filme romanesti 2010

aveam 20 de lei romanesti, luati ca "amintire", mai bine zis uitati intr-un buzunar...
îi mai am si acum, ar trebui sa-i încadrez..

As incepe cu o butada aici.

Daca persoana e din Ro, oricine aici e fotograf de la nastere; ne pricepem de minune la mai multe lucruri care incep cu f, de la femei la fotbal si (deci...) filosofie, si pina la film si fotografie.

Bun, lasind gluma la o parte, privind cu o luciditate trista, cred ca momentul constientizarii, momentul de baza, e mult mai timpuriu la noi, decit in parti ale lumii unde exista o oarecare cultura plastica sau fotografica cu care trebuie sa te compari si in care trebuie sa e inscrii; sunt si locuri unde cultura e maxima si iti trebuie zeci de ani ca sa devii fotograf... asta in principiu.

Ar mai fi o idee de precizat aici... cine poate, face ceva; cine nu poate face, conduce; cine nu poate nici sa conduca, devine profesor.

Daca ne uitam cine sunt profesori de fotografie la numeroasele facultati, institute si locashuri de invatzamint mai mult sau mai putin superior unde se preda fotografia - ma rog, nu la ei ca persoana, ci la opera lor- daca ne uitam la cartile, albumele si articolele scrise de profesorii de fotografie, sau macar la siturile lor de imagine, ( eu nu am dat de astfel de lucruri, desigur... daca stie cineva sa-mi spuna si mie...) - ei bine, intelegem ca totusi, fotograful aici nu prea devine fotograf adevarat, pentru ca numai o diploma nu iti da si arta sau meseria necesara, care trebuie invatate de la cineva o data si o data. La Conservator sunt profesori de pian care sa nu fi cintat la Ateneu? Nu prea as crede.

Ar fi multe de zis aici. Daca facem o simpla comparatie a revistelor romanesti ilustrate lunare si a suratelor lor din editiile internationale - cum arata imaginea, iluminarea, cadrul, atmosfera, starea - ei bine, cu mici exceptii, numarabile pe degetele de la o mina, iar s-ar putea sa vedem ca fotograful devine de fapt fotograf cu timpul, si anume cu ala care va veni... desi de obicei el stie si crede ca e si acum asa ceva.

Discutia poate continua la nesfirsit... personal cred ca devii fotograf ( si poate e valabil intru orice devenire) atunci cind faci fotografie pentru a te bucura pe tine insuti si pentru a cauta intr-un fel specific o cale de a te exprima sau de a iti exprima o parte a ta altfel de nebanuit si imposibil de vazut in alt mod, si cind nu iti (mai) pasa de ce spun sau cred ceilalti... atunci cind mergi pe drumul tau si faci imagine numai asa cum crezi si cum simti... atunci deci cred ca fotograful poate incepe sa stie ca devine fotograf.

1. Sigur, am facut cursurile cu domnul Constantin Scarlat, unul dintre marile spririte ale scafandreriei romanesti, si mai am cred intr-un sertar brevetul de instructor scafandru sportiv. Nu am facut atit fotografie submarina cit am filmat sub apa, de la filmul "Bratele Afroditei" de sub regia lui Mircea Dragan, pina la filme de documentare, in anii cind am fost operator la Buftea, la Filmari combinate.

2.Nu ma tenteaza sa fac fotografii aeriene aici. In Romania nu se poate face nimic.

Asta e teorema. Iata si demonstatia teoremei.

