comentarii

figuri de stil din ana blandiana despre tara din care venim


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
"Darul" de Ana Blandiana - de LMC la: 27/04/2004 18:02:12
(la: Cele mai frumoase poezii)
Darul
Ana Blandiana

Tragic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi.
Ce stramos mi-a gresit ca sa-i port – lauri – vina?
Tot ce ating se preface-n cuvinte
Ca-n legenda regelui Midas.

Aproape mi-l simt pe regele mort de blestemul
Ca mina lui sa prefaca in aur orice,
Sa moara flamind pentru ca piinea uscata in aur
Nu mai putea s-o manince, nici apa s-o roada.

Cerul nu pot sa-l privesc – se innoreaza de vorbe,
Merele cum sa le musc impachetate-n culori?
Dragostea chiar, de-o ating, se modeleaza in fraze,
Vai mie, vai celei pedepsite cu laude.

Vai mie, vai, arborii nu scutura frunze,
Numai cuvinte cad toamna batrine si galbene,
Muntii inalti ii iubesc, dar se clatina muntii
Sub povara imperecheatelor sunete.

As vrea sa adun vorbele toate-ntr-un loc,
Sa le aprind, sa dezbrac lumea de ele,
Dar s-ar scoroji trupul lumii asemeni
Frumosului print cu piele de porc in poveste.

***

Aceasta poezie am citit-o pentru prima data in biblioteca Universitatii de aici din California, unde am terminat Arta si Istoria Artei. In timp ce citeam am inceput sa pling in hohote de parca mi-ar fi murit tot neamul, toata lumea care trecea pe linga mine se uita ca la televizor, dar eu nu ma puteam opri. Realizasem atunci in '96 pentru prima data in 11 ani de cind venisem in America, ca tot Romanca am ramas, iar cuvintele poeziei imi oglindea intr-un fel si "darul" meu, care de multe ori parca-i blestem. Din momentul acela poezia aceasta mi-a ramas in inima si-n suflet, este cea mai frumoasa poezie pentru mine. Este povestea vietii mele in cuvintele lui Ana Blandiana.
Doua precizari : "tara aceea - de Rolfex la: 15/01/2005 16:00:16
(la: Ce regretati de pe vremea lui Ceausescu?)
Doua precizari :
"tara aceea" era un fel de figura de stil ce facea referinta nu doar la spatiu ci si la timp (un fel de tara din povesti unde voinicul creste intr-o zii cât capitalistu-n 10)
Iar cuvântul "indemn" dat fiind faptul ca a fost pus in ghilimele era un joc de cuvinte.
Dar n-are a face! Ca nu ma supar ;)
#33485 (raspuns la: #33297) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
TARAIn tine nu mi-e dor de - de Ingrid la: 16/11/2003 23:11:57
(la: Cele mai frumoase poezii)
TARA
In tine nu mi-e dor de nimeni,
Pamant apus în somn
Prin verzi orbite,
Si sunt straina daca trec hotarul
Pletelor tale obosite.
Eu numai limba ta
O stiu vorbi in vis
Si spune basme numai pentru tine
Prea trecatoru-mi paradis,
Prea trecatorule stapane.
E frig afara
Si e ceata deasa,
Se face seara,
Timpu-ncet se lasa,
Dar cat de bine si de cald e-acasa,
Cand unul altuia ne suntem tara.

Ana Blandiana
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:11:18
(la: Romani in strainatate)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...
exista un anumit curent print - de Intruder la: 07/11/2005 07:21:48
(la: In cautarea barbatului galant)
exista un anumit curent printre unele femei cum ca un barbat galant ar fi un fel de papa-lapte, un libidinos, un obsedat sexual chiar, sau un om perimat...eu n-am sa zic neaparat "galant", ci mai degraba politicos...parca suna mai bine, nu?
sunt multe femei care nu vor sau nu stiu sa-si dea seama ca un barbat are-n sange acea tendinta de-a ocroti femeia...ele, habar n-au cata feminitate le confera acele marunte gesturi de acceptare a politetii unui barbat, si-si aduc doar aminte cum stiu ele sa care sacose si geamantane, cum pot foarte bine sa-si imbrace singure parpalacul din cuier, cum rezista ele cand nasc in dureri sau cum pot bine merci sa iasa pe-o usa si-n urma barbatului, ca nu cade cerul...habar n-au ca feminitatea lor, poate fi un atu...bineinteles ca exagerarile sunt neplacute dar daca un barbat nu stie sa se poarte firesc in situatii din astea, m-ar bine s-ar lasa de un asa sport...suntem in secolul 21 si nu ne-apucam sa dansam menuet in fata semaforului...

