gara primăvara

Mărfarul intră în gară,
Lumea se-agită pe-afară,
De când s-a făcut primăvară,
Mărfarul duce zăpada
Înapoi către iarnă.

*pieton

Raghad, fiica cea mare a fostului dictator irakian Saddam Hussein, este convinsă că tatăl său a fost drogat în momentul capturării de către forţele americane. “Cum se poate crede că (militarii americani) l-ar fi putut captura, dacă nu ar fi fost drogat?”, a întrebat ea, convinsă că nu exista altă modalitate care să îl determine pe Saddam Hussein să se predea. “Saddam Hussein rămâne tatăl meu şi oricare persoană onorabilă care i-a cunoscut puterea şi fermitatea ştie că cel care a apărut pe ecranele televizoarelor era un Saddam Hussein drogat”, a subliniat Raghad, care locuieşte la Amman. “Unde este democraţia? Unde este imunitatea de care beneficiază oricare şef de stat?”, s-a întrebat indignată Raghad, care crede c㠓leul rămâne leu, chiar şi înlănţuit”. Raghad, care a vorbit şi în numele celorlalte două surori ale sale, Rana şi Hala, a cerut ca Saddam să fie judecat de un tribunal internaţional, în cadrul unui proces echitabil. Aceeaşi cerere a fost formulată şi de sora lui Saddam, Nawal Ibrahim al-Hassan, care a precizat că doreşte ca fratele său să fie judecat de Tribunalul internaţional de la Haga, nu de către irakieni. După cum
s-a anunţat la Bagdad, membrii Consiliului de guvernare de tranziţie din Irak asigură că Saddam poate beneficia de un proces corect în Irak şi că vor putea dispune în primăvara anului viitor de un tribunal pregătit să îl judece pe fostul dictator. (C. B.)
-----
(din "independentul")

Gàsesc cà este un renconfort pentru mine când merg în România..
De câtiva ani buni îmi petrec fiecare vacantà acolo, gàsesc cà este minunatà ca tarà, acum am ajuns sà o cunosc mai bine, sà admir toate frumusetile pe care le posedà...
Poate cà înainte de a pleca o priveam cu alti ochi, sau eram prea ocupat cu cele de zi cu zi...Iar vacantele erau standard...
Asa cà astept cu neràbdare fiecare plecare, preferând de obicei primàvara sau toamna...
Avem o tarà minunatà, si cred cà trebuie sà fim mândrii..
Stiu bine cà multi dintre noi au pàràsit tara fortati de împrejuràrile din acele timpuri..
Sà nu fiu înteles gresit, dar este numai punctul meu de vedere..
Multumesc

