imi venea sà plàng

Nu-l plâng pe Patriciu, cu toată supravegherea, văd că a prosperat şi o duce bine-mersi. Iar noi, poporul, avem parte de distracţie când îşi scot cu toţii dosarele de la păstrare. Abia aştept să văd cum se gată show-ul cu întâlnirea.

Ajunseră ele la hotar peste care nu puteau trece şi atunci cea mare zise cu obidă în glas:
-Fiindcă ne-ai minţit şi ne-ai prăduit, de apă curată, apă fermecată, pedepsit să fi şi cât ai trăi, drumul să încurci şi să nu ajungi de unde-ai venit şi cum ai plecat. Căci de eşti băiat, să fi blestemat şi să te prefaci în fată urâtă şi de toţi gonită şi neîmplinita, iar de vei fi fată, tu să te preface, în baiat de soi să te-ntorci la noi ca să ne slujeşti, să te mântuieşti.
-Ba eu n-oi veni, n-oi mai osteni, voi rămâne-n lume ca să fac tot bine, mai zise Leandru al nostru şi îşi văzu de drum.
Abia când ajunse destul de departe opri şi coborâ de pe cal. Atunci îşi dete seama că blestemul Ielelor zânelor s-a împlinit şi văzu că acu este băiat şi nu mai este fată. Îi mulţumi Domnului că avuse grijă şi îi scăpase viaţa şi din această încercare şi zise în sinea lui: "De astăzi încep o viaţă nouă. Astăzi voi lepăda vechea mea piele ce se va transforma în praf. Voi merge cu fruntea sus printre oameni şi ei nu vor şti că de astăzi sunt un om nou cu o viaţă nouă". Merse Leandru şi merse până într-o seară când reusi de ajunse la palatul lui Verde Împărat. Întra în sala de ospeţe, îngenunche în faţa lui Ziurel de Ziuă şi întinzându-i cofa îi spuse:
-Mărită prinţesă iată că am reuşit cu ajutorul lui Dumnezeu să împlinesc şi cea de-a doua poruncă a Măriei tale.
-Cea de-a doua poruncă?
-Da Mărita prinţesa, am adus cofa cu apă vie de la fântâna ielelor.
-Îţi mulţumesc voinice Leandru.
Ziurel de Ziuă se tot uita dar nu ştia ce s-a întâmplat căci vedea ceva schimbat la Leandru dar nu ştia ce anume. Poate vocea? Poate chipul? Poate… oricum, era acelaşi dar totuşi altfel. Şi voinicul nostru se uita acum cu alţi ochi la Prinţesă dar legământul făcut era sfânt şi nu-l putea încălca. Împăratul care tot facea feţe-feţe, nemaiştiind ce să zică îl pofti la masa şi îl rugă să le povestească prin ce întâmplări a trecut, dar Leandru mulţumi cu smerenie şi ceru voie să se retragă pentru a se primeni şi a se odihni puţin după drumul lung. Împăratul îi dete voie şi rămase ca a doua zi să se întâlnească şi să povestească. Prinţesa îl întrebă atunci ce se întâmplă şi ce este cu poruncile acestea iar Împăratul îi mărturisi că dorise să-i facă trei surprize ca dar de nuntă şi atunci îl rugase pe Leandru să le împlinească. Noaptea însă îl chemă pe sfetnicul cel pizmaş şi îl întrebă ce mai poate face, căci şi-n cea de-a doua încercare dăduseră greş. Acesta se gândi ce se gândi şi îi spuse Împăratului să-l trimită în Casa Morţilor ca să-i aducă prinţesei calul negru şi turbat, de trei ori înaripat iar din această încercare sigur nu va mai scăpa, căci nimeni nu a fost în lumea de dincolo care să se întoarcă viu şi nevătămat.
A doua zi Împăratul îl şi chemă pe Leandru şi îi spuse că peste o săptămână va avea loc nunta şi prinţesa dorea să aibă înhămat la trăsură, nici mai mult nici mai puţin decât chiar calul negru din Casa Morţilor care trece sufletele peste pragurile întunecate. Leandru când auzi, simţi că parcă se despică cerurile şi-i cad toate în cap, dar nu putea da înapoi.
-Mărite Împărate, grea încercare mai ai pentru mine. Vreau să-ţi aduc aminte că după nunta Măriei Tale se termină şi învoiala noastră şi aş vrea să mă întorc la palatul unchiului meu, vecinul tău. Aş putea oare să mă duc după ce mă voi întoarce din aceasta calatorie, fără a mai rămâne la nuntă? Se poate?
-Şi-adică să nu rămâi la nunta mea voinice? Ce ar zice lumea?
-Am spune că o carte de la unchiul meu m-a chemat degrabă acasă.
-Om vedea.
Leandru îşi lua armele şi calul şi plecă în lume fără a şti încotro s-o apuce. Plecă şi mai că-i venea să plângă, dar dacă nu plânsese când era fată cum ar fi plâns acum când era ditamai flăcăul? Plecă el, şi merse şi tot merse, şi pe unde oprea şi întreba nimeni nu ştia a-i răspunde. Poate că ar fi chemat-o în ajutor pe Zâna Zorilor dar aceasta îi spusese că nu mai poate să-l ajute. Ştia că numai la Dumnezeu îi este speranţa dar nu bănuia cum l-ar putea ajuta nici chiar Măritul Părinte. Merse el ce merse şi nici nu băgă de seamă că se afundă tot mai mult într-un pustiu dogoritor că însăşi neliniştea lui. Abia când se lăsă seara văzu unde se află şi îşi zise că mai bine moare acolo decât să se întoarcă în lume fără izbândă. Şi merse prin noaptea rece şi înstelată a pustiului iar într-un târziu, ostenit, coborâ de pe cal pentru a-l lăsa să-şi tragă sufletul. Se aşeză şi se culcă la poalele unei ridicături mari de piatra ce se bănuia neagră pe cerul nopţii.
Dimineaţa, când se trezi, vazu că dormise la poalele unei zidiri de piatră dar poate că urieşii sau zmeii o ridicaseră căci pietrele erau cât o casă de om şi erau nenumărate de astfel de pietre puse una peste alta, zidire ce se termina cu un ţugui ascuţit şi aurit. Încerca să-i dea ocol şi văzu că are patru laturi cu trepte uriaşe care întreceau înălţimea unui om. Pe una din laturi văzu o poarta mare ce închidea tot întunericul din lume.

