incest povestiri

Ana Blandiana - universul Adultilor
legende si povestiri ROMANESTI
George Toparceanu

N-ai sã vii

N-ai sã vii si n-ai sã morti
N-ai sã sapte intre sorti
N-ai sã iarna, primavara
N-ai sã doamna, domnisoara.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost si astru
si incest ai fost, prea cast.

Uite-asa ramanem orbi
surzi si ciungi de un cuvant.
Soarbe-mã de poti sã sorbi
"S" e rece azi din sunt.
...Nichita

Ce pot sa va spun? Toate experientele aste tin de atit de multe coordonate, incit e greu sa aplici o formula. Mi-ar place sa va dau un sfat, sa fac o minune...Se pare ca sinteti pasionat de ceea ce faceti, si asta e nemaipomenit zilele astea. Cred ca e important sa va pastrati iluziile (si sensul umorului) intacte. Cine stie ce se va intimpla miine? Daca cineva mi-ar fi spus acum 14 ani ca voi participa la vreo 80 de expozitii in Statele Unite, dupa ce in Romania n-am avut decit o expozitie modesta cu o colega de liceu, la biblioteca Sadoveanu, cred ca as fi ris. Daca cineva mi-ar fi spus acum 14 ani ca voi scrie, si ca toate povestirile, eseurile, si articolele pe care le voi scrie intr-o limba straina, vor fi publicate, sau ca voi fi platit pentru ele.....Am invatat ca
ziua urmatoare e un posibil miracol.

Povestea cu invatatul englezei de pe cutiile de cereale. Presa reduce totul la citeva formule, suna atit de simplu! Adevarul este ca primele incercari le-am facut in 1986, cind am fost sergent in armata romana (alta poveste ireala!). Am avut un manual de engleza de la Universitatea Populara de la Sala Dalles, dar mi l-au confiscat dupa citeva saptamini, pentru ca engleza era limba "capitalistilor decadenti." In State, am cumparat citeva dictionare, incercind sa invat douazeci de cuvinte pe zi. Fara succes, caci cuvinte extrase din contextul frazeologic, nu fac doi bani. De-abia atunci, am inceput sa vizitez un supermarket local, si sa-mi notez fraze de pe cutiile de conserve, etc, ca sa-mi dau seama de structura gramaticala. Acasa, dupa servici, recitam cu voce tare ceea ce invatasem, ca sa-mi formez un context pe care sa-l aplic in situatii reale, de zi cu zi.
M-am inscris la primul curs de engleza la un colegiu local la vreun an dupa ce am inceput sa invat limba de unul singur. Totodata, patronul magazinului unde lucram, m-a incurajat sa vorbesc, sa vorbesc orice cu cumparatorii, si asta m-a ajutat enorm.

Suna foarte simplu in citeva cuvinte intr-un ziar...

Buna intrebare! De fapt am avut o serie de slujbe. Am muncit intr-o fabrica, am spalat vase, etc. Nu am lucrat intr-un supermarket, dupa
cum spune presa. Am lucrat la un magazin general, unde am fost
casier, am vindut televizoare. La inceput mi-a fost rusine de toate
slujbele pe care le-am avut, dar mi-am dat seama ca rusinea era a
mea si numai a mea. Mentalitatea romaneasca cu care am venit, ca munca e impartita in munca de jos si cariera....s-a dizolvat repede aici. Muncesti, iti iei checkul la banca, iti platesti datoriile. Nu e nici o rusine in asta. Nu spun ca societatate americana nu e
stratificata (desi idea asta este una dintre iluziile initiale), dar
aici munca e onorata, chiar pina la punctul ca nu mai stim cum sa ne
petrecem timpul liber (acum vorbeste americanul din mine).
Totul a fost atit de nou, totul atit de proaspat, ca m-am simtit
"acasa" imediat. Desi am avut sentimente ambivalente despre noua mea
tara, m-am renascut din momentul in care am aterizat in New York.
Naivitate? Bineinteles! Dar in acel moment naivitatea mi-a folosit ca
un zid de aparare.
Am pictat din primele saptamini, cu o foame pa care n-o mai simtisem
de mult. In Romania, daca n-aveai pile, de-abia gaseai materiale. La
un moment dat, prin anii 80, am folosit pasta de dinti pentru ca nu
puteam gasi albul de titan in magazinele Fondului Plastic. La
institut se intra in functie de ce rude aveai, cu noroc, sau (ca
fata) cu cine te culcai. In liceu stiam dinainte cine va intra la
"Grigorescu." Asta nu lasa prea mult loc pentru cei saraci, ca mine,
care se zbateau sa deseneze, de bine, de rau, cu incapatinare si
speranta. Au fost si exceptii, bineinteles, citiva dintre fostii mei colegi sint personalitati importante ale artei contemporane romanesti. Sa ajunga unde sint astazi, le-au trebuit doze triple de curaj si perseverenta.

