdata, la o comparatie intre prietenie si iubirea de cuplu, urmand ca, intr-o interventie ulterioara, sa-mi exprim convingerile profunde in privinta intentiei pe care am avut-o atunci cand am fost gay. Sunteti pregatiti pentru o confesiune ?

PRIETENIA. Despre ce cred ca este vorba ? Porneste dintr-o necesitate elementara pe care o numesc regasire; de aici pleaca dorinta de a da vietii un sens, de a ne-o apropria. Cand am gasit in sfarsit oamenii cu care putem stabili aceasta corespondenta, descoperim sacrul si, prin aceasta, ne impartasim din ceea ce se numeste fericire, desi nu ne putem simti pe deplin fericiti in viata aceasta, fiindca exista starea aceea de latenta a raului, care face imposibila instalarea deplina a fericirii absolute. Regretul ne sfasie si suntem nevoiti sa credem ca suntem parasiti de Dumnezeu, dar aceasta sub aspect emotional, fiindca dintr-un unghi rational, lucrurile trebuie sa fie vazute altfel, sau cel putin asta cred, anume ca noi l-am parasit pe Dumnezeul care ne-a dat, din iubire, se pare, posibilitatea de a-l parasi. Incepand de atunci, noua ni se pare ca viata, daca are vreun sens, acesta il exclude pe Dumnezeu, care nu mai ocupa locul de creator si de restaurator al lumii. Dar mi se pare nejustificata ignoranta noastra, cata vreme nu gasesc centralizare doctrinara mai deplina in afara acestui mesaj al lui Christos catre apostoli : « Porunca noua va dau, sa va iubiti unul pe altul asa cum v-am iubit eu pe voi »...

Iubirea dintr-o relatie de prietenie este, deci, sensul vietii, fapt pentru care prezinta, pentru mine, interesul sublim intre toate subiectele care m-ar putea preocupa. Construirea unei relatii de prietenie autentica este periclitata de excluderea acestui Dumnezeu, care spune ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Sau, El se afla in mijlocul lor. Asta pentru ca aici vorbim despre un subiect pentru discutia caruia ai nevoie de curaj – sacrul. Nu cred ca puteti spune ca prietenia - care te face sa simti ca apartii acelui om care este atent la trairile tale, la nevoile tale cele mai profunde, carora le raspunde, atat cat poate, asa cum nimeni altcineva n-o mai face – este profana. Profan este tot ceea ce este anost, rutina, banalitatea cotidiana ; exponential profana este senzatia de spleen. Dar am dorit cu orice pret sa parasim acest teren al groazei existentiale, fiindca il cunoastem foarte bine cu totii, sau poate ca unii il cunoastem mai bine decat ceilalti... Oricum ar fi, problema mi se pare ca exista dintotdeauna, dar solutiile, desi existente, au fost, sunt si vor mai fi ignorate. Va propun, deci, sa ne intoarcem la solutii.