E drept ce spuneti dar ca si ce scriu eu acum, impregnat de perspectiva personala.
Uite o poveste scurta su cu t^lc, sper eu.
Sant in Canada din 1989,mi-am urmat fostul sot.
Cand am primit pasaportul la serv pas. Ploiesti am inceput sa pl^ng...nu voiam sa tradez si sa plec(scrie in Biblie"locuieste in tara si fa binele"
La un an si jumatae de "aici",am vizitat parintii, a fost bine, dar nu mai era la mine.
In Canada am cunoscut saracia,mai bine zis indigenta ca sistemul social vegheaza la acoperis, sanatate si hrana.Am cunoscut si benevolatul si intr-ajutorarea...bon!Peste câtiava ani m-am recasatorit cu un fost lup de mare, care a locuit Managalia-Constanta si care nu s-a simtit acasa niciodata in Romania.
Acum, eu vin dint-un orasel sub muntos moldovenesc,poezia e in aer, cimitirul evreiesc in spatele casei, iarna miroase a mere si gutui,pian, franceza...parintii intreprinzatori si generosi...el, sotul, oras de litoral,familie saraca scoala militara, umilinte si privatiuni...
de multe ori ne-am ciondanit, perspectivele noastre fiind diametral opuse in ceea ce priveste România.
Oare nu cumva circumstantele personale nuanteaza serios perceptia de tara,perceptia de sine in lume...cine scria deja ca "venim din copilaria noastra cum am veni ditr-o tara"
Acolo era tara unde curge lapte si miere(aveam si albine)aici e tara unde am putut dezvolta oarescare demnitate necumparata si creste copiii cu o constiinta sociala vie. Si vreau sa creasca aici intr-o democratie destul de prezenta iar nu ca privilegiati in România.Mai târziu, cand vor fi mari si formati ca persoane,se vor putea intoarce in cautare de radacini sau in cautare identitara.
Fiul cel mare care are 18 ani,se investeste intr-un program de cooperare internationala in Honduras.Cel mic,7 ani,are România ca tara de bunici si de vacanta,bucataria traditionala, limba si povestile noaste.
Mai vedem!Gata acum si inimile sus!

O poezie favorita de-a mea... si puteti si sa o auziti recitata de autor la
http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/fatfrumos.html

Fãt-Frumos -- de Adrian Paunescu

Oameni, oameni, fratii mei,
Disperatii, fericitii,
V-ati spãlat de superstitii,
De demoni si dumnezei.

Insã-i nu-i destul folos
Dacã peste tot ce este
V-ati spãlat si de poveste,
L-ati pierdut pe Fãt-Frumos.

Vin la voi acum plângând,
Gura-mi sângerã ca rana,
Unde este Consânzeana,
In ce bolti, pe ce pãmânt?

Mã ridic plângând de jos,
Ca la un pierdut examen,
Unde vã e basmul, oameni.
Ce-ati fãcut cu Fãt-Frumos?

Fãt-Frumos n-a existat,
N-a stat nimãnui în cale,
Era numai visul moale
Al vreunui trist bãiat.

Mai visati de vreti sã fiti
Fericiti cu capu-n pernã,
Feriti epoca modernã
De rigizi si scofâlciti.

Din prea mult entuziasm
Sã nu spargeti Voronetul,
Dati-i voi mai mare pretul,
Oameni, mai râvniti la basm.

Voi, care aveti copii,
Nu-i lãsati sub gând satanic,
Sã respire sterp, mecanic,
Ca si când nu ar fi.

Doborâti himera jos,
Oameni, reveniti în lume,
Pe umana noastra culme
Regãsiti pe Fãt-Frumos.

Fãt-Frumos si toti ai lui,
Fiincã unde nu-i poveste
Lume nu-i si om nu este
Si, de fapt, nimica nu-i.

El venea la noi pe jos
Si ni l-au rãpit piratii,
Vamesi vigilenti, redati-i
Actele lui Fãt-Frumos.

Dati-i viata înapoi,
Ochii mari, miscarea buzii,
Fãt-Frumosul din iluzii
Si frumos numai prin voi.

Mi se pare mie sau s-a simtit cineva cu musca pe caciula la lectura articolului 19 din O.G. nr.137/2000 - privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, sub incidenta caruia intra unii dintre cei care au scris pe acest forum, in special autorul articolului initial?

Dreptul la demnitatea personalã
Art. 19. - Constituie contraventie, conform prezentei ordonante, dacã fapta nu intrã sub incidenta legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandã nationalist-sovinã, de instigare la urã rasialã sau nationalã, ori acel comportament care are ca scop sau vizeazã atingerea demnitãþii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunitãti si legat de apartenenta acestora la o anumitã rasã, nationalitate, etnie, religie, categorie socialã sau la o categorie defavorizatã ori de convingerile, sexul sau orientarea sexualã a acestuia.

Sau poate la acuzatiile formulate fata de procurori si securisti?

Eu zic ca daca suntem nevinovati n-avem de ce sa ne impacientam chiar in halul asta incat sa cerem inchiderea discutiei tocmai acum cand yoghinii au ocazia sa se apere, ori (culmea) sa citam din articolele ce dovedesc actiunile antinationale ale fracmasoneriei de pe site-ul yoghin http://www.yogaesoteric.net . Mie imi pare rau ca cineva s-a simtit amenintat. Am dorit doar un pic de valva pentru a determina cititorii sa lectureze acele articole destul de lungi, care altfel ar fi fost poate ignorate.

Referitor la discriminare oricine se considera nedreptatit are posibilitatea de a apela la Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii (http://www.cncd.org.ro/). Detalii despre modul de formulare a unei petitii gasim la: http://www.cncd.org.ro/main.php?pg=30 . Noi yoghini preferam sa apelam la institutiile statului si la legile sale decat sa barfim fara dovezi ca niste babe pe ulita.

Cu acesta ocazie vreau totusi sa multumesc tuturor detractorilor MISA din televiziuni, ziare sau bloguri, ale caror creatii mincinoase au fost traduse si introduse in dosarele apararii din Suedia ca dovezi ale "tolerantei si nediscriminarii" de care se bucura yoghinii din Romania.
Ce-am fi fost noi fara "ajutorul" vostru? Poate cam acelasi lucru care ar fi fost crestinismul fara farisei si romani, fara Ana si Caiafa, fara Iuda.

Probabil ne-ar fi fost mult mai dificil sa-i convingem pe cei de la Federatia europeana de yoga (http://www.europeanyogafederation.net/ ) sa faca primul congres al federatiei la Bucuresti, un succes extraordinar pentru MISA, cu mult peste asteptari.
Iata o impresionanta relatare de la acest congres, a unui invitat indian (http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=3948&lang=ro ):


Nici mie nu mi-a venit sa cred ce a zis acest Vijayanand. Mi-am pus problema daca omul asta a fost sincer sau doar extrem de politicos. Daca vroia sa fie doar politicos si in acelasi timp sa nu "se faca de ras cu o exagerare" ar fi putut sa spuna ceva mult mai banal.



Momentul culminant al congresului a fost un anunt:


Cat despre antisemitism, iata ce coincidenta fericita, yogaesoteric tocmai a publicat un articol pe aceasta tema:

O nouă tentativă de asociere a MISA cu extrema dreaptă, fascismul şi antisemitismul

Războiul de imagine împotriva MISA continuă

de Mihaela Gheorghiu

De mai bine de cinci ani, de la crearea site-ului MISA, articolele publicate pe yogaesoteric.net se bucură de o mare audienţă si de aprecierea cititorilor noştri. Deseori, articolele noastre sunt preluate pe forumuri, liste de corespondenţă, în diferite publicaţii tipărite sau publicate on-line. Scriem articole pentru ca ele să fie citite, şi de aceea ne bucurăm când regăsim altundeva articolele noastre, chiar şi atunci când cei care le preiau omit precizarea sursei sau a autorilor articolelor. Dacă însă e vorba de site-ul www.libertatea.info, un site cu puternice tendinţe fasciste şi antisemite, avem toate motivele să credem că este vorba de altceva. Este o acţiune deliberată de discreditare.