Interviu cu istoricul Lucian Boia

Sorin Lavric: Domnule Lucian Boia, sînteţi un personaj atipic în rîndul istoricilor români. Citindu-vă cărţile am aflat ceea ce ceilalţi istorici nu-mi spuseseră: că istoria nu este o ştiinţă propriu-zisă, că obiectivitatea istoricului este o fantasmă şi că imaginea pe care un popor o are despre propriul trecut se modifică după cum dictează imperativele clipei prezente. Iată suficiente motive ca să fiţi considerat un istoric atipic. Cum sînteţi perceput înlăuntrul breslei istoricilor? Şi invers, ce părere aveţi depsre breasla colegilor dumneavoastră?
Lucian Boia: Mai întîi de toate, să nu vă închipuiţi că aş fi un „marginal“. Sînt profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti şi (din păcate!) chiar unul dintre cei mai vechi (aici mi-am început cariera încă din 1967; a fost singurul meu loc de muncă). Am motive să cred că sînt apreciat de majoritatea colegilor mei, îndeosebi de cei mai tineri. Mă întrebaţi însă cum sînt perceput înlăuntrul breslei istoricilor în genereal. Primul meu răspuns este că eu nu cred în bresle. Cred în libertatea individului. Şi, în orice caz, în dreptul meu de a fi liber. Istoricii care se consideră în „breaslă“ riscă să devină prizonierii unor reguli depăşite, captivii unor tradiţii conservatoare. Cu siguranţă că o bună parte dintre ei nu sînt de acord cu mine. Este treaba lor, nu este treaba mea. Treaba mea este să spun cinstit ceea ce cred, să-mi fiu, pentru a-l cita pe Shakespeare, „mie însumi credincios“. Sînt convins că m-am achitat de această obligaţie. Cînd spun că istoria este mereu alta, spun o banalitate; nimic mai uşor de constatat decît această diversitate. Istoricilor nu le place. Au şi ei dreptatea lor. Se tot străduiesc, generaţie după generaţie, să facă din istorie o adevărată ştiinţă, o ştiinţă cît mai exactă, cu soluţii precise şi incontestabile. În fapt, istoria, prin esenţa ei, este ştiinţa cea mai nesigură şi cu gradul cel mai înalt de variabilitate. În faţa acestei sfidări, istoricii supralicitează. Fizicienii (pentru a menţiona o ştiinţă „dură“) par mai dispuşi decît istoricii să accepte partea de imaginar cuprinsă în demersul lor. Poate că pe unii îi deranjează ideile mele. Pe mine însă nu mă deranjează ideile diferite de ale mele (exceptînd atacurile lipsite de bună-credinţă). Nu are cum să mă deranjeze diversitatea; este tocmai ceea ce susţin în materie de istorie.
SL: Dacă ceea ce numim îndeobşte istorie nu este decît o naraţiune simplificată şi dramatizată despre trecut, aşa cum afirmaţi în Jocul cu trecutul, nu cumva disciplina istoriei îşi găseşte în dumneavoastră un adversar de temut? Nu cumva această disciplină este subminată dinlăuntru de unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai ei de astăzi?
LB: Mă amuză afirmaţia că aş putea fi un adversar al istoriei. Eu n-am avut altă dragoste intelectuală decît istoria, şi asta încă din copilărie. În tot cazul, de pe la 12 ani ştiam că voi urma istoria. Am o relaţie foarte strînsă cu trecutul; probabil că trăiesc mai mult în trecut decît în prezent. Nu de mine riscă istoria să fie aruncată în aer, ci de conservatorii care scriu o istorie cu totul neadaptată momentului actual. Eu am încercat să desluşesc regulile „jocului istoric“, şi asta tocmai fiindcă sînt ataşat de istorie. Respingerea din partea unora, ca şi entuziasmul altora, se datorează faptului că sîntem o societate conservatoare, care gîndeşte încă în bună măsură în termeni de secol al XIX-lea („obiectivitatea ştiinţei“, „naţiunea mai presus de toate“, şi aşa mai departe), şi de aici uimirea în faţa unor interpretări care la anul 2000 sînt absolut fireşti.
SL: În primăvara acestui an, cititorii români vor avea în faţă o nouă carte semnată de dumneavoastră: România, ţară de frontieră a Europei. Ce aduce ea nou faţă de Istorie şi mit în conştiinţa românească sau faţă de Mitologia ştiinţifică a comunismului? Sau altfel spus, care este „istoria“ acestei istorii a României?
LB: Istorie şi mit în conştiinţa românească s-a vrut o decriptare a discursului istoric românesc. Cu alte cuvinte este o carte care nu priveşte în mod direct România, ci interpretările privitoare la România. Nu o istorie, ci o critică a istoriei (sau, mai clar spus, a istoriografiei). După ce i-am criticat pe alţii, era oarecum firesc şi corect să prezint şi propria-mi versiune a istoriei româneşti. Aceasta este România. Nu este o istorie obiectivă, fiindcă nu există istorie obiectivă. Este o încercare de a explica România aşa cum o înţeleg eu. Este răspunsul meu la întrebarea: Ce este România?
SL: Deşi nu îndrăgiţi publicitatea, sînteţi un intelectual celebru în România. Nu vă daţi în vînt după apariţii la televiziune, nu acceptaţi decît după o îndelungată chibzuinţă interviurile şi invitaţiile la mese rotunde sau conferinţe, şi totuşi toate cărţile dumneavostră au un tiraj care depăşeşte sensibil media. Succesul dumneavostră e un fel de „izbîndă pe seama discreţiei“. Dar credeţi că o carte, oricît de bună, poate răzbi singură? Sau e nevoie de sprijinul viu al autorului?
LB: Cred că de regulă o carte nu poate răzbi singură. În ziua de azi, fără publicitate greu se mai mişcă ceva. Din fericire, regulile au şi excepţii. Istorie şi mit în conştiinţa romănească a fost o asemenea excepţie. S-a descurcat aproape fără nici un fel de sprijin. Iar 13 000 de exemplare astăzi în România nu e puţin lucru. Îi urez şi ultimei cărţi (România) să se descurce la fel. Mi-e teamă că nu are încotro. Nu-mi place publicitatea, nu-mi place să ies în public, nu-mi place să apar la televiziune. Şi mă bate gîndul că am dreptul să-mi trăiesc viaţa cum îmi place (am şi de recuperat; pînă în 1989 am făcut destule lucruri care nu mi-au plăcut!). Idealul meu este desprinderea completă a cărţii de viaţa autorului; nu este uşor, dar promit să perseverez.
SL: Ştiu că aţi studiat istoria din pasiune. Dar atunci, în adolescenţă, cînd a fost să vă alegeţi facultatea, aţi optat de la bun început pentru istorie? Nu aţi oscilat? Nu a mai fost nici o altă îndeletnicire intelectuală, umanistă sau ştiinţifică, la care să vă gîndiţi ca la o posibilă cale a vieţii?
LB: Am răspuns puţin mai înainte la această întrebare: am optat pentru istorie de cînd mă ştiu. Dar ca adolescent, după istorie, m-au interesat geografia şi (într-o manieră selectivă) literatura. Cam acelaşi lucruri care mă interesează şi astăzi. Sînt foarte constant.
SL: Care au fost intelectualii români care v-au fascinat în adolescenţă, exercitînd o influenţă modelatoare şi stimulatoare asupra dumneavoastră?
LB: Aproape că îmi pare rău că trebuie să o spun, dar nici un intelectual român (sau neromân) nu cred să fi exercitat vreo influenţă hotărîtoare asupra mea. Cînd, de copil, m-am îndreptat spre istorie, influenţa formatoare a fost a mediului familial (biblioteca şi lucrurile vechi din casă, faptul că mama mea, specializată în literatură română veche, a lucrat într-un domeniu apropiat) şi, cu siguranţă, casa de la Cîmpulung-Muscel, unde îmi petreceam verile şi în mansarda căreia erau îngrămădite, ca într-un depozit de muzeu, cărţi, reviste şi tot felul de obiecte de pe la 1900. Asta te marchează. Eu şi acum trăiesc în bună măsură la 1900, acolo mă simt mai în largul meu!
Ca adolescent, îi citeam cu plăcere pe Maiorescu şi Hasdeu; mă atrăgeau, şi mă atrag şi astăzi, ironia rece a celui dintîi şi fantezia riguroasă a celui de-al doilea. Însă modele nu mi-au fost; ei s-au întîlnit, se vede, cu ceva similar în propria mea structură intelectuală.
Oricît ar părea de ciudat obsedaţilor naţionalişti, am avut şi mai am încă o relaţie specială cu Eminescu. Mi-au plăcut cîndva — estetic vorbind— şi textele lui politice, la care însă nu subscriu. Poezia lui Eminescu însă o ştiam aproape în întregime pe dinafară, şi cu un mic efort aş recita şi astăzi, fără să greşesc prea mult, cele aproape o sută de strofe ale „Luceafărului“.
Am citit şi citesc încă multă literatură, poate chiar mai multă literatură decît istorie. Ca adolescent, Cei trei muşchetari şi romanele lui Jules Verne erau în prima linie. Pe Jules Verne nu l-am uitat; în viitorul nu prea îndepărtat voi scrie o carte despre el. Să-l menţionez şi pe Victor Hugo: cîţiva ani am fost absedat de Mizerabilii. Am încercat recent să recitesc cîteva pagini: imposibil, nu-i mai suport stilul grandilocvent!
Să nu uit enciclopediile. Am copilărit alături de un Larousse în două volume, editat prin 1920. Îl mai consult şi astăzi. Am avut o adevărată manie a dicţionarilor, care s-a mai alterat între timp, dar, oricum, aproape nu e zi în care să nu caut de cîteva ori în Larousse, sau într-un remarcabil Brockhaus în 17 volume, apărut la 1900, sau în dicţionarul de istorie şi geografie al lui Bouillet (de pe la 1860). Acesta din urmă mi l-a cumpărat mama mea de la anticariat cînd aveam 14 ani, şi a fost multă vreme lectura mea istorică favorită.
La facultate, n-am avut nici un profesor care să-mi fie model. Am mers pe drumul meu; cred că se şi vede!
SL: Citiţi zilnic şi întotdeauna cu plăcere? Nu vi se întîmplă să luaţi o carte în mînă şi să simţiţi că nu vă regăsiţi în rîndurile ei, şi asta nu din vina cărţii, ci din neputinţa de a vă rupe de agitaţia lumii? Cum vă adunaţi din risipa zilei?
LB: Nu citesc zilnic, fiindcă trebuie să mai şi gîndesc. Plăcerea mea supremă este să gîndesc; lectura vine în al doilea rînd. Din pură plăcere citesc literatură, fără nici o legătură cu preocupările profesionale. În ultimii ani însă, scriind atît de mult, am citit mai ales cărţi necesare anchetelor pe care le-am întreprins. Am ajuns astfel să citesc — şi cu mare interes — cărţi care altminteri m-ar fi plictisit cumplit. De pildă, mie nu-mi place science fiction-ul (exceptînd cei doi autori clasici: Jules Verne şi H. G. Wells), dar nu-mi place chiar deloc! Am parcurs însă o bibliotecă întreagă de science fiction în pregătirea cîtorva cărţi (Explorarea imaginară a spaţiului, Sfîrşitul lumii, o istorie fără sfîrşit).
SL: Ce loc ocupă televizorul în viaţa dumneavoastră?
LB: Televizorul în viaţa mea ocupă un loc foarte precis şi foarte limitat. Mă uit aproape exclusiv la programele de ştiri, în fiecare seară şi pe mai multe canale. Mă interesează atît informaţia în sine, cît şi manipularea prin informaţie. Evident, o „deformare“ profesională.
SL: Şi o ultimă întrebare: Cu ce se ocupă istoricul Lucian Boia atunci cînd încetează să mai fie istoric, devenind omul Lucian Boia?
LB: Dacă am răspuns la opt întrebări, îmi pot permite să nu răspund la a noua. Autorul Lucian Boia scrie cărţi pe care oricine le poate citi. Omul Lucian Boia îşi propune însă să rămînă discret. Este drept că discreţia nu se mai poartă astăzi. Mă întorc la 1900!

http://www.humanitas.ro/servlet/humanitas.articole.AfiseazaArticolul?id=28

Dragii mei, de ce taceti? mai scrie'i ceva, altfel raman aici singura si n-am cu cine discuta. Hai sa va mai trimit o poezie, poate vine dezghetul.