IUBIREA DE CUPLU. Despre aceasta forma, consacrata si ea, de apropiere umana interpersonala (autentica), consider ca este inferioara – N.B., ca forma ! – prieteniei, asa cum a fost ea descrisa mai sus. Asta pentru ca aici apare un element nou, iubirea trupurilor. Si care este problema, de ce cred eu ca nu ne-am simti mult mai bine, mai fericiti, in bratele iubitei, dacat coplesiti de iubirea (non-fizica) a unui prieten ? Ce fel de problema mai e si asta ? Pentru mine, aceasta problema exista si ea dintotdeauna, si a fost si ea evitata, si exact din acelasi motiv, adica fiindca aici este vorba de sacru, un munte pe care nu oricine poate urca. Iubirea fizica, spre deosebire de iubirea sufletelor, este posesiva, obiectualizeaza, chiar daca aceasta obiectualizare poate fi foarte transparenta in raport cu consistenta spirituala a celor implicati in aceasta relatie. Este nevoie de multa precautie, in relatia erotica de cuplu, pentru a nu leza partenerul, pentru a nu-i destrama iluziile posesiei sale, a achizitiei sale, care este partenerul de viata, asupra caruia se spune, tocmai de aceea, ca are drept de viata si de moarte, sau, varianta mai soft, « pana cand moartea ne va desparti ». Iubirea de cuplu, in principiu, este o institutie sociala (casatoria). Putem, desigur, evita pericolul aruncarii unei relatii erotice, profunde pe plan spiritual, in profan, in social, fie casatorindu-ne si mentinandu-ne la trairea aspectului sacramental, mistic, al casatoriei, fie evitand casatoria si sublimand relatia de cuplu intr-o prietenie desavarsita. Orice am face, problema este sa nu cadem in capcana de a ne imagina ca procrearea speciei ar fi un scop in sine, caci progenitura trebuie sa fie efectul iubirii, care consfinteste – ma rog, desavarseste – aceasta iubire, o stabilizeaza, o fixeaza cat mai bine cu putinta in concret. In fine, eu chiar cred ca este posibila evitarea banalizarii relatiei de cuplu, aruncarea ei in profan, dar aceasta nu o vad posibila decat daca relatia este construita pe premise spirituale profunde.

Imi amintesc de filosofia de viata a batranilor, care cred ca sensul vietii este inteles cam asa : privind in urma, asupra realizarilor din aceasta viata, trebuie sa avem satisfactia de a fi construit o casa, de a fi facut un copil, etc. Imi amintesc, in acelasi sens, cum contrazice Christos conceptia asta bolnava, propunand « acumularea » comorilor « in cer », deci o elevare spirituala sustinuta de asistenta divina, pe care o invocam la liturghie. Oamenii care cred in prima teorie, a achizitiei cat mai concrete, vor cere, desigur, la liturghie, sanatate, confort material si psihic, lucruri care ne instaleaza in profan, care ne coboara sub demnitatea de « chip al lui Dumnezeu ». Dar aceasta nu e decat o paranteza menita sa reliefeze importanta refuzului de a arunca o relatie sacra in profan, a efortului (ascezei, in fond) de a mentine in viata relatia care mi-a dat, cu adevarat, viata, care m-a facut in sfarsit sa inteleg de ce viata trebuie traita...

Va trebui sa ma intorc asupra aspectului fizic al unei iubiri, al unei prietenii erotice, intre un barbat si o femeie, si sa amintesc opinia lui Nikolai Berdiaev, conform careia subiectivizarea, individualizarea, concentrarea asupra elementului mistic, inepuizabil, al persoanei iubite, reduce sexualizarea relatiei, are tendinta sa o sublimeze [si aici va invit sa-mi vorbiti din experienta]. Asa incat, in cele din urma, descoperim ca sufletul, trupul, persoana noastra, nu poate face obiectul nici unui fel de posesie, al nici unui fel de iubire geloasa, exclusivista, depersonalizanta. Descoperim libertatea, acea stare care face posibila potentarea intru adevar a individualitatii fiecaruia dintre noi ; descoperim, de ce nu, fericirea.

« Atunci cand un baiat, prieten al meu, mi se pare ca produce o fascinatie asupra mea datorita frumusetii sale fizice, nu doar spirituale, as fi usurat sa-i pot impartasi aceasta perceptie. Aceasta mi-ar permite o apropiere non-sexuala, ci doar una fizica fireasca, de tipul senzualitate frateasca [spun asta, desi ma tem ca Freud considera apropierea dintre Iisus si apostoli ca una de tipul homosexualitatii sublimate]. Din punct de vedere moral, raman intact, iar din punct de vedere existential sunt sunt mult mai implinit in felul acesta, fiindca sunt reconfortat psihic prin aportul afectiv al prietenului/prietenei cu care nu-mi doresc o relatie sexuala, ci doar una care sa darame barierele sociale formale, stupide. Neconventionalul despre care vorbesc se refera la o dorinta a imbratisarii, a unor gesturi tandre, care sa nu produca de fiecare data suspiciuni si reevaluari a relatiei. Vorbesc, de fapt, despre necesitati profund afective, neimplinite la vremea lor, adica in copilarie... »