Se poarta frumos, pare ca te respecta, te cucereste cu vorbe si gesturi romantice, e dispus sa te asculte pana la capat, este...un Don Juan veritabil.

pai hai sa nu mai ascultam ce vrea doamna sa spuna, nu vrem sa fim luati drept fraieri, nici obsedati sexuali, nici sa fim acuzati de hartuire, mai bine-i retezam cuvantul, eventual ii dam o palma amicala peste umeri, oricum dumneaei a suferit mult mai mult pe masa de travaliu, nu?...cum scrie domnisoara bombonik, un om galant (politicos, zic eu) este un Don Juan veritabil...pai, e normal d-ra bombonik ca eu, sau X sau Y sa te lasam in banii dumitale nevrand sa fim luati drept vanatori sentimentali...vedeti?...asta-i conceptia, am redat-o mai sus, negru pe alb!
donq a spus foarte bine ca e vorba de principiul cererii si ofertei, nu-nteleg de ce s-a ofuscat cineva, era o figura de stil...ne repliem si noi, dupa situatie...

TeodoraPA spune:
Foarte multi barbati practica galanteria doar pana cand reusesc sa te cucereasca, apoi incet incet uita de maniere. Probabil obosesc prea tare in perioada dinainte si isi trag sufletul, sau nu stiu...
He he he. Prietenul meu obisnuia sa ma astepte langa taxi, afara din masina, cand venea dupa mine seara cu taxiul. Ma amuzam foarte tare pe chestia asta, nu mai intalnisem asa ceva. Dar a trecut, a fost doar o chstie de doua-trei luni, acum nu mai face asa ..


da, foarte multi barbati fac asta, asa cum foarte multi n-o fac numai atunci...Teodora, te-ai gandit ca poate de aceea nu se mai poarta ca inainte, pentru ca te AMUZA gestul lui?...chiar daca n-ai mai intalnit asa ceva, poate era cazul sa te fi comportat ca si cum toata viata te-ai invartit printre oameni ca el...mama mea avea o vorba pe care o tot repeta lui sora-mea: un barbat, cum il inveti asa-l ai...punct.

Maria spune:
daca barbatul pe care-l iubesc ar apela la gesturi de-astea penibile, standard, comune, ca sa-mi arate ca ma iubeste, cre`ca si-ar lua vro` doo pamatufuri de buchete peste kokoasha, de ar reveni imediat cu picioarele pe pamant...
io-s o femeie reala, traiesc intr-o lume reala, si m-am plictisit de costume de-astea de carnaval... am trait un mariaj intreg cu un barbat "galant" si mi-am invatat lectia... numa` forma fara fond...


cum spunea donq: principiul cererii si ofertei...pana la urma, aici se rezuma totul...Maria, gesturile standard sunt una si cele penibile, alta...e normal (poate), sa nu-ti placa de ala care se-apuca sa-ngenuncheze cand te cere de nevasta, sau sa-ti cante serenade la balcon, sau sa-ti recite din Eminescu sau din poeziile proprii cand e luna plina...cum am spus, suntem in secolul 21...dar, nici sa te transformi intr-o "Leanca vaduva", pe bune...:)

pana la urma, politete ar trebui sa existe chiar si-n cele mai intime imprejurari...invatati, doamnelor sa nu mai interpretati orice gest, invatati sa primiti flori nu numai de 8 martie sau de ziua onomastica sau, daca nu se poate, atunci nu mai spuneti ca strugurii sunt acri...eh, dar cine-s eu sa dau sfaturi?
























ana si maria - de latu la: 03/12/2005 21:31:27
(la: al doilea colind)
cred ca mai lipsea la sfarsit un "leru-i ler",suna ami bine...)
Nu lipseste la sfarsit, caci poetul a pus "leru'..." la inceputul fiecarei strofe.
Asta cred ca e o figura de stil...(?)
#92652 (raspuns la: #92608) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
maria, ana - de Cassandra la: 17/01/2006 23:24:28
(la: Cele mai minunate nume proprii)
Maria, este un nume care place mult in pofida faptului ca este des intilnit. In Spania, in trecut toate femeile se numeau si Maria - Mari Carmen, Mari Luz, Maria Isabela, Maria Elena, etc. O combinatie care-mi place mult este Maria Ploaie (apropo, ce se mai stie despre ea?). Sau pseudonimul literar Ana Blandiana. :)