Despre războiul de imagine declanşat împotriva lui Gregorian Bivolaru şi a MISA, de care fosta putere nu este deloc străină, am scris mult până acum. Lipsită de legitimitate, campania anti-MISA este în primul rând o campanie de alterare a imaginii. Multe dintre etapele acestui război de imagine au fost abil pregătite prin construirea de asocieri cât mai denigratoare în ceea ce ne priveşte. Nimic din ceea ce este reprobabil şi scandalos nu a fost lasat pe dinafară. Am fost rând pe rând asociaţi cu drogurile, cu prostituţia, cu sectele care comit sinucideri în masă, cu Gabriel Bivolaru devalizatorul de bănci, cu Cămătarii, cu criminalul Passaris, cu Al Qaida, cu Bin Laden, cu Silviu Prigoană şamd. Acum suntem asociaţi cu extrema dreaptă, fascismul şi anti-semitismul. Nu contează că valorile după care ne conducem noi nu au nimic de-a face cu toate cele de mai sus. Nu contează că la cursurile de Yoga poate veni oricine şi sunt înscrişi inclusiv cetăţeni israeleni.

N-am fi descoperit cât de mult s-a înaintat în sensul asocierii MISA cu organizaţiile de extremă dreaptă, dacă un recent scandal la originea căruia se află secretarul general al PSD, Miron Mitrea, nu ar fi adus la lumină un site, prezentat ca fiind legionar, în realitate fiind fascist şi anti-semit.

PSD nu mai este de un an la putere. Cel puţin la modul oficial, căci aceiaşi oameni trag şi acum multe sfori în România şi ocupă funcţii cheie. Faptul că au pierdut algerile nu îi împiedică să ducă în continuare un acerb război de imagine împotriva tuturor celor care îi incomodează.

Pe 29 noiembrie Academia Caţavencu a publicat un articol care demonstrează că Miron Mitrea pune la cale împreună cu echipa sa de la biroul de presă o campanie murdară de denigrare a preşedintelui Traian Băsescu. Un reporter indiscret şi norocos a filmat laptopul lui Miron Mitrea în timpul unei şedinţe PSD. Surpriză! Acesta purta conversaţii pe Messenger, şi nu orice fel de conversaţii, ci unele care ne duc cu gândul la celebrele stenograme PSD. Miron Mitrea împreună cu colaboratorii săi discutau diferite strategii de denigrare a adversarilor lor politici. În acest context, se afirmă la un moment dat: “mâine sper să apară materialul cu Băsescu mason din revista legionară Libertatea”.

Aşa am ajuns să accesăm “site-ul legionar” în cauză şi am descoperit cu stupefacţie că acest site a preluat o mulţime de materiale de pe yogaesoteric.net fără acordul nostru, fără a utiliza ghilimele şi evident fără a cita sursa. O parte dintre materiale sunt preluate în întregime, iar din altele sunt luate doar pasaje, intercalate apoi abil printre mesaje cu un evident conţinut fascist şi antisemit.

De exemplu, materialul privind semnele şi semnalele masonice transmise prin intermediul presei este preluat cuvânt cu cuvânt, şi întrucât pe site-ul nostru anumite cuvinte fac trimitere în glosar, au fost preluate cu tot cu linkuri, astfel încât nu este greu de ajuns din acest site în yogaesoteric. Articolul “Manipulare şi Masonerie” nu este altceva decât “Informaţia – jocuri şi manevre” apărut în data de 6 ianuarie 2005 pe yogaesoteric. Şi mai sunt şi alte exemple de acest gen.

Faptul că oamenii de imagine ai lui Miron Mitrea, secretar general al PSD, cunosc atât de bine când şi unde va apare "materialul cu Băsescu mason” este o dovadă clară a faptului că acest site deserveşte de fapt interesele murdare ale PSD.

Ca să nu fie nici un dubiu că este vorba de un site fascist, el este presărat peste tot, într-un mod ostentativ cu tot felul de elemente de acest gen. La secţiunea redacţie găsim un amalgam de poze fasciste, iar la secţiunea linkuri singura legătură se face cu un site numit Garda de Fier.

Întrucât site-ul în cauză ne este prezentat drept un “site legionar”, am accesat de curiozitate şi alte site-uri ale mişcării legionare pentru a vedea ce legătură au între ele. Şi surpriză! Site-urile respective nu numai că nu fac vreo referire la publicaţia on-line în cauză, ci conţin chiar o mulţime de materiale în care se declară cu vehemenţă împotriva unor practici anti-semite şi fasciste, denunţându-le pe acestea ca fiind încercări de a-i denigra.

Şi atunci ce caută pe acest site într-un mod atât de ostentativ idei de sorginte fascistă alături de articolele preluate de pe yogaesoteric cu dezvăluiri despre francmasonerie? Nu cumva, cineva doreşte să sugereze o compatibilitate de idei şi de valori, acolo unde ea nu există? Şi cum a ajuns PSD-ul să folosească acest site în interes propriu, chiar împotriva preşedintelui ţării? Concluzia nu poate fi decât una singură. Acest site este doar un colaj realizat de oamenii de imagine ai PSD din materiale preluate fără a cere acordul sursei, publicate fără semnătură şi fără data apariţiei, sub pecetea unei viziuni fasciste care denigrează orice persoană sau grup ar fi asociate cu ea.

Ce se urmăreşte prin plasarea materialelor de pe yogaesoteric într-un astfel de context? În primul rând, se crează noi verigi în tentativa de asociere a imaginii MISA cu ideile de fascism şi antisemitism. Ştiut fiind ca ambele aceste tendinţe sunt ilegale, şi că s-a încercat fără succes până acum să ni se pună în cârcă acuzaţia de antisemitism, probabil asocierea MISA cu un site de factură antisemită se vrea în viitor o probă în sprijinul acestei acuzaţii. În al doilea rând, această manevră abilă face posibilă discreditarea ideilor anti-masonice din materialele preluate de pe yogaesoteric. Se ştie că în războiul informaţional şi în manipularea informaţiei, una dintre tehnicile predilecte de a scăpa de anumite dezvăluiri deranjante este discreditarea sursei. Astfel, materialele despre semnalele masonice, despre manipularea masonică, despre Protocoalele maeştrilor francmasoni sunt cu siguranţă mai puţin credibile pentru publicul larg atunci când vin din partea unei surse îndoielnice, cum este site-ul www.libertatea.info.

Din toate aceste motive, redacţia yogaesoteric doreşte să sublinieze că preluarea articolelor noastre pe site-ul www.libertatea.info s-a făcut fără acordul nostru şi este o acţiune deliberată de discreditare a ideilor anti-masonice, dar şi de discreditare a MISA.