Promiteam, in interventia anterioara, sa aprofundez PROBLEMA... Dar cred ca nu reusesc sa ma sustrag unui patetism rebarbativ daca incerc sa fac asta, mai ales ca sunt convins ca nu sunt foarte multi aceia care ar dori sa inteleaga ce anume ii face pe unii sa devina gay (si uite cum, dintr-o data, am raspuns si nelinistii care a initiat acest forum de discutii, anume ca devenim, nu ne nastem asa) ; sunt insa multi aceia care prefera sa eticheteze negativ, sa blameze lumea celor care nu se conformeaza canoanelor sociale.

Am renuntat, deci, la tonul intim pe care mi l-am asumat inca de la inceput, refuzand, acum, sa mai insist asupra unui aspect sacru al vietii, aspect de care oricum lumea nu e interesata, si nu fiindca n-ar duce lipsa de el, ci fiindca este monumental de proasta. O ultima explicatie se refera la ideea ca nimeni nu se naste heterosexual sau homosexual, nimeni nu se naste prost sau genial, nimeni nu este predestinat vreunui stil de viata mai mult sau mai putin conform cu asteptarile sociale si cu morala conventionala. Devenim intr-un fel sau altul, in incercarea noastra suprema, disperata, de a ne regasi. Din momentul in care viata a inceput sa ni se infatiseze ca o problema, ei bine, fiecare dintre noi apuca un drum diferit si in functie de cat de diferit e drumul pe care am apucat-o eu de directia in care merge restul lumii, sunt condamnat sau aprobat, sunt erou social sau nebun. Problema de fond la mine se pune in termenii acceptarii sau neaceptarii unei viziuni profane, care nu-ti lasa psibilitatea de a-ti trai viata conform cerintelor tale interioare, cerinte care pot depasi media asteptarilor, a exigentelor existentiale ale celorlalti. Pot spune ca m-am nascut, ca toti ceilalti, ignorant si neajutorat in fata unei vieti dure, care ne provoaca pe unii impotriva celorlalti prin faptul ca da nastere in noi impulsului de autoconservare care, in forma lui neprelucrata, este exclusivist. Se pune, mai devreme sau mai tarziu, problema alegerii exclusiviste intre mine si tine, intre noi si voi, pentru ca suntem diferiti, pentru ca existenta mea pune in pericol existenta ta... Eu am avut noroc in privinta aceasta fiindca nu am fost niciodata o finta foarte sociala, nu am socializat niciodata prea mult cu oamenii care mi se pareau neintresanti. E un dezinteres si un dezgust kafkian… Am fost liber si am facut ceea ce am simtit nevoia sa fac, si pentru asta vreau sa va recomand nonconformismul ca atitudine pozitiva. Privind in urma, regret mult mai putin decat as fi facut-o daca nu imi experimentam cele mai profunde fantezii, necesitati afectiv-erotico-estetice. Am fost determinat inconstient sa fac asta, fiindca am detestat de moarte prototipul tatalui care nu se simtea barbat decat atunci cand isi batea sotia si copiii; el era, nu-i asa, pater familias, si victima unei feroce libido dominandi. M-am indragostit, de aceea, de prototipul barbatului care-si sublimeaza puterea, care este puternic, dar isi foloseste puterea constructiv, deci constientizeaza calitatea de dar al puterii, de donum, de lucru care, la origine si in principiu, nu-i apartine. Am inceput sa ma simt coplesit de imaginea efebului, capabil sa realizeze simultaneitatea puternic-sensibil. Adolescentul care incepe sa problematizeze existenta si care, in acelasi timp, este asaltat hormonal, care cunoaste viata respirand-o si visand-o, dezlegandu-i tainele si imbratisandu-le, SIMULTAN... Aceasta imagine ma elibera de trauma suferita pana atunci, de paradigma barbatului monstru. Acum ma simt eliberat, ma simt capabil sa accept viata in termeni heterosexuali, sa-mi doresc o relatie implicit sexuala cu o femeie. In acelasi timp, nu simt ca as apartine lumii acesteia, fiindca nu ma pot obisnui cu « masculinismele » si nici cu « feminismele ». Ma situez in lumea celor care aspira catre transcenderea apartenentei uneia din aceste lumi, masculine sau feminine. O depasire in sfera nobila a spiritului, care confera sens si fericire, care elibereaza si face posibila iubirea adevarata...

