introducere in etica si legislatia presei

16.. Spiritualii
Personalitate Intuitivi, inteligenti, analitici si profunzi, sunt aplecati spre cercetarea subiectelor serioase, de fond, interesati de cultura, filozofie, religie, etica, psihologie, legislatie, ezoterism.Chiar daca lumea spiritului predomina, implinirea vine doar daca au o familie si o buna integrare sociala. Darul de a aprofunda poate face din ei excelenti specialisti sau experti foarte apreciati..

Defecte Dogmatism, suficienta, vanitate, spirit de contradictie, spirit critic.
Dragoste Au sentimente adanci, dar nu si le exteriorizeaza usor. Adesea, se indragostesc de persoane diferite de ei ca temperament, varsta, preocupari, etc. Cand decid sa-si intemeieze o familie, aleg parteneri stabili, de incredere.


Partial de acord. La integrarea sociala au scrantit-o. Implinirea vine din altceva. :)

Pentru cei care au deschis televizoarele mai tirziu, sa recapitulam putin la ce se refera, [b]in aceasta etapa[/b], aceasta chestionare a functionalitatii RAC:

RAC a fost infiintat in 1999, propunindu-si, inca din statut (art.9) sa urmareasca "dezvoltarea activitatii publicitare in Romania, crearea si dezvoltarea - in cadrul oferit de legislatia in domeniu - a unui sistem etic de autocontrol in domeniul publicitatii, in spiritul concurentei loiale, care sa asigure protectia consumatorilor si interesul public general impotriva consecintelor negative ale publicitatii"; la data de 15 octombrie 2003 RAC semneaza un protocol de colaborare cu CNA, ceea ce ii face sa anunte ca "a fost recunoscut de catre CNA ca singurul corp de autoreglementare din Romania, prin protocolul de colaborare" semnat cu acesta; deabia la 24 octombrie 2004, RAC devine membru EASA - Alianta Europeana pentru Standarde in Publicitate.
Pina aici, sa zicem ca lucrurile sint oarecum ok: CNA a citit codul, i-a placut si a decis sa valideze RAC ca "unic organism de autoreglementare in domeniul publicitatii din Romania" (de ce 'unic' - asta ramine sa va intrebati dumneavoastra) si sa recunoasca "Codul de Practica in Publicitate elaborat de Uniunea Consiliului Roman pentru Publicitate drept documentul de autoreglementare aplicat in Romania in domeniul publicitatii" (desi codul, conform statutului RAC, nu putea fi aplicabil decit membrilor), care pune la dispozitie experti capabili sa interpreteze conformitatea unei publicitati cu reglementari de profil.
In continuare, insa, apar niste probleme 'tehnice':

Validarea de catre CNA pare sa fi 'fortat mina' EASA; recomandarile EASA spun ca "auto-reglementarea este, deci, un sistem prin care industria publicitatii se auto-administreaza. Cele trei componente ale acesteia (clientii care platesc pentru publicitate, agentiile de publicitate responsabile pentru forma si continutul publicitatii si media care difuzeaza publicitatea) colaboreaza in vederea elaborarii de standarde in publicitate si pentru a pune la punct un sistem care sa garanteze faptul ca publicitatea care nu respecta aceste standarde este modificata de indata sau inlaturata." La data precedentului meu mesaj RAC avea 19 membri: 3 (trei) agentii de publicitate - Lowe & Partners), Scala Thompson Communications si TBWA; o organizatie identificata ca International Advertising Association (sic!) - fara web site propriu si care nu apare nici ca filiala, nici ca asociata IAA pe site-ul acestei organizatii; 15 companii, in calitate de clienti de publicitate; NICI O institutie sau organizatie media.
Intre timp (deci in ultima saptamina!) a mai aparut, ca membru, Romanian Advertising Agencies Association, afiliata la EACA - ceea nu rezolva decit partial o problemuta de reprezentativitate. Fara a lua, deocamdata, in discutie activitatea RAAA (urmariti pagina lor de events pentru detalii - sau, eventual, forumul - www.raaa.ro), RAC nu include, inca, nici un reprezentant al media...
RAC are o problema de terminologie pentru 'organismul care aplica acest cod, responsabil pentru interpretarea codului, aplicarea acestuia la diferite cazuri specifice si care decide cu privire la masurile care trebuie luate' - el apare, in contexte diferite, ba ca un "Comitet al Consiliului Roman pentru Publicitate" (care, conform Codului, "decide ca o reclama nu corespunde regulilor Codului"; ba ca un "Comitet Etic" care, conform art.48 din statutul RAC "primeste si cerceteaza sesizari in legatura cu practicile de publicitate si incalcarea codurilor de buna practica stabilite de Consiliul Roman pentru Publicitate transmise de orice persoana ori grup avand un interes legitim sau analizeaza din proprie initiativa astfel de aspecte si emite decizii"; ba ca un Comitet de Arbitraj care apare in procolul cu CNA - dar in statut apare doar la art. 47, care enumera atributiile directorului executiv (art. 48-51 ocupindu-se de, reamintesc, "Comitetul etic"), iar in Cod doar in introducere, la sectiunea 'definitii' (Codul folosind, in sectiunea relevanta, termenul de "Comitet al Consiliului Roman pentru Publicitate" sau doar "Comitetul")
in fine, Codul afirma ca "decizia Comitetului este definitiva" (evident, pentru membrii RAC) - fara a prevedea vreo cale de atac a unei decizii, fie pentru membri, fie pentru ne-membri.

Deocamdata atit.
Discutam alta data despre modul in care a fost adoptat Codul ("cu larga consultare a componentelor industriei publicitatii", asa cum recomanda EASA, au ba). Si alta data despre modalitati concrete de aplicare a art. 37 din Cod... Fireste, daca va intereseaza - inclusiv din perspectiva integrarii intr-o Uniune Europeana care, cu aportul Romaniei, devine, si ea, 'un loc al tuturor posibilitatilor'...:)

______________
EuroAtlantic Club
monitoring Romania's efforts to join the EU
http://www.europe.org.ro/euroatlantic_club/
mail to: P.O.Box 13-166, Bucharest 70700
e-mail to: lucian.branea@gmail.com

Matilda, intelegem cu totii cine este.
Confuzia in toata aceasta discutie poate insa fi semanata de notiunea prea larga conferita de prea stravezia definitie atribuita Diasporeanului... Nuuuuu d-lor si d-lor! Diasporeanu' este elitist si-i crema; poate fi intalnit in California sau la Campul Romanesc din Hamilton. Restul de populatie romaneasca este pe undeva intre Matilda si Diasporeanu... si-abia acum il introducem pe al treilea personaj: Emigrantu'.

Etica... Are pacatoasa proprietate de a fi incalcata atunci cand se simte mirosul banului, in special al banului greu...
Tinde sa fie din ce in ce mai putin respectata, si cred ca asta face parte din declinul general al societatii umane, la care asistam in prezent.

Probabil ca numai in Romania anatomia comuna a evenimentelor istorice din anul 1989 continua sa fie - vorba poetului - lung prilej de vorbe si de ipoteze. In Occident, ca si in restul statelor Europei de Est, evenimentele din 1989 sunt de mult clarificate. Faptul ca multimile au fost atrase in strada de perspectiva ispititoare de a scapa de comunism a fost infatisat de Iliescu & Co drept o explozie populara, spontana. Trecandu-se, ca de obicei, sub tacere evenimentele care au facut posibila eliminarea, printr-o lovitura de stat, a clanului Ceausescu. Altii insa, ca presedintele Havel, n-au ascuns propriului popor adevarul legat de planul rasturnarii comunismului ca sistem si nici factorii, de mare complexitate, care au guvernat si monitorizat aceasta schimbare istorica generala, a unei jumatati de continent.

Cunoscutul dizident sovietic, Vladimir Bukovski - una dintre sursele cele mai bine informate, in ultimii douazeci de ani, din Estul Europei - dezvaluia urmatoarele, inca din 1990:

"Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii [U.R.S.S. - n.n.] si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand indeosebi circumstantele favorabile distrugerii zidului Berlinului" ("L'Empire du moindre mal', Libre Journal, Paris, nr. 1, sept-oct, 1990, p.30).

Strategia urmarita de U.R.S.S. fusese pusa la punct, inca din 1984, de Andropov si KGB (Directoratul nr. 1 - PGU) si urmarea un scop strategic. Acest scop strategic a fost definit de contele Alexandre De Maranches (fostul sef al SDECE-ului francez), care l-a citat pe unul dintre apropiatii lui Gorbaciov, anume Gheorghi Arbatov, cel care a afirmat: "U.R.S.S. va face cel mai rau lucru cu putinta: ea va va lipsi de dusmanul vostru" (Le Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990). Mai limpede a expus aceasta strategie sovietica, initiata de Andropov si transpusa in practica de Gorbaciov, Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat ca "Uniunea Sovietica isi propusese drept scop acela de a pleca, pentru a ramane" (vezi art. "Les marches lointaines de l 'Empire: partir pour rester", in Jean Marie Benoist "Apres Gorbatchev", Paris, 1990, p.137 si urmatoarele).

Si mai explicit asupra scopului strategic urmarit de Gorbaciov prin schimbarea la fata din 1989, ulterior prin puciul lui Potemkin (august 1991), a fost Lev Nevrozov, cand a scris "In partida sa de sah pentru dominatia mondiala, Kremlinul si-a sacrificat stapanirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese, pentru a-si asigura o mai buna penetrare a economiei si tehnologiei Europei Occidentale ("The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment", Midstream, 1990, p.1)". Insusi Erich Honecker, liderul comunist est-german, a confirmat ca a existat o strategie pe termen lung a KGB-ului si a evocat "o scurta vizita a lui Sevardnadze pe tarmul Marii Negre in toamna lui 1984, adica inca in timpul lui Cernenko, in cursul careia s-a cazut de acord asupra faptului ca totul trebuia sa se schimbe, in Uniunea Sovietica si in alte parti" Erich Honecker, interviu acordat televiziunii germane DSF, la 10 octombrie 1990, orele 20,15). Ac!elasi Honecker dezvaluia, la 21 noiembrie 1990, politica "Casei comune si europene" a lui Gorbaciov si adevaratele sale resorturi, intr-un alt interviu: "Destituirea mea ca sef al partidului si al statului este rezultatul unei manevre de anvergura, ai carei instigatori continua sa ramana in umbra. Cei care astazi se lauda cu aceasta actiune nu sunt altceva decat plevusca. Ne aflam in prezenta unor schimbari extrem de importante, care nu au aparut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multa vreme, la scara europeana si chiar mondiala. (...) Reunificarea Germaniei trebuia sa fie considerata ca o contributie la construirea “Casei europene si, data fiind situata actuala, lucrul acesta nu putea fi atins decat printr-o transformare a sistemului politic din RDG" Erich Honecker, interviu acordat ziarului "Berliner Wochenpost", 21 noiembrie 1990). Este, probabil, una dintre cele mai importante dezvaluiri asupra culiselor geostrategice ale rasturnarii comunismului in intreaga Europa de Est, facuta de stapanul STASI. De remarcat este faptul ca Honecker vorbeste de schimbari planificate de multa vreme, nu numai la scara europeana, ci si mondiala. Evenimentele ulterioare lui '90 au confirmat aceasta directie: eliminarea lui Mobutu, Suharto etc. pledeaza pentru un proces continuu la scara internationala. Un lucru este cert: tratativele Gorbaciov-Kohl, privind conditiile reunificarii Germaniei, s-au materializat prin pactul Kohl-Gorbaciov, de la Geneva, din septembrie 1990, care a stabilit, intre altele, noile sfere de influenta, din Europa de Est si Balcanica. Razboiul din Iugoslavia, declansat in 1991, este un exemplu notoriu in acest sens.

Daca Gyula Horn, ministrul de externe al Ungariei comuniste - vechi membru al serviciului secret maghiar AVO (vezi declaratia contelui Stephen Bethien, membru al Parlamentului ungar) si documentele transmise de televiziunea ungara in mai l994 - a deschis granita pentru miile de refuigiati est-germani aflati la frontiera cu Austria, in schimb, Zidul Berllnului a cazut, in urma unui asa-zis accident. In realitate, inca de la mijiocul anilor '80, KGB-ul a creat la Berlin o antena (rezistenta) ultasecreta, codificata Luci (Fulgerul), care actiona independent de sediul est-german al KGB-ului, de la Kalhorst, si care nu avea nici cel mai mic contact cu STASI. Existenta acestei unitati ultrasecrete nu era cunoscuta decat de membrii Diviziei a 4-a a KGB-ului si de cativa din membrii statului sau major de la Moscova, in primul rand de generalul Anatoli Novikov. Sarcina grupului Luci: restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului, in pregatirea reunificarii (vezi Raif Georg Reuth, Andrea Bonte "Das Komplott", Munchen, 1993, p.210 si urmatoarele). Printre altele, grupul Luci organiza manifestatii de strada - unele insumand cate 100.000 de oameni - cu caracter anticomunist si chiar antisovietic.

Ori pentru a elimina din viata politica lideri interimari, ca Hans Modrow. Demolarea Zidului Berlinului a fost doar una din sarcinile grupului Luci, in modelarea peisajului est-german, in vederea reunificarii negociate de Kohl cu Gorbaciov.

Cele mai importante declaratii privind rolul KGB-ului in evenimentele din 1989 raman, probabil, cele ale presedintelui ceh Vaclav Havel. Dizident binecunoscut de peste trei decenii, Havel este unul dintre oamenii care - asemenea lui Lech Walesa - au facut istorie in Europa de Est. Remarcabil este faptul ca, dupa ce a devenit presedinte al tarii sale, Havel nu a rescris istoria, dupa modelele binecunoscute, ci a continuat sa marturiseasca adevarul, indiferent care ar fi fost acesta. Astfel, Presedintele Havel a dezvaluit ca 'Revolutia de catifea" de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declansata de KGB. Havel a definit aceasta operatiune drept "un complot pentru abolirea regimului comunist", condus de brejnevistul Gustav Husak. Complotistii, potrivit lui Havel, s-au folosit de protestele studentilor pentru a ridica noul regim in sa, si pentru a realiza reforma de tip gorbaciovist. Tot Havel a mai dezvaluit ca, initial, s-a dorit aducerea la putere a unui membru al cabinetului Dubcek (din 1968), aflat in exil la Viena, dar acesta a declinat oferta. Marturisirea lui Havel de la BBC (vezi filmul documentar "Czechmate", (BBC) a fost apoi reluata, in rezumat, si in "Die Welt", fiind sustinuta astazi si prin alte dovezi.

Astfel, generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB-ului), a sosit in ajun, personal, la Praga, impreuna cu un grup de visautniki, ofiteri spetznaz (operatiuni speciale), care actioneaza de regula in civil. Gen. Grusko si gen. Teslenko (insarcinatul la Praga al KGB- ului) au condus, impreuna cu colegul lor, cehul Alois Lorenc (Seful STB, Securitatea cehoslovaca), intreaga desfaasurare a revolutiei de catifea dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat ca Lorenc vizitase anterior Moscova, unde fusese instruit asupra viitoarelor evenimente. Practic, evenimenzele de la Praga au fost starnite de locotenentul STB Ruzicka, cel care a transformat, cu ajutorul sovieticilor; manifestatia de comemorare a unei victime a militienilor praghezi intr-una de protest. Ofiterii spetznaz, care de la aeroportul "Ruzine" se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe gen. Grusko, seful lor, cu mersul revolutiei cehe. Un aspect interesant, semnalat de corespondentii straini: militienii praghezi, care s-au manifestat initial extrem de violent fata de manifestanti, au disparut apoi pur si simplu, lasand bulevardele in mana manifestantilor. Pentru multi corespondenti straini, violenta initiala neobisnuita a militiei pragheze a avut un caracter provocator, deliberat. In noaptea de 17 noiembrie 1989, gen. Grusko si echipa sa spetznaz au parasit Praga, la fel de discret precum aparusera. Revolutia de catifea izbandise. In ceea ce priveste Romania, ne multumlm sa-l citam pe Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, care a explicat: "Ion Iliescu avea in vremea aceea legaturi destul de strinse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Ceausescu" Toporovski adauga: "Pentru a incepe operatiunea propriu-zisa, noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece, altminteri, actiunea ar fi prezentat dificultati". Despre prezenta la Timisoara, apoi la Bucuresti, a turistilor sovietici n-are rost sa mai amintim. Acestia au actionat mana in mana cu ofiterii Romani de profil, de la unitatea 404, ca maiorul Ghergulescu ori simpaticul Trutulescu. Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in cateva ore, in dimineata de 22 decembrie '89, cand dictatorul a fost parasit, in mod subit, de toti colaboratorii. A fost arestat practic, in sediul C.C.-ului, expediat sub escorta la Targoviste si executat dupa un proces sumar



2. "REVOLUTIA", CA TEHNICA A "LOVITURII DE STAT"

In cartea "Gorbacev and the Est-European Revolutions" (Gorbaciov si revolutiile est-europene), publica la Londra in 1990, Mark Almod, profesor de istorie moderna la Oxford University, ajunge si el la concluzia ca revolutia de catifea din Cehoslovacia a fost declansata de un complot al KGB-ului, dirijat la fata locului de gen. Viktor Grusko (sosit special in acest scop de La Moscova la Praga), impreuna cu rezidentul KGB-ului din Cehosiovacia la acea vrerne, gen. Teslenko, si cu seful STB-ului Alois Lorenc, iar Frontul Salvarii Nationale din Romania fusese, in realitate, creat de KGB cu mult inaintea caderii lui Ceausescu. Almond noteaza: "Moscova si KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformarile din Europa rasariteana si centrala, iar acestea s-au savarsit cu cea mai mare usurinta deoarece a fost suficient sa se activeze rezistentele care existau deja."