5 decembrie 2005
yogaesoteric.net
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=4004

COLINDATORII
de George Cosbuc

Cad fulgii mari,încet zburând
Si-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
Demult şi patul ne-paştepta,
Dar cine să se culce?
Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce

Cum sta pe paie-n frig Hristos
In ieslea cea săracă,
Si boul cum sufla milos,
Căldură ca să-i facă,
Drăguţ un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Si îngerii albi cântau pe sus,
Cu flori de măr în mână.

Si-auzi ! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Si vin mereu,s-opresc în drum,
Se-aud acum în tindă-
Noi stăm cu ochii pironiţi
Si fără de suflare:
Sunt îngerii din cer veniţi,
Cu Leroi, Domnul mare !

Ei cântă-nălţător si rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se întoirc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-postaşi, şi c-a murit..
Dar s-a deschis mormântul
Si El acum e-n cer suit
Si judecă pământul.

Si pănă nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam niciunul-
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
In casă-ne Crăciunul.
Si în târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Si-n vis vedeam tot flori de măr
Si-n faşă, mic, pe Domnul.

nu cred ca mai e nevoie de comentariul meu:)

val

Cred că aveam vreo şase - şapte ani cînd, într-o vară, a venit circul la Comăneşti, judeţul Bacău, România. De fapt, era un cort cu patru pereţi de pînză albă, fără acoperiş, montat pe cîmpul viran din centru, între alimentara lui Zavadovscki şi Farmacia nr.1 . Un panou de carton era prins de cei doi pari care marcau intrarea. Pe el erau pictate grosolan, în culori violente, două fiinţe uluitoare: Omul cu Faţă de Bou şi Fata Fără Mîini. Îi aşteptam, ştiam că fuseseră cu o săptămînă înainte la Moineşti. Trepidam de emoţie, mai ales că Omul cu Faţă de Bou, înfăşurat într-o mantie de mătase neagră, umbla prin băcăniile din tîrg ca să-şi cumpere de mîncare. De la spate arăta ca un uriaş, cu umerii largi şi pălăria cu boruri mari de ţigan ardelean. Avea jumătatea dreaptă a feţei acoperită cu o eşarfă roşie. Ochiul care se vedea era de un verde strălucitor. N-o fi fost şi ăla de sticlă? Da’ cum vedea cu el? La cîrciuma lui Paisa ceruse o tescovină. Băieţii îl văzuseră cum îşi dezgolise pentru o secundă faţa ca să dea ţoiul de duşcă, cu buzele groase şi pline de bale. Se şoptea ba că arătarea se născuse în urma unui incest, ba că maică-sa se culcase cu un bou adevărat, ba că, de fapt fusese om normal, pînă pe la douăzeci de ani, cînd se îndrăgostise nebuneşte de o îngeroaică măritată cu un vrăjitor. Unii jurau că-i văzuseră copitele şi coada. Sigur era că era blestemat.
Pe la ora cinci a intrat în cort şi noi ne-am înghesuit în faţa intrării, fiecare cu un leu de hîrtie în mînă. Cu un leu cumpărai atunci o îngheţată Doina pe băţ.
În sfîrşit, iată-ne în cort, pe băncuţele soioase de lemn. Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, pentru prima oară în oraşul dumneavoastră, minunile secolului : Omul cu Faţă de Bou şi Frumoasa Fără mîini! Cei bolnavi de inimă sunt rugaţi să părăsească sala. Banii se restituie la ieşire. Lume, lume ! Pentru prima şi ultima oară în oraşul dumneavoastră, circul nostru prezintă două fiinţe unice pe pămînt. Încarnarea blestemului ! Lume, lume, vino să vezi minunea!
Chiar dacă aş fi fost bolnav de inimă, n-aş fi stat acasă.
Un cerşaf jegos s-a ridicat şi un răpăit de tobă ne-a tăiat respiraţia. Încet, cu o mişcare studiată, Omul cu Faţă de Bou şi-a dat deoparte năframa roşie. Pe obrazul lui drept creştea păr galben, ţepos, iar ochiul imens emitea o lumină roşie. Din tîmplă îi ieşea un cucui absurd, ascuţit ca un corn. În locul unde ar fi trebuit să fie bărbia şi gîtul supura o plagă roşie–vineţie. Brusc se făcuse frig. Ceafa era umflată ca o băşică de porc. Priveam hidoşenia numai o fracţiune de secundă şi îl ascultam uitîndu-mă la vîrful tenişilor mei de cauciuc. Dacă am murit vreodată de scîrbă, atunci am murit. Făptura se fălea cu copita braţului drept de pe care, cu aceeaşi încetineală, scosese mănuşa din piele neagră. Era maiestuos şi în acelaşi timp, ridicol. Inima mi se urcase în gît şi îmi venea să rîd şi să plîng. Vocea lui gravă, insidioasă, ne suspenda între realitate şi poveste. Spunea că se simte om, că nimic nu-i mai grozav pe lumea asta decît dragostea şi că durerea lui e că l-au respins la recrutare. Apoi, a scos dintr-o valiză jerpelită o trompetă de aur cu care a început să cînte Silence. Înmărmuriţi, nu ne-am dat seama cînd s-a terminat cîntecul şi s-a dat deoparte altă cortină. Nimeni nu s-a gîndit să bată din palme. O prinţesă adevărată, cu pietre preţioase în coroniţă, se uita la noi de pe scena de scîndură. Ochi negri imenşi, părul solar şi trup de silfidă într-o rochie de mireasă care nu avea mîneci.
Fata Fără Mîini, bătea ritmul Ursului de la Asău într-o tobiţă de pionier cu beţele ţinute nefiresc între degetele de la picioare. Avea pielea albă şi, prin transparenţa ei, puteai să-i vezi sîngele curgînd. Îşi punea picioarele pe după gît, îşi scotea coroniţa şi se pieptăna. Putea să coase şi chiar împletea un fular din lînă galbenă. Ne holbam la pulpele ei rotunde şi la chiloţii albi care se vedeau de sub rochie. Degetele cu unghii de sidef se mişcau cu precizie şi agilitate. Ducea mîncarea la gură fără nici un efort, contorsionîndu-şi imposibil coapsele lungi de divă .
Vocea baritonală a monstrului pe jumătate om explica savant gesturile fetei. Era născută aşa, fără mîini. Blestem de neam. Dar prelungirile delicate ale tălpiţelor ei roz puteau face mai mult decît puteam noi să facem cu mîinile. La sfîrşit, ne-a dat autografe.
O chema Elena şi , după cum scria, cred că nu ştia să citească.
Totul era al naibii de adevărat şi, în acelaşi timp, nefiresc.
A doua zi, parcă nimic n-ar fi fost. Dimineaţa la şapte, cînd m-am dus să iau pîine de la Zavadovscki, cortul dispăruse.