Acum vreo 3 ani o mare companie care facea ghiduri europene a facut un ghid al Europei si avea nevoie de fotografii aeriene cu monumente clasice din 4 capitale europene din 4 puncte cardinale; din est a ales Bucurestiul, si mi-a trimis o comanda urgenta sa fac 2-3 fotografii aeriene cu Ateneul si Arcul de Triumf din Bucuresti.
Am zis "saru`mina" si m-am apucat de lucru; am facut devizul, aia au zis ca e OK, m-am dus la Tziriac Air, sa inchiriez elicopteru`; sa le zic dom`le uite banu`, in 2 -3 zile vreu sa fiu la ora cutare in locul cutare.
A, pai nu se poate, mi-au spus. Aprobare de la SRI aveti? Aprobare de la cutare si cutare este?
Pai ce, s-au instalat rachete nucleare pe Ateneu? - zic eu. E Ateneul fratilor!
Nimic. Mi-au spus ca obtinerea tuturor vizelor dureaza cam 30 de zile, mi-au dat un formular sa-l completez de am ris o saptamina dupa ce l-am citit, in care trebuia sa semnez ca ce obiectiv folosesc eu sau ca filmele se tin in dulap de fier si developarea se face sub control de docomente secrete, imaginile trebuie sa fie avizate de nu stiu cine si aprobate de alt nu stiu cine, si oricum dimineata si seara cind voiam eu sa zbor nu se putea, din nu stiu ce motive. Cam asta e cu fotografia aeriana in Ro. Am mai fost pe urma la Aviatia utilitara, unde 10 piloti taiau frunza la ciini, si la ceva posesori particulari de elicopter, ca am crezut ca faceau misto de mine primii; aiurea, era adevarul adevarat...
Asa ca am pierdut comanda, trebuia facuta intr-o saptamina, si pe coperta respectiva cu ultima capitala din Est a Europei a aparut Parlamentul din Budapesta, care s-a putut fotogrfia imediat...
Deci "Romania vazuta din cer" nu ma tenteaza sa fac.
Dar daca titlul "Romania vazuta din balamuc" e liber, poate ma tenteaza sa fac o chestie in sensul asta...

Copilul meu vorbeste si romaneste cu toate ca locuim in strainatate.In primul rind copilul vorbeste limba mamei si cum eu sint romanca va dati seama ce limba vorbeste el.

Vorbeshte romaneste mai bine decat unii dintre utilizatorii acestui site o scriu, si mult mai rau decat mi-ar fi placut sa o-ntzeleaga. Dar sunt sperantze! Din Romania a plecat la numai patru ani!
Engleza, fiind necesitate, este asigurata. Franceza - nefiind - a cam uitat-o.

Nu, fireste ! Chiar si televiziunile romanesti au momente de gratie, in care reusesc sa-si atinga tangential menirea. Nu vorbim de Discovery, ARTE, etc... Am constatat un lucru interesant. Un documentar dat pe Discovery va avea o audienta mai mica decat acelasi documentar dat pe o televiziune obisnuita. E vorba de greutatea postului si de lipsa de interes permanent a telespectatorului. De aceea, o televiziune trebuie sa stie sa imbine divertismentul cu informatia, filmele cu educatia, talk-show-rile cu documentarele. Problema cu documentarele e ca determina o atitudine contemplativa. Te invata ceva, nu te si determina sa faci ceva: in principiu sa schimbi ceva la tine. O emisiune buna de televiziune, cu rol educativ, trebuie sa te stimuleze sa evoluezi.

- Ce filtre, (culoarea) recomandati pentru fotografiatul avand ca fundal zapada?
- Am un aparat vechi de peste 40 de ani, (Lightomatic Beauty II, Made in Japan) avand 45/1.9 spre deosebire de 55/2.8, care era standardul acelor vremuri. Am 2 becuri de 300wati, (nu am blitz). Cum trebuie sa le orientez: spre tavan, (care este alb mat) sau spre pardoseala, ca sa obtin o lumina adecvata fotografierii in camera. De regula folosesc diafragma 4 si timp de expunere 1/15. Fotografiile nu ies insa destul de luminoase. Ce trebuie schimbat?
Filmul de 200ASA este suficient de fin si sensibil, sau trebuie sa trec pe 400ASA ca sa obtin fotografii de mai buna calitate?

Multumesc!