_____________
"Hmmm, prayer! The last resort of a scoundrel…" Lisa Simpson
D-le Vancea - de Dinu Lazar la: 07/02/2006 09:08:20
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Pe de o parte, imaginile acestea mi se par pline de o sensibilitate aparte;
pe de alta parte, sigur, e loc de mai bine, din punct de vedere tehnic, si
doamna fotografa in State are perfecta dreptate.

Pe de alta parte, imaginile astea ma fac sa ma gindesc la niste chestii
legate de fotografia de portret de la noi.

Exista maimulte modalitati de a scrie o poezie extraordinara; o modalitate
ar fi sa inveti sa scrii, sa faci citiva ani bastonase pe caiete cu linii,
sa inveti literatura, figurile de stil folosite, modalitatile de exprimare
in proza si poezie, apoi ce au facut ceilalti truditori in ale artei poetice
in ultimii sa zicem patru mii de ani, si apoi incet incet sa participi la
cenacluri, sa trimiti poezii la reviste de literatura, etc.
Si asa, muncind din foaaarte greu si cu putin noroc, ajungi poet, care este.
In fotografie e mult mai simplu; cumperi un aparat foto digital, faci ceva
declansari prin casa, postezi pe o lista de discutii, precis sunt citiva care
vor zice mama, ce tare esti, mai e si familia care va cadea pe spate, si un
viitor luminos in lumea fotografiei apare.
Faza cu bastonase, dictari, cultura, lecturi, mijloace de expresie, e pentru
ratati si fraieri.
Astfel avem doua lumi in fotografia romaneasca pe care o vedem; prin reviste,
unii care intr-o lume normala nu ar ajunge nici sa stearga clantzele de la o
revista ilustrata, pun una, doua umbrele, lumina difuza ca la balamuc, ocupa
spatiul si emisiunile cu vedete, si industria merge inainte cu spor, poporul
inghite timpeniile vizuale, viata merge inainte; mai exista insa universul
altora care chiar incearca sa isi faca un stil si au sensibilitate si incearca
sa descopere altceva decit banalele clisee, si care expun numai pe bloguri si
pe situri pe care nu le vede nici dracu din cei care ar tebui sa caute talente
sau noi artisti care sa spuna ceva.
Aparatul fotografic digital de azi ofera nenumarate posibilitati; poti ilumina
un cadru cu orice, de oriunde, nu mai trebuie surse mari de lumina si totul se
modifica in stilul fotografic actual; chiar si asa, in Ro lipseste in majoritatea
imaginilor pe care le vedem maiestria iluminarii, portretele sau obiectele sunt
iluminate tehnic, fara suflet si fara implicare emotionala, ca sa nu mai spun ca
in imensa majoritate a cazurilor vezi ca ala care expune imaginea habar nu are
nimic despre cultura iluminarii, despre cheia luminii, despre lumina de fundal
sau de contur, macar ca notiuni generale.
SI e asa de simplu de invatat!
Se ia un bust de ipsos si se construiesc patru surse de lumina din becuri,
cabluri, poleiala, cutii de conserve, folosind ca trepiede orice, de la clame
la nuiele sau trepiede de microfon. Si se pune aparatul pe trepied si se experimenteaza,
ce e aia cleste de lumina, ce e lumina principala, cum se reda un sentiment de bucurie,
de tristete, de mister, numai din iluminare.
Problema e ca trebuie munca pentru a ajunge la o maiestrie aplicabila, si munca e o
chestie odioasa, rusinoasa in ziua de azi, si nici nu e platita.
Sunt reviste dimbovitene care platesc un editorial de 8-11 pagini plus coperta cu
maxim 150-200 de euroi in total ( de 5 ori mai putin ca in EU)
facturabili si impozitabili, si sunt multi fotografi
exceptionali care pun botul la banii astia de rahat; asta e desigur alta discutie,
dar oricum ce se intimpla - costul neglijabil al sectorului foto - face ca afacerile
in domeniu sa infloreasca, si boierii sa aiba un profit si de 1000 la suta exploatind
de fapt dorinta de afirmare, inconstienta si lipsa oricarei culturi economice
a breslei fotografilor romani ( a masei de fotografi, ca nu pot spune bresla din motive evidente).