De ani de zile, acelaşi sentiment de increat, de suspensie între neant şi viaţă, mă paralizează ca atunci cînd eram mic şi neputincios. Mi-e scîrbă că nu pot face mai mult ca respingătorul circ politic din ţara mea să ia sfîrşit. Şi mi-e milă de noi, copiii, că plătim atît de scump intrarea, doar ca să fim prezenţi la acest spectacol jalnic.

De ce ţi-ai ales nickname-ul ăsta cu rezonanţe de toamnă ?
Am ezitat să-ţi răspund la început, dar pentru că eşti binevoitoare
m-ai înduplecat. Ideea e destul de evidentă : scrie negru pe alb, că
utilizatorii avansaţi au anumite privilegii, iar în altă parte se anunţă că
regulile s-au schimbat. Deci regulile jocului se ştiu de către cei iniţiaţi,
nu şi de către novici. Coroborat cu regulile despre trolare, deduc că utilizatorii avansaţi sunt "privilegiaţi" şi în acest sens. Aici se face selecţia
noilor veniţi de către părerile celor vechi. Iar selecţia se face prin provocări la care nu prea ai ce riposta. Cei ce provoacă au dreptul de a trola, pentru că asta ţine de natura provocării , nu-i aşa ? (cel puţin
aşa vor argumenta ei ). Şi iacătă la ce duce aplicarea drepturilor şi obligaţiilor în mod diferenţiat.
Pe de altă parte îi înţeleg pe admini de ce fac asta. Gândeşte-te la ce
reţele de internet se tot instalează în România şi la câţi noi utilizatori vor veni şi atunci nu-i greu de imaginat de ce vor să facă o selecţie cît mai
strictă. Mai ales că se plâng de spaţiul limitat şi softul învechit. Dar munca de întreţinere, măcar e plătită ? Cam astea-s problemele...

Cât despre "speriat", nu mă înţelege greşit, dar aici nu poate fi vorba de
speriat sau alte sentimente. Eu am fost crescut mai cu alte obiceiuri, iar dacă văd că se inventează metode noi de jignire şi se escaladează disputele dincolo de limita bunului simţ, mă întreb de ce ar trebui să intru
în jocul ăsta ? Doar ca să-mi arăt muşchii cerebelului ? Nu aşa se duce o
dispută de idei. Polemica civilizată se duce cu argumente, nu cu invective, aluzii de prost gust servite pe post de argumente şi alte născoceli alambicate care tot ofensatoare sunt în fond. Fariseii arată cu degetul şi strigă "uite ipocriţii". Şi ironia face să se creadă că toţi se simt
bine în "aristocraţia spiritului" cafenelei. Decât să stau în aşa aristocraţie, mai bine lasă... Trebuie să mai ştii şi când să cedezi.
Dacă "răzbunarea-i arma prostului", ştii cine cedează primul ?
Ei hai că iar am spus prea multe şi bineînţeles că voi fi taxat pentru asta.

---------------------------------------------------
Toate-s noi şi vechi sunt toate...

Abia acum am gasit aceasta conferinta...sau m-a gasit ea.

Rondelul aripilor frinte
de Radu Gyr

Mereu aripile se frîng,
mereu ţărîna asta speră.
Mereu pe trista noastră sferă
obrajii rîd şi ochii plîng.

Heruvi de-o zi, crescuţi în seră,
ne prăbuşim în cîte-un crîng.
Mereu aripile se frîng,
mereu ţărîna asta speră.

Aşa venim din eră-n eră,
ba spînzuraţi de-un zbor nătîng,
ba sfîşiaţi de vreo himeră...
Mereu ţărîna asta speră,
mereu aripile se frîng.

mi-a fost inspirată de poezia ”Când plângi femeie” a Loredanei Cristea şi a dat naştere unui ciclu pe povestiri istorice sau legende versificate, pe care le voi posta în perioada următoare în aceste pagini.

pârâu

-Oglinda reflectă chipul omului, dar ceea ce este el cu adevăarat ne arată prietenii pe care şi-i alege, zise Ziurel de Ziuă. Dacă Verde Împărat are astfel de prieteni şi slujitori înseamna că nu poate fi decât un om de toată isprava tătucă. Dar cum de te-ai încumetat la o astfel de îndatorire voinice?
-Mărită domniţă, după cum se spune: nu poţi scăpa de ziua de mâine fugind astăzi de ea. Dacă asta a fost soarta şi rostul meu, unde puteam să mă ascund? Atâta timp cât mă ştiu curat şi neprihănit pot şi cred cu tărie în izbânda mea.
-Frumoase vorbe şti a rosti voinice, dar fata mea va fi doar a celui ce a reuşi să treacă de trei încercări uşurele ca păcatele lui.
-Dacă altă cale nu-i, mă prind în numele Împăratului să trec probele.
-Pentru început, ca să nu te spării, până mâine trebuie să faci ca toată grădina palatului să fie toată înflorită să pot culege flori pentru fata mea, Ziurel de Ziuă sau cum o mai alint eu Sburătorul visătorul pentru că atunci când este lună plina, pleacă în lume şi ţese visele oamenilor.
Leandru mulţumi pentru găzduire şi ospătare şi se retrase în camera lui. Ar fi vrut să plângă dar ştia că nu ajută cu nimic. Cum să facă să îndeplinească porunca Prierului? Căci totul în jur era numai zăpadă şi de unde atâta putere pe ea ca să facă florile să răsară? Se tot sucea şi se răsucea dar răspuns la întrebare nu găsea. Ar fi plecat chiar atunci dar nu îi sta în fire să dea bir cu fugiţii. Pe când stătea şi se tot întreba, în odaie apăru chiar naşa sa Zâna Zorilor, Crăiasa Florilor.
-Copila mea, grea sarcină ţi-ai asumat. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi al meu o să izbândeşti, căci datoria naşei este să-şi ajute fina la greu şi la necaz.
-Cum pot să-ţi mulţumesc Zână dragă?
-Doar păstrându-ţi sufletul şi cugetul la fel de curate ca şi până acum căci nu uita ”cărarea celor neprihăniţi este ca lumina, a cărei strălucire creşte mereu până în miezul zilei, iar calea celor răi este ca întunericul gros şi ei nu văd de ce se vor poticni”. Acum culcă-te şi de restul lasă că ma ocup eu.
Se culcă Leandru al nostru iar dimineaţa când se trezi, toată grădină era plină de flori care mai de care mai frumoasă, pomii erau: unii înfloriţi alţii cu poamele date în pârg iar într-o parte a grădinii erau fragii pârguiţi, numai buni de mâncat. Ieşi afară şi culese un coşuleţ de fragi, câteva fructe pârguite şi un buchet de flori, apoi merse în sala de ospăţ unde erau Prier şi Ziurel de Ziuă. Aceasta primi coşuletul cu fragi şi mulţumi pentru flori iar Prier zâmbi, dar se vedea că nu e zâmbetul lui căci nu-i venea bine ca flăcăul să izbândească. În timp ce mâncau îi zise flăcăului:
-Nu că vreau să te sperii, dar dacă nu ai fi izbândit cred ca unde-ţi sunt picioarele acolo ţi-ar fi stat şi capul voinice.
-Mulţumesc Mărite Prier şi dacă în prima încercare am izbutit cred că voi izbândi şi cu celelalte două.
-Aşa e voinice. Cea ce-a doua încercare este mult prea uşoara pentru un voinic ca tine, dar să-ţi spun despre ce este vorba: până mâine dimineaţă trebuie să termini cea mai frumoasă broderie care s-a putut vedea vreodată ca să aibă fata mea de zestre.
-Bine Mărite Prier dar asta e treabă de femei nu de voinici ca mine, şi apoi nici o mândră crăiasă n-ar putea termina până mâine această lucrare.
-Ce-am zis e bun zis. Ne vedem mâine dimineaţa cu lucrul gata.
Urcă Leandru în camera lui şi găsi acolo toate cele de trebuinţă pentru broderia ce trebuia s-o facă. Îşi puse nădejdea în Dumnezeu şi se apucă de lucru, că doar era neîntrecută în astfel de treburi. Şi până spre seară apucase de migălise la un pom plin de roadă şi câteva păsărele şi ca un făcut, începură a i se îngreuna ochii şi aţipi cu acul în mâna. Cum adormi, îşi făcu apariţia Zâna Zorilor, naşa ei şi atinse ţesătura subţire ca pânza paiangului şi pe dată apăru o broderie cum nimeni nu mai văzuse până atunci: soarele cu toată căldura şi strălucirea lui, câmpul şi cu florile, cerul şi cu stele, norii călătorii şi paserile înaripate, păuni ce ciuguleau pe malul lacului şi peşti de aur ce înnotau prin undele clare, brazii si stejarii bătrâni care doineau vântului căruntului şi într-un colţ se zăreau şi munţii albiţi de timp şi de nea. Când se trezi dimineaţa şi văzu minunea, Leandru îşi dete seama de ajutorul primit şi mulţumi iar naşei. Se spălă, se primeni şi coborâ în sală unde era aşteptat. Ajuns în faţa prinţesei desfăşură broderia încât să o poată vedea în toată strălucirea şi frumeseţea ei, iar fata rămase fără grai căci nu se aştepta ca voinicul să izbândească. Prier mulţumi şi-i spuse că reuşise şi în cea de-a doua încercare căci nici el şi nici fata lui nu mai văzuseră asemenea lucrătură.