Zapada e un subiect formidabil, pacat ca e alb. Suna ca in butada despre o zona care pote sa fie la Tropice - sau poate sa nu fie - cu "tzara e minunata, pacat ca e locuita".
Peisajele cu zapada fotografiate pe film alb negru au un farmec aparte; constituie unul din subiectele grele ale fotografiei.
Daca este soare si nu avem brazi verzi in cadru, pe film alb negru un filtru portocaliu va accentua reliefl zapezii si va face norii sa se profileze bine pe cer; daca avem brazi sau fetze, un filtru verde e mai potrivit; aparatele cu celula TTL vor face corectia de expunere automat, daca nu, prelungim timpul de expunere cu factorul pe care il gasim de obicei pe montura filtrului.
CIne proceseaza singur filmul, daca va developa la o gama mai joasa si va folosi un aparat de marit cu cutie de amestec si o hirtie mata moale, va putea obtine adevarate bijuterii, footgrafii matasoase cu zapada si o simfonie de tonuri atit in lumini cit si in umbre.
Daca se foloseste film color, filtrul de polarizare este singurul pe care il indic.
Pentru fotografiile de interior, eu as folosi lumina existenta si un film de 800 ISO (ASA) ; filmele contemporane sunt incredibil de bune, sunt elastice, in sensul ca permit supra si sub expuneri de citeva diafragme, si nu reactioneaza violent la diversele temperaturi de culoare; nu as folosi becuri suplimentare de loc, ci numai lumina existenta, fie ea ce anormala sau chiar de la luminarile bradului.
Diafragma 2,8 si 1/30 ar trebui sa fie suficiente pentru fotografii generale, considerind iluminarea unei camere normale iluminate de 2-3 becuri de 100W sau echivalente.
Interesant la filmele de 800 ISO actuale este ca pina cel putin la formatul 18x24 cm nu au granulatie vizibila, sau o au foarte mica, daca sunt bine procesate si bine marite.
Idei despre fotografiatul artificiilor si alte sfaturi utile gasim la www.photo.net , un sit pe care il recomand tuturor celor care vor sa mai invete cite ceva despre fotografie. Amatorilor de fotografie digitala, le recomand, printre altele, un extrem de interesant sit, http://www.luminous-landscape.com/

Catalina,
Mutumesc,
Imi place tonul acestei conversatii "virtuale." Tocmai am citit niste comentarii de pe urma interviului pe care l-am dat la "Evenimentul Zilei," destul de vulgare, referitoare la faptul ca am folosit imagini de la Mineriada din 1990 in filmul meu. Alt motiv de a nu incerca sa port un dialog civilizat cu o societate departe de civilizare. Dar sa raspund la intrebarea ta.

Familia mea a fost destul de ciudata, amestec de tarani si aristocrati. Toate informatiile pe care le am despre ei sint vagi, si multe lucruri pe care astazi cred ca le stiu, au multe pete albe. Parintii mei au murit in 1982 si in 1983, cind nu-mi inchipuiam ca vor muri vreodata, si ca urmare, am aminat intrebarile esentiale pe care orice adolescent ar trebui sa le puna parintilor. Din partea mamei, stiu ca sint ceva legaturi cu Brincovenii (am aici in state, un arbore genealogic care explica, chiar daca destul de vag, legaturile astea). Bunica din partea mamei a fost grecoaica, s-au stabilit la Buzau. Legatura cu Brincovenii vine de la bunicul meu, pe care nu l-am cunoscut.
Fratele mamei mele, ambasador cultural, prieten cu Nicolae Iorga, a infiintat Liga Culturala. I-a promis mamei ca, dupa ce ea ii va absolvi facultatea, ii va deschide o casa de mode la Paris, unde sa-si desavirseasca visul (a studiat moda). Poate ca a simtit ceva, sau poate ca a stiut ceva despre ce se va intimpla in Romania. El s-a insurat si a plecat pe Coasta de Azur in luna de miere. In tara, Iorga si alti demnitari din cercul lui au fost asasinati. Din Franta a venit vestea ca unchiul meu s-a sinucis, destul de aberant daca te gindesti ca nimeni nu s-ar sinucide pe Coasta de Azur, in luna de miere, in loc sa ceara azil politic si sa se stabileasca in aceasta tara magnifica.
Bineinteles ca mama si ideile ei de moda s-au topit in salopetele rusilor si a comunistilor locali, care au considerat ca ea n-a avut "origine" sanatoasa, si ca urmare, desi era absolventa de facultate cu studii in design de moda, a fost nevoita sa fie "re-educata" si sa lucreze in posturi amarite de cusatoreasa, etc. Cred ca moartea fratelui ei a fost prima lovitura majora. Altele au urmat, dar ea nu si-a revenit niciodata. Am crescut in spiritul acela al lumii "vechi," inconjurat de ceea ce a putut sa salveze, un sens de cultura apusa, o umbra veche a ceea ce a fost vreodata, ca o patina de aur de-abia vazuta pe o icoana veche.
Tatal meu...n-a fost usor de trait cu el, desi m-a iubit mult mult. La 12 ani ascultam Europa Libera sub un cort de paturi improvizat intr-unul din dormitoarele apartamentului din Drumul Taberei. Tata credea ca paturile vor fi un fel de buffer (nu-mi aduc aminte cuvintul in romaneste), si ca vecinii nu vor putea auzi ce ascultam. N-a vrut sa se inroleze in partid, si toata viata a incercat sa ne salveze, ca familie, desi lupta pentru o cauza pierduta. A fost un om simplu, nascut intr-o casa de chirpici, fara podele. Cred ca a regretat ca n-a ramas la tara, si s-a mutat la oras pentru o viata mai buna. Cred ca si-a dat seama ca viata mai buna era doar o iluzie. A avut tot timpul nostalgia oalei de pamint si a strachinii. Mama avea seturi de tacimuri de argint masiv (salvate si nedeclarate la militie), dar tata s-a incapatinat sa-si manince ciorba intotdeauna cu o lingura de lemn. A fost un om ciudat, excelent fotograf amator, foarte patimas, care in ultimii ani de viata si-a gasit consolarea in bautura.