La randul ei, Evghenia Albaz a oferit numeroase amanunte legate de aceste activitati ale KGB, in remarcabila sa carte Geheimimperium KGB (Munchen, 1992, pag.232 si urmatoarele).

In Polonia, in noiembrie 1987, ofiteni SB (securitatea poloneza) au oferit ajutor logistic membrilor opozitiei, grupati in sindicatul Solidaritatea, in numele mimstrului de interne Kiszczak, pentru organizarea grevelor care au izbucnit in aprilie 1988 (vezi Francoise Tolirn, "Les fins du comunisme", pag. 47). Pe langa aceasta, SB-ul a propus Solidaritatii sa tipareasca si sa distribuie ziarele de opozitie (vezi Andrej Zarach, in Solidarnost Waszoca, nr. 300, feb.1993). Pana la urma, Gorbaciov i-a dat lui Jaruzeiski ordinul de a abandona puterea in favoarea Solidaritdtii. Potrivit unei informatii aparute in presa americana, in septembrie 1995, Solidaritatea numara, inca de la infiintarea sa, peste un milion de membri de partid, inclusiv 42 dintre cei 200 de membri ai Comitetului central ales in 1981. Anatoli Golitin sustine in cartea sa "New Lies for Old" noi minciuni in locul celor vechi) din 1984 ca in 1981 Solidaritatea fusese suprimata la ordinul KGB de catre Jaruuelski, tocmai pentru a convinge Occidentul de autenticitatea miscarii, iar conducerea sindicatului internata intr-un castel, cu tot confortul. Dupa negocierile lui Walesa cu guvernul comunist (martie 1989), liderul Solidaritatii a acceptat ca 65% din Seim (parlamentul polonez) sa revina comunistiloriar Jaruzelski - adica tocmai cel ce suprimase sindicatul in 1981 si decretase legea martiala- sa devina presedintele primului Seim liber. In decembrie 1990, Jaruzeleski s-a retras elegant iar Walesa a devenit primul presedinte al Poloniei democrate. La 2 martie 1989, Walesa a declarat saptamanalului sovietic "Timpuri noi" urmatoarele: "Vom lasa puterea in mainile comunistilor, dar va fi altfel decat pana acum. O sa-i lasam sa-si slujeasca poporul mai bine, sa respecte legea si sa raspunda in fata societatii. Noi suntem pregatiti sa cooperam constructiv cu asemenea autoritati.

In Ungaria, istoricul Istvan Nemeskurty ajungea la urmatoarea concluzie: Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut, si nu stim de ce, este ca marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, ne-a eliberat dintr-o data. Ea a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese de "gat". ("Magyar Nemzet", 16 martie 1991).

Aceste intelegeri geopolitice, cu caracter istoric, s-au materializat in 1989 prin prabusirea, in numai cateva luni, a comunismului in toate tarile est-europene, printr-o serie de asa-zise revolutii, toate dirijate, fara exceptie, de serviciile secrete - KGB, in primul rind - dar si de serviciile secrete occidentale, precum si de retelele acestora din tarile est-europene,

pe un teren psihologic si de mentalitate pregatit minutios din vreme. Mai exact, imediat dupa venirea globalistului Gorbaciov la putere in U.R.S.S., in 1985, prin utilizarea tehnicilor de dezinformare si manipulare in masa. Estul si Vestul - Gorbaciov si Occidentul - se pusesera de acord in 1989 ca divizarea Europei sa fie abolita iar Germania sa fie reunificata (intre altele, si prin demolarea, simbolica, a "Zidului Berlinului", operatiune declansata de grupul "Luci" (Fulgerul KGB-ului). Scopul: reunificarea politica si economica a Europei, a construirii Casei Comune Europene, cum se exprima insusi Gorbaciov, ca o componenta esentiala a Noii Ordini Mondiale, preconizate de organizatiile globaliste, in primul rand de CFR (Council of Foreign Relations) si de Comisia Trilaterala, organizatii care grupeaza elita politica bancara, stiintifica si militara aflata la putere in SUA de peste jumatate de secol, cu enorme influente si ramificatii in lumea intreaga. Or, pentru a reunifica Germania, apoi Europa, pentru construirea unei Case Comune Europene era necesar ca, mai intai, vechile regimuri totalitare, comuniste, din estul Europei sa fie rasturnate. Sarcina rasturnarii acestor regimuri a fost incredintata, in chip firesc, profesionistilor serviciilor secrete din est si din vest, specializati in tehnica loviturii de stat si a manipularii in masa. Calea urmata a fost insa adaptata situatiei concrete din fiecare tara comunista est- europeana, mergand de la puciul de palat (Bulgaria) la revolutii (Cehoslovacia, Germania rasariteana, Romania), mai mult sau mai putin de catifea, mai mult sau mai putin sangeroase.

Trebuie precizat ca exista trei tipuri, trei scenani posibile, pentru a realiza o lovitura de stat si a prelua puterea: 1) "lovitura de palat"; 2) "puciul militar"; 3)"revolutia populara”. Prima forma a loviturii de stat - "lovitura de palat" - se realizeaza departe de ochii si urechile multimii, apartine de regula unei factiuni aflata la putere, apropiata clanului conducator (uneori chiar din cadrul clanului), si se sprijina pe unii sefi militari sau din serviciile secrete cistigatii de partea complotistilor.

A doua forma a loviturii de stat, "puciul militar", se deruleaza la vedere, cu desfaurarea de trupe si tancuri pe strazi, de cateva unitati rebele si poate avea caracter sangeros, mai ales daca exista confruntari cu trupele fidele clanului conducator. Nu antreneaza insa masele si urmareste acelasi obiectiv: arestarea sau suprimarea sefilor statului.

A treia forma a lovituni de stat, asa-zisa "revolutie", este, de regula, sangeroass. “Revolutia populard" are doua componente:

Un "puci militar", mascat de o "revolta-populara", provocata prin dezinformare si manipulare. Presupune scoaterea maselor in strada. Tipica pentru "lovitura de palat" a fost, de pilda, arestarea in 1943 a lui Mussolini, chemat pentru o asa-zisa "audienta" la regele Victor Emmanuel sau arestarea (dupa modelul italian) a lui Antonescu, la Palat, in august '44. In 1989, schimbarea lui Jivkov in Bulgaria, cu Mladenov, a fost o astfel de "lovitura de culise". In schimb, o lovitura de stat prin "puci militar" a constituit-o debarcarea presedintelui comunist Salvador Allende Gossens de catre armata (Chile, 1973), in momentul cand acesta pregatea (ajutat de serviciile secrete sovietice si cubaneze) propria sa lovitura de stat, impotriva armatei chiliene, si instaurarea comunismului in Chile. La fel de tipice au fost toate "puciurile militare", derulate in anii '50 si ‘'60 in statele latino-americane, cu sprijinul secret al CIA, ca Operatiunea “Diabolo", din 1954, contra presedintelui procomunist Jacobo Guzman din Guatemala ori "Lovitura de cocaina" din Bolivia din 1982, contra presedintelui Heman Zauso. Toate, orchestrate de asi ai operatiunilor speciale, paramilitare, din cadrul CIA, ca Howard Hunt, Frank Sturgis ori Guy Bannister.

Cit despre revolutii, mentionam doua asemenea lovituri de stat, exemple tipice in materie. Astfel, asa-zisa mare revolutie bolsevica din octombrie a fost in realitate un simplu puci, finantat de "Banca Imperiala" a Germaniei si realizat cu agenti germani, dupa ce Berlinul ii teleghidase anterior pe Lenin si vreo 400 de bolsevici, cu un tren plumbuit, din Elvetia (unde acestia se aflau in exil) in Rusia. Pentru ca Lenin sa preia puterea si sa incheie o pace separata in Est cu Germania, iar aceasta sa-si transfere grabnic trupele in Vest (debarcau americanii). In acest scop, pana si presa bolsevica ("Pravda") a fost tiparita cu finantare germana. Se cunosc astazi foarte exact, din documente, numele ofiterilor germani care au condus puciul de la Palatul de Iarna din Petersburg. Interesant este ca, pana in 1921, agentii germani au asigurat securitatea personala lui Lenin si a conducatorilor bolsevici, in timp ce consilierii militari germani dirijau Armata Rosie in Razboiul civil. Doar masa de manevra a fost ruseasca. Ceva mai aproape de zilele noastre, realizata printr-o "revolutie populara" dirijata de serviciile secrete, a fost "Operatiunea Ajax" a CIA, de la Teheran din 1953. Dupa ce sovieticii organizasera anterior o lovitura de stat, rasturnindu-l pe Sah de la putere si impunind in schimb o marioneta a Moscovei, pe presedintele Mossadegh (fostul prim-mimstru), CIA a contraatacat." Kermit" Roosevelt, cu ajutorul lui Otto Skorzeny (racolat de americani la sfarsitul razboiului, prin intermediul lui Gehien, pe "Filiera sobolanilor"), a declansat o "revolutie populara" la Teheran, incitand populatia religioasa impotriva lui Mossadegh, descris drept un ateu, o marioneta bolsevica a comunistilor iranieni sustinuti de Moscova. Manipuland astfel populatia revoltata, agentii CIA l-au alungat pe Mossadegh. Sahul (refugiat cu familia la Roma) s-a intors la Teheran, pre!uandu-si tronul iar SUA, influenta asupra Iranului.

O a doua precizare, importanta: toate serviciile secrete ale marilor puteri ori ale puterilor regionale detin unitati specializate in declansarea de revolte populare, revolutii si miscari de eliberare. Aceste unitati sunt formate din experti in tehnicile dezinformarii si manipularii maselor, care actioneaza in tarile-tinta, sub acoperiri diverse, la momentul oportun: turisti, ziaristi, diplomati, echipe de caritate, preoti, sportivi etc. Asadar, fiecare serviciu secret important include si o unitate speciala, care se ocupa de organizarea revoltelor populare, revolutiilor si a miscarilor de eliberare. Facem aceste precizari pentru a clarifica confuziile, cultivate deliberat de cei interesati sa profite in plan politic, prezentandu-se natiunii drept emanati ai unei revolte spontane a poporului, asadar impusi de vointa populara liber exprimata, cu avantajele politice conferite de o asemenea imagine publica. Fara sa mentioneze, bineinteles, si culisele care au facut posibila declansarea revoltei spontane si a manipularii maselor, soldata uneori cu varsare de sange nevinovat, de la cateva persoane pana la cateva sute sau chiar mii de morti. Pusa, de regula, pe seama odiosului regim proaspat rasturnat si a aparatului de represiune al fostului dictator. Regizorii adevarati, cei care au stat in umbra revoltei populare, a revolutiei, manipulind opinia publica prin mass-media, precum si nucleul paramilitar utilizat in lovitura de stat, raman ani de zile - ori pentru totdeauna - necunoscuti marelui public. Caci profanii nu sunt niciodata tolerati in templul conspiratiei. Complotistii prefera sa pozeze, in astfel de situatii, drept persoane aduse la putere pe creasta valului revoltei populare. Oameni care se cunoscusera in acele momente fierbinti, niciodata mai inainte. Fara nici o legatura cu fostul regim ori, mai ales, cu fortele externe. Negarea implicarii fortelor externe in orchestrarea unei revolutii populare este o axioma pentru noii emanati. Culisele sunt categorisite drept scenarii si teorii conspirativiste.

Poporul si revolta spontana, iata cuvintele cheie, rituale.



3. "COMPLOTUL GENERALILOR" - LOVITURA DE STAT ESUATA DIN 1984

In Romania, manevrele KGB-ului si GRU-ului, precum si operatiunile acestora de influentare a principalilor actori ai evenimentelor din decembrie '89, datau de mai multi ani. In iunie '89, doua personaje emblematice se intalneau in Parcul Herastrau: Ion Iliescu si generalul Nicolae Militaru. intalnirea conspirativa a celor doi a fost confirmata, ulterior, atat de Petre Roman in "Le Monde" din 05.01.1990, cat si de Silviu Brucan intr-un interviu din martie 1990. Din declaratia unui fost securist, din echipa de filaj, reiese ca Militaru dorea sa-l informeze pe Iliescu, cu ocazia plimbarii lor conspirative, despre constituirea unei alte grupari cu numele de Front. In iarna lui 1988, Comitetul Salvarii Nationale - infiintat inca din 1984 - se transformase in Frontul Salvarii Nationale. Acum aparuse concurenta.

In 1982, generalul Militaru il contactase pe Iliescu la spitalul "Elias". Iliescu venise la "Elias" ca sa-i faca o vizita lui Valter Roman iar gen. Militaru, internat si el in spital, profitase de moment si- l abordase direct pe Iliescu: "Dom'le, nu se gasesc in Romania niste forte sa-l arunce peste bord pe Ceausescu?" Prudent, Iliescu s-a ferit sa dea un raspuns transant dar, dupa ce generalul Militaru s-a externat, l-a rugat sa-l viziteze la "Consiliul National al Apelor", unde Iliescu avea rang de ministru. Cei doi s-au deplasat cu masina institutiei pina in Parcul Herastrau, ca sa se explice.

Principala dilema a celor doi conspiratori a fost explicata mai tarziu, nu fara umor, de generalul Militaru. Iliescu era de parere ca, pentru rasturnarea lui Ceausescu, trebuia organizat un soi de puci militar. "Cativa militari, un fel de pir-pir-pir si cu asta basta!" ii rezumase Iliescu toata filozofia complotului. Militaru, in schimb, sustinea implicarea maselor in lovitura. "Dom'le, daca nu sunt angrenate si masele populare, nu iese nimic." Pana la urma s-au despartit, fiecare cu ideea lui. "Ne-am despartit cu aceasta idee: el cu pir-pir-ul lui si eu cu masele populare", si-a amintit, mai tarziu, Militaru. Decizia urma, bineinteles, sa fie luata in alta parte.

La Moscova, in iunie '89, cand cei doi se plimbau prin Herastrau, lucrurile evoluasera mult fata de anii '82-'84. In '87, pe fundalul deschis de operatiunea tip "maskirovka" lansata de Gorbaciov, prin vehicularea conceptelor-capcana de glasnosti (transparenta) si perestroika (restructurare) - care incerca sa induca din nou in mass-media ideea comunismului reformabil (dupa aceea a comunismului cu chip uman, experimentat in cursul Primaverii de la Praga din '6 - Iliescu publicase un articol, Creatie si informatie, in care mesajul cifrat catre tovarasii sai era:

Este necesar sa introducem «restructurarea» (perestroika). Filiatia spirituala era foarte clara: Gorbaciov si operatiunea de imagine pe care acesta o derula din 1985, cu sprijinul Directoratului I al KGB. Or, glasnosti si perestroika nu erau niste concepte noi.

In sec. XIX, tarul Alexandru al Il-lea, in instructiunile sale catre cenzura, sustinea ca presa trebuie sa dea dovada de glasnosti - o transparenta limitata si subtil controlata - atunci cand articolele sau cartile dezbateau reformele din Rusia timpului. Mai clar fusese Cernasevski, in "Scrisoare fara adresa" (republicata la Moscova, in 1983), unde la pag. 495 denunta, foarte transant, glasnosti-ul pe care il definea astfel: "expresie birocratica plasmuita sa inlocuiasca conceptul propriu-zis al libertatii de exprimare". Era imposibil ca acest substitut perfid al libertatii propriu- zise de opinie sa nu atraga atentia bolsevicilor si propagandei lor. Potrivit lui Michel Hellei, Lenin insusi folosise cuvantul glasnosti de patruzeci si sase de ori in scrierile sale. NEP-ul (Noua Politica Economica), perioada de liberalizare relativa din Rusia dintre 1921 si 1928, fusese prezentata de Lenin drept o perestroika si un glasnosti, dupa anii comunismului de razboi (1918- 1921). Stalin folosise, la randul sau, conceptul de perestroika, in anii '30 si '40. Prin articolul "Creatie si informatie" din 1987, Iliescu isi deconspira inca o data legaturile vechi pe care la avea cu U.R.S.S. si aparatul de influenta al Moscovei.

Promovat de Ceausescu dupa 1965, Iliescu devenise, la 38 de ani, membru al Comitetului Central. Apoi, in 1971, secretar al CC al PCR, responsabil cu propaganda. Dupa calatoria lui Ceausescu in China si in Coreea de Nord din 1971, Iliescu primise sarcina sa regizeze un fel de minirevolutie culturala romaneasca si sa organizeze cultul geniului carpatin. Cum Iliescu se considera, inca din 1968, alternativa la conducerea partidului, nu s-a aratat dispus sa intretina cultul celui pe care, de fapt, abia astepta sa-l inlocrnasca de la putere. Temator fata de perspectiva ca Moscova sa-l schimbe cu Iliescu, Ceausescu l-a expediat pe acesta secretar doi al judetului Timis, apoi prim-secretar la Iasi. Ruptura de Ceausescu si adevarata marginalizare a lui Iliescu a aparut abia in 1984, cand Iliescu si-a pierdut calitatea de membru al Comitetului Central, devenind director la Editura "Tehnica". Functie, oricum, inclusa in nomenclatura partidului. in 1986, imediat dupa venirea lui Gorbaciov la putere, Iliescu iese in fata.