Diferenta pe care a anuntat-o subiectul dezbatut aici se referea la conceptele de mistic si sublim, intre care s-a facut o confuzie a carei remediere mi se pare urgenta. Asta pentru ca altminteri ma voi chinui teribil in continuare, in cautarea unui raspuns rational-afectiv acolo unde nu-i de gasit, adica in aceasta lume. Desi nu am dat pana aici termenilor acceptiunea cuvenita, a venit timpul sa spunem ce inseamna, de fapt, fiecare din aceste concepte. Sublimul se refera la ideea de nedepasit din punct de vedere estetic, iar misticul la cea de nedepasit din punct de vedere existential, deplin. Viata, cand spui ca e sublima, referindu-te la acceptiunea stricta a termenului, este trunchiata in semnificatia ei profunda, fiindca sensul vietii se afla in adevar, nu in frumos (sublim). Insa, trebuie sa spun ca nu e o simpla coincidenta descoperirea sensului (adevarului) vietii atunci cand incepi sa-l cauti plecand la drum puternic impresionat de calitatea de sublim (frumos) a vietii. Cu mine asta s-a si intamplat, si asta am avrut, de fapt, sa spun. Numai ca mi-a trebuit mai mult decat m-as fi asteptat.

Va multumesc si va astept comentariile ! Va promit ca de acum putem incepe o conversatie virtuala personalizata si, sincer, mi-as dori foarte tare sa CUNOSC oameni care simt si gandesc apropiat felului meu de a o face. Poate ma lamuriti cum am putea face asta...

... n-are legatura cu astrologia. persoane diferite se ocupa de 'ghicit' si astrologie.
ghicitul este alta poveste. deobicei cei care ghicesc se ocupa si cu terapii neconventionale.
dupa parerea mea nu conteaza mediul prin care se giceste, carti, cafea, cristale, filtrul de la tigara, boabe de orez, etc. mecanismul e acelasi: ghicitorii 'adevarati' sunt persoane care comunica prin telepatie si pot citi ganduri, unii chiar viitorul. astia sunt foarte putini. aia multi si mai putin inzestrati de natura cu acest dar se folosesc de psihologie si 'trasul de limba', adica cel care vine la ghicit povesteste totul de buna voie si nesilit de nimeni.