Buşitura scurtă şi schelăitul prelung mă făcu să scap sticla de uzo abia începută din mână şi să sar la geam. Copilul de vreo 11 ani încerca disperat să tragă câinele lovit spre marginea şoselei dar îşi trase rapid mâna înapoi, nu îndeajuns de rapid însă pentru a scăpa de muşcătură.
" Îi duminică după amiază, unde mama dracului găsesc eu un veterinar la ora asta" mă gândeam în timp ce o zbugheam afară pe uşă. "Bine măcar că n-am apucat să beau!"
Câinele intrase deja în şoc, gura năclăită cu sânge dădea încă să apuce, pînă să ajung eu afară, copilul reuşise să-l tragă pe marginea drumului.
"Cum îl cheamă?"
"Piki" răspunse copilul printre sughiţuri de plâns.
"Nu mai plânge. Ai o lesă?"
"Am, e în curte."
"Fugi şi ad-o!"
Copilul o rupse la fugă în timp ce eu încercam să calmez câinele, un ciobănesc mioritic, pui de un an. Îl mai văzusem cu ceva timp înainte şi m-a impresionat frumuseţea şi dezinvoltura mişcărilor adolescentine. Nu mă aştept ca cei care nu au avut vreodată un câine să mă înţeleagă. Muşcătura veni scurt, în timp ce încercam să-l mângâi pe cap. Era fără putere însă.
Copilul reveni fără lesă.
"N-o găsesc!"
"Nu-i nimic, stai lângă el până trag maşina aproape."

"Ridică-i capul, să bag prelata sub el. Aşa, acum ridică-l puţin de la mijloc." Copilul se conformă, cu mâinile tremurânde. Nu mai plângea.
"Părinţii tăi unde-s?" l-am întrebat pentru a-l mai calma.
"La lucru."
"Duminica?"
"Da, îs la câmp."
"Hai, ridică acuma!"
Am reuşit să-l punem pe bancheta din spate. N-ar fi trebuit să-l mişc, dar ce puteam face? Nici dracu' n-ar fi venit până aici să vadă ce şi cum.

Am avut noroc, prietenul meu de la clinică era treaz şi el.
"Numa' cu de-astea vii la mine!" a fost reacţia când i-am zis de accident. "Hai că o chem şi pe Lili."

Când am ajuns, ne aşteptau.
Examinarea a fost scurtă iar diagnosticul clar. Ruptură de coloană cu întrerupere de măduvă. Paralizat de la mijloc în jos. Decizia trebuia să o ia băiatul de 11 ani.

Când am plecat, plângeam amândoi. Plâng şi acum, când scriu.

Iona

am plecat pentru a-mi crea propria lume
dar mi-ai apărut în cale, viaţă
şi mi-ai limitat orizontul
trăgând fermoarul buzelor hulpave.
peste noi s-a lăsat o tăcere adâncă
şi pentru mine viaţa de pe glob s-a stins,
iar sunetul şi timpul au dispărut cu altă-nghiţitură.
lepădat în burta chitului
întunericul mi se furişa ca un ulei în ureche
alungându-mă-n singuratate.
căutam să-l sfărâm, dar se mişca,
mărgea de mercur în încremenirea spaţiului.
tăcerea se strecura ascunzându-se prin toate cotloanele,
uleioasă şi diferită de la o răsuflare la alta.
particulele de întuneric
desenau forme ireale pe retină,
persistau o clipă
apoi dispăreau fără sunet.
doar mişcându-mă în permanenţă,
puteam să mă aud
şi să nu pierd definitiv noţiunea timpului.
îmi venea să las totul baltă şi să plec
fără să mă mai uit în urmă,
dar nu puteam.
eram deja prea implicat
în jocul destinului.
cel mai uşor lucru ar fi fost să plâng,
dar nici asta nu puteam.
nu acum.
dar când va veni clipa
mă vei revărsa, inundând pământul
cu mine.