Celalalt plimbaret prin Herastrau in iunie '89, generalul Militaru, participase la toate conspiratiile urzite contra lui Ceausescu. Format in U.R.S.S. - ca si Iliescu - dar la scoala GRU-ului (serviciul secret militar sovietic), gen. Militaru se aliase inca din 1973 cu gen. Ion Ionita ministrul Apararii Nationale, impotriva lui Ceausescu. Dupa ce Militaru a fost martor la o discutie telefonica dura a lui lonita cu Ceausescu, ministrul Apararii l-a chestionat transant:

"Ma tu esti de acord cu mine?" "Da", a raspuns prompt Militaru. "Ramai pe langa mine, vor urma si altele", a prevestit lonita. Potrivit lui Militaru, in 1974, in padurea Baneasa, Maurer - mazilit si el de Ceausescu - i-a spus "Esti tanar, poti sa mai faci ceva pentru tara asta, Militarule. Eu te ajut cu ce pot, dar daca o faci, fa-o. Este absolut necesar" Militaru a incercat sa puna in legatura grupul generalului Ionita cu grupul civililor condus de Iliescu, intre care se numara Virgil Magureanu, dar si Vasile Patilinet ori Virgil Trofin (depistat, marginalizat si sinucis in 1982). In 1983, prima tentativa de lovitura esueaza. Un an mai tarziu, avertizati din vreme de Ioan Ursu cu detaliile vizitei in Germania Occidentala a lui Ceausescu, programata pentru toamna, a fost elaborat alt plan pentru o lovitura de stat militara, cu sprijinul aripii civile a conspiratiei. Informat de securitate, Ceausescu a dispus trecerea in retragere a mai multor generali si mutarea unitatilor rebele din Bucuresti, intr-o singura noapte, organizatia conspirativa a generalilor s-a dizolvat, cel putin aparent, iar Patilinet a disparut apoi intr-un accident de masina in Turcia. Dispare ulterior, in conditii suspecte, si Ion Ionita. Militaru considera ca tradatorii din 1984 se pare ca fusesera generalii Dragu si Popa. In iarna '84/'85 ia fiinta "Comitetul Salvarii Nationale", devenit in 1988 "Frontul Salvarii Nationale". In 1987, Militaru se deplaseaza la Constanta si ia legatura cu consulul sovietic, care il asigura ca U.R.S.S. va fi prima tara care sa recunoaste noile autoritati, in cazul rasturnarii lui Ceausescu. Un alt contact al complotistilor cu Moscova a fost consulatul sovietic de la Constanta, prin gen. Vasile Ionel. Dupa moartea lui Ion Ionita (1987), Iliescu si Militaru stabilisera sa se intalneasca in prima zi de marti, de la inceputul fiecarei luni. In vara lui '89, au loc alte doua evenimente importante, ramase in umbra: gen Stanculescu si familia isi petrec, ca din intamplare, concediul la Lacul Balaton, in compania ministrului ungar al Apararii, Ferencz Karpati; exilat la Damaroaia, Silviu Brucan face in noiembric '89 naveta Damaroaia - Washington - Moscova, unde afirma ca s-ar fi intalnit cu Gorbaciov si ar fi discutat cadrul in care urma sa cada Ceausescu, ca si cel al viitoarei noi puteri, exilat la Focsani, Virgil Magureanu intreprinde si el cateva vizite in U.R.S.S., in a doua parte a lui '89.



4. "FIRUL ROSU" CU KREMLINUL: ILIESCU, STANCULESCU SI MILITARU AU TINUT PERMANENT LEGATURA CU MOSCOVA DIN SEDIUL M.Ap.N.

Intrat in istorie prin celebrul sau picior de ghips, jocul generalului Stanculescu din '89 include si cateva pete albe, mai importante poate decit piciorul ghipsat. Prima, si cea mai importanta dezvaluire, este ca Stanculescu si-a petrecut concediul din vara lui '89 la Lacul Balaton din Ungaria, impreuna cu familia, in compania ministrului ungar al Apararii, gen. Ferencz Karpati, si el in vacanta cu familia.

Provenit dintr-o familie de ofiteri din Tecuci, gen. Stanculescu a jucat un rol cheie sub regimul Ceausescu, in domeniul sensibil al comertului cu arme. Intr-un amplu interviu din Ziua, Stanculescu a amintit cativa parteneri, pe care i-a cunoscut in afacerile cu armament ale clanului Ceausescu. Printre acestia se numara si sirianul Al-Kassar, unul dintre pionii binecunoscuti ai Moscovei in Orientul Apropiat, implicat in multe dintre afacerile oculte din anii '79-'80 (inclusiv in afacerile "Lockerbie" si "Achile Lauro"). Potrivit unor surse ungare, gen. Stanculescu s-ar fi angajat in vara ini '89 la Balaton ca Armata Romana nu va interveni in cazul unor actiuni anti- ceausiste (informatie confirmata si de Antonia Rados in "Die Verschworung der Securitate" (Hamburg, 1990). De ce in Ungaria? Este cazul aici sa precizam un aspect foarte important, pentru a intelege mai bine rolul Ungariei in declansarea evenimentelor din vestul Romaniei (Ardeal si Banat).

In primul rand, in Ungaria se afla in ianuarie 1989 comandamentul grupului de Armata Forta-Sud a U.R.S.S., aflat sub conducerea gen.lt.Demidov, corp de armata responsabil cu operatiunile in spatiul sud-est european. In cadrul Fortei-Sud din Ungaria, functiona o unitate spetznaz, pentru operatiuni speciale, cu profil de cercetare-diversiune in spatele inamicului. Altfel spus, expertii in declansarea, intre altele, de revolte, revolutii ori miscari de strada. Unitatile de tip spetznaz includ, de regula, atat unitati de tip comando (militare) dar si unitati care actioneaza in civil pe teritoriul inamic. Civilii poarta numele de visuatniki si ei au fost semnalati in Romania, in decembrie'89, in celebrele masini Lada ca turisti sovietici, atat la Timisoara, cat si apoi la Bucuresti. Comandamentul general al unitatilor spetznaz se afla la Moscova, in subordinea GRU (spionajul militar sovietic), aflat in '89 sub comanda gen. G. F. Krivosiev, adjunct al sefului Marelui Stat Major, maresalul S. F. Ahromeiev. Interesant este si alt detaliu: Directia a 13-a, de dezinformare activa, creata in 1967 de maresalul Ogarkov, l-a avut la comanda din 1974 chiar pe maresalul (pe atunci general) Ahromeiev. Asadar, la Balaton, gen. Stanculescu i-a avut drept parteneri atat pe ministrul ungar al Apararii, gen. Karpati, cat si pe gen. Demidov. iar prin acesta, pe gen.Krivosiev (comandantul GRU si unitatilor spetznaz), adjunctul maresalului Ahromeiev, Seful Marelui Stat Major sovietic, mana dreapta a ministrului sovietic al Apararii, Dimitri Iazov. Adica, intreaga filiera militara sovietica.

In tot cursul eveninientelor din 22 decembrie 1989 si in zilele urmatoare, gen. Stanculescu nu s-a miscat din sediul M.Ap.N. Chiar atunci cand gen. Guse l-a amenintat cu executia, pentru ca a refuzat sa se prezinte in fata lui, Stanculescu s-a rezumat la a-i da un telefon lui Guse, dar nu a parasit sediul M.Ap.N. De ce oare? Trebuie sa dezvaluim un mic detaliu, ascuns cu grija de complotisti, timp de zece ani: M.Ap.N. era singurul punct care avea o legatura directa cu Moscova si cu toate capitalele tarilor membre ale Tratatului de la Varsovia, inclusiv cu comandamentul acestuia. Deoarece Comitetul Central nu era un obiectiv militar, aceasta nu avea o legatura directa cu Moscova. Cand gen.Guse a fost apelat in ruseste la C.C. si a dat celebrul raspuns, tot in ruseste, ne panimaiu pa ruski (nu inteleg ruseste), el fusese apelat din Romania, in scop de compromitere. Militarii si Stanculescu, in schimb, au tinut permanent legatura cu Moscova si comandamentul Tratatului de la Varsovia din sediul M.Ap.N. lata de ce s-a deplasat acolo si Iliescu.

La sediul M.Ap.N. se primeau ordinele Moscovei si ale Tratatului de la Varsovia. Poporului roman nu i s-a spus insa nimic despre acest detaliu, in deceniul care a trecut, pentru a se crea astfel legenda revolutei spontane, cea care l-ar fi emanat pe Iliescu, prin vointa maselor, pe creasta valului popular etc. In realitate, dupa cum vom vedea, toate directivele veneau de la Moscova si comandamentul Tratatului de la Varsovia, prin legatura telefonica dfrecta de la M.Ap.N. Dar despre firul rosu, secret, romanii n-au aflat decit in anul 2000.

Intr-un interviu dat de Brucan in mai 1990, acesta a confirmat ca, impreuna cu Iliescu, vizita aproape saptamanal in 1989 ambasada sovietica de pe soseaua Kiseleff. Chipurile, pentru a citi “Pravda". Desi Ceausescu il exilase in Damaroaia, Brucan a putut pleca totusi nestingherit la Washington, cu un pasaport furnizat chiar de gen.Vlad. De la Washington, Brucan s-a deplasat direct la Moscova. El a sustinut apoi ca a discutat cu Gorbaciov cadrul in care urma sa se desfasoare revolutia romana, precum si cel trasat de Kremlin viitoarei puteri: conservarea partidului unic, cu tolerarea factiunilor si toata cosmetizarea, dupa modelul perestroika.

O serie de participanti celebri la revolutie, desi se aflau sub supravegherea stricta a Securitatii, au putut calatori in RFG, in U.R.S.S. etc. Sovieticii, in vara lui 1989, incep sa intoarca vizitele. Din marea tara vecina de la rasarit, in care unii avusesera marea bucurie sa studieze (intre altele la sectia A a Directoratului I din KGB) sosesc la Bucuresti vizitatori misteriosi, care intra discret in contact cu diversi comunisti, cazuti in dizgratia lui Ceausescu de-a lungul anilor, pe care ii atrag in discutii detaliate privind necesitatea reformarii comunismului, tatonandu-i cu privire la atitudinea fata de glasnosti si perestroika. In ciuda spontaneitatii evenimentelor din decembrie 1989, toti cei contactati de sovietici au dat fuga, in 22 decembrie '89, sa raspunda apelului televizat al lui Iliescu, pentru intalnirea de la orele 17 fix, din fata C.C.-ului.

In preajma Congresului al XIV-lea al P.C.R., desfasurat in noiembrie, Elena Ceausescu l-a convocat pe gen. Iulian VIad si i-a inmanat o lista cu proscrisii, printre care si Marcel, alias Iliescu, fostul favorit cazut in dizgratie dupa 1980, mazilit la Ape, apoi la Editura Tehnica. Proscrisii trebuiau arestati si tinuti sub supraveghere, pe tot timpul Congresului. Vlad a luat lista si i-a trimis imediat vorba lui Marcel sa nu stea acasa, in vila de la Floreasca. Marcel a cerut insa ajutorul familiei Petre Roman, reusind sa se ascunda la Snagov. (Vezi declaratia data de gen. Militaru lui Jean Paul Man in "Nouvel Observateur", mai '90). Cele patru zile ale Congresului P.C.R. au fost petrecute de Ion Iliescu in linistea si splendoarea specifice sfarsitului de toamna de la Snagov (vezi Antonia Rados, op.cit.). Marcel nici n-avea de ce sa se impacienteze. El stia prea bine pentru cine bat clopotele. Nu scrisese el, inca din 1987, in articolul de camuflaj Creatie si Informatie ca: "Este necesar sa introducem restructurarea", deci perestroika gorbaciovista?



5. CITEVA MII DE TURISTI SOVIETICI, DIN FORTA SPETZNAZ, AU PARTICIPAT LA LOVITURA DE STAT DIN DECEMBRIE 1989

Punerea in scena a loviturii din decembrie '89 a avut o repetitie generala in noiembrie 1987 cand, la doar cateva luni dupa vizita lui Gorbaciov la Bucuresti, pe 15 noiembrie 1987, a izbucnit revolta de la Brasov, o manifestatie muncitoreasca care a coagulat repede nemultumitii orasului, intr-o duminica in care in Romania aveau loc alegeri. Devastarea regionalei de partid, cele cateva momente de libertate ale brasovenilor, apoi interventia in forta a trupelor de interne au prevestit dezastrul lui Ceausescu din decembrie '89. Postul Europa Libera a intrat in actiune, difuzand comentanile lui Silviu Brucan, pe marginea evenimentelor, cateva saptamani la rand. Un fapt a iesit in evidenta: gradul de nemultumire al maselor atinsese pragul exploziei sociale. Era suficient un detonator pentru ca bariera psihologica a fricii colective sa fie depasita iar populatia, bine manipulata, sa ia cu asalt obiectivele din oras. Repetitia generala din '87 nu s-a rezumat la Brasov. Incidentele din 15 noiembrie '87 au fost sustinute apoi de manifestatii ale studentilor la Iasi si Timisoara. Axa Iasi-Brasov-Timisoara a revoltei din '87 va functiona si in 89, chiar daca evenimentele planuite pentru 15 decembrie '89 la Iasi nu au amorsat o revolta de proportii ca la Timisoara, datorita proastei organizari. Un lucru aparea clar: in '87, pentru rasturnarea guvernului Ceausescu, era necesara declansarea simultana a revoltei in mai multe orase industriale, culminand cu Bucurestiul. La Brasov, in noiembrie 1987, a iesit la iveala si capacitatea de represiune a regimului dar, mai ales, faptul ca mamaliga poate exploda. Invatamintele din 15 noiembrie '87 vor fi aplicate doi ani mai tarziu, cand spetznaz-ul sovietic va intra in actiune.

Declansarea evenimentelor din decembrie '89 a fost precedata de un fapt ocultat sistematic de "emanati", in ultimii 10 ani. Dupa data de 10 decembrie '89, in Romania patrund un numar fara precedent de turisti sovietici. Coloane intregi de automobile Lada, cu cate patru barbati atletici, sunt semnalate la granita cu U.R.S.S., Bulgaria si Ungaria. Un detaliu merita, deasemenea, mentionat: turistii sovietici au patruns in Romania fara pasapoarte, ceea ce dovedea o complicitate la nivel inalt. Conform unor statistici, se estimeaza la cateva mii numarul turistilor sovietici patrunsi in Romania in decembrie '89.

Pe 13 decembrie '89, rapoartele inspectoratelor de securitate Olt si Dolj semnalau deplasarea masiva a coloanelor de automobile Lada, cu turisti sovietici, in directia Timisoara. La o singura statie PECO, de exemplu, a fost semnalata o coloana de 12 autoturisme Lada. Turistii sovietici, atletici si sobri, au evitat orice contact cu bastinasli romani. S-a remarcat faptul ca, de regula, sovieticii evitau hotelurile, preferand sa ramana peste noapte in masini, prin parcari si campinguri. Si serviciile secrete occidentale au remarcat invazia de turisti sovietici din Romania in prima jumatate a lui decembrie '89. Turistii sovietici formau forta de SOC spetznaz, constituiti din operativi ai GRU, care actionau in civil (visuatniki), la care ne-am referit mai inainte. Totodata, la granitele Romaniei se semnaleaza constituirea unor forte de invazie militara straina. La granita cu U.R.S.S., in zona Galati-Braila, s-a semnalat o forta de interventie sovietica alcatuita din trupe de infanterie si tancuri. La granita cu Bulgaria, la Ruse, se semnaleaza o concentrare a unitatilor franceze GIGN. In timp ce la frontiera romano-ungara se aflau, gata de interventie, unitati vest- germane din cadrul cunoscutei forte GSG 9.

Elemente ale AVO ungar si UDB iugoslav sunt semnalate in Banat si Ardeal, in ciuda faptului ca Ceausescu, reintors la Bucuresti de la o intalnire a Pactului de la Varsovia desfasurata la Moscova (unde avusese o discutie la cutite cu Gorbaciov, care ii daduse un ultimatum privind introducerea in Romania a schimbarii, a politicii de perestroika), dispusese, subit, ca trupele de graniceri (17.000 de militari) sa treaca in subordinea Mimsterului de Interne. La 1 decembrie '89, la o sedinta a CEPEX, Ceausescu isi criticase aspru clica de potentanti. Dupa caderea regimurilor totalitare din Europa de Est, cu complicitatea vizibila a Moscovei, potentantii lui Ceausescu intelegeau insa perfect ca jocurile erau facute intre Gorbaciov si Occident, si ca zilele lui Ceausescu erau numarate.