da...nu ma stiu chiar foarte bine prin lumea filmelor dar ma si topesc la un film adevarat cu Bruce Willis...Sandra Bullok sau Mila Yovovich...nu am uitat de Wesly Snives ori Martin Laurence...si mai sunt atatia altii...ma scuzati ca am gresit la nume!!!
ufo strengaritza

Eu le-am vorbit mereu romaneste (mai putin cand ma infurii, atunci le vorbesc de toate). Am o fata de aproape 11 ani si alta de 4 ani; dar incep scoala la 3 ani, noi suntem romanca-neamt, traim in Spania si copiii invata in catalan. Cu 9 ani a inceput si engleza la scoala, iar la 10-franceza. Desi am protesta cu franceza, ca sunt prea multe, mi-au spus ca e obligatorie. Asa ca vezi, bietii copii...Cateodata ma ia ameteala, nu mai realizez care ce vorbeste. desi ele intre ele vorbesc catalan...

Domnul Voicu Bojan, membru al grupului 7zile, lanseaza un gind care poate fi un manifest al fotografiei romanesti; citeva reactii ale unor importanti fotografi romani se pot deja citi la www.fotografu.ro/ratzushca.
Iata tema de discutii propusa de domnul Bojan:
====================================

Doua lucruri doar se pot spune despre acest personaj care, uneori, îi face copiii mai sensibili sa lacrimeze - 1. ca pe ratusca cea urâta n-o iubeste nimeni pentru ca 'iese din rând' si nu seamana cu celelalte ratuste, deci este urâta si 2. ca tocmai urâtenia este cea care contine în subsidiar promisiunea recunoasterii ei ca fiind de fapt o gratioasa lebada. Asta e si speranta mea secreta cu fotografiile care îmi plac nespus doar mie, fara sa stiu prea bine de ce, si pe care le arat în dreapta si-n stânga, doar-doar voi citi într-o zi pe chipul cuiva amestecul acela de vaga invidie bine învelita într-un entuziasm potolit care sa duca la recunoasterea 'lebedei' mele fotografice, 'urâta' pâna atunci de toata lumea si acum brusc metamorfozata în 'frumoasa'. O întrebare mai serioasa sta în spatele acestui joc: în ce consta frumusetea sau nefrumusetea unei fotografii, într-o brusca forma de îndragostire fara vreo explicatie logica,sau în discursul inteligibil care se ascunde dincolo de ea? Avem de-a face cu un mecanism irational, sau cu unul rational? Iubim imaginea aparent pura, sau iubim povestea înscrisa cu litere nevazute pe dosul ei? Vorbim aici de 'obiectul' fotografie, neînsotit si neîngradit de cuvintele, pe care le banuim ca paraziteaza orice imagine. Oare succesul unei fotografii fara titlu sau explicatii auxiliare sa depinda de descifrarea unui sens, mai precis acelasi sens detinut de fotograful-martor, care printr-o privire aidoma unei cautaturi interzise prin gaura cheii a furat lumii un dreptunghi oarecare? Cred ca inteligibilul unei imagini fotografice se compune dintr-un discurs plus o stare, ori chiar daca stratul conotativ se poate exfolia si citi într-o masura mai mare sau mai mica,
starea de gratie în care s-a aflat cel care a privit mai întâi si care vine acum sa le arate si celor care n-au fost acolo, ramâne tarâmul fermecat rezervat exclusiv celui ce l-a dezvirginat printr-o simpla privire. Putem dar vorbi de singuratatea adamica a celui ce vede ca si cum ar vedea pentru întâia oara totul, asta ma rog, pâna în ziua când japonezii vor inventa aparatul digital care va transmite 'la pachet' o data cu imaginea fotografica si starea aceea de gratie, cele mai ascunse gânduri, adierea vântului, temperatura, umiditatea atmosferica etc.