De fapt, este o "coroana de sonete", care se nume;te "Sete de viata":

1

Nu sufăr vorba spusă cu emfază -
Sinceritatea nu suportă falsul,
Timid şi molcum îi răsună glasul
Iar Adevăru-i stă mereu de pază.

În sufletul curat găsesc oaza
De sentimente mari, când sună ceasul,
Poruncitor chemându-mă Parnasul
Spre culmea lui, ce-n soare scânteiază.

Acolo-mi este raiul de lumină
Spre care tind cu inima senină
Când Poezia-n suflet se pogoară...

Acolo râd şi plâng precum îmi place,
Nu pot să mint, nu ştiu a mă preface,
Sunt simplă ca o strună de vioară.

2

Sunt simplă ca o strună de vioară,
Deşi exprim şi culmea şi abisul,
Conţin în mine iadul, paradisul,
Speranţa, ura, dragostea de ţară .

Moldova mea! Iubirea mea amară,
Eu îţi închin şi faptele, şi scrisul,
Cu viitorul tău nutrescu-mi visul,
Prin tine Universul mă-nconjoară...

Ce dragi îmi sunt aceste sate albe
Cu case ca mărgelele în salbe,
Privite de pe deal în toi de vară,

Ce dragi îmi sunt livezile-nflorite,
Băieţii tăi şi fetele smolite,
Admir aroma crinului, fugară...

3

Admir aroma crinului, fugară...
Ca raza - sveltă, dreaptă-i este firea
Petala-i albă - pură ca iubirea,
Ce frageda juneţe o-nfioară,

Dar fii atent - prea multe, te omoară
Aceste flori, deşi uimesc privirea
Şi par să-ţi dăruiască fericirea
Prin frumuseţea lor sublimă, rară.

Un paradox cum se întâmplă-ades,
Deşi e mult prea lesne de-nţeles :
Aşa-i natura - veşnic ne şochează...

Ci uneori îmi pare o trădare -
Perfidia aceasta crunt mă doare
Şi inima de dor mi se cabrează.

4

Când inima de dor mi se cabrează,
Speranţa-mi ca un abur se topeşte,
Se-ntâmplă să-i şi-njur moldoveneşte
Pe toţi - miniştrii, oamenii de vază...

Patriotismul? Nu e doar o frază
Cu care un popor se amăgeşte?
Îmi vine să exclam : Doamne, păzeşte
De cancerul verbal în metastază!

Un paradox şi-aici, dar ştiu prea bine,
Că dragostea ce-o port în piept la mine
Pentru poporul meu - ea mă salvează...

Cu ea mă simt păşind în nemurire -
Mă las cuprinsă de nemărginire,
Vibrând cu Universul într-o fază.

5

Vibrez cu Universul într-o fază
Şi simt că sunt mai sigură de mine
Când beau din energiile divine -
De parc-aş trece-n altă ipostază.

În alt diapazon îmi luminează
Şi soarele din cer; Atunci, în fine,
Micimile vieţi-mi sunt străine,
Pământul neclintit îmi stă la bază.

Sunt gata să împart cu toţi misterul
Acestei stări de forţă... Efemerul
Se sparge-n stânca asta solitară.

Când noaptea lin se lasă, ca o ceaţă,
Arunc calvarul grijilor din viaţă,
Absorb din lut esenţa mea primară.

6

Absorb din lut esenţa mea primară,
Mă contopesc cu tot ce-i viu pe lume -
Naiadă în a valurilor spume,
Driadă în pădurea seculară.

Cu arborii renasc în primăvară
Şi dau cu ei în floare - fără glume!
Aceste mici minunăţii anume
Îmi fac senzaţia vieţii clară.

În miezul codrului mă simt acasă,
Ating cu geana cerul de mătasă
Şi fruntea mi se mistuie în pară...

În arşiţele verii cu mirare
Din cupele ei pline cu vigoare
Sorb adierea vântului de vară.

7

Sorb adierea vântului de vară,
Ce poartă rodul lanului în spate -
Cu boabe de polen, înmiresmate
El fecundează grâul şi secara.

Această pâine-i dulce şi amară,
Dar zi de zi cu ea ne ţinem, frate,
Ea scoase din nevoi nenumărate
Şi neamul, şi familia, şi ţara.

Nu voi să iau nici cea mai albă pâine
Din alt pământ, din mâinile străine,
Căci maica noastră glia se-ntristează.

Mi-a-mprumutat orice atom din mine
Şi mă hrănesc din ea - aşa e bine -
Să-i prind cu gura ploaia, roua, raza...

8

Eu prind cu gura ploaia, roua, raza -
Orice-mi trimite cerul şi destinul;
Suport plăcerea, umilinţa, chinul,
Şi toate-adânc în suflet ma-ncrestează.

Eu le accept pe toate, cât durează
Această viaţă, căci urăsc suspinul.
Dulceaţă şi venin - aşa e vinul,
Deci bea - şi Dumnezeu te aibă-n pază!

Să joci, de ai intrat cumva în horă -
Ai de trăit un an, o zi, o oră?
Nu-ţi este dat să le cunoşti pe toate...

Dar am oricând o scumpă mângâiere -
Să simt Frumosul până la durere
Mă bucur pururea, că mi se poate!

9

Mă bucur pururea, că mi se poate
Să simt căldura ţarinii străbune,
Când bat călcâiu-n horă, să răsune
Ecoul peste văi şi peste sate.

În glia asta inima-mi se zbate,
Din ea răsare versul meu pe strune
Şi-n ea mă voi întoarce, când să sune
Va fi cel ultim ceas al vieţii...Vade!

Va spune Moartea, - vino, hai cu mine...
Şi voi pleca spre zările senine
Primindu-mi şi osânda, şi tainul.

Dar cât trăiesc - cu zâmbetul pe faţă!
Să râd, să plâng, să lupt cu rău-n viaţă,
Să beau licoarea vieţii, ca rubinul...

10

Eu beau licoarea vieţii, ca rubinul,
Vrăjită de sclipirile-i solare
Şi beată de aromele-i amare -
Nedespărţit de trandafir e spinul.

Eu nu mă plâng, că mi-am ratat destinul,
Deşi am tras necazuri, şi mă doare,
Dar am avut tărie şi răbdare -
Nu-i chip să-ţi iasă-ntruna doar cu plinul.

Greşit-am des, dar nu din rea voinţă,
Am fost senină chiar şi-n suferinţă
Şi n-am lăsat să mă sufoce splinul.