Pe 17 decembrie, la un CEPEX de criza, Ceausescu anunta:

"Stim deja ca atat Est-ul cat si Vest-ul vor sa schimbe totul." A doua zi pleca in Iran. La reintoarcere, pe 20 decembrie, i se spune ca la Timisoara lucrurile s-au mai calmat. Rosteste un discurs televizat din studiourile TV aflate in subsolul Comitetului Central. La sugestia, se pare, a lui Barbu Petrescu, Ceausescu organizeaza un miting a doua zi, 21 decembrie. In timpul discursului rostit de Ceausescu la mitingul din fata C.C.-ului se aud brusc tipete de femei, rapait de gloante si scrasnete de tancuri. Ce se intamplase? La mitingurile lui Ceausescu, de regula, echipa de sonorizare utiliza o banda de magnetofon cu urale, aplauze si lozinci, amplificate prin statii in intreaga zona. Pe 21 decembrie, o echipa instalata in podul Ateneului s-a cuplat la reteaua de amplificare a Pietii Palatului si, in plina cuvantare a lui Ceausescu, a introdus in statie o banda sonora inregistrata anterior, la represiunea din fata Catedralei de la Timisoara. Pe banda se aud urlete de femei, rapait de mitraliere si scrasnete de tancuri. Pe 21 decembrie, cand banda este introdusa in statia de amplificare de echipa din podul Ateneului, lumea adunata la miting aude rapaitul de gloante si urletul femeilor dinspre zona Victoriei. Cei prezenti intra in panica, refugunda-se. Ceausescu, lipsit de vizibilitate in balconul C.C.-ului, nu intelege ce se petrece si striga: "Stati linistiti tovarasi." Elena striga si ea. Prea tarziu. Mitingul s-a spart. Alti manifestanti intra in Piata Palatului, cu pancarte anticeausiste. Se formeaza in Piata Universitatii un nucleu de rezistenta. Printre manifestanti se afla insa numerosi securisti in civil, care pozeaza in anticomunisti. Dupa-amiaza si noaptea are loc represiunea. De pe blocul Dalles si de pe fostul Carlton, echipe speciale de lunetisti trag asupra manifestantilor (conform declaratiilor locatarilor).

Avertizat, Ion Iliescu isi ia ramas bun de la colegii de la Editura Tehnica si pleaca intr-o directie secreta. S-a spus ca s-ar fi deplasat la Televiziune. Conform anchetei Antoniei Rados (op.cit.) Iliescu s-a deplasat mai intai la sediul M.Ap.N. care, cum am aratat anterior, avea legaturi telefonice cu Moscova si cu tarile membre ale Tratatului de la Varsovia. De la aparatul cu nr. 261, Iliescu a luat contact cu toate capeteniile Armatei si Securitatii, asigurandu-se mai intai de sprijinul lor, apoi a convocat o reuniune pentru orele 15.00, in biroul ministrulul Apararii. Abia dupa aceea, Iliescu a plecat in graba la TVR. Pe fir direct, M.Ap.N.-ul ramane in contact permanent cu gen. Piotr Lusev, cel care preia conducerea operatiunilor din Romania. (vezi interviul lui Militaru din "Nouvel Observateur", mai 1990, precum si interviul cu Mihai Lupoi)

In sediul C.C.-ului, gen. StancuIescu apare pentru prima data in civil in fata lui Ceausescu, cu piciorul in ghips, si il anunta ca afara sunt muncitori, dupa ce dictatorului i se spusese tot timpul ca sunt doar niste huligani. Il convinge apoi sa paraseasca cladirea C.C., insotit de o garda civila. Desi Ceausescu putea sa plece din C.C. pe mai multe cai, Stanculescu il convinge sa ia elicopterul, solicitat insistent chiar de el. In felul acesta, masele pot vedea ca dictatorul fuge. Intre timp, Securitatea deschide emisia in televiziune. O legaturi directa, facuta dintr-o camera de la etajul 7, de langa blocul studiourilor, permite Televiziunii Romane Libere sa transmita in releu, via Praga si Belgrad, atat in Est cat si in Vest. In "Studioul 4,” sunt adusi grabnic o multime de artisti, regizori, poeti, filosofi, figuri binecunoscute, in frunte cu dizidentul Mircea Dinescu (eliberat din arestul la domiciliu de ambasadorul o!andez Stork). Toata lumea face declaratii entuziaste. Din "Studioul S", insa, Securitatea vegheaza. La etajul II, directorul Petre Constantin, un vechi activist, este asistat de Dan Martian, lector la "Stefan Gheorghiu", un apropiat al lui Iliescu. Dupa regizorul Sergiu Nicolaescu, apare la TVR gen. Militaru care il cheama insistent pe Iliescu. Apare si Lupoi, omul lui Stanculescu, care ramasese la M.Ap.N., unde exista legatura directa cu Moscova. Soseste in cele din urma si Iliescu, care tuna si fulgera impotriva lui Ceausescu, la. ora aceea arestat la Targoviste. Anunta formarea "Consiliului Salvarii Nafionale" si cheama oamenii responsabili, la orele 17.00, la C.C. Dupa o jumatate de ora, Iliescu reapare, dar in "Studioul S". Mult mai sigur pe el, apeleaza membrii de partid, disociindu-i de cel care intinase nobilele idealuri ale socialismului. Pleaca imediat, insotit de Silviu Brucan. Citeva minute dupa ce Iliescu a parasit TVR, cei din "Studioul 5" inchid emisiunea si "Studioului 4". Pretext: s-a incins aparatura. Poetilor, filosofilor si artistilor li s-a pus astfel pumnul in gura. Rolul lor, in acreditarea lui Iliescu in ochii Romanilor, se incheiase. Nu mai era nevoie de figuratie.

In acest timp, Iliescu se grabea la intalnirea secreta de la Ministerul Apararii din Drumul Taberei, unde ii asteptau capii Armatei si Securitatii. Dupa un accident minor de masina, in Piata Victoriei, Iliescu si-a facut aparitia la Ministerul Apararii cu oarece intarziere. Generalii Stanculescu, Chitac, Mortoiu si altii ii asteptau nervosi. Sedinta secreta a debutat pe un fond de haos si neliniste: multi se intrebau ce cauta un civil, ca Iliescu, printre ei. Iliescu a cerut crearea unui organism provizoriu, care sa preia puterea in tara, pina la viitoarele alegeri. La sfarsit, l-a numit pe generalul Guse, seful Statului Major General, ca sef al comandamentului central al revolutiei, iar adjunct pe generalul Chitac, in acel moment comandantul trupelor de Securitate. I-a numit pe generali, desi in acel moment Ion Iliescu nu avea nici o functie oficiala, era un simplu cetatean, director al unci edituri de stat. Apoi, insotit deo parte dintre cel prezenti, Iliescu s-a grabit sa ajunga in Piata Palatului. ii insoteau, printre altii, Militaru, Guse, Brucan si Roman. Capitanul Lupoi, omul lui Stanculescu, le deschidea drumul prin multime. Ajuns in balconul C.C.- ului care, dupa intreruperea de o ora sij umatate a emisiei televiziunii, devenise singura tribuna a evenimentelor, Iliescu si-a modificat stilul. Saluta cu semnul victoriei, renunta la apelativul tovarasi, si se prezenta multimii drept sef al "Comitetului Salvarii Nationale". Cum rumoarea din piata crestea, Iliescu adauga, pentru a linisti multimea: "Securitatea nu mai exista. Trupele Ministerului de Interne au fost subordonate Armatei." Rumoarea ostila a multimii l-a determinat insa pe Iliescu sa-si intrerupa discursul. A intervenit, salvator, gen. Guse, ca reprezentant al Armatei, care a reusit pentru moment sa mai calmeze atmosfera. Sfatuit de cei din grupul sau, Iliescu se baga iar in fata, si incearca sa castige multimea din piata cu diverse promisiuni. "Dictatorul va fi dus in fata justitiei', a anuntat Iliescu, o afirmatie pe care curand o va regreta. Cum multimea nu reactiona pozitiv, Iliescu mai adauga cateva fraze populiste, apoi anunta: "Vom trece acum la formarea conducerii provizorii." Abandonind balconul, unde se va instala Dumitru Mazilu (creatorul "Forumului Cetatenesc", dupa modelul ceh), intregul grup, cu Iliescu in frunte - afisind un aer destul de panicat - a disparut in sediul C.C.-ului. Pentru a scapa de supravegherea permanenta si neincrezatoare a revolutionarilor lui Nica Leon si a altora, micul grup al lui Iliescu a pretextat ca avea nevoie de liniste, pentru a lucra. Cu totii s-au baricadat in camera 226 de la etajul II, unde s-au incuiat, lasandu-l afara, in fata usii, pe post de cerber pe Cazimir Ionescu iar in interior, pe acelasi post, pe capitanul Lupoi. Din acest moment n-au mai intrat in cameri decat persoanele agreate de Ion Iliescu. Afara, pe coridor, se adunau treptat barzii vechiului regim (ca Dumitru Popescu "Dumnezeu"), dornici cu totii sa se puna la dispozitia noii puteri democratice, dar si capi ai Securitatii, dintre care cel agreat de Iliescu a fost col. Gheorghe Ardeleanu, seful unitatilor anti-tero (U.S.L.A.). Care si-a pus pe loc, la dispozitia grupului de pucisti, toti cei 1600 de oameni ai sai. "Vom rezolva treaba, asa cum s-a discutat cu Victor" (Stanculescu), i-a spus Iliescu lui Guse, in timp ce avea in mana lista cu "persoane care ar putea ocupa posturi de raspundere". In camera 226 isi facea acum prezenta si Virgil Magureanu, cel care asteptase grupul ore in sir, in cladire, avand mare grija ca sa ramana permanent in spatele camerei de filmare. Postat in fata unei harti, Iliescu a luat legatura telefonica cu tovarasul Stanculescu, la Ministerul Apararii, cel care tinea permanent legatura directa cu gen. Piotr Lusev si ceilalti comandanti ai Tratatului de la Varsovia. Iliescu era obligat sa o faca. Comitetul Central nu era un punct operativ de comanda militara. Doar la Ministerul Apararii existau legaturi directe, secretizate, cu toti aliatii Pactului de la Varsovia. In primul rand, cu Moscova, cu Gorbaciov. Intre timp, cei din grup dezbateau aprins firma sub care pucistii urmau sa se infatiseze natiunii si lumii. Generalul Militaru o tinea una si buna: "Dom'le, sa ramanem la Frontul Salvarii Nationale". Cum nimeni nu parea foarte entuziasmat, Militaru a adaugat: "Frontul Salvarii Nationale exista de sase luni!" (De fapt, el exista din 1988, cand fusese constituit conspirativ, la sugestia sovieticilor. Cum am vazut, cu sase luni mai inainte, Militaru se intalnise cu Iliescu in Parcul Herastrau pentru a-l informa de existenta Frontului, asadar ca aveau o concurenta la gratiile sovieticilor).

Iliescu, fara jena, i-a informat pe ceilalti din camera ca el luase deja legatura cu ambasada sovietica, pentru a-i lamuri "cine suntem si ce vrem". Cel putin atit gasea de cuvinta Iliescu sa-i informeze pe cei din jur, in legatura cu convorbirea (ori convorbirile) cu sovieticii din acea zi. Sub pretextul ca sediul C.C. nu era un loc prea sigur - lipsea telefonul direct, firul rosu, cu Moscova si cu Pactul de la Varsovia - intregul grup s-a decis sa se refugieze la Ministerul Apararii, in Drumul Taberei. Conform amintirilor publicate de Dumitru Mazilu dar si a altor marturii, se pare ca, pe drum, grupul s-a abatut mai intai pe la ambasada sovietica. Episodul este controversat, din motive usor de banuit. Totusi, lasind deoparte alte marturii, intr-un documentar realizat la Bucuresti de CNN - in care sunt infatisate si tunelurile subterane, asa cum erau cele de sub sediul C.C. si Piata Palatului, pe care Ceausescu s-ar fi putut cu usurinta evacua - se sugereaza ca grupul lui Iliescu ar fi facut o halta la ambasada, in acea seara.

Imediat dupa plecarea lui Iliescu si grupului sau din sediul C.C.-ului, in Piata Palatului rasunau primele rafale. In jurul orelor 21 cadeau primii morti. In mod subit, aparuse pericolul terorist, oameni descrisi de Iliescu ca fiind antrenati sa "traga din toate pozitiile". Timp de doua zile, asa- zisul pericol terorist ii va permite grupulul lui Iliescu sa castige timp, cu un dublu scop: 1) sa acapareze total puterea si 2) sa scape de Ceausescu, care cunostea mult prea multe despre Iliescu, familia sa si legaturile acestora cu Moscova. La orele 23, Iliescu reapare la TVR si citeste primul comunicat al Comitetului Provizoriu al "Frontului Salvarii Nationale". De fapt, textul fusese redactat initial de Dumitru Mazilu dar fusese modificat, pe ici pe colo prin punctele esentiale, de Silviu Brucan care nu agrease nici macar formula finala: "Asa sa ne ajute Dumnezeu", deoarece i se parea, ca amintea prea mult de monarhie. Iliescu a mai citit o lista cu membrii Comitetului Provizoriu, lista in care el se trecuse ultimul, sugerand astfel telespectatorilor aparenta sa lipsa de apetenta pentru putere.

In realitate, lui Iliescu ii vor mai trebui inca dous zile pentru pune mana complet pe putere - doua zile in care teroristii vor trage din toate pozitiile, provocand astfel peste o mie de morti si sute de raniti, cu totii oameni nevinovati - ca si pentru a se debarasa de incomodul (in viata) Ceausescu, tinut inca din 22 decembrie, la pastrare, intr-o unitate militara de la Targoviste, dar a carui arestare nu fusese anuntata poporului decat douazeci si patru de ore mai tarziu. Timp de doua zile, in mare taina, Iliescu nu se ocupase decit cu restructurarea aparatului militar si cel al Securitatii. Ultimul, activat din 24 decembrie, cind ofiterii fostei Directii a 5-a, care avusese misiunea sa apere sediile, fusesera convocati la Ministerul de Interne. Pe 23 decembrie, in editia unica a "Scanteii poporului", distribuita cu o remarcabila promptitudine, aparea urmatorul comunicat al lui Iliescu:

"Noi, romanii, nu dorim sa copiem modelul vecinilor nostri. Protestul nostru era indreptat impotriva lui Ceausescu, dar era in acelasi timp (un semnal) favorabil mentinerii unei etici socialiste. Avem nevoie de diversitatea de opinie si de “ordine socialista” [subl. n.].

Insotit de fidelul sau paznic, Gelu Voican Voiculescu, Ion Iliescu a mai aparut de doua ori la TVR, in dorinta de a linisti cele 4 milioane de membri de partid. Din Studioul 4 fusesera alungati intre timp artistii si poetii. Stirile erau citite de acelasi Marinescu George care citise in 22 decembrie decretul de instituire a starii de necesitate. Iliescu a anuntat ferm, cu acest prilej: "Va veni vremea unui proces drept, condus de “justitia poporului” (subl. n.)." La a doua aparitie, Iliescu a devenit mai pragmatic: "Toti civilii vor preda armele pe care le poseda pana la 25 decembrie, orele 17", altminteri ar fi urmat sa fie considerati teroristi. Grijuliu, Iliescu a reamintit ca toate organizatiile din tara se subordoneaza Frontului Salvarii Nationale. Apoi, instalat in biroul directorului general al Televiziunii de la etajul II si pazit de Gelu Voican Voiculescu, Iliescu a inceput sa primeasca in audiente comunisti de rang inalt. Un preot si trei tineri timisoreni, sositi cu o declaratie a "Comitetului Democratic" prin care se cereau alegeri libere si pluripartitism, au fost intimpinati cu un refuz politicos. Peste cateva zile, Comitetul Democratic va fi integrat Frontului Salvarii Nationale.



6. UN ACT ISTORIC: PE 24 DECEMBRIE '89, INTR-UN WC DE LA M.Ap.N., CETATEANUL ILIESCU A DECIS ILEGITIM SA CONSTITUIE UN "TRIBUNAL MILITAR EXCEPTIONAL", CARE SA JUDECE PE CEAUSESTI

Arestati, practic, inca din dupa-amiaza de 22 decembrie, sotii Ceausescu au fost tinuti, sub paza militara, la unitatea de la Targoviste. initial, pucistii au mers pe varianta suprimarii imediate a cuplului Ceausescu. Scenariul asasinarii urma sa fie declansat de parola "Recursul la metoda". Populatiei i s-a ascuns, cel putin douazeci si patru de ore, ca sotii Ceausescu fusesera arestati inca din dupa-amiaza zilei de 22 decembrie, si tinuti sub o paza militara sigura. Mai mult, prin televiziune s-au vehiculat in acest rastimp fel de fel de zvonuri privind urmarirea sotilor Ceausescu, si actiuni teroriste de eliberare a celor doi, care aveau doar scopul sa mentina panica in randul cetatenilor, sugerandu-li-se astfel pericolul pe care il reprezenta, in continuare, un Ceausescu in viata. Pe 24 decembrie, planul "Recursul la metoda" a fost insa abandonat: se pare ca, la Moscova, Gorbaciov staruia inca din 22 decembrie pentru un proces al fostului dictator, in locul unui simplu asasinat. Acesta este si motivul pentru care planul "Recursul la metoda” nu a fost pus in practica, intre 22 si 24 decembrie. Ion Iliescu a luat decizia istorica de a constitui un tribunal militar exceptional, care sa-i judece pe sotii Ceausescu, in W.C.-ul din apropierea cabinetului ministrului Apararii din Drumul Taberei, unde grupul pucist se refugiase. In susurul apei de la W.C., Iliescu credea ca decizia va fi mai bine protejata si evitate, astfel, surprizele. Miza era imensa: lichidarea fizica a sotilor Ceausescu, cei care stiau prea multe despre Iliescu si grupul de pucisti. Decretul, redactat si semnat de Iliescu pe 24 decembrie 1989, fara numar de inregistrare, decidea - in numele Consiliului Frontului Salvarii Nationale (CFSN) din Romania - instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sa procedeze de urgenta (subl. n.) la judecarea faptelor comise de Ceausescu Nicolae si Ceausescu Elena. Acest document istoric este semnat de Ion Iliescu, in calitate de presedinte al Comisiei Frontului Salvarii Nationale (subl. n.). Numai ca la data de 24 decembrie 1989, CFSN-ul nici macar nu exista! Asa cum se stie, prima intrunire a CFSN a avut loc abia patru zile mai tarziu, pe 28 decembrie, la Palatul Victoria. Nici atunci Ion Iliescu nu a fost ales presedinte al CFSN. Rezulta ca Iliescu a semnat ilegitim - printr-o tipica uzurpare de titlu - un document ilegal, lovit de nulitatea absoluta din punct de vedere juridic.