Bl. Pascal avea un balon pe care il tot umfla.
Atunci si-a dat seama ca, cu cat stim mai mult, de fapt stim cu mult mai putin.
Nu stiu daca balonul s-a spart, sau a obosit Pascal.
Parabola de care ai amintit nu e banala. "Furnicile nu m-au vazut pentru ca nu faceam umbra."
In momentul de fata stim atat de putine despre noi ..., de fapt nu avem nici macar mijloacele stiintifice de a ne verifica ipotezele, dar sa mai intrezarim adevarul.
Imaginat-va numai faptul ca acum 4000 de ani "Zeii " apareau pe cer in Care de foc, iar noi am ajuns pe Luna in 70 de ani. Oare unde vom ajunge peste 4000 de ani.
Adevarul privind geneza este la mijloc.
Suntem un experiment de clonare a unor gene pe un alt hominid. Darwin are dreptate pana la experiment. Dupa, Biserica.
Al cui experiment, presupunem doar. "Cei initiati" stiu deja.
Ca nu ne-am "nascut" acum 30.000 ani ci acum 200.000 ani, sau 200.000.000 ani, deja mi se increteste pielea. Sau poate timpul este variabil, si nu constant cum am crezut pana acum.
Sau poate mai exista o dimensiune din care suntem priviti (controlati), o dimensiune pe care noi nu o percepem.
Candva, cineva facea o analogie cu undele radio care trec prin noi, fara sa le percepem. Si avea dreptate. Sagan, lansase teoria "universurilor intrinseci". Adica in orice atom se gaseste un univers. S.a.m.d.
Revenind la subiect, cred ca experimente au fost mai multe, insa nu toate reusite.
Si mai e ceva. Natura, sau "Gaia" cum o definea Asimov.
In natura, ca sistem autoreglabil, orice accident sau mutatie este rapid anihilata. In intreaga existenta de miliarde de ani a regnului animal si vegetal deopotriva, nu avem un singur exemplu in care o specie sau varietate sa fi evoluat pe o pozitie distructiva.
Adica sa se inmulteasca in detrimentul altei specii, consumand si distrugand sistemul.
NU SE POATE. In natura este imposibil. Este un echilibru perfect care functioneaza de miliarde de ani.
Uitati un banal exemplu:
Acum un an am avut invazie de omizi. Cel putin in Bucuresti. Toti credeau ca anul acesta va fi dezastru. Ei bine, nu a fost asa. De, ce ?
Uimitor de simplu. Omizile s-au inmultit atat de mult anul trecut, incat au mancat aproape toata vegetatia. Ori o omida ca sa ajunga la faza de maturitate trebuie sa consume o amumita cantitate de hrana, nici mai mult nici mai putin. Nemaifiind hrana, omizile nu au mai intrat in faza de maturare, faza care in mod obisniut apare in august. In octombrie a venit frigul si au murit. Deci anul acesta nu au mai fost omizi pentru ca nu au fost nici fluturi. E simplu. Totul se afla in legile nescrise ale mamei naturi. Desigur puteti veni cu contra-argumente, despre soareci, lacuste, albine ucigase, furnici de foc etc. Ei bine, fara mana omului aceste accidente nu ar fi avut loc.
Da omul !
Omul este singura fiinta care nu respecta regula. El distruge. Distruge paduri, ape, aer, etc. Si in final se va distruge pe el insusi.
S-a mai intamplat in vechea noastra istorie neconventionala. Vezi Civ Maya, Atlantida, Cmerii Rosii, Pascuanii si altele dupa care nu au ramas decat simple pietroaie.
Poate ca de data aceasta nu vom mai fi lasati.
Daca cineva imi poate demonstra cum in mod natural, prin simpla evolutie, un hominid sau o caracatita se poate inmulti excesiv depasind barierele de netrecut ale naturii, eu ma dau batut.
Ori evolueaza toate speciile pana apare un "meteorit", ori nu se poate.
In natura totul este calculat, pentru ca totul este urmare a ceva care este urmare a altceva s.a.m.d.
Haideti sa mai speculam putin. Presupunem ca la un moment dat omul a depasit faza patrupeda si pe lantul trofic a devenit preponderent carnivor. Similar unor observatii actuale, omul a ocupat aceeasi nisa cu ursul sau leul. La aceste mamifere, in prezent ca si intotdeauna, mecanismul de autoreglare functioneaza in modul urmator: sunt caprioare, merge bine. Daca mananca prea multe caprioare, fac pui mai putini. Daca cauta caprioare pe alt teritoriu, apar conflicte cu specii similare sau concurente care trebuie anihilate. Ori natura a inzestrat speciile aflate pe aceesi trepta trofica cu capabilitati similare. La om aici a aparut prima mutatie. A devenit inteligent si si-a creat arme. Si surprinzator, a mai descoperit si focul. Pentru toate animalele focul inseamna rau, numai pentru om este bun. Oare cine i-a dat focul lui Prometeu ?
Si mai apoi este fenomenul de gregaritate. Cu cat o specie se afla pe lantul trofic intr-o pozitie superioara, numarul de indivizi pe unitate teritoriala scade. Mecanismul de selectie mentine un permanent echilibru intre prada si pradator. Acelasi mecanism se aplica de exemplu si la virusi. Toti am auzit de Ebola. Oare de ce nu am disparut de pe Pamant in pofida faptului ca nu s-a gasit nici un antidot ? Daca virusul si-ar fi distrus suportul, nu s-ar fi autodistrus ? "No sense.."
Natura insemna evolutie. Cimpanzeul este evolutie. Omul este un accident contrlolat. Daca nu ar fi fost asa, ar fi disparut demult.
A, ca nu cunoastem indeajuns mecanismele de reglare ale naturii, atunci este scuzabil sa ne lansam in teorii care mai de care mai fanteziste.