Revenind pe pamânt, ce ne facem asadar cu fotografiile pe care le iubim cu încapatânare, dar care nu plac nimanui? Putem vorbi infinit despre o bucata de drum ca cea pe care v-o propun vederii ca despre un mic interval care contine ADN-ul tuturor calatoriilor, al trecerilor si petrecerilor de pe lumea asta. E într-un fel ocolul pamântului luat la misto. Nu se agata de nimic, nu începe si nu se termina, nu promite nici o tinta, e semiotica pura - semnificatul se lipeste de semnificant ca marca de scrisoare fara sa lase loc vreunui rest interpretabil. Seamana întrucâtva cu palma aceea pe care am primit-o odata absolut din senin de la un tip când am coborât din troleu si care m-a lasat fara replica pentru ca n-a fost însotita de nici o explicatie. Omul a coborât, m-a privit drept în ochi, mi-a dat o palma sanatoasa, cu elan, de mi-a mutat falca, s-a întors si a plecat fara vreun cuvintel. Pe undeva sunt constient ca fotografia asta nu e frumoasa, lumina e plata, cerul nu are nimic de spus, zapada nu e spectaculoasa si exuberanta, ci subtire si nesatioasa ca o felie de pâine unsa cu un strat atât de subtire de unt încât trebuie sa mesteci mult si sa te concentrezi foarte serios ca sa-i ghicesti gustul ocultat. Un asemenea drum nu promite mari
aventuri, e prielnic doar unui strain - xenos, cel delocalizat care trece mereu, asemeni lui Isus în drum spre Emaus. Si împotriva tuturor argumentelor posibile, iubesc mult aceasta fotografie care ma exprima pentru ca în taina stiu ca starea mea de gratie de atunci era într-un rar echilibru cu tot ceea ce se vedea prin vizorul aparatului, ca într-o împacare spectaculoasa si definitiva cu lumea. E vorba aici de un inexplicabil foarte personal care se preface progresiv în inefabil, în ceva usor si fara corp ca frumoasa din poveste, în ceva atât de rarefiat si subtire, încât nici nu are rost sa ne apucam sa vorbim despre el.

Documentarul "The Art of Leaving" a fost selectionat pentru participare la festivalul de film de la Durango. Este a doua selectie dupa premiera mondiala din Santa Fe, New Mexico.
Detalii dspre festival la: http://www.durangofilmfestival.com/

Dle Firimita,
legat de filmul The Art of Leaving, cum puteti descrie experienta respectiva dincolo de tema documentarului (viata si creatia dumneavoastra)? Nu am vazut productia, iar intrebarea mea e chiar infantila pana la un punct. :) Totusi, inteleg ca apareti masiv in film, cu alte cuvinte sunteti actorul care se interpreteaza pe sine, apoi, fiind vorba de un portret, se poate spune ca v-ati lasat pictat de altcineva. Povestiti-ne putin cum v-ati simtit ca obiect de studiu cinematografic, cat de greu v-a fost sa va lasati regizat de altcineva cu o viziune diferita asupra vietii dvs, cum ati reusit sa ii concesionati lui Brian Kamerzel libertatea de a va re-crea profilul, cum ati trecut peste pudoarea intrinseca autorului de jurnal intim care e nevoit sa il cedeze spre lectura unui director de film? Apoi, cand ati vazut pentru prima oara produsul finit, s-a intamplat cumva sa descoperiti interpetari noi date experientei dvs de camera de filmat? V-ati vazut cu alti ochii? Pe scurt, cum e sa fii un film? :)

In plus, o curiozitate personala: ce loc ocupa credinta in viata dumneavoastra?