Prima Consecinta: Tribunalul Militar Exceptional care i-a judecat pe sotii Ceausescu la Targoviste, datorita semnaturii ilegitime a lui Ion Iliescu pe decretul de constituire, este la randul sau ilegal. A doua consecinta: sotii Ceausescu n-au fost executati dupa un proces, ci asasinati. Gelu Voican Voiculescu a sustinut, ulterior ca sa-si salveze tovarasul de drum, cum ca: "Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea". Ceea ce a urmat nu este, de asemenea, prea bine cunoscut opimei publice. Astfel, deplasarea la Targoviste, unde urma sa aiba loc procesul, a asa-zisului Tribunal Militar Exceptional, s-a facut cu cinci elicoptere. Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu. Asadar; se stia inca inaintea procesului ca sotii Ceausescu urmau sa fie ucisi. Procesul nu a fost decat o mascarada, pusa la cale de Iliescu. Dupa aterizare, in timp ce gen. Victor Stanculescu se ocupa de detaliile executiei, Gelu Voican a cerut ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute. Detaliile procesului se cunosc. Interesante sunt insa concluzule profesorului legist francez Louis le Riboux privind momentul si conditiile in care sotii Ceausescu au fost impuscati. Dupa executie, cadavrele celor doi au fost aduse, infasurate in prelate, cu elicopterul, pana la stadionul Ghencea, unde au fost abandonate, in timp ce Stanculescu si Voican Voiculescu s-au dus la o gustarica. In realitate, asa cum demonstreaza o videocaseta, cadavrele celor doi, infasurate in prelate, au fost plimbate prin cladirea C.C., si in alte institutii, unde au fost expuse, deoarece multi nu credeau ca Ceausestii fusesera impuscati, in ciuda filmului prezentat pe 25 decembrie, intr-o versiune prescurtata, la TVR. Cert este ca abia a doua zi dimineata, la ora 8, trupurile sotilor Ceausescu au fost aduse la morga Spitalului Militar, unde cadavrul lui Ceausescu se pare ca a fost profanat de un autopsier, curios "sa vada p...a, cu care fostul dictator a f..t o tara timp de 24 de ani". Din dimineata de 26 decembrie pana in 30 decembrie 1989, cand s-a decis inhumarea, cadavrele Ceausestilor au ramas sigilate in instalatia frigorifica de la morga. De inmormintarea celor doi s-a ocupat tot Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim- ministru, cu prietena sa Cerasela Baijac Demetrescu, care a sterpelit cu aceasta ocazie bijuteriile Elenei Ceausescu. Au mai asistat: Mugurel Florescu, lt. maj. Trifan Matenciuc si col. Ion Baiu, cel care a asigurat, ca si la Targoviste, filmarile. De procurarea sicrielor se ocupase, anterior gen. Stanculescu, fostul protejat al familiei Ceausescu. Ambele cadavre au fost perchezitionate de Cerasela Baijac, grijulie mai ales cu cadavrul Elenei. Apoi, ambele cadavre au fost acoperite cu pinze de cearceaf. Mai intii s-a pus capacul peste cosciugul Elenei. Apoi peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Voican, prudent, a desenat cu o creta semnul lui Marte. Langa fiecare groapa se gaseau dale din beton si cate o roaba cu ciment. Groparilor li se spusese ca era vorba despre doi colonei in rezerva, ucisi de teroristi.

Ceausestilor nu li s-au pus cruci: fusesera uitate la morga. Pentru asasinarea Ceausestilor s-au intocmit doua dosare, care poarta acelasi numarul: 1/SP 1989. Nu vom intra in detalii privind continutul acestor doua dosare, precum si implicarile lor. Vom mentiona doar un singur detaliu: certificatele medicale, prin care se constata decesul sotilor Ceausescu, ca si actele de deces, au fost eliberate fara autopsiere si fara actele de identitate ale celor doi. Astfel, in absenta buletinelor de identitate, toate celelalte acte eliberate de medicul constatator, Vladimir Belis, si de notarul Sectorului 1 Bucuresti, Adrian Toma, sunt ilegale. Exact ca decretul, semnat ilegitim prin uzurpare de titlu, de Ion Iliescu, prin care s-a constituit asa-zisul Tribunal Militar Exceptional, care i-a trimis la moarte pe sotii Ceausescu. Numai pentru ca acestia sa nu poata dezvalui public ceea ce stiau despre proaspatul emanat, si despe firul rosu care il lega, inca din tinerete, pe Ion Iliescu de Kremlin
(rezistence.tripod.)

Salut copii,

Eu cunosc foarte multe despre acest subiect si am stranse foarte multe materiale. Din pacate obligatiile sociale si profesionale imi limiteaza drastic timpul pe care-l pot afecta discutiilor, asa incat ma voi multumi in loc de lamuriri si mesaje personalizate sa reproduc texte si sa va invit sa urmati niste linkuri. Cine vrea mai mult sa-mi scrie pesonal.

---------------

COMISIA INTERNATIONALĂ DE CERCETARE SI EVALUARE A
CONTENCIOSULUI ROMÂNO-EVREIESC

La initiativa mai multor persoane si a unor asociatii si fundatii culturale si de actiune civică, se constituie COMISIA INTERNATIONALĂ de CERCETARE SI EVALUARE a CONTENCIOSULUI ROMÂNO-EVREIESC, demers la care ne vedem constrînsi de faptul că în ultimii ani s-au înmultit atacurile nedrepte si nefondate la adresa unor persoane si institutii, inclusiv de stat, românesti sau evreiesti (israeliene), atacuri la adresa adevărului istoric privind relatiile dintre români si evrei. Aceste încercări de falsificare a adevărului istoric au culminat în toamna anului trecut, 2003, cînd, la initiativa d-lui Ion Iliescu, s-a înfiintat COMISIA INTERNATIONALĂ PENTRU STUDIEREA CONSECINTELOR HOLOCAUSTULUI ÎN ROMÂNIA.

Considerăm că pe cît de bună ar fi, în principiu, ideea de a se constitui o asemenea comisie, pe atît de nepotrivită este componenta acestei comisii, precum si pretentiile formulate de unii membri ai comisiei, pretentii sub ale căror auspicii urmează să actioneze numita comisie. Considerăm, mai întîi, că este cu totul inadmisibilă prezenta în această comisie a unor persoane care si-au dovedit deja incorectitudinea, împinsă de unii pînă la sperjur în justitie (cazul Radu Ioanid). Ridică de asemenea serioase semne de întrebare prezenta în fruntea comisiei a lui Elie Wiesel. Lideri de opinie si de constiintă ai lumii noastre, inclusiv lideri evrei, si-au exprimat deja, de-a lungul timpului, în termeni inechivoci, rezerve serioase ori chiar contestatii, judicios argumentate, cu privire la statura morală a numitului Elie Wiesel. Grave carente de etică profesională a dovedit, din păcate, si Lya Benjamin, membră si dînsa a Comisiei Wiesel.

În plus, majoritatea membrilor comisiei sînt publicisti si istorici care au afirmat de-a lungul timpului aceeasi opinie: în România anilor 1939-1945 s-a desfăsutat un veritabil holocaust, cu sute de mii de victime. Desi cel putin la fel de multi sînt si istoricii si publicistii care neagă producerea acestui „Holocaust în România”, nici unul dintre ei nu a fost invitat să facă parte din comisie, iar cînd unii dintre ei au cerut în mod expres participarea la cercetările si lucrările comisiei Wiesel, nimeni nu le-a dat un răspuns.

Stîrneste de asemenea nedumerire si suspiciuni faptul că o asemenea comisie este organizată la mai bine de 60 de ani de la producerea evenimentelor, ca si cînd cei interesati (victimele si mai ales urmasii acestora) au asteptat să treacă timpul si să dispară fizic atît martorii si participantii directi la asa-zisul Holocaust din România, cît si acuzatii si vinovatii prezumtivi.

Nu dăm importantă si relevantă faptului că membrii evrei sînt mai multi decît membrii români ai comisiei. Dar dăm cea mai mare greutate, în contestatia pe care o formulăm la adresa Comisiei Wiesel, modului în care, ca presedinte al comisiei, numitul Elie Wiesel îsi imaginează că se poate căuta, afla si propaga adevărul istoric. Cităm din declaratia de intentii prin care Elie Wiesel a acceptat „postul de presedinte al acestei Comisii” (vezi revista „Observator Cultural”, nr. 193/2003, pag. 7): „Sîntem devotaţi principiului potrivit căruia descoperirile Comisiei vor fi acceptate ca definitive în legătură cu acest subiect, atît în România, cît şi în lume.”

Ne pronuntăm categoric împotriva principiului invocat de contestatul detinător al Premiului Nobel pentru Pace. A pretinde să i se ia în serios acest „principiu” este un act de insolentă si de incompetentă agresivă. A formula un asemenea principiu este expresia unei gîndiri corupte, denaturată de ură si cupiditate. Îi rugăm pe onorabilii membri ai Comisiei Wiesel, ca si pe cei care au initiat-o să declare public dacă:

- cunosc care altă comisie cît de cît similară a functionat după principiul instaurat de Elie Wiesel ?
- au fost consultati asupra acestui principiu ?
- au cunoscut această „regulă” a comisiei atunci cînd au fost invitati si au acceptat să facă parte din comisie ?
- sînt de acord cu acest principiu ?

În mod fals se afirmă în comunicatul oficial (vezi acelasi „Observator Cultural” ) că „Comisia va fi independentă, iar cercetarea se va efectua numai în conformitate cu standardele în domeniu” (s.n). Întrebăm: în ce loc, în ce lucrare de metodologie a cercetării stiintifice, poate fi găsit principiul Elie Wiesel ? Sîntem gata să ni-l însusim dacă ni se face dovada că un asemenea principiu circulă printre oamenii seriosi, onesti si competenti, printre istorici sau printre juristi.

Precaritatea morală în care s-a instalat de la bun început Comisia Wiesel era inevitabilă, dat fiind că această comisie, în intentia initiatorilor ei, urmăreste de fapt să stabilească în bani suma echivalentă suferinţei sutelor de mii de evrei ucisi de români. Această sumă se ridică după unii petenti la 50 (cincizeci) miliarde de dolari. După alte estimări, ar fi vorba „doar” de 10 (zece) miliarde de dolari. Ce reprezintă această sumă ? Ceva mai mult decît totalul investitiilor străine făcute în România după decembrie 1989…

Acest total în 15 ani încă n-a atins valoarea de 10 (zece) miliarde de dolari. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu un nou episod din „Industria Holocaustului”, din ceea ce lumea întreagă numeste de-acum a fi Holocash-ul, exploatarea cinică si nerusinată a mostenirii Holocaustului, care încetează de a mai fi un moment de tragică referintă din istoria umanitătii si devine o escrocherie abil concepută si dirijată, o diversiune amplă, complexă, în care sînt angajati sefi de state, politicieni, mass-media, istorici si publicisti mercenari, fiecare cu partea sa de gheseft. După miliardele (totusi, nu asa de multe) pe care băncile elvetiene le-au plătit prin abuz si santaj acelorasi cercuri evreiesti, sumele cu care vor să ne încarce Wiesel & comp. ar reprezenta nu numai o lovitură extrem de dură dată avutiei nationale românesti, o lovitură care ar afecta în mod sever bugetul fiecăruia dintre noi, dar ar constitui un atac la onoarea si demnitatea neamului românesc, ar însemna introducerea unui capitol rusinos în istoria României.

În măsura în care – cel putin deocamdată – stim si credem, sîntem convinsi că în România NU A EXISTAT HOLOCAUST, că nu s-a conceput si urmat vreodată în România o politică de exterminare a evreilor, ne înscriem împotriva Comisiei Wiesel. Nefiind acceptati să cercetăm împreună care este adevărul, ne constituim într-o comisie paralelă, prescurtat numită Comisia noastră, cu gîndul de a ne controla si verifica unii pe ceilalti în ceea ce priveste calitatea cercetărilor si, mai ales, a „descoperirilor” pe care le va face fiecare comisie.

Comisia noastră porneste la drum sub patronajul (juridic si moral) al următoarelor organizatii:
- Liga pentru Combaterea Anti-Românismului
- Uniunea Vatra Românească – filiala Bucuresti
- Asociatia Veteranilor de Război si a Urmasilor Veteranilor
- Grupul Scara
- Uniunea Mondială a Tuturor Românilor

Sîntem bucurosi să ni se alăture oricine este de bună credintă în răspunderile pe care le avem ca fiinte umane înzestrate de Bunul Dumnezeu cu constiinta binelui si a răului, a dreptătii si a injustitiei, a adevărului si a minciunii.

Comisia noastră a început să functioneze

Desi nu si-a definitivat componenta, Comisia noastră a început să functioneze, să adune mărturii, dovezi, acte si probe privind contenciosul româno-evreiesc si, îndeosebi, perioada 1939-1945. Printre primele materiale obtinute se află si declaratia d-lui Constantin I. Dărăsteanu, născut la data de 28 iulie 1914, în comuna Stoienesti, judetul Giurgiu, martor ocular la ceea ce s-a întîmplat în ziua de 24 ianuarie 1941 la Abatorul din Bucuresti. În numărul trecut din revista „România Mare“ am publicat fragmentul cel mai important din această mărturie. Am procedat, însă, si la înregistrarea, prin notariat, a acestei mărturii exceptionale, sub semnătură legalizată. Punem această declaratie la dispozitia oricărei persoane sau institutii interesate.

De asemenea, le facem cunoscut celor care doresc să ni se alăture în acest efort si, în primul rînd, celor ce detin informatii sau documente, să ne contacteze la adresa: Ion Coja, OP 41, CP 30, Sector 1, Bucuresti, tel. 0744.903.890, tel./fax 211.87.84. Doamne ajută!

În numele Comisiei noastre,
ION COJA,
secretar executiv

============
Bogdan
http://ro.altermedia.info, cealalta fata a realitatii

În statul multinational al Imperiului sovietic, tendinta ruseasca în directia statului centralizat a intrat în coliziune cu renasterea constiintei nationale a mai mult de o suta de minoritati din republicile autonome. În cazul Republicii Moldovenesti, raportul dintre crearea statului si crearea natiunii era chiar mai complex, deoarece atât identitatea nationala, cât si cea statala, erau creatii artificiale. Natiunea moldoveneasca fusese inventata de rusi pentru a preveni (re)nasterea unei constiinte nationale românesti la populatia basarabeana. Statul moldovean fusese creat în Imperiul sovietic în 1924.”
Wilhelmus Petrus Van Meurs,1
„Ideea ca moldoveni sunt o natiune distincta, în sensul obisnuit al cuvântului, e problematica astazi. Limba pe care o vorbesc ei este româna, chiar daca a fost numita mult timp moldoveneasca de locuitorii din zonele rurale si este în continuare numita astfel în constitutia republicii post-sovietice. Istoria Moldovei moderne este o parte ce nu poate fi ignorata a istoriei mai largi a latinitatii rasaritene, regiune ce se întinde de la padurile Transilvaniei si dealurile Bucovinei, în nord, pâna la Câmpia Dunarii si Marea Neagra, în sud, si pâna la dealurile rotunde si stepele ce se întind de-a lungul Nistrului, în est. Toate aceste regiuni, incluzând teritoriul de astazi al Republicii Moldova, au apartinut României Mari aparute dupa primul razboi mondial si distruse de cel de-al doilea. Moldovenii de astazi nu au reusit sa se afle în acelasi stat cu românii mai mult de câteva decenii, dar cultura, limba si traditiile folclorice provin incontestabil din aceleasi radacini. Eroii nationali si marile personalitati dintr-o regiune sunt, cu siguranta, recunoscute si în cealalta. În acest sens, din punct de vedere cultural, sunt astazi doua state 'românesti’ în Europa de Est, chiar daca ambele adapostesc si multe alte minoritati etnice – unguri, ucraineni, rusi, romi si turci.”
Charles King 2

„Cei care încearca sa dezvolte o constiinta moldoveneasca ar putea sa revina, astfel, la interpretarile sovietice de alta data privitoare la istoria si cultura Basarabiei. Prin urmare, putem fi martorii unei renasteri a unor pareri comuniste cu privire la trecutul Moldovei si ai unei reactii concomitent a românilor fata de ele.”
Denis Deletant3

Preambul. Republica Moldova – spatiu de frontiera euro-atlantica

Acest text va vorbi despre asa numita Conceptie a politicii nationale de stat a R. Moldova si Dictionarul moldovenesc-românesc a lui Vasile Stati încercând sa le aseze pe fundalul geopolitic adecvat. Nu doar informatia legata de aceste chestiuni lipseste astazi în România, dar si cadrul geopolitic just în care aceste evolutii sa fie plasate si citite. Caci, dincolo de amprenta locala pe care aceste evenimente o au neîndoielnic, ele sunt parte a unor evolutii politice si geopolitice mai ample care nu pot fi ignorate în nici o analiza. De prea multe ori aspectele legate de Republica Moldova sunt abordate într-o grila provinciala, în care actorii principali sunt personajele politice de la Chisinau iar evenimentele majore - alegerile locale sau parlamentare (vag, este pomenita si Rusia). În realitate, toate evenimentele de la Chisinau poarta, mai mult sau mai putin, amprenta unor evolutii geopolitice globale. Mai concret, ele sunt determinate de înaintarea frontierei NATO si UE spre Republica Moldova, de decizia acestor institutii de a fixa granita pe Prut si de reactia pe care aceste evolutii le genereaza.4

Frontiera ar însemna, în cadrul teoretic utilizat aici, aspectul dinamic al unei evolutii geopolitice, respectiv totalitatea proceselor prin care se manifesta o expansiune istorica, un popor, o civilizatie sau un imperiu etc. Frontiera, ca aspect dinamic, declanseaza si întretine o gama larga de procese spirituale sau institutionale, pe care le denumim procese ale frontierei. Granita este aspectul static, stabil (stabilit) al înaintarii unei frontiere. Înaintarea unei frontiere se fixeaza (este fixata) undeva, pe o granita. Dar asta nu înseamna, automat, ca, o data fixata granita, dinamica procesului de înaintare a frontierei dispare sau ca este suspendata. Dimpotriva. Atunci când avem de a face cu o fixare artificiala (politica, geo-strategica) a unei granite vom asista la perpetuarea manifestarilor de frontiera, iar spatiul în care asemenea evolutii se petrec îl numim spatiu de frontiera 5 . Aceste spatii de frontiera6 sunt, geopolitic vorbind, de multe ori, spatii de criza, de turbulenta geopolitica, care nu pot fi decriptate sau întelese just fara a lua în considerare aceste aspecte7.