Oricum e frumos, unii ne incinta pe bloguri, cit or mai avea energie, si altii ne
dixtreaza cu intimplari incredibile, de la albume foto nedigerabile la imagini publicate, slabe
dar asa de vandabile.
Oricum e un univers grozav
#104403 (raspuns la: #104390) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
numa ca acolo era vorba de Moise.:))) - de maan la: 14/05/2007 09:42:23
(la: plopii mei fără soţ)
api, cand zici asa, si anacolutu-i tot figura de stil.:)))

mi-o placut tare 'zboruri nezburate' si cred c-am vazut prea devreme atlantidele alea scufundate-n taceri ... am asteptat nu mai bine, ci altceva.

#197054 (raspuns la: #197049) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sanchita - de thebrightside la: 07/09/2007 08:31:03
(la: Mult mai Înalt )
cred ca cea mai interesanta figura de stil e oximoronul... ai schitat un cimitir tare frumos. :)
da'i ceva acolo care ma zgandare, nu stiu ce... ceva nespus parca.
si - scranciob-urile. ;)
#233113 (raspuns la: #233069) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de latu la: 21/09/2007 12:44:22 Modificat la: 21/09/2007 13:28:47
(la: Intr-o zi)
...doi ochi in marea de oameni prea ocupati cu altceva.
Cu altceva decat ce?

Formulari ca:
...pe care mi-o propusesem sa o fac
nu tzin neaparat de talent dar efectul asupra calitatii este - cred - demn de luat in seama.

Traiesc pentru ca nu am folosit biletul dus catre tara calda.
Adica ai scapat ca prin urechile acului de la moarte?

...pe sub piele ma simt gol si ud..
Gol ma simt si eu.

Ar mai fi exemple, dar asta e doar un aspect.
Celalalt aspect e, da, exista unii oameni care inchid ochii si-si astern visele pe hartie intr-o inlantzuire de imagini captivante, descrise lin si fluent in culori vii si atragatoare, a caror unde ating a visare suflete de citiori.
Dar exista si oameni al caror pragmatism este mai puternic decat aspiratia sufletului catre plutire. Acestia din urma sunt autorii ale caror figuri de stil nu se pot elibera de gravitatie.

Greselile de acord si de gramatica n-au directa legatura cu talentul. Insa oricat de reushita ar fi o lucrare, astfel de scapari ar lasa un gust amar, chiar si fara imagini ordonate in matrici apoi scanate si traduse in cuvinte potrivite pentru definiri.

Textului tau ii lipseste libertatea antrenanta a plutirii intre lumi.
o recucersc pe Ana care-i tare suparata din cauza... - de Intruder la: 28/02/2008 12:23:06
(la: joc: ''Completeaza fraza'' )
canarului ei, pe nume Submarin intrucat era intr-o perioada ingrata si ii cadeau penele pe covorul cel nou.

pe data de 16, Ana a chemat medicul veterinar...
#289372 (raspuns la: #289368) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
re: - de Intruder la: 16/04/2008 09:15:10
(la: Torţe )
am zis "ma innebunesti" ca figura de stil, e doar o vorba.
nu ne innebunim unul pe altul, cu ce am gresit asa tare? :D
eu sunt nebun de la mama-natura, deci relax!
problemele tale cu prole ti le rezolvi singura. omul ti-a spus clar ca nu tine sa pleci de pe cafenea, nu vrea nimeni...te crezi mai importanta decat poti sa duci.
suntem aici sa ne relaxam, sa vorbim (scriem) romaneste, sa ne dam rotunzi...dar nu sa ne vanam!

Vreau sa demonstrez ca sunteti voi mai importanti pentru mine decat mine insami,

fii serioasa, nici tu nu crezi ce spui!
...daca-i asa, ce-ar fi sa-mi dai mie banii ce-i ai in portofel?...ca-mi trebuiesc.
prea ne crezi niste tampitzei cu bale la gura!
n-ai nici tu, nici imparatul (vorba lui Cosbuc si-a lui picky)...putere sa ne descompui!
#303350 (raspuns la: #303330) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
monte - de latu la: 13/05/2008 19:59:09
(la: Calea...)
Hartogaria tre' sa-ti fie tare nesuferita, daca te face atat de profund - doar cateva colturi departare de depresie...:-)

Imi place ce-ai scris. E ganditor, preocupat si invita la profunzime fara a insista asupra reflectiei.
Nu e o avalansa de figuri de stil, dar paleta nu e saraca, ajungand pana la sugestia creerii incapruirii.
Am vazut si poezii mai bune in cafenea. Dar numarul celor nu atat de reusite e inegal mai mare.