Multumesc.

Filozofii ne spun ca o viata n-are rost sa fie traita daca nu reflectezi asupra-i. Brian a inteles ca lucrarile si scrierile mele sint de fapt explorari, intrebari constante pe care le pun trecutului. Totodata si-a dat seama ca toate intrebarile esentiale pe care nu m-am gindit sa le pun in timpul copilariei, stau la baza artei mele. Faptul ca incorporez aceste intrebari astazi in ceea ce fac ca artist plastic si scriitor ma ajuta.
Cred ca filmul e o extensie a jurnalului. Nu am avut nici o intentie sa fiu un actor care se interpreteaza pe sine. Nu am talent pentru asa ceva, si ar fi fost foarte narcisistic sa ma gindesc la asa ceva. Nu ma plac sau ma urasc mai mult sau mai putin decit majoritatea oamenilor. Paul Valery spune in "Monsieur Teste": "I rarely lose sight of myself." Sintem intr-un fel, prizonierii unui destin. In extrema, nu cred ca tema documentarului e “viata si creatia” mea. Viata si creatia mea nu sint atit de importante incit sa devina subiect de film. Cred ca este destul de greu explicat de ce intr-un film care are ca subtitlu “Un Portret al lui Florin Ion Firimita,” am vrut sa mut punctul focal, si sa-mi elimin prezenta fizica cit am putut de mult. Apar foarte putin in film, si vorbesc doar la inceput si la sfirsit. Totodata n-am vrut sa prezint lucrari intregi, doar fragmente. O singura pictura apare in film, la sfirsit, timp de citeva minute (in editia DVD, exista o galerie digitala la sfirsitul filmului in care sint prezentate vreo patruzeci de lucrari). Brian a vrut sa bazeze structura filmului pe fragmente de jurnal si tehnici artistice pe care am inceput sa le folosesc in 1997 in seria mea de picturi “A La Recherche Du Temps Perdu.” In aceste picturi foarte mari am inceput sa experimentez pentru prima oara cu materiale mai putin traditionale. Totodata am inceput sa incorporez fotografii de familie, scrisori vechi, etc. Ceea ce Brian a vrut sa investigheze este viata ca sursa de inspiratie, viata transformata prin magia artei, arta transformata prin magia vietii. De aceea a vrut ca filmul sa oglindeasca tehnicile de colaj pe care le folosesc in picturile mele, sa adinceasca legaturile dintre timp si spatiu in imaginile pe care le fac.

A fost destul de greu sa selectionez fragmentele de jurnal pe care le-am folosit in film. Un jurnal poate fi o arma destul de puternica. Am incercat sa nu acuz, sa nu ranesc pe nimeni. Am fost foarte comfortabil cu Kamerzel-omul si Kamerzel-regizorul. Nu a trebuit sa fac compromisuri. Singurul moment in care m-am simtit vulnerabil a fost cind echipa de filmare s-a instalat in casa mea, in 2001. Timp de vreo luna, mi-a fost imposibil sa ma las filmat, in special in atelier. La un moment dat m-a lovit tentatia de a arata “bine,” de a poza pentru aparatul de filmat. In cele din urma, am invatat sa ignorez prezenta “straina”. Cred ca atelierul artistului sau masa scriitorului sint locuri sfinte, si totodata unele dintre ultimele bastioane ale intimitatii. Nimic nu pare a mai fi sfint astazi: biserica, budoarul, viata, in general. Totul e vazut, interpretat, explicat. Am incercat, si poate am reusit, sa pastrez o granita intre viata privata si cea publica, vis si realitate.