Un asemenea spatiu de frontiera este astazi Republica Moldova. Nimic nu se poate întelege acolo daca se ignora înaintarea frontierei euro-atlantice si consecintele pe care aceasta înaintare – si, mai ales, fixarea granitei artificiale pe Prut - le genereaza. Republica Moldova este astazi un spatiu de frontiera euro-atlantic. Decizia politica (geo-strategica) de a fixa granita înaintarii frontierei euro-atlantice pe Prut, cuplata cu refuzul majoritatii populatiei din Republica Moldova de a accepta aceasta decizie sunt responsabile de evenimentele care au loc acolo. Razboiul din Transnistria, refuzul Moscovei de a retrage armata si armamentul de acolo, proiectul de federalizare, manifestarile din Piata Marii Adunari Nationale sau din fata Ambasadei Ruse, Conceptia presedintelui Voronin, chiar si Dictionarul lui Stati etc. sunt consecinte directe sau indirecte ale acestei decizii8.

Acesta este cadrul în care momentele punctate mai jos trebuie citite si percepute.

„Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova”

„Proiectul Conceptiei politicii nationale de stat a R. Moldova, inclus pe agenda de lucru a parlamentului R. Moldova, este un document politic, în esenta provocator, ce îsi propune, în ansamblul sau, sa anuleze Declaratia de Independenta din 27 august 1991, ca act juridic de nastere a celui de al doilea stat românesc, si sa-i confere R. Moldova o noua identitate etno-culturala, istorica, lingvistica si politico-juridica. El reprezinta suma tentativelor ideologice privind crearea unei doctrine nationale de stat si ideologizarea fortata a întregii societati. Axul respectivei doctrine îl constituie preceptele false din punct de vedere stiintific, cultural si istoric al existentei unui asa-numit popor moldovenesc si a unei limbi moldovenesti, camuflate inabil si de o maniera totalitara cu notiuni la moda, precum ‘multiculturalismul’, ‘multilingvismul’, ‘polietnicismul’ - toate amalgamate si ambalate sub drapelul tolerantei’, ‘pacii interetnice’ si ‘concordiei civice’”.9

Într-o ancheta a publicatiei Contrafort pe tema asa-zisului Dictionar moldovenesc-românesc, academicianul Mihai Cimpoi facea urmatoarea constatare: „Ma întristeaza atât aparitia, sustinuta oficial, a Dictionarului cât si atentia extraordinara pe care i-o acorda posturile TV din România (o ora la Pro TV, doua ore la Realitatea) fapt care nu s-a întâmplat cu nici o carte a vreunui scriitor basarabean” 10.

Naduful reputatului academician trebuie înteles corect: nu doar dezamagire fata de liderii de opinie din România care se întrec în a neglija si uita performantele culturale autentice ale carturarilor de peste Prut (supararea ar fi fost justificata fie si numai din aceasta pricina!), dar si deceptie fata de cecitatea vadita a acelorasi personaje care, lipsite de perspectiva si viziune, au transformat un eveniment minor, totusi, în eveniment de presa ignorând vinovat ca gestul ridicol al lui Stati – „renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai joasa speta” cum numeste academicianul pe autorul acestei „monstruozitati” – este numai vârful de aisberg, expresia rizibila a unei evolutii politice mai profunde care se petrece în Republica Moldova si care, ea, ar fi trebuit sa se afle în colimatorul presei sau a societatii civile de la Bucuresti. O evolutie politica si geopolitica inedita, ale carei expresii reale si consistente sunt, pe de-o parte, asa numita Conceptie a politicii nationale a Republicii Moldova – document programatic complet ignorat, cu rarisime exceptii, în România! - si, pe de alta, dezbatere în jurul problemei federalizarii (incluzând aici chestiunea transnistreana). Aparitia Dictionarului lui Stati nu este decât partea cea mai putin consistenta a acestor evolutii ce se desfasoara astazi si despre care asa zisa „societatea civila” din România (analistii, jurnalistii si „purtatorii ei de cuvânt”) sau politicienii de la Bucuresti se încapatâneaza sa nu vorbeasca sau sa nu stie nimic. Ciudata reactie a celor chemati sa ghidoneze opinia publica a unei societati care sta sa se integreze în NATO si UE, adica institutiile a caror granita viitoare va fi, într-o prima instanta, tocmai Prutul...

Proiectul legii numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova a fost publicat pe 25 iulie în oficialul guvernamental, Moldova Suverana. Este un proiect de lege initiat de presedintele Voronin. Cum se va vedea mai departe, exista o legatura evidenta între aceasta conceptie si Dictionarul moldovenesc-românesc al lui V. Stati, publicat, în aceeasi zi, în ziarul partidului de guvernamânt, Comunistul. Validarea lui de catre guvernul de la Chisinau s-a facut recent, fara a stârni, nici de data asta, o discutie atât de necesara la Bucuresti.

Textul este aproape necunoscut publicului din România, astfel ca remarcile si comentariile vor fi flancate de ample apeluri la text .11

Axul definitoriu al documentului este indicat în deschidere: „Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova, denumita în continuare conceptia, reprezinta totalitatea principiilor, obiectivelor si sarcinilor prioritare privind integrarea si consolidarea poporului unic multicultural si multilingv al Republicii Moldova prin armonizarea intereselor nationale generale cu interesele tuturor comunitatilor etnice si lingvistice din tara”. Baza juridica este si ea sugerata din plecare: „Conceptia se bazeaza pe prevederile Constitutiei Republicii Moldova, pe normele legislatiei nationale si ale dreptului international, inclusiv ale: Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului International cu privire la drepturile civile si politice, Pactului International cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ale altor acte internationale referitoare la drepturile omului si ale persoanelor apartinând comunitatilor etnice si lingvistice la care a aderat Moldova”. Temeiul elaborarii proiectului este acesta: „Actualitatea elaborarii si adoptarii conceptiei este determinata de necesitatea de a stabili principiile si sarcinile politicii nationale de stat, orientata spre consolidarea independentei si suveranitatii tarii noastre, crearea unor conditii favorabile pentru dezvoltarea libera a tuturor comunitatilor etnice si lingvistice, spre integrarea lor în poporul unic al Republicii Moldova”. Despre importanta textului vorbeste limpede un paragraf întreg: „Conceptia este documentul de baza pentru autoritatile publice la promovarea politicilor social-economice si culturale în domeniul dezvoltarii si consolidarii independentei si suveranitatii tarii, a poporului multietnic, multicultural si multilingv al Moldovei. Tot de aceste principii trebuie sa se conduca organele de stat ale Republicii Moldova în activitatea de sustinere a eforturilor de edificare a unei societati civile”.

Urmeaza apoi cinci sectiuni care cuprind: I. Dispozitii generale; II. Principiile politice nationale de stat; III. Scopurile politicii nationale de stat; IV. Sarcinile politicii nationale de stat; V. Asigurarea politicii nationale de stat.

Sa vedem însa ce spune, în detaliu, acest text, dincolo de protocolarele declaratii de intentii.

O declaratie explicita de politica interna si externa

Atmosfera textului este data deja de paragrafele citate. Înainte de a intra însa în substanta (!) lui, sa sesizam contextul în care se lanseaza documentul: momentul aparitiei proiectului coincide, practic, pe plan intern, cu demararea campaniei electorale în Republica Moldova (este vorba de alegerile parlamentare din primavara lui 2005), proiectul servind, implicit, drept platforma electorala pentru Partidul Comunistilor aflat la guvernare. Cel putin al acelei factiuni din acest partid care va merge neconditionat cu actualul presedinte, Vladimir Voronin, chiar daca, pentru asta, va fi necesara o scindare a partidului între linia dura si cea „moderata”, capabila sa faca o alianta cu partide necomuniste de genul Partidului Democrat al lui Diacov. Proiectul initiat de presedintele Voronin este un semnal clar si o conditie explicita pentru viitorii sai suporteri.

Pe plan extern, aparitia proiectului vine în consonanta cu presiunile pe care Rusia le face din ce în ce mai insistent asupra republicii, presiune „stimulata” tot mai mult de dorintele exprimate insistent în ultima vreme de catre UE de implicare a acestui organism în solutionarea conflictului din Transnistria, deci într-o chestiune care afecteaza direct interesul Rusiei în zona. Proiectul este, din acest punct de vedere, o declaratie de politica externa, cel putin prin atentia si grija deosebite care se acorda limbii ruse în document sau încapatânarii de a ignora organismele europene în care Moldova ar putea nazui sa fie parte12 .

Un text nul din punct de vedere academic

Conceptia este în primul rând un text politic, dar „argumentatia” sa deriva însa dintr-o perspectiva ce se vrea „stiintifica” asupra proceselor de formare si dezvoltare a natiunilor.

În primul rând, textul este parte a unui proces mai amplu de „nation building” (demarat însa în Basarabia de ocupantul sovietic si continuat astazi de Partidul Comunistilor). Ideea care fundamenteaza argumentatia este una de tipar modernist (inventionist, instrumentalism etc.) dupa care natiunile se nasc prin proiect (by design), ca o creatie de sus în jos si în care un rol crucial trebuie sa revina statului si institutiilor acestuia. Agresivitatea cu care este promovata o asemenea perspectiva în document este cel putin stranie, mai cu seama ca este vorba despre un teritoriu care, vreme de mai bine de 60 de ani a fost supus de catre puterea sovietica, cu sistem si încrâncenare, unui proces de nation building (asta este, în esenta, moldovenismul), respectiv de creare a unei Republici Moldovenesti de limba, traditie si istorie rusesti. Procesul a esuat, dupa cum evenimentele de la 1989 au demonstrat-o cu prisosinta. Acest esec trebuie sa faca pe cei care pariaza fara rest pe asemenea abordari mult mai circumspecti.

Cert este însa ca perspectiva constructivista a demersului – „Am creat Moldova, acum sa-i cream pe moldoveni...” –, lipsita de minimale precautii sau spirit critic, sfideaza ridicolul când încearca sa justifice tentativa.

În al doilea rând, frapeaza în text confuzia (voita sau nu) si inconstienta cu care autorii textului se joaca cu vorbele si conceptele. Un text care nu urmareste decât sa „legitimeze” un stat, o limba si o etnie nu gaseste de cuviinta decât sa.... vitupereze „nationalismul”. Iata o mostra inclusa în „Expunerea de motive la proiectul Conceptiei politici nationale de stat a Republicii Moldova”: „Însa evenimentele de la sfârsitul anilor ‘80 si începutul anilor ‘90 ai secolului trecut, inspirate, în republica de fortele politice radicale de orientare nationalista, au dus le dezintegrarea statului si societatii moldovenesti, la confruntarea interetnica si la scindarea teritoriala a tarii, scindare care mai persista. Din aceiasi perioada dateaza tentativele, care continua si astazi, de a nega existenta natiunii moldovenesti si a limbii moldovenesti, de a discredita istoria Moldovei - bazele politico-juridice si national culturale ale statului moldovenesc”13.

Prin urmare, tot ce s-a petrecut în perioada indicata este manifestarea fortelor „de orientare nationalista” împotriva carora Conceptia îsi propune sa lupte. Sofismul este aici la ele acasa: caci Conceptia, care îsi propune, cum spuneam, explicit, sa impuna un stat, o limba, o etnie, o limba etc. reprezinta, dupa toate normele sociologiei natiunii si nationalismului, chintesenta unui proiect sau program nationalist, în ciuda lipsei de consistenta si a falsului pe care se bazeaza argumentatia. Pentru autorii conceptiei, a fi nationalist moldovean nu e nationalism, dar a sustine limba, natiunea si etnia româna... da! Utilizarea atributului cu conotatii negative - nationalist – doar pentru ceea ce înseamna „românesc” nu este, în fond, decât o tehnica de propaganda sau proba unei confuzii majore care fundamenteaza acest document.

În al treilea rând, documentul se bazeaza pe o manipulare grosolana a textelor si conceptiilor europene privind drepturile omului sau ale comunitatilor etnice. În pofida filosofiei de la care pretinde ca se revendica, Conceptia nu face decât sa impuna de sus o carcasa identitara unei comunitati (populatia Republicii Moldova), ignorând nepermis dreptul individual la optiune al fiecarui cetatean. Altminteri spus, în loc sa plece de la drepturile omului pentru a ajunge la drepturile colective (multiculturalismul), textul le decreteaza pe cele din urma neglijându-le sistematic pe cele dintâi! În ciuda retoricii, este exact invers decât traseul european pe care documentul îl invoca cu obstinatie. Cum bine a sesizat un comentator de la Chisinau: „...atât actele privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului, cât si actele referitor la drepturile minoritatilor etnice si nationale, vizeaza doar individul si autonomia sa ireductibila. Drepturile culturale si lingvistice sunt considerate drepturi individuale, dar care se exercita în mod colectiv. Ceea ce înseamna ca unui grup etnocultural i se acorda drepturi nu pentru a pastra si perpetua cu orice pret existenta acestui grup, indiferent de optiunile membrilor grupului. Dimpotriva, grupului i se acorda drepturi deoarece pentru persoanele respective apartenenta la acest grup este plina de sens si importanta pentru exercitarea libertatii lor”. În opozitie, cum sugeram deja, Conceptia, dimpotriva, propune o viziune si un sistem de valori care ar trebui împartasite de catre toti cetatenii. Autorii Conceptiei considera drept scop strategic: "afirmarea unui sistem de valori nationale la baza carora se afla constientizarea de catre toti cetatenii tarii noastre a apartenentei lor la poporul unic al Republicii Moldova" (partea IV, Sarcinile politicii nationale de stat)”14.

În esenta, este vorba despre „un proiect totalitar”, cum îl numea academicianul Cimpoi, care nazuieste sa impuna, de sus în jos, o unica identitate tuturor cetatenilor Republicii moldova, indiferent de optiunile sau dorintele lor. Indiferent, adica, de ceea ce comunitatea internationala numeste „drepturile omului”...

Mitul „fondator” al Republicii Moldova: moldovenismul

Axul principal al textului este ideologia modovenismului. Documentul vizeaza, în esenta, impunerea „moldovenismului” ca ideologie de stat. Cu vorbele unor reprezentanti ai societatii civile de la Chisinau: „Moldovenismul ca doctrina a asa-zisului specific national al ‘poporului moldovenesc’, cu istorie, cultura si limba diferite de cele ale poporului român, este, precum se stie, o fabricatie a regimului tarist de ocupatie si, în special, a ideologiei sovietice staliniste, menita sa justifice anexarea provinciei românesti Basarabia de catre Rusia tarista si, ulterior, prin aplicarea prevederilor Protocolului aditional secret la Tratatul sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov) de catre Uniunea Sovietica”15.

Nu avem spatiu suficient pentru a descrie evolutia acestei ideologii relativ la teritoriul dintre Prut si Nistru (dar nu numai). Genealogia aceste idei indica limpede emitentul: Moscova si Kominternul, iar aparitiile ei pe scena istoriei – dupa cum sugereaza un comentator de la Chisinau - nu este lipsita de semnificatii: „De fapt, aceasta teza conceptie cominternista a mai fost formulata în aceiasi termeni si în noiembrie 1988, când au aparut faimoasele teze ale Comitetului Centra al PCM si cuvântarea lui N. Bondarciuc, la acea vreme secretar al CC al PCM, azi fruntas al aceluiasi partid, care se încheia cu celebrul ‘niet, niet I niet’. Anume acele teze au catalizat miscarea de emancipare nationala a românilor basarabeni si procesul de acordare a limbii române a statutului de limba de stat si de revenire la alfabetul latin”16.