Păşind mereu cu fruntea ridicată
Am stors din rodia vieţii toată
Dulceaţa, şi tăria, şi veninul!

11

Dulceaţa, şi tăria, şi veninul
Fac existenţa noastră precum este -
Haină, sau frumoasă ca-n poveste,
Sau neagră, sau mai albă decât crinul.

Dar eu îi sunt şi robul şi stăpânul -
Cad în abisuri şi mă urc pe creste,
Fac vânătăi şi răni, îmi joacă feste,
Ci tot câstig în lupta cu destinul!

Câstig această boltă azurie,
Toloacele în puf de păpădie
Şi primăverile înmiresmate.

Acestea le ador la nebunie
Şi-n frumuseţea lor pe-o veşnicie
Aş vrea să mă dizolv încet... În toate!

12

Aş vrea să mă dizolv încet în toate -
Să alăptez cu dor întreaga fire,
Turnându-i dureroasa mea simţire
În toate florile, în orice vietate.

Spre ea înalţ aceste mâini crispate,
Spre ea îndrept sfioasa mea privire,
În muta rugăciune de iubire
Ce sufletul mi-l scaldă-n voluptate.

Extaz şi chin... O sete mă sfâşie
De-a tinereţii apă veşnic vie,
Deşi-mi coboară iernile în plete.

Iubesc şi cuget, arde-a mea făclie,
Dar voi întoarce sacra datorie
Când potoli-se-va această sete...

13

Când potoli-se-va această sete
De Dragoste, Frumos şi Poezie?
Atunci doar, când în inima pustie
Se va-ntrona răceala... Nu pot crede

Că osteneala cu mişcări încete
Din ochi va şterge râs şi veselie,
Că stelele vor înceta să-mi fie
Prietene fidele şi discrete.

Nu pot să cred că tot ce mă-nfioară,
Tot ce iubesc acum va fi să piară,
Că e zadarnic visul unei fete...

Ci dacă-i viaţa doar un vis de vrajă
Mă voi lăsa de moarte prinsă-n mreajă
Fără dureri şi fără de regrete.

14

Fără dureri şi fără de regrete
Voi părăsi această lume tristă,
Trecându-mi viaţa toată în revistă
Prin minte-mi trec imagini cete-cete.

Ştiu tainele-i şi micile-i secrete -
Ascund ades un zâmbet în batistă,
Având eu însumi suflet de artistă
Îi iert această farsă. Să se-mbete

Cu comedia azi jucată-n scenă
Cei obsedaţi de-o patimă obscenă -
Pe mine nada nu mă mai tentează.

Arunce-n aer fraze dulci, pompoase,
Pe mine doar în pace să mă lase -
Nu sufăr vorba spusă cu emfază.

15

Nu sufăr vorba spusă cu emfază,
Sunt simplă ca o strună de vioară,
Admir aroma crinului, fugară,
Şi inima de dor mi se cabrează.

Vibrez cu Universul într-o fază,
Absorb din lut esenţa mea primară,
Sorb adierea vântului de vară
Şi prind cu gura ploaia, roua, raza...

Mă bucur pururea, că mi se poate
Să beau licoarea vieţii, ca rubinul,
Dulceaţa ei, tăria, chiar veninul!

As vrea să mă dizolv încet în toate
Când potoli-se-va această sete -
Fără dureri şi fără de regrete...

Cu sincere salutari, Adela Vasiloi

să ne iubim, chera mu, să ne iubim tujur
că mâine vom fi pradă inundaţiilor, surpărilor de teren, beţiilor crâncene,
că mâine un ieri cu labe de păianjen de fân îţi va umbla în cârlionţii de flori ai coiffurii
zăpăcindu-te, ambetăndu-te . . .
să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu-şi irişii
de şoldurile voluptoase ale autobazei filaret
să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
să fim tandri, mai zise o muscă.
primăvara ne lingea ca un pechinez pe faţă, pe mâini
ne făcea să ne întrebăm ce gust om avea pe limba infinită a nopţii plină de autocare şi stele,
primăvara ne mângâia depăşind uneori limitele maternităţii sau prieteniei nevinovate
arătându-şi provocatori sânii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai rămâi, şopti lustra către o scamă de pe covor,
nu vrei să te urci la mine? bem ceva, ascultăm muzică, îţi arăt biblioteca . . .
nu vrei să rămâi în noaptea asta la mine?
să ne ţinem de mână, îi spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tablă din vitrina cu jucării.
să ne iubim, să ne amăm, să creştem şi să ne înmulţim
cântau tergarulile şi velurul, drilul şi chembrica pe gabroveni
le răspundeau până la răguşeală plutonierii şi norişorii
să facem chestia aia, gâfâiau frizeriile.
ca nişte becuri electrice legate în serie
nervii plezneau pe antebraţ, venele se umflau pe torace,
în nări analizatorii mirosului îşi încuiau paltoanele în dulapuri
şi indicele de refracţie îşi halea sandviciul cu carne de pui
în holbarea perversă a ochiului.
ce de ocheade, câte accidente din neatenţie,
conturi încheiate, polite plătite,
îngeraşule, strănuta plămânul când se privi în oglindă
şi văzând în urma lui o uzină.
primăvara ne întindea pe pâine felia groasă de televizor
mintea noastră era îmbâcsită de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul împânzit de tranşee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blană de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelaţi ai omului care trece prin zid...
creierul nostru îşi amintea de când stătea ghemuit
de când pulsa, de când palpita, fojgăia, colcăia, mişuna, şerpuia
antebratul îşi defula în aerul slăbănog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncăluitul triceratopsului
şi bulele de hidrogen pleznind malaria peste faţă.
ai încredere în mine, gânguri flora întestinală
întinzându-se voluptos în braţele groazei
care purta în acea seară un costum simplu, cambrat, tineresc,
dă-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu mă chinui, rânjea maxilarul spre maxilar.

venea seara, oraşul se anima,
venea noaptea, străzile sfârâiau ca sifonul,
să fim tandri, loz necâştigător, să fim tandri, bătător de covoare,
să ne iubim, robinete, să facem excursii, mapă de plicuri!
în rochii de moloz şi nuiele verzi, de mezeluri şi de brânzeturi,
spoite cu vodcă şi motorină emoţiile ieşiseră la agăţat.
prin ganguri şi pasaje acoperite cu geam colorat
câte un pisoi zgâria în lădiţa vreunui dafin
şi în berării ospătarele se lăsau deşurubate de vii contra cost.
să ne iubim, unamuno, nebuno, să ne iubim, chera mu,
şi apoi să ne-nşelăm cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinţi,
să ignorăm influenţa exercitată în psihicul nostru
de complexul lui grozăveşti.
primăvara priveşte galbenă prin stratosferă, gâdilată de ozon şi de ioni,
să ne cunoaştem mai bine, melcule, zice,
să ne îmbrăţişăm, depoule, hârţiuto, tomberonule …
iar noi la ţâşnitoarea din capătul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apă
chiar lângă policlinică, şi până şi copacii
miroseau a dentist.

Mircea Cartarescu

Sunt Adela Vasiloi
Am vazut pe acest site si poezii traduse, sau poezii ale poetilor englezi, francezi etc. Va propun o corana de sonete, scrisa de poetul rus Vladimir Solouhin, in traducerea mea:

1

Cunună de sonete - nobil vis!
Să gust ale canoanelor mistere,
Ce modelează forma cu-al lor scris -
Pierzându-şi forma, frumuseţea piere.