In ceea ce priveste ceea ce cred despre viata mea, si libertatea regizorului de a ma re-crea, nu vreau sa uitati ca idea filmului a fost a lui. Ceea ce avem acum este o opera de arta si nu o reclama.

Cred ca o opera de arta adevarata este flexibila, se schimba tot timpul, creste, etc. Cind am vazut filmul pentru prima oara, ceea ce m-a impresionat a fost faptul ca a devenit, intr-un fel, un omagiu adus parintilor mei. Mi-a fost destul de greu sa-l vad. Vara trecuta am prezentat o versiune aproape terminata in fata a 200 dintre studentii mei, in galeria de arta a universitatii unde predau in timpul verii. M-am “ascuns” intr-un colt. E o senzatie stranie de vulnerabilitate, m-am simtit gol in fata unor oameni, care din fericire, au inteles, si au raspuns cu multa caldura. Cred ca filmul este ceea ce am sperat sa fie de la inceput: o opera de arta. Ma gindesc la o situatie asemanatoare: o buna prietena, pictorita Germaine Lemieux, mi-a marturisit acum citeva zile ca a lucrat, in secret, la un portret al meu, timp de un an si jumatate. Stia ca, in general, nu-mi plac imaginile care ma reprezinta, si se hotarise sa nu mi-l arate niciodata. Vroia sa foloseasca portretul ca un fel de exercitiu stilistic, etc. Pina la urma, l-a scos din atelier si m-i l-a aratat. Spre surprinderea mea (si a ei), mi-a placut foarte mult, dar ceea ce mi-a placut a fost tabloul, lucrarea de arta, nu fata mea reprezentata pe pinza. Este o pictura buna, independent de pe cine reprezinta. Sper ca filmul e un film bun, independent de mine ca “subiect.”

Pentru primul articol critic despre film, vizitati editia din decembrie a revistei NE Film, pe internet la www.newenglandfilm.com

Cit despre credinta…..greu de discutat. Americanii refuza de obicei sa vorbeasca despre bani sau Dumnezeu intr-un forum public. Si cum sint cetatean american de aproape zece ani….

Inca nu (din cauza statutului de copyright, etc). Nu poate fi vazut in cinematografe pina la sfirsitul anului, pentru ca, odata ce este lansat comercial, nu mai poate intra in competitie la festivalele de film. Va fi trimis la Cannes, Sundance, si o multime de alte festivaluri, dar sint o groaza de probleme legale cu care nu sint familiar. Din echipa de aproape 60 de profesionisti care au lucrat la film, citiva se ocupa de aspectele astea.
In acelasi timp, filmul poate fi comandat in versiune DVD si VHS pentru Statele Unite, nu stiu exact despre compatibilitatea in Europa sau in alte parti.

Batalia pentru cucerirea spatiului a reinceput. Protagonistii sunt rivalii eterni, SUA si Rusia, care intra in competitie pentru o miza mai mare ca oricand: Luna si Marte. IRINA CRISTEA

Americanii au fost primii care au aruncat manusa. Presedintele George W. Bush a anuntat ca SUA vor trimite din nou un om pe Luna in jurul anului 2015 si ca pregatesc misiuni umane si pe alte planete din sistemul nostru solar. Ce vor rusii Replica Moscovei a venit la doar o zi dupa mobilizatorul anunt. Prin vocea p r i m - v i c e d i r e c t o r u l u i Agentiei Spatiale Ruse, Nikolai Moiseiev, rusii au aratat ca nu se lasa mai prejos si ca 2015 e si tinta lor pentru un proiect spatial nu mai putin ambitios decat cel american. „Pana la sfarsitul acestui an vom avea un program de dezvoltare a sectorului spatial, care ar putea include explorarea Lunii si a planetei Marte“, a spus oficialul rus, citat de presa internationala. Moiseiev a mai explicat ca Agentia Spatiala Rusa are deja o multime de propuneri de la oamenii de stiinta ce vor fi implicati in proiect. Agitatie la Moscova Mobilizarea exceptionala a rusilor a inceput chiar in ziua anuntului facut de presedintele american. Pe membrii Agentiei Spatiale Ruse nu i-a infierbantat doar gandul ca americanii le-ar
lua-o din nou inainte in spatiu, ci si gandul ca Washingtonul ar putea abandona proiectele comune pe care le desfasoara cu astronautii rusi. Bush a anuntat, in discurs, ca actualele navete spatiale vor iesi din serviciu in 2010 si, tot atunci, se vor incheia lucrarile de la Statia Spatiala Internationala (ISS), unde colaboreaza americanii, rusii si chinezii. Imediat dupa discurs, directorul Agentiei Spatiale Ruse a avut intrevedere de jumatate de ora cu directorul NASA, pentru a primi asigurari ca SUA nu-i vor lasa pe rusi sa duca singuri greul pe ISS. Barfele Subitul interes al lui George W. Bush pentru misiunile din spatiu nu a putut scapa de ironiile comentatorilor straini. Multi apreciaza ca SUA au acum ocazia sa trimita „de-adevaratelea“ un om pe Luna, dupa zvonurile recente privind „primii pasi“ ai celebrului astronaut Neil Armstrong. Gurile rele spun ca imaginile cu primul om pe Luna au fost, de fapt, rezultatul unei impresionante munci in studiourile si laboratoarele americane de film.