Am lucrat odata la o companie foarte neconventionala, ca-n unele birouri aveau oamenii si cite-o canapea, pe care sa doarma daca era prea tirziu s-o mai stearga acasa. Unul din utilizatorii frecventi ai unei asemenea canapele de oficiu era administratorul de sisteme, care se ocupa cu backup-uri noaptea si-si facea veacul la birou, sa fie pe faza la urgentele tehnice. La el era mai mereu intuneric, mergind doar ecranele citorva calculatoare. Cind ii bateai ziua la usa, aveai toate sansele sa-ti deschida un individ somnoros, in papuci de plaja si pantaloni scurti, un tricou ponosit (ce-i servea sigur si de pijama). Tipul era barbos, senzatie de nespalat, parul ciufulit, ursuz... Baiat bun, ca ni se facea mila de el sa-l trezim in miezul zilei cu micile noastre probleme :)

chiar eram curios daca aceleasi concluzii ca ale tale sint enuntate in articol. Primele doua locuri nu ma mira, ca cei mai pregatiti in fata oricarui eveniment sint cei care deja si-au pus anterior problema lui si l-au analizat ca atare. Cind scrii insa la sfirsit de "cei ce merg la biserica din an in pasti", e mai degraba vorba de mic burghezii ce nu si-au prea complicat deloc viata cu filozofari, religie, credinta, moarte s.a. Nu si de cei care si-au format opinii clare asupra lor si si-au petrecut destul timp cu meditatiile.

Studiul a fost facut pe numai 155 indivizi la 60-70 de ani, nascuti in Berkley, CA, SUA. E mentionat iar ca cei cu credinte spirituale neconventionale (banuiesc reincarnari, extraterestri, transformare in floare) n-au fost considerati.

Eu unul cred ca te gasesti cu-atit mai pregatit in fata mortii, cu cit ti-ai pus demult-demult problema de cum sa-ti traiesti viata. Si daca ti-ai respectat pe cit posibil crezul.

Nu ma pricep cum se fac fotografiile de nunta, cu atat mai putin care ar putea fi politica preturilor, insa cred ca ignorati un lucru: clientii. Mai bine zis bunul gust al clientilor. Traim totusi intr-o tara unde prostul gust, kitsch-ul, se lafaie atat pe strada, la teveu, cat si in casele romanilor. Cineva de la noi, care traieste din fotografiatul nuntilor, descria pe un forum (imi cer scuze, nu-mi amintesc forumul) cum decurge sedinta foto la o nunta, pretentiile, cum se pricep toti la fotografiat (ca si la fotbal, politica etc.). Fotograful conchidea trist spunind ca incercarea de a-ti pune calitatile artistice in valoare in fotografia romaneasca de nunta, e sortita esecului. Altfel spus, sunt putini cei care au mai deschis o carte, un album de arta si ca majoritatea, lipsita de posibilitatea de a recunoaste calitatea, impune trend-ul si brand-ul. Desigur, si lipsa profesionistilor.
Ma intreb cum a reusit dl. Silviu Ghetie sa se impuna cu stilul dumisale neconventional de a fotografia nuntile.