Suport cu greu un chin de nedescris
Al tonului amorf, fără putere,
Până la scrâşnet, până la durere...
Mai bine-atunci tăcerea - am decis!

Petrarca nu-i, venit-au timpuri noi,
Ci-al poeziei sale ritm vioi
Cadenţă dă şi undelor marine...

O, dacă eşti maestru, tu, poete,
Suna-ţi-va cântecul şi-n clasice sonete -
Cea culme-a formei pure, cristaline

2

Cea culme-a formei, pură, cristalină,
E floarea vie - crin, lalea, bujor,
Trifoi, garoafa, astră ori gherghină,
Ori trandafirul - floare de amor.

Orice boboc de floare ia-l in mână -
Vei fi cuprins de-un negrăit fior,
Căci n-a admis măiestrul creator
Nici un cusur - perfectă e si fină,

O mostră e de artă preacurată...
Iar noi o mai privim câte odată,
Ci drum prin suflet florii n-am deschis.

Desi e frumuseţea trecătoare,
Spre ea mă plec, când inima mă doare,
Când existenţa-mi pare un abis.

3

Când existenţa-mi pare un abis,
Durerea-n inimă nu-şi află loc
Şi-n colţul gurii taie-al său abris -
Atunci deschid un volumaş de Blok.

Cum sună versul aprig şi precis
Acestui trist şi mândru prooroc -
Călit e bronzul verbului la foc
Al sufletului liber şi deschis.

O, Blok! Eşti zeul meu - mă scapă!
Fă să renasc din lut, din aer, apă,
Din foc, din a viorilor suspine...

Curat e-al poeziei tale rod,
Invaţă-mă sa tac - să strig mai pot...
Fiinţa-mi se avântă către tine!

4

Fiinţa-mi se avântă către tine,
O, Patrie, să fie-un vis fugar?
Depun buchetul cu arome fine
Pe-acest mormânt sub pin, ca pe altar,

Şi sub mesteacăn. La Tarhan, în fine,
Şi jos, lângă cavoul mortuar.
Poeţii dorm, răpusi sau de pahar,
De greaţa lumii sau de mâini haine.

Iar noi ne zbuciumăm, trăim - o gloată.
Suntem perfizi - si sinceri câte-odată,
Acela n-are cruce, acesta n-are vis...

Sunt lucruri importante-n astă viaţă,
Şi tu încă-mi răsai mereu în faţă -
Paloarea foii pure de narcis.

5

Paloarea foii pure de narcis -
Nici pată nu-i, nici urmă de cerneală,
Şi nici un gând - tăcere de abis,
Hârtie oarbă, rece, neutrală...

Ce greu e, primul pas pân- l-ai comis,
Cat ea-i nemărginită, pură, goală -
Să fii naiv sau plin de îndrăzneală,
Nu tai cu barda, ce-i cu pana scris!

Teribilei porniri nu te supune,
Nu pângări cea candidă minune
Cu-n gest grăbit sau cu idei meschine -

Aceasta-i calea şi destinul tău,
E roaba ta şi Doamna ta, mereu
Izvor de doruri sumbre si suspine.

6

Izvor de doruri sumbre şi suspine
Ni-e veacul tot, care ne-a fost sortit,
Ci cât n-am bea licorile divine
Am soarbe-amarul lor la infinit.

Acest coctail nu-i mestecat prea bine -
Când acru, când cu miere îndulcit,
Dar bem din zori si pân-la asfinţit,
Cât timp un ban mărunt ne mai rămâne.

Bem pentru ploaie! Soare! Primăvară,
Azurul cerului, parfum de lăcrămioară,
Şi pentru tril de ciocârlii, în fine!

Trăiască floarea! arborele! spinul!
Trăiască cea, ce ne-a-ncălzit destinul -
Femeia dulce cu priviri senine!

7

Femeie dulce cu priviri senine...
Ai planuri mari, şi treburi, şi idei,
Dar totul piere la surâsul ei,
Făcând un rob - si un erou din tine.

Eşti mare, important şi plin de sine -
Poet, ministru, jude - ce mai vrei?
Dar pleacă ea - nebun de dorul ei
Vei delira cu-n glonte... Ce-ti rămâne?

Puţin ai vrea - să fii cu ea un tot,
Dar dacă nu - te-aşteaptă peste tot
In nopţi pustii mirajele din vis...

O rază de speranţă te mai ţine
Şi dintre nori sclipind peste ruine
O stea - al nopţii clar surâs.

8

O, stea, al nopţii clar surâs!
Cu tine şi cu drumul stau în faţă,
Să-mi spui acum, unde mă chemi în viaţă,
Ce depărtări, ce taine mi-ai deschis?

Trec ani, evenimente... M-am deprins
Cu-al lor şirag multicolor pe aţă,
Şi feţe, feţe... Sumbră, zâmbăreaţă...
Acestea toate-n suflet le-am cuprins.

Veni-va Judecata pentru toţi -
Ce-ai fost mai ieri, ce-ai devenit, ce poţi,
Tu - victima - răspunzi de tot ce faci,

Căci tu vei fi si propriul călău
Pe eşafod... Rămâi ce-ai fost mereu,
Nu te grăbi altora să le placi.

9

Nu te grăbi altora să le placi -
O fi vre-unul mai deştept ca tine,
Dar vei găsi răspuns cu mult mai bine
Tu singur la problemele ce-ţi faci.

Degeaba plângi şi-n şapte te desfaci
Să scapi de întrebările străine;
De ale tale - cu atât mai bine,
Deci fă ceva cu viaţa să te-mpaci.

Nu fiecare înţelege-ndată,
Că viaţa nu-i poveste fermecată -
Nu ai răgaz, popasuri... Mii de draci!

Povara anilor ţi-e tot mai grea,
Ci dacă-nfrunţi epoca - vei putea
Tu inima-n făclie s-o prefaci!

10

Tu inima-n făclie s-o prefaci!
Rezistă lesne gerului de fier
Un alb mesteacăn, bradul conifer,
Pustiului arid - un caragaci.

Primejdia-nsă veşnic s-o ataci
Al traiului sătul. Ce-i efemer -
Minciuna, proza, lenea - să n-o placi,
Salvează cântecul prin sete de-Adevăr!

Din slove e ţesut frumosul tort
Şi-ţi pare uneori că-i viu - ci-i mort;
Dar dacă ai simţit vre-un grăunte

În miezul lui, mocnind încă de jar,
Prin pâcla deasă sus ridică-l iar -
De vântul vremii sufletul n-ascunde

11

De vântul vremii sufletul n-ascunde,
Apărătoarea coifului n-o pune,
Cu steagul Adevărului în frunte
Când zbori la luptă-n iureşul furtunii.

Nici mucegai, nici forţă nu pătrunde
În inimă... Nici moartea n-o supune.
Osanna soartei! Steaua nu-ţi apune,
Eşti viu si teafăr - asta-nseamnă multe:

Cu tine-s arbori, cerul azuriu,
Şi torţa inimii mai arde viu
De chinu-acestui vaiet omenesc.