Baby - de latu la: 25/05/2010 20:22:40 Modificat la: 25/05/2010 20:28:25
(la: Cine sunt “proorocii” viitoarei Revolutii?)
Si ne-am indepartat prea mult de Dumnezeu...Iar asta nu e viata.
Daca prima parte ar fi o figura de stil pentru a ilustra fraude morale si materiale care duc la scindari sociale intr-o lupta fara invingatori, atunci as fi de acord cu ea. Daca in schimb te referi cu asta la numarul in scadere al celor care merg la biserica si traiesc dupa litera bibliei, atunci remarca mi se pare unilaterala.
In ce priveste a doua parte din citat, ea e valabila doar daca tu te definesti prin moralitatea lumii. Iar asta mi se pare mult prea multilateral.

Nu cred intr-un sfarsit absolut, total. Dar intr-un puternic cutremur material si spiritual, da.
In asta nici nu-i greu sa crezi, de vreme ce inceputurile-i sunt de-o vreme perceptibile si in lumea vestica. Acolo unde scrii tu, ca "oamenii dorm".
Eu nu cred ca oamenii dorm. Cred ca nu-si dau seama de ceea ce se intampla. Pentru ca e generatia care n-a trait razboi si lipsuri, generatia care nu recunoaste semnele unei inrautatiri fiindca nu le-a mai trait. Tu vezi probabil in ceea ce se intampla paralele cu ceea ce a avut loc inaintea prabusirii comunismului. Dar cei mai multi din generatia mea, n-au trait aici in vest asemenea vremuri si pur si simplu nu au termeni de comparatie.

Oamenii nu se gandesc la semenii lor. Nu mai iubesc.
Daca ar fi sa ma iau dupa sumele care se strang in Germania in cele mai felurite scopuri caritative, as zice, ca oamenii se gandesc la semenii lor. Exista desigur si teoria, ca multi dintre cei care trimit bani sinistratilor unei inundatii de exemplu, sunt de parere ca-si rascumpara in acest fel cateva pacate. Dar asta ar contrazice la fel de ilustrativ afirmatia ca "ne-am indepartat prea mult de Dumnezeu".

Isi fac rau, prea mult rau unul altuia. Rau gratuit, absurd, aiurea...
Asta e o generalizare. Luat individ cu individ, nu cred ca oamenii isi fac azi mai mult rau decat de-alungul istoriei. In dimensiuni globale a devenit insa mai usor sa faci rau. O firma din Germania e cumparata de o firma din USA, care o vinde "bucata cu bucata", ceea ce duce inevitabil la concedieri, deci la rau.
In exemplul asta, posibilitatile de a incheia contracte internationale a adus in prim plan limitele mijloacelor nationale de a impiedica actiuni ca cea din exemplu. Motivele firmei din USA insa, n-au in primul rand ceva de-a face cu departarea de Dumnezeu a sefilor firmei, cat cu nevoia acestora de a imbunatati cifrele de afaceri ale firmei lor, pentru a-si pastra jobul, functia, privilegiile. Iar asta se datoreaza unui sistem care s-a deschis fara a lua masuri de siguranta, care nu se limiteaza la tranzactii economice ca cea din exemplu.

Morti pe doua picioare care umbla. Foarte multi. Suflete serbede.
Asta suna tare a melancolie. As zice depresie, dar nu ne cunoastem nici pe departe indeajuns. Kafka e unul care vedea lumea asemanator, daca admitem, ca in cartile-i a expus vederile proprii.