- Ştiu că vrei să vezi filmul ăsta. Am luat bilete.
Se ducea foarte rar la filme, prefera teatrul, dar acum o interesa pentru că se discuta destul de mult despre el. Îşi dădea seama că acest băiat o completează perfect. S-a făcut noapte şi simţea că se întâmplă ceva cu ea. Auzea respiraţia lui fierbinte. Îi era teamă de ce ar urma. A ajuns aproape de poarta căminului. George ar fi vrut să se apropie de ea, dar s-a desprins brusc şi a fugit! Intră în cameră şi s-a aruncat pe pat plângând. Nu înţelegea ce se petrece cu ea, îi era teamă de simţămintele neştiute ce puneau stăpânire pe viaţa ei.
Fetele râdeau. Până atunci o întrebau:
- Chiar n-ai de gând să te îndrăgosteşti odată?
Mona era în stare să fie oricând atracţia unei petreceri, băieţii roiau pe lângă ea, glumea, dansa cu ei, dar dispărea ca o pisică, cocheta puţin cu altcineva dacă i se părea că vreunul se apropie mai mult de ea. Şi uneori i se părea că, cu cât se fereşte mai mult de băieţi, cu atât parcă se îmbulzesc mai mult.
- Se îndrăgosteşte Mona noastră!
A doua zi s-au întâlnit seara, în oraş. Avea de data asta o ţinută puţin diferită, studiată poate fără să vrea, faţă de cea de la cursuri şi lui nu-i scăpa nimic:
- Ştiam că eşti frumoasă! i-a zis luând-o de mână şi pătrunzând-o prin lentilele groase ale ochelarilor, de parcă o vedea prima dată.
Cănd a condus-o, ar fi vrut iar să fugă, dar de data asta o strânse puternic în braţele lui:
- A mea eşti! îi şopti fierbinte la ureche făcând-o captivă în braţele lui puternice ce o strângeau ca un şarpe şi ea nu a mai fost în stare să opună nici o rezistenţă... Precum o lumânare la foc, se topi în căldura şoaptelor lui fierbinţi, fiorii trupului lui treceau într-al ei fără să se poată împotrivi cât de puţin şi îşi lăsa buzele strivite încet odată cu toată fiinţa.
Romanul lor de dragoste nu se încadra deloc în politica cursului. Pe măsură ce se umpleau filele, atrăgeau şi atenţia tuturor ochilor - atât a cursanţilor cât şi instructorilor. Şeful cursului, un tip cu o figură de proletar scăpătat, pusese ochii pe ei.
Habar n-avea că o bună parte din colegii de curs erau veniţi să-i urmărească pe ceilalţi. Dar simţea că nu e bine nici să iasă în evidenţă să nu atragă invidii, cum i se întâmpla de obicei– lucru imposibil pentru ea acum, nici să nu rămână la coadă şi să plece şi cu notă mare de la curs. La începutul cursului, la filozofie, un profesor ce părea să vină din alte ape decât ceilalţi le spuse pe un ton grav:
- Tovarăşi cursanţi, aseară la Paris, a încetat din viaţă filozoful şi scriitorul de origine română Mircea Eliade...
Mona scăpă instantaneu un suspin:
- Ooh!
Toţi ochii se îndreptară spre ea miraţi. Pasionată de filozofie, era unul din idolii ei şi se întreba dacă în afară de George mai ştia cineva despre Eliade.
Cărţile lui, erau greu de găsit, însă a apucat să citească câteva. A urmărit mult timp „Istoria Religiilor”, dar n-a găsit-o. Oricum, descoperise filozofia orientală şi se simţea fascintă de ea.
La cursul de istorie, tinerii erau încântaţi de modul de predare al profesorului şi uneori aplaudau.
- Dragii mei, v-aş ruga să nu mai aplaudaţi că atrag invidia colegilor. M-au întrebat ce vă spun de mă aplaudaţi şi am zis „îi gâdil la creier!”. Remarca a fost întâmpinată din nou cu aplauze şi sfârşitul orei la fel.

Cât despre George, era pur şi simplu în război. O dată i-a luat chiar caietul de curs, l-ar fi pus în dificultate pentru examen. Dar a avut noroc că i-au luat ceilalţi profesori apărarea, în special profesoarele şi i l-a dat înapoi. Nu era dată când şeful venea în sală, la studiu, să nu găsească un motiv de a se agăţa de el.
-Vă rog să mă scuzaţi, dar nu văd nimic grav, nu înţeleg ce vă supără...spuse George intr-un mod mai mult indiferent, dar foarte ferm.
-Inteligenţa pe care o observ la dumneata, nu-ţi va fi de ajutor!, i-a răspuns instructorul pe un ton ce suna ca o ameninţare.
Cam aşa stăteau lucrurile când s-a anunţat excursie de documentare în zona Făgăraş cu cazare la Sâmbăta de Sus. Tinerii au fost duşi să viziteze o fabrică, cetatea, o herghelie de cai şi mânăstirea. Ultima era chiar interesantă, nu a mai văzut alta în viaţa ei. Au văzut călugări lucrând, apoi s-au oprit la o mică biserică, cu pereţi murdari, despuiaţi, ctitorie a marelui domnitor. Spre seară şeful de curs era aproape beat, ochii îi străluceau, şi din când în când îşi săruta libidinos ispita. Marele nepot, bucureşteanul şi nu numai ei, nu lăsau să scape asemenea ocazii de a poza. Cina a fost servită foarte târziu spre miezul nopţii, după ce cursanţii au stat vreo trei ore cu ochii în farfuriile goale, salatele fiind mâncate de mult. S-a aflat că şeful şi încă un instructor a făcut o deplasare anterioară cu o săptămână înainte pentru a pregăti cazarea, dar şi atunci s-a îmbătat şi s-a întors la jumătatea drumului. Personalul popasului, habar nu avea că are de pregătit mâncare pentru o sută de persoane.
După ce au mâncat, într-un târziu, li s-a comunicat că fetele vor pleca să fie cazate la han. Huiduieli, strigăte, fluierături, înjurături...
- Ce bă! Dacă tu nu mai poţi, nu mai putem nici noi?
- Nu, asta nu se poate! Era ultima mea speranţă! exclamă disperat George.
- Eşti bărbat bă, sau ce naiba... şi alte strigăte se auzeau de la băieţi, iar unele într-un limbaj cu mult diferit de cel politic.
S-au spus multe dar în cele din urmă inevitabilul avea loc. Masculii trebuiau să-şi refuleze instinctele şi să se despartă de subiectul lor. George o strânse la piept aproape plângând. Un fond sonor de voci de „eei”, „oo” sau „aşa da” începu să-i acompanieze. Îşi săruta cu pasiune iubita abandonată în braţele lui şi colegii după atâta aşteptare a împlinirii romanului, cereau bis. Urcară toţi în maşină, dar ei stăteau încă lipiţi unul de altul. Până la urmă George acceptă cruda realitate. Mona se temea că visul se va sfârşi repede şi nu ştia încă ce e bine să se întâmple şi ce nu. Nu ştia dacă fericirea aceea este ceva real sau ceva închipuit. Pe drum, în autocar au început să apară de sub scaune „jumătăţile” – şmecheraşi, delaţionişti şi descurcăreţi – mult mai avizaţi în secretele de partid - în timp ce George dădea spectacol de îndrăgostit în faţa autocarului, se strecurau nevăzuţi în maşină. Fericirea carnală a şefului şi alte jumătăţi ispititoare şi dorite au rămas ascunse prin tufişurile popasului unde au rămas băieţii. Mona avu surpriza să mai fie cazată şi singură, ceea ce a dus la paroxism disperarea lui George şi scoase un adevărat urlet, când se trezi din visare la cruda realitate. Băieţii sosiră cu al doilea autocar la han.
- Nuu!... Nu se poate!...Ce idiot am putut să fiu! Striga furios. Ce prost! Ce dobitoc!
- Eşti blestemat bă!... Îl consola un coleg, iar tachinările uşor hazlii începură.
George nu voia să-şi umilească iubita ducând-o în cămin. Nu i-ar fi fost prea greu, poate mai greu să o convingă pe ea. Era iubit pentru rafinament şi un fel de aristocraţie disimulată. Ar fi dat la drept unde concurenţa era mare. Suferea de strabism accentuat şi nu putea învăţa pentru facultate.