Un simplu google ma indreptat spre o secventa Quicktime de 40 de secunde din filmul "Art of Leaving" la:

http://www.nowconcentrate.com/fv/artofleave.html

Foarte interesant ca alegere fundalul muzical. In general, detest abuzul muzicii pentru a adauga emotie unei pelicule, dar marturisesc ca in cazul de fata, muzica se potriveste peliculei.

Fragmentul de pe web face parte din materialul publicitar al firmei care a lucrat la efectele speciale din film. Au permisiunea noastra de a folosi bucata pentru a le promova business-ul.

Cit despre muzica, va multumesc pentru opinie. Muzica este esentiala in ceea ce fac. In Romania am crescut cu muzica clasica. Gustav Mahler imi este pina astazi compozitorul preferat. Cind locuiam in Bucuresti, de multe ori imi cumparam discuri in loc de mincare.

Aici, in Statele Unite, am fost fascinat de jazz, perioada anilor '30 - '60 in special. Nu stiu prea mult despre muzica, decit de faptul in care ma misca. Am descoperit de asemenea o multime de compozitori "uitati," marea majoriatate din Europa centrala a secolului 18.

Initial, am avut dificultati cu copyright-ul fragmentelor pe care am vrut sa le folosim. Kamerzel a vrut sa foloseasca muzica pe care o ascult in fiecare zi in atelier. Am o colectie destul de mare, citeva mii de CD-uri, majoritatea muzica clasica sau jazz. Cind am luat legatura cu companiile respective, ne-am lovit de o birocratie destul de densa, si totodata de niste preturi foarte piperate. De exemplu, pentru dreptul de a folosi vreo cinci minute din muzica lui Miles Davis, ar fi trebuit sa platim vreo cinci mii de dolari. La fel si cu muzica clasica. As fi vrut sa folosesc Enescu, "Sateasca" mai ales, dar nu am putut obtine permisiunea din Romania. Am vrut sa folosesc "Agnus Dei" din Recviemul lui Mozart nu numai pentru monumentalitatea cutremuratoare a muzicii, dar totodata si pentru textul ("Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona eis requiem") unde "Da-le pacea eterna" este un mod simbolic, un fel de ramas bun dat Romaniei, parintilor mei, si celor care nu s-au mai intors acasa in decembrie 1989. Recviemul a fost ultimul concert pe care l-am ascultat in Romania.
Spre norocul nostru, cei de la compania Sony au fost foarte generosi, si ne-au permis sa folosim Recviemul lui Mozart intr-o interpretare recenta franceza.

In cele din urma, regizorul a comandat muzica originala. Compozitorul David John Ackermann a compus 90 la suta din muzica filmului, o muzica care cred ca stabileste o "stare" dubla, intre melancolie si speranta.

stie romaneste chiar daca e nascut si crescut in Italia iar sotul meu e italian,merg des in Romania la parinti si el a invatat de mic chiar daca nu perfect limba romana altfel cum ar fi suportat mama mea sa nu se inteleaga cu nepotelul