Fenomenul moldovenismului a fost resuscitat în Republica Moldova mai ales dupa venirea la putere a Partidului Comunist, dar el nu este, în nici un caz, apanajul acestei formatiuni politice, caci versiunile în care acesta este livrat pe piata sunt diferite (cazul Partidului Democrat Agrar si a reuniunii acestora din 1994 – „Casa Noastra – Republica Moldova” – este primul care vine în minte). Recent, fenomenul a beneficiat de o analiza pertinenta sub forma unei teze de doctorat si care merita tata atentia. Una dintre concluziile lucrarii merita reluata: „ ... moldovenismul nu este ‘minciuna întreaga’, ci o semiminciuna. De aceea, demontarea acesteia nu este un lucru usor: a afirma ca basarabenii nu sunt moldoveni ar fi la fel de gresit cu a afirma ca ei nu sunt români. Într-o eventuala disputa privind tezele moldoveniste, este foarte important a nu se ataca partea asa-zis pozitiva a moldovenismului – faptul de a fi moldovean nefiind o contradictie cu a fi român. Pe de alta parte, faptul existentei statului Republica Moldova implica recunoasterea politonomului ‘moldovean’, care nu este o emanatie a moldovenismului, ci o realitate geopolitica. În calitatea lor de cetateni ai Republicii Moldova, si românii basarabeni si minoritarii sunt moldoveni. Speculând însa pe chestiunea identitara, moldovenistii comit în mod deliberat tot felul de confuzii, mizând pe deruta si ignoranta. (...) Astfel, moldovenismul se prezinta ca o manifestare a crizei identitare în Republica Moldova (urmare a politicilor de rusesti de deznationalizare si rusificare), dar si ca o continuare a acestor politici”17.

Miturile fondatoare ale Republicii Moldovenesti (2)

Proiectul de constructie se bazeaza pe câteva „axiome” repetate obsesiv. „Republica Moldova constituie continuarea politico-juridica a procesului multisecular de statalitate continua a poporului moldovenesc. Moldovenii - nationalitatea fondatoare a statului, împreuna cu reprezentantii altor etnii: ucrainenii, rusii, gagauzii, bulgarii, evreii, românii, belorusii, tiganii (romii), polonezii si altii constituie poporul Moldovei, pentru care Republica Moldova este Patria lor comuna”.

Textul este uluitor. În primul rând, prin acreditarea ideii ca actuala Republica Moldova ar fi succesoarea de drept a Principatului Moldova, principat al Tarilor Române care a participat la fondarea României moderne în 1859. Mai mult, acreditarea unui „proces secular de statalitate” este rizibila când implica un teritoriu (actual Republica Moldova) care nu a participat, de fapt, nici la unirea din 1958 (se afla atunci sub ocupatia Imperiului Rus). A doua chestiune, contradictorie, se refera la compozitia etnica a populatiei: acreditarea unui „melanj etnic” într-o republica care are, conform recensamântului în vigoare, o majoritate clara de circa doua treimi, nu face decât sa reia o ideea mai veche, de sorginte cominternista, referitoare la acest spatiu.

Românii ca „minoritate etnica”

O alta intentie clara a autoritatilor de la Chisinau este transformarea românilor într-o minoritate etnica. Plasarea „românilor” undeva între evrei si belorusi în textul Conceptiei sugereaza clar unul dintre obiectivele strategice ale Chisinaului. Unul dintre instrumentele cu care se va realiza acest obiectiv este recensamântul din 2004, unde confuzia etnie/cetatenie – se spera – va transforma „românii” într-o minoritate etnica, covârsita de... „moldoveni”. Textul Rezolutiei este relevant la acest punct: „Beneficiarii respectivei conceptii vor fi Rusia si diaspora rusa din R. Moldova: Rusia îsi va asigura astfel, pentru decenii înainte, dominatia sa în regiune si realizarea intereselor geostrategice în raport cu Uniunea Europeana si NATO. Pentru mentinerea statutului de mare putere în afacerile europene, Rusia impune R. Moldova, prin intermediul actualilor guvernanti comunisti de la Chisinau, un plan de deznationalizare definitiva a românilor basarabeni, de creare a unui "popor unic" în care elementul românesc majoritar va fi "dizolvat" în asemenea masura încât va putea fi ignorat. Diaspora rusa, care are la ora actuala suprematia economica si mediatica, va dobândi oficial si suprematia cultural-lingvistica si îsi va prezerva toate drepturile politice necesare pentru realizarea scopurilor geopolitice ale Rusiei. Astfel, R. Moldova i se pregateste, prin aceasta conceptie funesta si prin tentativa de federalizare, statutul de enclava rusa la frontiera Uniunii Europene si NATO, dupa modelul regiunii Kaliningrad”.

Aceasta idee ca românii sunt o minoritate etnica nu este noua în Republic Moldova, dar, odata cu recensamântul, va capata o confirmare „stiintifica”. Cu voie sau fara, aceasta ideea a mai fost invocata la Chisinau chiar de gazetari aflati în tabara democratica . Cea mai importanta „contributie” la impunerea acestui sofism periculos apartine însa lui Renate Weber, Valentin Stan si Gabriel Andreescu cei care, în studiul „Relatia României cu Republica Moldova”19 sustineau acelasi lucru: optiunile cetatenilor care se declara români sau a celor care se declara moldoveni trebuie respectate deopotriva etc., etc. Nu e de mirare ca textul a fost republicat rapid de catre publicatiile guvernamentale de la Chisinau!

Consecintele unei asemenea evolutii sunt extrem de grave si periculoase, pe termen scurt, iar pe termen lung insolubile. Pe termen scurt va exista atunci „baza legala” pentru impunerea limbii ruse ca a doua limba de stat – limba româna va deveni a limba a minoritatilor – a eliminarii cursului de „istoria românilor” sau chiar a... etnicizarii Mitropoliei Basarabiei prin transformarea ei într-o biserica româneasca, deci minoritara. Pe termen lung, însa, acest multiculturalism extrem – caci pulverizeaza bazele consensuale ale oricarui stat - nu are nici o solutie, pentru ca intra într-o serie de contradictii din care nu se mai poate iesi. Inutil sa spunem ca acest mod de gândire nu este acreditat de nici un document european si, mai ales, nu este practicat (caci este imposibil!) de nici un stat de pe continent20.

Multiculturalismul sau noul „marxism-leninism”

Socheaza aproape, în textul Conceptiei, abundenta termenului „multiculturalism”, „multicultural”, „multilingv”. În primul rând, e ciudata aceasta strategie pentru un text care vrea sa promoveze unitatea unui stat si a unei „natiuni”. Se vadeste însa în acest document – veritabila struto-camila din acest punct de vedere – dorinta de a pune cap la cap tezele mai vechi si mai noi ale internationalismului proletar, pe de-o parte ideologia moldovenismului, pe de alta, cea a multiculturalismului. Dupa cum comenta un ziarist de la Chisinau: „Daca în perioada sovietica politica de deznationalizare si rusificare a popoarelor ocupate se desfasura sub acoperirea ideologica a internationalismului proletar, iar temelia doctrinara o asigurau Marx, Engels si Lenin, astazi politica de asimilare, promovata de Rusia prin intermediul comunistilor, utilizeaza terminologia împrumutata din limbajul occidental despre societatea civila multinationala, stat polietnic, popor multicultural si multilingv”21.

Este limpede însa ca aceasta incoerenta doctrinara nu poate pretinde pretentii de document fondator.

O limba, doua limbi...

O alta contradictie ce brazdeaza textul se refera la limba. Iata textele: „Limba moldoveneasca, având statutul de limba de stat, se foloseste în toate sferele vietii politice, economice, sociale si culturale. Una din prioritatile nationale ale Republicii Moldova este asigurarea însusirii limbii moldovenesti”. Dar si: „Limba rusa care, în conformitate cu legislatia în vigoare, are statutul de limba de comunicare interetnica, se aplica si ea în toate sferele vietii statului si societatii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismul moldo-rus si ruso-moldovenesc statornicit istoriceste, care, în actualele conditii, este necesar sa fie dezvoltat si perfectionat”. Pe de-o parte: „crearea neîntârziata a conditiilor necesare pentru însusirea limbii moldovenesti de catre o parte a populatiei Moldovei”, pe de alta: „neadmiterea restrângerii sferei de folosire a limbii ruse în toate domeniile vietii statului si societatii” si „asigurarea de conditii pentru pastrarea si dezvoltarea în continuare a functiilor oficiale ale limbii ruse”22.

Textul este cel putin ambiguu. Pe de-o parte, daca, programatic, „limba moldoveneasca” va deveni o „prioritate nationala”, ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse? Care este, în mod real, intentia celor care au lansat documentul? Publicatia Flux, ziarul de limba româna cu cel mai mare tiraj, încearca sa raspunda: „autorii acestui plan cauta sa mentina, în mod artificial, situatia când majoritatea româneasca si toate minoritatile, cu exceptia celei ruse, vor cunoaste si vor vorbi obligatoriu limba rusa, în timp ce minoritarii reprezentând fosta natiune dominanta a imperiului sovietic vor cunoaste doar limba rusa. Prin urmare, avem de-a face cu un asa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adica dominatia discriminatorie a unei minoritati asupra majoritatii. Sa nu uitam ca aceasta majoritate include atât majoritatea româneasca cât si minoritatile ruse” .

O conceptie represiva a unui regim represiv

Chestiunea cea mai grava, probabil, si care ridica semne serioase de întrebare asupra acestui demers, este maniera în care acesta va fi implementat în societatea moldoveneasca. Indiferent de parerea pe care o avem fata de tezele documentului, o discutie sau dezbatere democratica pe aceasta tema nu are, în principiu, a dauna. În fond, democratia presupune si dreptul la eroare: poti gresi, te poti însela, dar pentru asta nu poti fi eliminat din spatiul discursului public.

Alta este însa problema grava – apropo de democratie – care apare relativ la acest document. Ea tine de maniera în care puterea politica propune si vrea sa impuna acest proiect. O discutie reala lipeste si, mai mult, textul stipuleaza explicit pedepse pentru cei care se vor opune. Acesta este principalul motiv pentru care academicianul Cimpoi o definea, la conferinta deja invocata, „cu caracter totalitar”: „Conceptia pusa în discutie este, de fapt, o anticonceptie, deoarece ignoreaza adevarul stiintific despre românii moldoveni si limba româna. Este construita pe un temei de nisip, o utopie ce nu tine cont de realitate. Ea nu are nici o sansa de a fi transpusa în practica, fiindca nu se tine cont de parerea intelectualitatii. Asa-zisul dialog fructuos între autoritatile publice si societatea civila s-a dovedit a fi o farsa mincinoasa. Aceasta conceptie nu respecta drepturile fundamentale si principiile democratice recunoscute pe plan european si international, libertatea de gândire si exprimare, valorile democratiei, drepturile omului etc. Este o conceptie cu caracter totalitar”23.

Textul contine, explicit, avertismente limpezi si deloc linistitoare în legatura cu viitorul Republicii Moldova. Astfel, documentul sustine orientarea politicii de stat catre: „neutralizarea juridica si politica a necontenitelor tentative de demoldovenizare, de negare a existentei natiunii moldovenesti si a statalitatii moldovenesti, de discreditare a istoriei moldovenesti, de negare a etnonimului „moldoveni” si glotonimului „limba moldoveneasca””. social-economica a tuturor regiunilor Republicii Moldova. Dupa cum s-a exprimat presa democratica de la Chisinau, „într-o singura propozitie avem concentrata dorinta expresa a comunistilor de a neutraliza, din punct de vedere juridic si politic, pe toti cei care vor îndrazni sa împartaseasca o alta opinie. Însusi faptul ca Voronin urmareste neutralizarea juridica si politica a celor pe care îi considera indezirabili, arata, fara putinta de tagada, adevarata fata a regimului comunist de la Chisinau. Acesta a ramas fidel traditiilor marxist-leniniste si staliniste de practicare a terorii ca norma politica si a violentei ca mijloc de anihilare a oponentilor. Aceste rânduri sinistre trebuie privite în contextul tuturor ajustarilor legislative operate de comunisti în ultimii doi ani, prin care sunt distruse în mod premeditat si metodic institutiile democratice si suprimate drepturile fundamentale ale omului”24.

Aceste planuri apar si mai periculoase daca ne gândim la initiativa comunista de modificare a Constitutiei care urmareste introducerea unui regim de functionare a unor legi speciale si extraordinare, ce ar anula, de fapt, principiile constitutionale democratice si ar distruge statul de drept, ca si prin Legea privind combaterea activitatii extremiste. Dupa prognoza aceluiasi ziarist: „Ar fi de asteptat ca dupa intrarea în vigoare a acestui document monstruos sa urmeze modificarea Codului Penal si a altor legi care sa permita lichidarea Opozitiei si a presei incomode”.

Dictionarul moldovenesc-românesc

„A promova sub orice forma o limba moldoveneasca deosebita de limba româna este, din punct de vedere lingvistic, ori o greseala naiva, ori o frauda stiintifica; din punct de vedere istoric si practic, o absurditate si o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identitatii etnice si culturale a unui popor si, deci, un act de genocid etnico-cultural”
Eugen Cosariu25

Vineri, 25 iulie, în Partidului Comunistilor din Moldova Comunistul se putea citi o prezentare oficiala a straniului Dictionar moldovenesc-românesc. Evident, textul este scris de „neobositul detractor al culturii românesti V. Stati” (cum îl numeste presa de la Chisinau), tot el autor al dictionarului. Textul este plasat la rubrica „raftul de carti” si poarta supratitlul „Senzational! Prima data în istorie! A aparut dictionarul moldovenesc-românesc!” Nu e nici o coincidenta ca si Dictionarul si i au fost tiparite, practic, concomitent. Cum am scris deja, Dictionarul este parte organica a Conceptiei si cine nu îl percepe asa este în teribila eroare.

Un jurnalist de la Chisinau comenta astfel aparitia lui: „În fata unei tiparituri de acest fel, am înteles în sfârsit cum se descifreaza sigla comunistilor de azi, în care pe lânga secera si ciocan, mai e plasata si o carte deschisa. Negresit, cartea din sigla bolsevica, monument al prostiei si deopotriva al arogantei si agresivitatii împotriva bunului simt, este dictionarul lui Stati (...) Într-adevar o astfel de scriitura de sorginte stalinista apare în premiera si împinge dincolo de limitele absurdului vechea teorie comunista prin care se neaga unitatea etnolingvistica si culturala a românilor. Noi, românii de dincoace de Prut, am suportat din plin efectele nefaste ale politicii expansioniste rusesti, care si-a acoperit dintotdeauna invaziile din 1812, 1940 si 1944 cu „misiunea eliberatoare” a armatei de ocupatie, care salva „moldovenii” de ocupantii români”26.

Cartea presupune, practic, mai multe etaje de lectura, inclusive. În primul rând, volumul a fost o provocare organizata tocmai în acel moment (si) cu scopul de a stârni reactia oficialitatilor de la Bucuresti în preajma întâlnirii între Iliescu si Voronin27 . Pe lânga aberatiile inserate acolo sau strofele inepte semnate de acelasi V. Stati28 sunt inserate în prefata jigniri la adresa României sau a primului-ministru, România fiind, de fapt, ortografiata „Rromânia”.