Acest miracol vezi de-l ţine minte,
Drept vrajă contra răului-nainte
Păstrează-n piept curajul bărbătesc!

12

Păstrează-n piept curajul bărbătesc,
Ca praful cel de puşcă-n alte dăţi,
Ba şi merindea-n albele cetăţi
De mucegai cu grijă o feresc.

Plecat-a iarna cu ai săi nămeţi,
A fiert în arbori mustul tineresc,
Ne-a ars şi vara cu-astrul ei ceresc -
Iar toamna rupe norii în bucăţi.

Ca-n miez de iarnă, beznă e afară,
Dar vinul vechi de casă, din cămară
Aprinde-n noi un sânge vitejesc.

Veniţi, amici! Pun sfeşnicul pe masă,
Să fie zi în inimi şi în casă -
Luminile din beznă mai sclipesc!

13

Luminile din beznă mai sclipesc -
E imposibil să se stingă toate:
Ferestre, ruguri, stele-ndepărtate,
Cuvântul bun şi ochiul femeiesc.

Minciuni şi calomnii neruşinate,
Că e-n putere haosul drăcesc
Să-oprească-n cale soarele ceresc,
Lungind măcar cu-o oră neagra noapte.

Dar umbra creşte, vine tot mai mare -
Atomi şi suflete-n dezagregare;
Metalul ca un cancer ne pătrunde.

Dar prin această-oribilă stihie
Ard focuri vii de sfântă poezie -
În întuneric pas să se cufunde

14

În întuneric pas să se cufunde
Timida luminiţă ce o port
Ba viguros, ba de-oboseală mort
Că ce iţi este scris, ţi-e pus pe frunte.

Adesea singur am rămas pe punte,
Busola inimii m-a dus din port în port...
Greşeli - un car, dar totuşi sunt pe bord
Şi soarta crunt mă clatină pe unde.

Nu pot să iau nimic de la-nceput.
Nimic să sterg, să rup... Cum am putut
De bine, de frumos am scris ce-am scris.

În zori - la drum, ci până mâine iată
Că - Slava Domnului! - e-aproape terminată
Cununa de sonete - nobil vis!

15

Cunună de sonete - nobil vis,
Cea culme-a formei dure, cristaline...
Când existenţa-mi pare un abis
Fiinţa-mi se avântă către tine,

Paloarea foii pure de narcis -
Izvor de doruri sumbre şi suspine,
Femeie dulce cu priviri senine
Şi stea - al nopţii clar surâs.

Nu te grăbi altora să le placi,
Ci inima-n făclie s-o prefaci...
De vântul soartei sufletul n-ascunde,

Păstrează-n piept curajul bărbătesc -
Luminile din beznă mai sclipesc,
În întuneric pas să se cufunde!

Sper ca v-au placut?

Sunt în Bucureşti de mai bine de 11 ani (din 1992, când am început facultatea). Când am venit aici am fost uitmit de faptul că nu există nimic altceva decât câmpie, şi iar câmpie, absolut nimic de care să ţi se agaţe privirea. Blocurile sunt cenuşii, oamenii sunt cenuşii. Singurul moment când Bucureştiul are un pic de farmec sunt primele zile din primăvară. Vara este sufocantă, toamna este deprimantă iar iarna este absolut mocirloasă şi nesuferită. Din păcate, după ce am absolvit facultatea am rămas în Bucureşti dar regret să nu pot vedea cum apune soarele în spatele dealurilor.

Nu trebuie să comparăm Bucureştiul cu Parisul, trebuie să-l comparăm doar cu Braşovul, Sibiul, Timişoara, Arad, sau alt oraş ardelean. Nu-mi luaţi comentariul în nume de rău, voi, cei care iubiţi Bucureştiul. Vizitaţi, doar, centrul vechi al Bucureştiului şi apoi centrele Braşovului sau Sibiului. Mergeţi în parcurile Bucureştiului, apoi în parcurile Sibiului. Cred, citind cărţi despre Bucureştiul interbelic (aşa cume este cea scrisă de Ileana Pârvulescu), că Bucureştiul era un oraş foarte frumos. Acum, din păcate, este doar un sat mai mare.

După acest eseu cred că m-am îndrăgostit de tine! Mai bine zis de spiritul tău cu care cred eu, am intrat în rezonanţă. Omul spre deposebire de oricare animal, inclusiv de primate şi mai cu seamă de cimpanzei pe care o serie de cercetători cantonaţi în dogma darwinistă caută cu orice preţ să ni-i facă asemănători, încât, cum se exprima un autor cu un pătrunzător simţ al umorului, nu mai ştim dacă omul se trage din maimuţă sa maimuţa din om, este activ sexual nu numai 365 de zile pe an, dar cei tineri şi de câte 2-3 ori pe zi. Sexul, şi când folosesc noţiunea de sex includ în ea tot ce ţine de erotism e dionisiacul care ne uneşte într-o sublimă beţie a cărnii. O, dar omul arhaic era cu mult mai fericit decât omul zileleor noastre: nu avea ca noi atâtea temeri; el trăia erotismul ca pe ceva firesc. Noi, însă, suntem prea prea nevrotici şi prea sofisticaţi pentru a mai gusta bucuriile erotice aşa cum le trăieşte natura în fiecare primăvară în explozia ei florală. Noi facm din sex morală şi din morală sex. Ne-am confecţionat un întreg cortegiu de legi, norme şi reguli morale menite să e inducă temeri şi angose ce ne face profund nefericiţi şi ne amăgim de fapt cu un surogat de fericire. Ca să ne iubim ne ascundem de ochii lumii; natură o face în văzul tuturor, fără teamă ca pe un lucru firesc, pe care Dumnezeu i l-a programat spre a se perpetua în eternitate. Totuşi n-am înţeles înţelesul rolul noţiunii scolastice ,,per se'' şi faptul că homosexualitatea per se nu ar avea nimic imoral? Dar cea ,,per accidens'' are ceva imoral?

Un autor astrolog francez vorbea despre Berbec ... ca fiind analogic exploziei seminţelor primăvara , o adevărată beţie carnală ce se avântă sinergic într-o mare horă, e beţia dionisiacă pe care Nietzsche o recunoaşte în Naşterea tragediei ca fiind o înţelepciune mai mare decât cea apolinică a formelor conturate. Am ghicit oare că eşti născută în Berbec?

Ortodoxismul nu recunoaste acest "concept".Reânvierea odată cu venirea lui ISUS este mai degrabă acceptată la Judecata de ...Apoi
Religiile orientale cred ca tarie in reancarnare."Dovezi" ştiintifice nu există,presupuneri şi...folclor!
In general insă toate religiile acceptă ideea revenirii la viaţă.Natura reânvie în fiecare primăvară...

şi resemnaţi
ca în faţa unuia la care ne aşteptam să plece
ne rugăm
pentru o mai bună înţelegere a noului alfabet uman,
ce va apărea într-o ediţie îngrijită,
în primăvară, devreme.

resemnatul nu se roaga, doar asteapta... sa asteptam, deci!

Astept urmatoarele exercitii cu interes!

Legat de ps-ul tau..., ca tot mi-a iesit la iveala romantismul: eu as fi vrut sa fii... prima-vara mea.
Sper ca stii de gluma.