Multam de intrebare! Multumit de raspuns?
N-ai de ce:-)
In ce priveste raspunsul, pot sa conchid ca sunt in general de-acord cu observatiile-ti. Insa, daca premiza ta e departarea de Dumnezeu si concluziile tale se rezuma la suferinta proprie, atunci nu pot fi de acord cu ele altfel, decat ca o parte dintr-un intreg.
Daca sunt multumit de raspuns? Da. Pentru ca mi l-ai dat. Pentru ca ti-ai facut ganduri scriindu-l. Pentru asta iti multumesc - adica sunt multumit. Restul ar fi obiectul unei multumiri sau a unei nemultumiri, daca as califica vederile cuiva. Iar asta nu fac, odata pentru ca n-am caderea si in al doilea rand pentru ca ele - vederile - nu se pot categorisi in "rau" si "bine" ci doar in "altfel". Iar in privinta asta, exista peste sase miliarde de posibile vederi, cu tendinta crescatoare...:-)
#544018 (raspuns la: #543991) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de picky la: 26/06/2010 23:55:02
(la: Nathalle'a)
Ş-am mai auzit una bună! De la mulţi am auzit, că mulţi, tare mulţi, o poreclesc, da' pă dindos, Botgrisina. Asta din cauză că-i multă şi fac figură de stil, d-aia antiteză-i zice.
#553025 (raspuns la: #553021) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
lory - de latu la: 15/10/2010 13:22:51 Modificat la: 15/10/2010 13:23:51
(la: o scroafa insarcinata si cinci tovarasi)
Textul e putin dezlanat. De vreo doua ori am fost surprins unde ma aflu sau despre cine-i vorba. Nu ca n-ai fi spus-o, dar pasaje intregi n-ai mai pomenit nimic, pe parcurs avand loc si trimiteri in alte situatii si locuri.

Si pe urma am mai gasit in cateva locuri greseli mici (un i in loc de doi sau doi in loc de trei). Iti enumar cateva, nu cu titlul de critica, pentru ca stiu si eu cum e sa nu scrii multa vreme romaneste :)

otet de vin, din vinul lui tataie
Adica tataie bea otzet, sau vinu-i era ca otzetu'?

parca voiai sa-mi demonstrezi ca esti mai tare decat mine
Asta nu-i greseala, ci mi-a adus aminte de plozii mei: Da, voia sa-ti demonstreze ca-i mai tare. Dar - cred ca intre timp ti-ai dat si tu seama - stia foarte bine ca n-are sanse, desi n-ar fi recunoscut in ruptul capului ca ai fi avut in vreo privinta dreptate :)

voi copii v-ati jucat putin si copii Floricai sunt exemple unde lipseste al treilea i. Mai sus era inca un i lipsa (al doilea) la "chestii"...

ghemotiti
Asta-i o figura de stil, sau ai vrut sa zici "ghemuitzi"? :)

In general mi-a placut si mi-ar place sa mai scrii. E un scris usor si inteligent, ceea ce imi spune, ca, in cazul in care ramai pe-aici - ceea ce iti si imi doresc - si mai scrii, o sa-ti intri destul de repede in mana :)

Deocamdata, bine ai venit! :)

P.S. 78 e anul nasterii, sau pozitia ta pe lista cu nick-uri lory (Nu tre' sa raspunzi: E pura curiozitate si da, stiu: Curiosii mor repede :)

P.P.S. Intrebai de formatare. Ce soft ai folosit cand ai scris textul?
:)) acuma seman eu pana la confuzie cu vreo persoana altruista? - de Cri Cri la: 30/11/2010 20:12:51 Modificat la: 30/11/2010 20:13:32
(la: Orb)
dar fie:
"Ochii-mi sangereaza"-metafora extrafumata care intr-un mediu potrivit ar putea fi valorificata; nu aici
"de tristete"-superfluu; lacrimi de sange vin din durere si nenorociri

"Ca imagini complexe si derizorii"-cuvinte pretentioase care se bat cap in cap; nu-s bune nici de-o figura de stil aici, par puse la intamplare-parca ti-am mai spus si-n alta parte ca dai impresia de frunzareala a vocabularului, dictionarului, nu mai stiu exact

"Nu poate in a mea minte sa tese"-cine? ce? nu spui. ori e fara "in", ori e "sa se teasa"; la fel, un vers ca nuca-n perete, fara legatura cu ansamblul (daca e vreunul, ca eu nu m-am lamurit)

"Nici sa-mi arate pe cer norii"-fortat si fara miez, pare scris sa serveasca exclusiv rima

"Vederea mi-a fost exilata
Intr-o cutie sigilata"-exilul nu e moarte, de unde nici orbirea nu rasare, fie ea la propriu sau la figurat

"Chiar daca nu vad cum ati crede
Eu simt cu mintea care orice vede"-chinui rimele ceva de speriat, asa incat si o metafizica posibila piere gatuita de nefericirea exprimarii