- M-am răzgândit, nu vă internez! După ce aţi colindat toate spitalele, cu atâţia medici şi nu au avut ce vă face, veniţi pe capul meu, să muriţi la mine?
Rămase ca trăsnită. Plecă plângând şi merse iar la doctoriţa de la dispensar.
- Ce s-a-ntâmplat? a întrebat mirată.
Sugrumată de lacrimi i-a povestit incidentul. Căuta să o liniştească. Îl sună pe Silvescu. Era un internist din partea locului, foarte căutat.
Timp de două săptămâni, uneori venind cu colegul şi prietenul lui Turianu, îi făcură tot felul de investigaţii. La sfârşit îi spuse că e un debut de poliartrită reumatoidă. Infecţia afectase glanda tiroidă. I-a descris mecanismul bolii şi ce are de făcut mai departe.
- Te ţii de capul lui Toncescu să te opereze. Te tratează cu ampicilină şi garantez eu pentru operaţie.
Era perioada în care se aniversa un deceniu de la înfiinţarea spitalului, fusese invitată ca pacientă. Silvescu şi Turianu au prezentat un studiu despre obezitate făcut pe pacienţii din zonă. O vedea pe madam Iliescu cum îşi flutura pălăria dând aprobator din cap şi lucrul ăsta o revolta. Aflase că toată viaţa s-a purtat urât cu pacienţii şi colegii. Plecase în Franţa cu soţul ei după revoluţie şi au venit înapoi. S-a făcut o şedinţă cu medicii şi deşi nu le erau simpatici, medicii au acceptat să fie reprimiţi. Asta nu a adus nici o schimbare de atitudine în comportarea doctoriţei.
A scris articolul făcând o paralelă cu medicul care o operase la Braşov de apendicită. Era un medic aproape de pensionare. Se scoteau firele de chirurgie de import şi se înlocuiau cu fire de producţie românească, de proastă calitate. Făcuse un abces şi medicul înfuriat, un domn forte elevat şi elegant de obicei, începu a înjura ca un birjar că s-au înlocuit firele. Articolul, a avut un succes neaşteptat de mare. Tot oraşul discuta despre el. Socrul îi zise într-o zi:
- Mi-a zis un prieten să-ţi spun că madam Iliescu a ieşit la pensie...
După vreo lună s-a dus la control. Medicii povesteau cum a fost primit articolul.
- Doamnă, am citit un articol trăsnet! Cel mai bun articol de medicină pe care l-am citit în presa civilă! L-am citit în faţa colegilor şi l-am comentat toţi.
- Articolul ăsta mi-a adus aminte de ceva urât, zicea Turianu. Venisem ca stagiar de la clinică unde lucrasem cu profesori universitari şi căutau să ne insufle un sentiment de devotament faţă de bolnav. Eram de gardă. A venit un bărbat seara la zece cu o pneumonie gravă. Cum garda se făcea acolo, l-am internat în secţia dumneaei şi am prescris tratament. Mă trezesc cu ea la cabinet, noaptea pe la două. Cu o falcă-n cer şi alta-n pământ de faţă cu bolnavul mă batjocorea că i-am adus muribunzi în secţie! Am avut un sentiment de mare ruşine, de revoltă...
După trei luni Mona se întâlni cu Silvescu la circ, cu copiii. Se uita la ea foarte mirat.
- Dumneata eşti, sau vă confund? zicea medicul.
- Eu sunt...zise ea zâmbind de surpriza ce i-o făcuse medicului.
- Ce-aţi făcut, cum aţi slăbit?
- Cum mi-aţi spus! M-am operat, am ţinut regim drastic cu o mie de calorii pe zi, am tratat tiroida...
- Doamnă, toţi obezii care vin la mine vi-i trimit să le daţi reţetă!
La următorul control îi zise:
- Gata, nu mai slăbiţi şi nu mai luaţi medicamente. Sunt riscuri mari. Arătaţi destul de bine. Să aveţi grijă la infecţii...

Sentimentul muntelui
de Ileana Mălăncioiu

Munţii nu ştiu nimic despre măreţia lor,
Numele lor e luat ades în răspăr,
Unii oameni au înnebunit şi cred că sunt munţi
Dar cine poate să le spună acest cumplit adevăr?


Radu Gyr - Isus in celula

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele .
Din luna venea fum de catui…
M-am pipait… si pe mainile mele,
am gasit urmele cuielor Lui.


IF - Rudyard Kipling

If you can dream - and not make dreams your master;
If you can think - and not make thoughts your aim;
If you can meet with triumph and disaster
And treat those two imposters just the same...


Scară la cer - Marin Sorescu

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,

Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!

***

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

"nu mai pot veni la cenuşa ta
unde plîng cărbunii
în ploaie" ...uneori prezenta fizica poate fi substituita .

Sunt total de acord cu tine! Sunt convină că starea lor actuală este oarecum dată de ambiguitate, dar şi aşa oamenii aceia au declarat că au nevoie de ajutoare umanitare pentru sinistraţi. Culmea este că ţările civilizate nu au prea sărit să îi ajute. Mă tot întreb până unde naiba merge nemernicia şi răutatea umană. Iată că am răspunsul - pe pielea japonezilor.

Oricum, nimeni nu a recaţionat. Eu nu trag pe nimeni de mână, nu fac filme să sensibilizez. Aş putea, dar nu vreau. Este vorba de deminitatea unui popor demn! Nu îmi permit! Oamenii trebuie să aibă propria conştiinţă. Nu e nevoie de filme şi imagini plângăcioase ca să ştim sau să ne putem închipui cu ce se confruntă acei oameni.

Şi, da...vom fi şocaţi chiar de felul în care îşi vor rezolva probabil tot singuri situaţia aceasta. După o vreme, vor deveni din nou acea forţă economică care au fost. Poate şi mai mare. Iar noi, ceilalţi îi vom invidia din nou cum o facem şi acum şi ne vom tot întreba: "cum fac? cum reuşesc?".
Simplu: muncind, fiind responsabili faţă de cel mai neînsemnat individ, fiind solidari, raţionali, sensibili, interesaţi de mai bine pentru generaţiile ce vor veni, etc...

Mă bucur de comentariul tău, chiar mă bucur.

...spre diferenţă de "concursuri" organizate de ministere, EU AM DECIS CINE IA PREMII ÎN BANI.
Ce-ar trebui acum, să-mi plâng de milă că i-am gratulat pe unii cu bani? Dar dacă nu dădeam niciun premiu, cum era? Să fim serioşi (lamentabili şi pioşi, îmi venea să zic, dar te respect şi nu, nu zic asta).