Toate cele bune.

E absolut necesar ca toate guvernele din lume sa se impotriveasca terorismului, indiferent unde se produce el.Mi se pare o aberatie cind se condamna terorismul in tara "A" dar cel din tara "B" este considerat justificat.Una este lupta pentru libertate, care nici ea nu justifica omorirea nevinivatilor si alta este terorismul.
Daca nu se vor lua masuri drastice acum, ne vom trezi peste citiva ani cu atacuri neconventionale care vor produce daune mult mai mari.
Numai un front comun si o colaborare cit mai larga la nivel mondial, pot duce la ingradirea si eradicarea terorismului.
Desigur ca trebuie tratate si cauzele obiective care duc la amplificarea terorismului.
Una din marile probleme cu care se confrunta lumea civilizata este cum sa lupti contra terorismului cu mijloace democratice.Raspunsul e clar, nu se poate. Din pacate, mijloacele necesare in lupta contra terorismului, afecteaza libertati si drepturi considerate deja axiome in lumea democratica.Mi se pare un pret mic de platit, atit timp cit institutiile democratice vegheaza contra abuzurilor. Dar nici cind un tribunal german elibereaza pe motive technice un presupus terorist cautat de spanioli, nu mi se pare normal.
--------------------------------------------------
If you always do what you've always done
you'll always get what you always got.

Nu doar hidrogenul, dar si energia solara sau eolica sau a mareelor convertite in alte forme de energie...eu cred ca nu exista interes din partea "celor mari" sa exploatam si sa cercetam sursele neconventionale de energie, care banuiesc ar duce si la multe economii (actual, numai daca ne gandim la supraproductie si la risipa care se face doar cu ambalajele si sticlele din plastic, care nu sunt reciclate ne putem da seama cat suntem de risipitori si cat rau ne facem cu mainile noastre) si la un progres extrem de util intregii lumii si nu numai unei elite.

Se pare ca tarile nordice - nu as vrea sa dau nume ca sa nu gresesc - au introdus deja surse alternative de energie si le exploateaza cu succes si mai ales cu mult cap si raspundere.

Poate ar fi mai simplu sa ne autoeducam si sa aducem astfel o mica contributie la salvarea Planetei si a calitatii vetii noastre - e de ajuns un gest simplu: reciclarea materialelor reciclabile, pentru a reduce consumul energetic necesar fabricarii lor din materii prime brute. Poate asa am intelege si alte aspecte ale raportului dintre productie si consum de energie, care ne privesc direct...si nu va intrebati, daca nu aveti chef sa faceti acest mic gest, de ce luna de luna creste pretul petrolului...

irina fiorentina.

vorbesc de mesajul intentionat de autor.Dupa parerea mea trebuie sa existe.Pentru a putea face diferenta valorica intre lucrari, trebuie sa iau in considerare mesajul care vrea sa se transmita, si daca acesta se transmite, adica, daca artistul a gasit o cale care exprima ideea mai usor.
stii de ce oamenii au pareri diferite fata de "fantana" lui Duchamp?
Pentru ca Duchamp nu a pus bine problema.La ready made-urile lui nu mai este loc de gandire, de procesare... cum sa zic....Este o chestie personala.El vede urinoirul fantana, si l-a intitulat asa.Daca eu il vad altfel, lucrarea nu va avea rezonanta pentru mine.
Dezorientarea vine de la faptul ca a folosit materiale neconventionale pentru a spune ce a vrut sa spuna.
O opera reusita... este opera lui Daniel Spoerri, lucrarile cu resturile de la masa imortalizate.