"Miros sunete rapide si violete
Plimbandu-ma pe curcubee non-violente"-ar suna binisor ideea daca "violete/non violente" n-ar face-o de-a dreptul hilara in context. spune si tu cu voce tare: "ma plimb pe curcubeul non-violent". nu esti cat pe-aci sa pici de pe el de ras?
si o fi violetul interesant, dar prea s-a instapanit ca marca "pitzi"; inteleg ca vrei sa-i dai o nuanta esoterica dar a iesit nu mai mult de-o gluma proasta

"Traiesc lumina a eoni de existenta"-ia asta, pune-o pe o foaie alba, si fa-i context de poezie, uitand de rime si de concret. zici ca poti, demonstreaza!

"Spre deosebire de cei cu lenta cadenta"-infatuarea pica ridicol cand "peisajul" e nepotrivit; ca rochia de seara la picnic

"Am fost privat de privilegiile"-priv-priv, redundant, suparator
"Acestei incarnari efemere neglijabile
In schimbul integrarii in legile
Fundamentale, absolute...maselor intangibile "- din nou o abundenta de pretiozitati, zvarlite cu furca, si pentru ce? pentru un biet cliseu

multumit?
poate - de modigliani la: 02/12/2010 17:17:12 Modificat la: 02/12/2010 17:18:01
(la: Alexandru Petria şi Renata sa)
ai ales tu un pasaj mai putin relevant din carte, nu stiu
dar din ce ai pus aici e cam jale si daca nu as sti ca esti prieten cu omul ala, as crede ca vrei sa-l discreditezi

uite:


„Şi-am amânat poate din stânjeneală, dacă nu din pudoare" - adica din pudoare sau din ...pudoare, mai exact componenta pudorii, stinjeneala, inclusa in aceasta

"Nu-mi mai amintesc cum am întâlnit-o şi am intrat în vorbă, s-a întâmplat oricum la spital, unde eram internat." -

autorul habar nu are cum a intilnit-o, dar stie ca a intilnit-o la spital!



"Ţin minte ca prime cadre că eram amândoi în sala de gipsare de lângă blocul operator, pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă" - aici retine "cadrele", adica un instantaneu cinematografic
asta nu este rau ca figura de stil, dar se potriveste in context ca nuca in perete

"pe jos, pe o saltea, goi şi cu lumina stinsă" - nu imi pot inchipui o descriere mai banala a unei asemenea posturi

"Vedeam lichiorul din pahare de la becul de pe stradă" - aceata-i o exprimare cvasi analfabeta, daca este sa o citesti intr-un text tiparit

"- Să nu vină cineva, zise.
- Nu sunt operaţii în seara asta şi uşile sunt închise.
- Dacă află cineva o să fie scandal, Mariuse, bărbatu` mio nu ştiu ce ne-ar face" - dialogul asta este plat, l-ar putea spune oricine
de fapt il chiar spun, cam toti amorezii clandestini

"Eram transpiraţi. Sânii ei erau ca două pipe cu acoperitoare pentru ploaie şi vânt. Tari. Nici mari, nici subnutriţi, fix de-o erecţie antologică.” - aici m-a busit risul
presupun ca trebuia sa ma excit


Daca acest paragraf l-ai gasit potrivit pentru a-mi stimula interesul, chiar nu mai vreau sa citesc restul.


"Când voi fi-mbătrânit destul" de Ana Blandiana - de Ingrid la: 14/10/2003 14:46:13
(la: Cele mai frumoase poezii)
Când voi fi-mbătrânit destul
Să nu îmi mai doresc să mor
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor
De grâu încins sub bolţi de stuh,
De floarea-soarelui uscată,
De praf bătrân şi de văzduh
Pe care-l ştiu de altădată;
O să mă-ntind printre grămezi
Fără dorinţe, fără gând
Şi nici măcar n-o să visez
Perechi de vorbe-alunecând;
În dulcele coşciug de boabe
Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi,
O să îmi joace pe pleoape
O rază din acoperiş;
Uimită fără de pricină
Din când în când o să adorm,
Mă va trezi câte-o albină
Cu bâzâitul ei enorm,
Curând miresmele vecine
Mă vor topi în sinea lor,
Voi fi bătrână, va fi bine
Şi nu-mi voi mai dori să mor.




Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...