Revin mai tarziu, ciao.

La apariţia primelor legi ce tratau cu "paşi modeşti" proprietatea privată, cu maximele şi minimele sale, în funcţie de părerea liderilor politici tocmai la putere, am început să mă adâncesc mai mult în această temă, proprietatea privată, cu toate aspectele pe care un proprietar le are în viaţa cotidiană.

"Anii lumină", au cam şters valoarea acestui termen, din limbajul, din conştiinţa celor mai mulţi cetăţeni ai acestei ţări, ce au avut "onoarea" de a trăi câteva decenii în lumina, întunecatului regim comunist.

Cuvântul de proprietate, era ceva negativ, urât non conformist, împotriva timpului, totul era al statului, tu erai numai sclavul acelui stat, pe care trebuia să-l slujeşti, vrei nu vrei. Asta a fost norocul românului, pus în situaţia de nu mai trebui să gândească, gândea partidul pentru el, el avea obligaţia de a lucra pentru partid, sclavul partidului.

Dogma, bine împachetată de activiştii regimului, nu-ţi dadea loc la comentarii, ce-i puţini care s-au încumetat, au tras consecinţele. Dar despre asta atât, toţi ştim ce a fost..., sau poate numai credem că ştim ?

Este de notorietate că foarte mulţi, dintre cei convinşi, deplâng şi azi, anii frumoşi când, partidul gândea pentru tine şi mai şi împărţea porţia de carne şi de pâine, că doar toţi eram infantili, sau sclavi?

Şi pentru că excepţia întăreşte regula, am văzut că o serie de cetăţeni nu se împăcau cu gândul de a fi sclavii regimului, a partidului, a conducătorului iubit. Această masă de cetăţeni, după cum am văzut deloc neglijabilă, în mare s-a împărţit în cei ce au plecat, au părăsit ţara, ajungând prin lumea mare şi cei ce au rămas, ori s-au supus aparent dar, n-au încetat să cugete, să gândească, să uneltească, în felul acesta folosindu-se un trend ce se arăta la orizont, anume că regimurilor totalitatare, în Europa le-a cam expirat timpul, s-a reuşit şi în România, să se ajungă la o aşa numită revoluţie, mai mult sau mai puţin reuşită.

Nereuşita, se datoreaza poate faptului că pe plan internaţional, iară a rămas singură ţara. Toţi erau ocupaţi cu propriile revoluţii. În felul acesta, fostei nomenclaturi, i-a fost mult mai uşor să "fure" revoluţia pe care ei au mocnit-o, dar era cât pe ce să le scape din mână.

Cu mică sacrificare, a câtorva mii de vieţi tinere, o nimica toată, dacă luăm în considerare miza ce era în joc, PUTEREA, posibilitatea de a ţine în mână hăţurile ţării. Pentru asta aveam şi avem instituţii ale statului, specializate, care asigură siguranţa unei ţări, a unui guvern, sau a unui grup ce încearcă să o conducă.

Pentru reuşită, nimic nu e scump, cel mai ieftin este viaţa cetăţenilor, care dacă sunt pierdute, în interesul unei idei, la care nu pot unii să renunţe, că li s-ar goli altfel mintea, ei nu au învăţat altceva, de la Moscova, până la băncile de laŞtefan Gheorghiu, iar "cozile de topor" erau la îndemână, că securişti erau peste tot şi parcă erau la un moment dat fără de muncă, aşa că s-a inventat rapid teoria "teroriştilor", o idee bombastică, originară, apărută numai în România, (pentru ce-i ce nu ştiu, în nici o ţară europeană, care a răsturnat guvernele totalitariste în aceşti ani 90, nu au existat "terorişti").

Ideea e originală, este o idee românească, a politicului românesc, ce-i ce au tras sforile în revoluţia din 89, fără "terorişti", ar fi ajuns probabil în faţa unui pluton de execuţie, similar cu cel organizat în cinstea lui Ceauşescu.

Rezultatul a fost uciderea a zeci de vieţi omeneşti, care cică se luptau cu teroriştii, culmea este numai că nu s-a găsit nici un terorist...!? Între timp ştim cine sunt ei, unde a ajuns ţara asta, în ultimii "15 ani post lumină", de ce a involuat şi s-a creat o societate în mijlocul Europei, o societate care n-are nimic comun cu o lume normală, unde în mod paradoxal, tot ce este normal în Europa, ei bine, în România este anormal şi invers.

De aceea au ajuns expresii cum , corupţia , miciuna, hoţia, ş.a.m.d. cuvite şi expresii, care se asociază cu ţara asta. Este trist, dar şi foarte adevărat.

Faptul că se întâlneşte corupţie, hoţie ... şi în alte ţări, chiar membre UE, nu desculpă gradul masiv în care este infectată ţara românească.

Revin la o idee pe care am început-o, mai sus, prin anul 1998 am întâlnit un vechi prieten al familiei, care m-a impresionat prin profunzimea analitică pe carea făcut-o, apropo de justiţia din România. Eram nedumerit cu blocajele la nivele instanţelor româneşti a unor cazrui de revendicări imobiliare, unde magistraţii dădeau nişte sentinţe de te durea capulşi nu mai înţelegeai lumea. Într-o asemenea situaţie, l-am întrebat pe bătrânul prieten, ce ar trebui să fac, să mituiesc un judecător ? sau pe cine ?, răspunsul genial al bătrânului nu-l pot uita. Foarte clar şi fără echivoc mi-a spus, că sunt pe din afară şi că trebuie să reţin că în acestă ţară nu se mituieşte un judecător, - aici judecătorul trebuie "corupt" ! ca să obţii dreptatea ta.

Aşa cum spune şi gluma despre culmea justiţiei ? - este să crezi că ţi se face dreptate.

Raţionamentul bătrânului domn era foarte simplu. Dacă justiţiarul are un salar de mizerie şi vede că prin sentinţa pe care ar trebui s-o dea, te face pe tine un "om bogat" (auzi, el te face bogat !?) poate cu o casă două, sau mai mult, nu-l lasă inima s-o facă, că aşa-i românul. La acea vreme pentru o casă în valoare de 100.000 DM, a trebuit să-l corupă pe justiţiar, cu un garaj ultracentral în valoare de peste 10.000 DM. Dar asta e istorie şi dacă nu ştiţi a devenit ceva normal.

Da corupţia, a devenit o stare normală, unde românul nici numai poate concepe viaţa cotidiană, fără corupţie, fără să dea mită, de la funcţionarii publici care au o cât de mică putere de decizie, la portarul de spital care e platit în post ca să aibă şi el un salar, care fiind de mizetrie şi-o mai completează dându-se important, la poartă, până la medicul care nu se uită la tine dacă nu-i bagi plicul în buzunar, ceva să fie, la chirulgul care te lasă pe masă dacă ajuns în comă sub cuţitul lui, nu ai avut diligenţa, (nesimţitule ), să-i dai "Cezerului ce-i a Cezarului".

Cu toate că la tema proprietate, după anii 90, instanţele au început să soluţioneze, încet, dar totu-şi au început să se câştige procesele de revendicare, situaţie care a enervat anumite fosile vii, a vechiului regim, care l-a un moment dat a avut o ieşiere clasică şi după un "rânjet larg", a declarat că "proprietatea este un moft", instruind instanţele s-o lase mai moale cu restituirile. "Cozile de topor" au reacţionat promt, şi prin recursul în anulare, (delicateţe juridică, made in Romania), procurorul general a anulat o serie de sentinţe definitive şi irevocabile.