Am pictat multe peisaje romanesti, multe bazate pe vederile pe care
le-am luat din tara, multe pictate din memorie. Mai am citeva zeci de
lucrari de acum zece, doisprezece ani, si acum regret ca am vindut
majoritatea lor. Sentimentale? Poate, dar au fost sincere, nascute
din dorul de tara.
Lucram 8 ore pe zi ca vinzator, apoi ma duceam acasa, intr-un
apartament ieftin, unde jumatate de chirie era platita din ajutorul
HUD american (un ajutor financial pentru emigranti sau cei cu salariu sub limita saraciei) si pictam pina la miezul noptii. Cred ca pictura, ca si scrisul, m-au aparat de singuratate.
Nu ca aveam de o validare materiala a artei mele, dar cind mi-am vindut prima pinza cu trei sute de dolari in 1990, nu pot ascunde ca m-am simtit foarte, foarte mindru.
Apoi m-am inscris la facultate, desi de-abia incepusem sa "ghicesc"
limba. A fost un drum greu, incet, singuratic, frumos, care m-a
invatat despre umilinta, prietenie, tradare, natura umana in general.
Am primit burse in primii doi ani, si apoi am inceput sa-mi platesc
studiile. E o evolutie similara cu pata de grasime: incet, dar sigur.
Spun "a fost," dar drumul nu s-a terminat inca.

Cred ca n-am avut un "stil" pina prin 1997. Pina atunci totul a fost
cautare. Uneori ai idei pe care nu le poti aplica pentru ca nu stii
cum. Alteori, esti bun din punct de vedere tehnic, dar ideile sint
sarace. Miracolul se intimpla cind ideile iti intilnesc posibilitatile tehnicile.

Am citit si citesc enorm. Luam autobuzul la New York ca sa vad toate
expozitiile pe care le puteam vedea. Sint interesat in orice. Cind am
inceput sa scriu in engleza, schitele au inceput sa se amestece cu
fragmente de povestiri, frinturi de linii sa se interfereze cu
frinturi de idei. Am inceput sa incorporez text in picturile mele. La
inceput, mai mult ca grafica, frumusetea scrisului de mina amestecata
cu frumustetea unei culori, sau cu gesturalitatea unei linii. Astazi
colectionez scrisori vechi, fotografii anonime, care isi gasesc o
noua viata in lucrarile mele.

Problema cu cautarea unui stil este dificila: incerci sa pictezi ca
maestrii pe care-i admiri (bineinteles ca asta nu e o solutie), iti
dai seama ca ceea ce faci sint copii dupa artistii pe care-i admiri.
Cred ca trebuie sa uiti aproape tot ceea ce ai invatat ca sa ajungi
la un stil personal. E o vocatie destul de trista: pianistul da
concerte, e definit de o audienta, actorul deasemenea. Artistul
vizual e "redus" la micimea monastica a atelierului. John Cage
vorbeste foarte frumos despre starea asta, cind spune: "Cind lucrezi,
toti sint in atelierul tau: trecutul, prietenii, lumea artistica, si
mai mult decit orice, toate ideile tale. Toti sint acolo. Dar in timp
ce continui sa pictezi, ei incep sa plece, unul cite unul, si esti
lasat singur. Apoi, daca esti norocos, chiar si tu insuti pleci."
(traducere aproximativa).

O mare diferenta pentru mine a facut-o descoperirea artei americane,
pe care am detestat-o sau ridiculizat-o in Romania, pentru ca n-am
stiut nimic despre ea. Dupa citiva ani, am inceput sa descopar
vitalitatea ei nemaipomenita. Sint norocos ca am prieteni artisti aici care sint de 100 de ori mai buni decit mine (nu in sensul competitiei, arta n-are de-a face cu sportul), dar in sensul ca sint unici, in sensul in care arta lor e ca o continua lectie pentru mine.
Sint flamind de a invata. Prietenii mei mi-a dat curajul de a
experimenta, de a incerca lucruri noi, indiferent de opinia celor din
jurul meu.
Acum, ca profesor, pot sa spun ca invat multe si de la studentii mei.
Invat ceva in fiecare zi. E o bucurie aproape copilareasca de a fi in
atelier si a "crea" ceva. Arta e un mod de a te minuna zilnic, si in acelasi timp, dupa cum bine zice Twyla Tharp, un mod de a zice: multumesc.

Spun, mai in gluma, mai in serios, ca cea mai buna lucrare a mea este
lucrarea pe care n-am pictat-o inca. Cea mai reusita expozitie pe
care am tocmai avut-o aici, in octombrie, a fost culminarea acestor cautari. Dupa 14 ani de la plecare pot sa spun ca nu imi este
rusine de arta mea. Cred ca am inceput sa dezvolt un limbaj care e al
meu si numai al meu.

Cind am inceput sa scriu, stingaci, in engleza, in jurnalul pe care-l tin de prin 1981, mi s-a parut imposibil sa gindesc in alta limba fara a suna fals, mai ales ca jurnalul nu era destinat unei audiente. Jurnalul a fost intodeauna un antidot nu numai impotriva singuratatii, dar si un fel de laborator privat. Cuvintele au avut intotdeauna aceasi greutate ca si culorile. In afara jurnalului, incercarile mele literare au fost modeste, poezii adolescente, teribile, de fiecare data cind credeam ca ma indragosteam de o colega de liceu, sau, si mai teribil, citeva participari la concursuri sau "olimpiade" unde odata imi amintesc ca mi-au dat un premiu, desi, dupa cum o fosta profesoara de limba romana mi-a spus, "bateam cimpii." Cred ca imi placea sa "bat cimpii," mai ales atunci cind trebuia sa-l analizam pe Eminescu prin prizme marxiste.

Am citit si citesc foarte mult.
Cred ca scrisul "serios," s-a nascut in ultimul an de liceu, anul petrecut in preajma mamei mele, care, nu numai ca a avut un cancer deosebit de violent (la oase), dar care a fost paralizata, si fortata sa stea in pat.
De fiecare data cind o internam in spital, veneam acasa si, in bucatarie, de furie, spargeam farfurii. Cind am ramas doar cu citeva farfurii, mi-am dat seama ca scrisul ar fi un mod mai eficient de a face fata situatiei (plus ca nu trebuia sa string cioburi).
Deci, am inceput sa scriu....serios.

In Statele Unite, jurnalul continua, (in engleza, 900 de pagini in ultimii 13 ani). Prin 1991, am scris prima povestire, "Birds," inspirata de fostul meu mentor si profesor de desen, Constantin Ciocarlie. Avea o baza "reala," dar sfirsitul a fost neasteptat, chiar si pentru mine. Ceea ce a transformat articolul intr-o povestire au fost citeva elemente pe care le-am visat, si care mi-au dat solutia felului in care povestirea se va incheia.
De cele mai multe ori, nu pot scrie daca finalul unei povestiri, eseu, etc, imi e necunoscut.

Scriu aproape in fiecare zi, si caietul de schite pe care il am cu mine devine uneori caiet de idei pentru o viitoare povestire sau eseu. Cioran vorbeste despre imposibilitatea de a locui in doua limbi, si multa vreme m-am simtit vinovat din cauza acestei dualitati. Cred ca faptul ca am crescut in limba romana m-a ajutat sa devin un scriitor american. Limba romana este o limba poetica, in timp ce engleza americana s-a nascut ca limba de afaceri. Astazi cred ca modul meu de a gindi sau mai bine zis, de a scrie o povestire, penduleaza constant intre cele doua culturi. Amble sint limbi cu nemaipomenite capacitati de expresie.

La citiva ani dupa ce am inceput sa scriu in engleza, lucruri ciudate au inceput sa se intimple: o buna prietena m-a incurajat sa particip intr-un concurs national literar sponsorat de New York University. Povestirea pe care am prezentat-o a cistigat marele premiul, si desi nu cred in “competitii” in arta, am fost foarte surprins de modul in care a fost primita, de faptul ca cineva a avut incredere in scrisul meu intr-o limba “imprumutata.” Altii prieteni m-au incurajat de-a lungul anilor, corectindu-mi greselile gramaticale, etc. Editoarea mea de la “House Beautiful” in New York m-a introdus in mecanismele sistemului de edituri din Statele Unite. Una dintre profesoarele mele de engleza de la prima facultate pe care am facut-o aici, m-a invitat timp de citeva veri la ferma pe care ea si cu sotul ei o au undeva, aproape de granita canadiana. Am petrecut citeva saptamini acolo, intr-o izolare aproape totala, scriind la primul meu roman.
Am invatat sa pretuiesc micile victorii. Cind una dintre povestirile mele a fost publicata intr-o revista de mare tiraj din State, in 2001, eram cu citiva studenti in Tobago, o insula frumoasa, izolata, aproape de Cuba. Una dintre studente a vazut singurul exemplar al revistei, in magazinul “satesc,” si a cumparat-o pentru un pret destul de ridicat. Seara, au organizat o petrecere ad-hoc, au citit povestirea, si-au exprimat parerile. Desi eram la citeva mii de mile de New York, m-am simtit “acasa” printe ei, prin faptul ca, in mijlocul junglei, si-au facut timp sa citeasca ceea ce am scris, sa se bucure cu mine.
Scrisul de fapt asta e: un mod de a te imparti cu altii, un mod de a te diseca (si de a diseca lumea in acelasi timp).