Nota de plată soseşte acum în cascade, returul vine de la Strassburg, care a condamnat România la plata unor daune de milioane de euro şi asta e numai începutul.

Tot o vorbă din bătrâni, spune că "o rândunică nu aduce primăvara", mă întreb cât de convinşi sunt guvernanţii de azi, când afirmă cu atâta convingere că vor eradica corupţia din ţară. Mă întreb, la o corupţie generalizată, instituţionalizată, nu ştiu dacă nu ar fi mai uşor de schimbat ţara !?

Şi ca să rămân la vorbe bătrâneşti, se zice că la 18 ani e normal să fii comunist, (să gândeşti roşu), dar dacă la 40 tot comunist eşti înseamnă că-i bai, că baţi pasul pe loc, că involuezi. Generalizând şi după anii pe care i-a petrecut România în comunism, apare evidentă involuţia ţării, ce să mai zic de cei ce azi la vârsta de 70 de ani nu se pot debarasa de această gândire, mă gândesc la nivelul lor de evoluţie, păcat numai că a tras cu el o naţie întreagă şi s-au mai pierdut încă 15 ani preţioşi, vedeţi să nu revină ?! că nu se lasă, altceva nu ştie....aşa-i şcoala de la Moscova.

Dar atunci, corupţia nu mai are nici o importanţă....

Citind ultimele mesaje din cadrul conferinţei am ajuns la concluzia că dumneavoastră sunteţi singurul cadru didactic ce participă la aceste discuţii. Toţi vă atacă venind fiecare cu exemple negative din "întâlnirile" lor cu instituţia numită ŞCOALĂ. Uşor, uşor v-aţi trasformat într-un avocat al sistemului de învăţământ românesc, în special al profesorilor şi învăţătorilor, îndepărtându-vă de problema ridicată iniţial de Yuki "Ce trebuie să facem pentru a evita violenţa în şcoli? (şi nu numai dumneavoastră v-aţi îndepărtat de la subiect).

Aseară un post de televiziune prezenta la ştirile orei 19 un interviu cu fostul meu profesor de fizică din liceu, actualmente şi director al instituţiei cu pricina, care spunea, mai voalat puţin, că a tranformat liceul într-o "fortăreaţă" (din ce a fost prezentat în reportaj probabil că doar în toalete nu a montat camere de luat vederi). Oare doar aşa se poate face învăţământ civilizat în România?

Într-adevăr, în familia unui cadru didactic ca dumneavoastră care are un program, în medie, în situaţia cea mai neplăcută de şase ore pe zi, la ora 20 copilul "se imbraca in pijama, se spala pe dinti, asculta o poveste pentru somnic" (cazurile în care un cadru didactic are zi de zi ore până la ora 20 sau în care la această oră nu sunt deja acasă sunt, cred eu, foarte rare). Familia unui ţăran, primăvara la ora 20 îşi pregăteşte animalele pentru noapte, toamna îşi adună recolta de pe câmp. Copiii unei ţesătoare care lucrează în schimbul II la o fabrică, pe un salariu de nimic, în timp ce soţul îi "zace" beat prin mai ştiu eu ce crâşmă, s-ar putea ca la ora 23 să fie nemâncaţi. (cum le poate interzice această femeie copiilor ei să urmărească astfel de programe?). Şi un ultim exemplu: soţ şi soţie cu un program 8-16,30 cu un venit mediu dar care nu-şi pot permite totuşi o doică, pot bloca ei accesul copiilor la astfel de emisiuni difuzate în reluare între orele 13,30 şi 16? La ora 17 aceşti părinţi ajung acasă şi se ocupă "ca la carte" de copii. Dar filmul pe care tocmai l-au vizionat nu a lăsat nici o urmă? Cred că ar trebui să ne mai gândim dacă televiziunea are sau nu şi acest rol: de a educa!

Vorbeam la un moment dat de fostul meu profesor de fizică. În 12 ani de şcoală, 5 de facultate, studii postuniversitare şi specializări, rar mi-a fost dat să întâlnesc un profesor atât de dedicat profesiei sale, atât de bine pregătit, de ... mi-e imposibil să mai găsesc superlative pentru acest om hărăzit să facă această meserie. I-am fost elev şapte ani (VI-XII), i-am cunoscut personal patru dintre elevii medaliaţi la Olimpiade Naţionale şi Internaţionale de Fizică, şi totuşi ... 80% din colegii mei de clasă din liceu au avut profesor-meditator la fizică. De ce? Am să încerc tot eu să răspund: neîncrederea în sistemul de învăţământ românesc.

Dar toate acestea sunt doar nişte opinii. Se va putea schimba ceva doar prin fapte nu prin vorbe pe forumuri de pe internet.

"Copiii nu-nţeleg ce vor:/A plânge-i cuminţia lor.[...]/Nimic nu-i mai de râs ca plânsul/În ochii unui luptător./O luptă-i viaţa; deci te luptă/Cu dragoste de ea, cu dor." spune atât de simplu şi adevărat George Coşbuc.

Şi nu e doar poezie, ci un adevăr deprins odată cu primele lecţii de viaţă ale mamei - viaţa e o luptă de la început până la sfârşit, iar iubirea face parte din viaţă.

Totul e să ai convingerea că asta îţi doreşti, că "el" e omul pe care îl vrei alături de tine, că există iubire, dar conjunctura de moment a făcut ca sentimentele să fie acoperite de un strat grosuţ de praf. Ca o gospodină harnică îţi sufleci mânecile şi începi curăţenia de primăvară ...

Ciudat e că de cele mai multe ori lupta asta se duce cu noi înşine sau cu un inamic virtual, produs al imaginaţiei noastre. Dar păstrând limpezimea spiritului în tot ce facem răzbim cumva la un final.


"Nu sunt ce par a fi -/ Nu sunt/ Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!..."

Cum ce viza? De pus pe val
#107940, de cosmacpan la Sat, 25/02/2006 - 02:19


"Cum ce viza?
De pus pe valiza
Cand in lume or colinda
Sa stie ca ei sunt de pe cafenea :) "
Am luat cu copy/paste
ghilimeaua era-n taste
ca de-aici se starni frica
ca ma cearta mamitzica.
si nu tre' ca sa ma laud
ca-n cafenea-s mester faur.

am furat de la pastrare,
descantate, descantare
si am pus-o in pahare:
"Entitate mitologică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările "se logodesc" în această zi.
În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala : Dragobetele sărută fetele. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.
Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste.
O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările."

Daca iei un mar frumos
banuiesti ca-i gaunos
dar cand warm-ul-meeting-esti
fara scarba sa privesti
e si el o taratoare
care fara de mar moare
dar de ai ceva rabdare
naste-un fluture sub soare
ce-si tremur-aripile
rascolind potirele.
raspunde acestui comentariu

"dar cand warm-ul-meeting-esti"
Mama ei de limb-engleza
ca din vierme-diateza
am ajuns entuziast
sau mai cald, milos, cu nas.