Bineinteles ca victoriile care conteaza sint atunci cind reusesti sa scrii citeva fraze sau pagini bune, fara sa te gindesti daca se vor publica sau nu..

Cit despre supravietuire....cind se termina, cind incepem sa traim cu adevarat...nu credeti ca aproape tot din ceea ce facem (scriem romane, pictam, crestem copii, facem filme, plecam in vacante, "cucerim" munti), e un pariu impotriva moartii, un pariu al supravietuirii? Bineinteles ca il pierdem, dar cine are dreptul sa ne toceasca iluziile?

potrivit bibliei ,mai exact la geneza ,se spune despre Adam ca a "nascut fii si fice".deci cu alte cuvinte Cain si-a luat de sotie pe una din surori sau nepoate.Desigur ati putea sa spuneti ca este un incest acest lucru ,insa sa nu uitam ca scopul lui Dumnezeu era ca ei sa umple pamantul si sa-l transforme in paradis,apoi fiind imediat dupa pacat ei erau foarte aproape de perfectiune ,iar urmarile nu erau evidente.desigur Iehova Dumnezeu dupa potop a interzis casatoria intre frati.

"Casa e acolo unde iti este inima"; tzara noastra va ramine mereu Romania.

...iar noi - ca si elefantzii, cind inima nu va mai sti sa bata- ne vom intoarce.
E in firea animalului; nu numai a omului! Sint atitea exemple si povestiri. Adevarate.

"Cine nu stie de unde vine, nici nu stie unde se duce!"

Cecilia,
eu nu gasesc comentariul lui David de o "agresivitate mascata". Cred ca el a vrut sa fie putzin agresiv si a spus-o direct si frumos, desi Daniel e prietenul nostru -aici- cred ca nu ia stricat sapuneala.

...Unde naiba tot datzi voi de vinzatoare necivilizate? In primul rind ele " ne miros" si automat incearca sa se comporte cam cum cred ele ca e in "vestul civilizat". Pur si simplu nu cred; sigur, sint exceptii; am patzit-o personal( o data, numai o data). In rest sint politicosi iar politetzea e alta, de-a noastra;crescuta natural , nu de sera; se vede ca asa e el /ea si nu o face fortzat cu zimbetul profesional de-ti vine sa-i torni terebentina pe git. Iar cind nu are chef sau tu singur" te dai
in figuri) ...te injura si e OK. Sa nu credetzi ca aici e altfel . Nu are chef, face numai pe amabilul dar nu face nimic.

SB
................................................................
Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)

Motive pentru care am fugit:
apa calda de ziua lui, de ziua ei si de 23 august;
cerneala pescarus vs pelikan;
pufarine;
fru-cola la sticla de juma';
bomboane "cubaneze";
sugative la caiete in coperta de plastik;
cantarea romaniei;
comandantul de unitate cu snur albastru (cel mai tare);
traducerile la video ale Irinei Nistor;
ceremonia devenirii pionier;
brigazile artistice;
tenishi chinezesti;
casetofonul "spatial"
tv-urile venus,diamant si sport;
pepsi la sticle la 2 lei
curmale si ciocolate mici chinezesti
"pe sub mana";
carticica cu congresul al XII-lea;
alune in glazura alba dulce,vietnameze;
tix-ul;
tabloul "lui" deasupra catedrei:
poezii de oda inramate:
defilarile de 1 mai si 23 aug;
cravatele din piele de la "fondu' plastic";
gumela....de-ti crapa smaltu' dintilor;
dacia de 70.000 lei si video-ul de aceeasi valoare;
gala desenului animat cu mihaela;
mihai constantinescu, marius teicu, olimpia panciu, eva kiss:
gil dobrica, grupul "5T", middle of the road;
radio europa libera si vocea americii in surdina;
fondu clasei cate 5 lei;
alexandru andriesh si cascavalul la telejurnal;
planu' de maculatura, fier, castane, papadie si borcane;
panoul de onoare;
"elevu de serviciu", pe clasa si pe scoala;
munca patriotica;
soimii patriei;
orele de rusa;
ceasurile de masa "slava" si cele de mana "raketa";
biscutii voinicel;
apa minerala aurora si hebe;
studio x de sambata seara pe bulgari;
telefon ocupat la casa de comenzi;
el in vizita in mina cu casca da protectie;
el plantand un pom la telejurnal sau taind inca o panglica;
"adidasi" de export de la pionierul;
aparatele foto smena;
borcanul de iaurt in care inmuiam pensulele la ora de desen;
maieurile "sita" chinezesti;
semicursiera turist;
pungile de 1 leu;
Chaplin la televizor;
serialul foileton de luni seara Liniile maritime Onedin;
filmele americane furate,
uleiul de peste;
trilogia povestirii istorice: incepea cu dacii si se incheia cu...dracii;
pixurile din tabla cromata cu 3-4 culori;
lanternele cu baterie patrata de 4.5 v;
caciulile rusesti din blana de iepure;
caciula de dama tip "burlan";
cipicii crosetati ......
Si mai presus de toate, commies peste tot!!

Am vazut si eu stirea cu furatul podului - pentru ca stirea asa se intitula (si aici ar fi ceva de comentat la adresa jurnalistilor). Am auzit chiar de un paznic de canton care ... si-a furat singur cantonul. L-a demolat intr-o noapte caramida cu caramida si l-a transportat in curtea lui, iar a doua zi de dimineata s-a dus sa reclame la politie ca i s-a furat "biroul". Dar astea nu sunt decat "gaina cu 4 picioare...", "copilul balistic", lucuri iesite din comun. De ce intotdeauna generalizam partile rele? De ce nu putem sa gandim macar pe-aproape, daca nu la fel si cand vedem un lucru bun?
Am vazut si aici pachete de biscuiti "gustate", de aici tre sa trag concluzia si sa fac o stire tv ca "francezii sunt un popor de hoti"? Nu cred!
Partea proasta e ca din exagerari de genul asta ne-am facut un renume prost! Nu cred ca asta e realitatea. Peste tot se fac matrapazlacuri. A se vedea de exemplu motivatia grevei avocatilor si judecatorilor din Franta. Atat tot, ca ne-am invatat sa spunem ca la noi e rau, dincolo e mult mai bine.
O scuza pe care le-as gasi-o celor din tara care spun ca acolo totul e dur si aici totul e roz, e necunoasterea. Una e sa stii din povestiri, din exemple, din vizite scurte, chiar din stagii scurte in tari straine, alta e sa traiesti aici. Imi aduc aminte de o cunostinta din Romania, care n-a iesit niciodata din tara, dar avea convingerea ca in State totul este simplu, pentru ca asta ii povestise prietenul lui din America. N-am fost acolo, dar sincer... ma indoiesc ca e simplu sa traiesti in America.
In plus, cred ca oricare dintre cei plecati, atunci cand e interpelat de noii lui concetateni "e adevarat ca in Romania e cumplit, doar hoti si aurolaci?" nu se simite cel putin ofensat, ca sa nu spun revoltat, si nu contrazice aceste opinii. A le accepta cred ca e similar cu a-ti ponegri tara, la fel cum cred ca e similar cu a te limita sa vezi doar partea intunecata a lucrurilor.

Povesteam zilele trecute, intr-o alta conferinta, de convingerea unei cunostinte din tara, care n-a iesit niciodata «afara », cum ca in State te descurci foarte usor si viata este foarte simpla. Iar convingerea venea doar din povestirile prietenului din America. Nu aveau importanta alte pareri venite de la persoane care petrecusera ceva timp in alte parti ale lumii.
Din pacate, de multe ori la asta se rezuma parerea celor din tara despre exterior. E suficienta o opinie a unui apropiat. Daca mai au nesansa sa pice peste parerile unuia care, plecat fiind, spune ca in tara totul e minciuna si furt iar acolo unde traieste el e raiul pe pamant, tabloul e complet. Le-am dorit, nu o data, celor care au convingerea ca a trai in strainatate e simplu, sa aiba sansa sa incerce viata asta « usoara ».
Pentru ca nu e nici o renuntare, din contra, lupta e uneori mai dura : alta limba, alt sistem, alte legi, alte obiceiuri, si asta plecand de la cele mai mici amanunte. Zicea bine cineva, nu mai stiu cine, pe aici prin cafenea, sa stii de unde sa tragi apa la buda, unde sa bagi tichetul in metrou sau in autobuz…