Dincolo de mitocanie si provocare se afla al doilea nivel e lectura. Acesta justetea justetea, în sine, a întreprinderi. Care e, fireste, nula. Cel putin la acest capitol. Daca nu la altele, unanimitatea intelectualilor români de dincolo de Prut e clara si fara echivoc. Alaturi de textele din publicatii precum Flux29 sau Timpul30, grupajul realizat de publicatia Contrafort31 da radiografia reactiei intelectualilor de la Chisinau. Vasile Gîrnet scrie despre „... Vasile Stati, personaj grotesc, mândru purtator al unei prostii flamboiante, dublate de o impertinenta pe masura, care produce periodic diversiuni în mediul cultural si politic de la Chisinau”; Nicolae Negru spune ca „e rodul unei crize de schizofrenie antiromâneasca (cu foarte posibile radacini kaghebiste) combinate cu complexul lui Herostrat”; Mihai Cimpoi comenteaza: „Asa numitul Dictionar moldovenesc-românesc al lui Vasile Stati, renumit criminal al culturii noastre, plastograf si plagiator de cea mai josnica speta, este o monstruozitate care nu ar merita nici o atentie daca nu ar reprezenta o mentalitate ce tine de moldovenismul primitiv si nu ar avea sustinere oficiala”; Eugen Lunga avertizeaza ca „efectul stiintific al acestui op este nul”, dar ca „dictionarul semnaleaza... întoarcerea la era troglodita, când cutuma politica si ideologica scârnavea adevarul istoric si stiintific”; Vasile Romanciuc îl numeste „un certificat al prostiei ajunsa la paroxism”; Leo Butnaru scrie despre „sfertodoctul cu sistem” si despre dictionar ca „un mod de a scotoci în pubelele de gunoi ale ideologiei comunist-tariste”; Lidia Codreanca argumenteaza despre „fobia glotonimica”, aceasta „pecingine veche pe trupul Moldovei dintre Prut si Nistru, al Basarabiei noastre”; Constantin Cheianu îl numeste, simplu, „o escrocherie”; Andrei Burac scrie ca „V. Stati este o persoana care a sfidat deseori istoria, a scuipat în fata unui întreg neam din care face si el parte”; Iuria Colesnis afirma ca „nici chiar comunisti ortodocsi sovietici n-au îndraznit sa faca o asemenea mojicie sau ceva similar”; Ion Ciocanu scrie ca „în loc sa combata rusismele care s-au latit asemenea unei pecinegi pe corpul limbii noastre stramosesti, autorul „dictionarului” le considera piloni ai unei limbi distincte – „moldovenesti””; Nicolae Rusu crede ca „acest dictionar este o aberatie atât de evidenta, încât, probabil, nici autorul nu crede cu adevarat în „teoria” pe care, de mai multe decenii, o promoveaza cu atâta tupeu”; Grigore Chiper afirma ca „în noile conditii, când la putere au acces radicalii comunisti, pro-rusi si românofobi declarati, ideea moldovenismului a devenit doctrina de stat. În acest sens, V. Stati este expresia a ceea ce s-ar numi comanda politica”; Iurie Bodrug scrie ca „Antiromânismul veninos al celor care au pus la cale acest kitsch monstruos i-a impus sa scoata pe piata un asemenea produs cu o denumire atât de bizara”; Nicolae Spataru considera ca „sa le oferi basarabenilor un asemenea dictionar înseamna sa-ti bati joc de ei în modul cel mai mojicesc, sa nesocotesti în mod criminal soarta lor vitrega si faptul ca mai bine de jumatate de secol au fost îndobitociti, batjocoriti, umiliti si deznationalizati”; iar Iulia Ciocan crede ca „este în natura lucrurilor sa apara ineptii într-un stat în care domneste dezmatul, sa existe românofobie într-o republica condusa de fostii nomenclaturisti”. Alte comentarii sunt, cu siguranta, inutile... Vom încheia aceasta sectiune cu un pasaj din articolul directorului publicatiei Timpul, Constantin Tanase, deja citat: „Aparitie Dictionarului moldovenesc-românesc m-a facut sa-mi schimb parerea despre V. Stati. Dupa mine, Stati merita cu prisosinta un loc de cinste în Aleea Clasicilor din Chisinau. Stati, editând mult blamatul dictionar, a facut pentru clarificarea definitiva a problemei limbii române în R. Moldova mai mult decât academiile de la Chisinau si de la Bucuresti. Prin acest dictionar, Stati demonstreaza cp asa-zisa „limba moldoveneasca”, diferita de cea român, NU EXISTA! Si punctum, aplicând astfel o lovitura mortala (sa speram, ultima) moldovenismului primitiv anti-românesc”.

Al treilea nivel de lectura a dictionarului lui Stati este cel al semnificatiei lui dincolo de provocare si fals. Iar semnificatiile ultime sunt de esenta geopolitica. Nu doar în sensul ca este parte si expresia a proiectului numit Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova, ci ca ilustreaza întreaga fobie occidentala pe care un regim de extractie comunista înca o încarneaza si ilustreaza. România este pentru Republica Moldova, geopolitic vorbind, Uniunea Europeana si NATO. Un gazetar de la Chisinau a surprins excelent ideea ca atacul regimului comunist de la Chisinau nu este doar asupra României, ci asupra Occidentului pe care, în raport cu R. Moldova, România îl ilustreaza: „Dupa ce s-au tot facut glume pe seama inexistentei unui dictionar moldo-român, iata ca provocatorul de serviciu Stati ajunge sa materializeze un banc, care, devenind realitate, înceteaza sa fie comic si devine sinistru. V. Stati îsi bate joc cu nerusinare de România, îi prezinta pe români ca pe niste tigani si îl insulta mitocaneste pe premierul Adrian Nastase. Cliseul batjocoritor este cunoscut. Întreaga propaganda sovietica împotriva Occidentului se facea dupa acelasi tipar, acesta fiind un element de baza al „razboiului rece” dintre URSS si lumea libera. Denigrarea si insulta porcoasa erau procedeele predilecte ale propagandistilor sovietici. Asa cum R. Moldova de azi a devenit un URSS în miniatura, România este identificata cu Occidentul, prin urmare devine tinta unor atacuri sordide. Prin aceasta scriitura abominabila, puterea de ocupatie a Federatiei Ruse, exercitata de catre un partid de ocupatie, cel comunist, urmareste si testarea capacitatii de reactie a societatii” 32.

Razboiul regimului comunist nu este doar cu România, ci cu valorile euro-atlantice pe care (si) aceasta le reprezinta si semnifica. Aceasta este explicatia ca, în Piata Marii Adunari nationale sau în fata Ambasadei se pot auzi si cântece românesti, si drapele NATO sau ale Uniunii Europene...

Concluzii. Ce se întâmpla acolo? Dar ce se întâmpla aici...

“Desi pare convenabila, trebuie sa recunoastem ca este falsa sau cel putin incompleta ideea ca în Basarabia de azi discutiile despre glotonimul ‘limba româna’ si etnonomul ‘popor român’ ar purta doar un caracter stiintific… Aici, în Basarabia, afirmatia ca esti român constituie un act politic… La noi poti fi foarte bine orice, dar daca te îndaratnicesti sa fii ceea ce esti, adica român, exasperezi toata tagma de artizani ai unei noi natiuni”
Tara, 1995

Doua concluzii, redate succint, vor încheia acest material si vor tine deschis un dosar care este departe de a fi epuizat:

Criza identitara a Republicii Moldova

Recentele decizii ale autoritatilor comuniste sunt doar expresia unui razboi mai adânc care se petrece peste Prut. Genealogia conflictului si radacinile crizei trebuie cautate mult mai departe. Batalia aceasta culturala la care asistam – sa ne reamintim ca una dintre putinele, daca nu unica, miscare de protest care a pornit de la explicite revendicari culturale s-a petrecut anul acesta la Chisinau – a început demult în Basarabia si s-a acutizat odata cu aparitia statului Republica Moldova. Nu e cazul sa insist aici asupra unei istorii, în general, stiute33 .

Care este, de fapt, esenta chestiunii? Citatele au sugerat deja: una identitara. Întrebarea “Cine sunt eu?” ramâne una dintre mizele cruciale ale oricarui pariu existential. Nu vom intra aici în complicate chestiuni de sociologia natiunii si nationalismului sau de geopolitica, dar merita reamintit – apropo de statul moldovean - ca unul dintre elementele constitutive ale unei asemenea entitati este cel pe care Anthony Smith îl numea “etno-istorie” (etno-history). Intra aici suma tuturor elementelor – mituri, memorie comuna, simbolistica etnica, legatura cu teritoriul, asumarea trecutului etc. – care constituie si configureaza legitimitatea implicita a statului în cauza (pe care se bizuie, apoi, prestatia lui politica, culturala, economica etc.). Este vorba despre aceea parte necontractuala a contractului despre care vorbea clasicul sociolog francez Emile Durkheim si care constituie, în esenta, orice proiect comunitar (national), respectiv fixeaza bazele acelui consens care nu este – nu poate fi – doar de natura rationala. De aceea nu poate fi inventat rational, de sus în jos. În lipsa unui asemenea fond sau a neasumarii celui “oficial” (promovat de sus de o putere politica), criza este perpetua sau, în orice caz, recurenta. Acesta este cel putin verdictul lui Anthony Smith si a celora din scoala lui. Mai mult: în conditiile unor discursuri identitare paralele si/sau concurentiale – mai cu seama când unul dintre ele ale girul statului – ne aflam în situatia numita de geopoliticieni “tara sfâsiata” (torn-country). Instabilitatea, în asemenea conditii, este endemica, iar criza perpetua, în ciuda unor momente de aparenta stabilitate. Pe de o parte, oricând pot aparea noi generatii care sa urce pe scena publica si sa revendice sau sa impuna un alt discurs identitar, sau, pe de alta parte, niciodata discursul identitar forjat de oficialitate nu va reusi sa se impuna cu adevarat. Criza normalitatii se transforma în asemenea situatii în normalitatea crizei. Pe acest fundal se joaca, mai mult sau mai putin coerent, celelalte evolutii (Republica Moldova nu e în nici un caz unicat: nici Macedonia – FYROM sau Bosnia-Hertegovina, printre altele, nu o duc mai bine…)

Într-o asemenea situatie pare sa se gaseasca astazi Republica Moldova si de aici precaritatea statului de peste Prut. Conflictul la care asistam este de esenta identitara. Razboiul cultural si identitar este nu doar concomitent, ci sinonim cu Republica Moldova.

Momentele descrise aici sunt parte a acelei crize profunde34...

Integrarea euro-atlantica si obligatiile României

Ce e de facut? Paradoxal – doar pentru cei are gândesc raportul problematicii cu integrarea europeana ca incompatibil - extrem de mult. Si tocmai acum ceva e de facut, pentru ca trebuie sa fie facut! Altminteri spus, tocmai apropierea României de structurile euro-atlantice aduce, intempestiv, chestiunea Republicii Moldova în prim plan.

Din doua motive. Pe de-o parte, ca formula de angajare europeana. Integrarea în structurile institutionale europene nu aduce numai beneficii, dar si obligatii. Iar una dintre ele se refera strict la protectia minoritatilor si a drepturilor omului. Asa cum România din acest punct de vedere are, poate, cea mai liberala constitutie, excedând chiar baremurile impuse de procesele de integrare, ea trebuie sa-si asume rolul de curea de legatura între ce se întâmpla în alte spatii pe care, lingvistic cel putin este cel mai bine pregatita sa le abordeze, si institutiile europene. O încalcare a drepturilor unei minoritati vorbitoare de lima româneasca si traitoare în tari care se afla înca mai prost plasate în raport cu UE trebuie facuta publica si semnalata la nivel european. Este, în esenta, una dintre obligatiile care deriva (si) din conditia de candidat al României. România nu îsi poate asuma un rol de lider regional în zona daca nu va deveni lider regional si la nivelul respectarii drepturilor omului. Si asta nu înseamna numai legislatie interna – de departe cea mai liberala din zona -, ci si atentie la ceea ce se petrece în jurul ei din acest punct de vedere si colaborare sistematica cu structurile europene din acest punct de vedere. Activismul european pe aceasta directie este, deci, nu doar o optiune, ci o obligatie.

Daca prima motivatie are în vedere chestiunea integrarii în UE, a doua ratiune majora se refera la integrarea si locul României în NATO. Integrarea – este un lucru prea putin constientizat - a accelerat masiv interesul pentru populatia româneasca risipita în jurul frontierelor. Românii se întind nu doar în Balcani, Ucraina sau Republica Moldova, dar si în Georgia, tarile baltice, Armenia sau Moscova… Rolul pe care România îl va dobândi din punct de vedere strategic va spori, geometric, importanta acestor comunitati. Si contemplata pe acest versant, problema poarta, iarasi, stigmatul obligativitatii, nu cel al simplei optiuni…
Daca ce e de facut este, nadajduim, limpede, cum e de facut pare mai dificil de abordat. Dar nu e. Tinând seama de defectiunile lesne reperabile în acesti 13 ani, în ciuda unor gesturi laudabile, desi singulare, poate ca cel mai bun punct de plecare este… evitarea lor. Asta înseamna, înainte de toate, suprematia proiectului asupra proiectelor, coerenta institutionala si, mai ales, mutarea accentului – cantitativ vorbind – de la politic la civic, respectiv de la actiuni guvernamentale la cele prin intermediul asociatiilor non-guvernamentale (ONG, publicatii, cercuri de dezbateri etc.). În lipsa unor fundatii local (nationale) care sa aiba pe agenda aceasta chestiune, guvernul, prin fondurile pe care le aloca – nu o data complet aiuritor si pe niste directii absolut hazardate – va trebui sa-si asume plasarea problematicii în zona de interes a publicului român (finantare de publicatii de acest profil, cercetari, seminarii nationale si internationale, ONG cu activitati în zona etc.).

Si înca o observatie. Doar o redefinire a pozitiei problemei românilor Republica Moldova în spatiul civic poate sa redeschida cu succes acest dosar. Numai transformarea ei în chestiune cheie o poate impune atât la nivelul interesului public, dar si – prin recul - la nivelul interesului politicienilor. (Politicianul român de astazi, cu rarisime exceptii, ignora sistematic aceasta problematica. Si nu exista vreo speranta pe termen scurt ca lucrurile se schimba. Dar, indirect, prin plasarea chestiunii în spatiul public, deci ca problema care poate mobiliza o parte de public sau anumiti lideri de opinie, aceasta poate intra si pe agenda de interese a politicianului român, cel putin din motive pragmatice. La rându-i, acesta va putea perpetua atentia asupra problemei în mediile politice în care evolueaza).

Textul de fata nu vrea, fireste, sa epuizeze gama de solutii, cât, mai ales, sa deschida problema. Care, cum am sugerat, nu mai tine doar de registrul optiunilor României, ci de cel al obligatiilor ei – ca sa nu mai pomenim aici, excesiv, de vetusta… demnitate nationala35.


--------------------------------------------------------------------------------

Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Moldovenii, România, Rusia si politica culturala, Editura Arc, Chisinau, 2002.
„Prefata” la Chestiune Basarabiei în istoriografia comunista, Editura Arc, Chisinau, 1996.
Cadrul conceptual utilizat în aceasta analiza l-am dezvoltat în alta parte. Vezi Ilie Badescu, Dan Dungaciu, Sociologia si geopolitica frontierei, Editura Floarea albastra, 2 vol., Bucuresti, 1995.
Numai în cazul în care fixarea granitei înaintarii unui proces frontalier este naturala, deci organica, spatiul de frontiera înceteaza sa existe. Cazul tipic aici este, de pilda, înaintarea frontierei protestante în Europa. Aceasta înaintare s-a oprit, organic, la marginea spatiului ortodox, deci fixarea granitei protestante s-a petrecut de la sine (de ce stau lucrurile asa nu e locul sa detaliem aici).
Este vorba despre acele zone care emit – justificat sau nu - pretentii la apartenenta la acel spatiu.
Este vorba mai ales despre acele spatii de frontiera refuzate, respectiv acele spatii care emit, justificat sau nu, pretentii la includere în interiorul granitei.
Chiar si exodul masiv al populatiei din Republica Moldova spre Occident – circa 1 000 000 de persoane – este explicabila doar în acesti termeni. Caci acesti oameni, care vor – si demonstreaza ca pot – sa munceasca si sa traiasca în spatiu occidental sunt adeptii si electoratul partidelor din Opozitie, deci anti-comuniste, care refuza programatic locul în care cancelariile politice au stabilit ca trebuie fixata granita înaintarii frontierei euro-atlantice. Ne aflam astazi în situatia în care acesti emigranti – activ socio-politic si anti-comunisti ca structura – ajung sa sustina regimul Voronin atât economic – prin valuta pe care o aduc în tara sau o trimit regulat familiilor lor – cât si politic – prin deprivarea partidelor din opozitie, anti-comuniste, de sectiunea cea mai activa a electoratului lor! Gestul acestora de a pleca a fost generat, din pacate, trebuie sa repetam, si de mesajele cinice pe care unele cancelarii europene (inclusiv OSCE) le-au transmis în legatura cu viitorul „ne-european” al Republicii Moldova. Principalul mobil pentru emigrare este astazi un amestec de lipsa de proiect, necredinta si sentiment de abandonare. Lipsa de încurajare sau declaratiile de respingere a Republicii Moldova formulate de membrii importanti ai institutiilor europene (Prodi este doar unul dintre acestia), lipsa de proiect si de angajare a României – ca virtuala punte spre Europa sau NATO a Moldovei – au facut mai mult rau populatiei de dincolo de Prut decât toate tancurile Armatei a XIV stationata în Transnistria.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”, desfasurata duminica, 14 septembrie, în sala mare a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Moderator a fost academicianul Mihai Cimpoi, presedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova. Au participat savantii si profesorii: Anatol Ciobanu, Gheorghe Bobâna, Andrei Esanu, Mihai Purice, Ion Barbuta, Ana Bantos, Anatol Petrencu, avocatul Gheorghe Susarenco, scriitorii Mihail Gheorghe Cibotaru si Ion Ciocanu, Stefan Urâtu, presedintele Comitetului Helsinki Moldova. În dezbateri au mai luat cuvântul academicienii Petru Soltan si Alexandru Mosanu, scriitorii Haralambie Moraru, Serafim Saka, Valeriu Matei, Ion Hadârca, Pavel Balmus s.a.
Contrafort, Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003.
Conceptia politicii nationale de stat a Republicii Moldova a fost examinata miercuri, 11 septembrie, în cadrul Clubului de presa de la Chisinau, participantii la dezbateri apreciind documentul elaborat de institutia prezidentiala drept „batjocura fata de natiunea titulara”. Potrivit presedintelui Uniunii Jurnalistilor, Valeriu Saharneanu, conceptia respectiv trebuie tratata în modul cel mai serios, deoarece „principalul scop al conducerii de vârf este ca Republica Moldova sa nu se integreze în Europa”. O atitudine similara fata de conceptie a exprimat-o liderul Partidului Social Democrat, Oazu Nantoi, desi considera ca „acest proiect nu merita o abordare academica, deoarece este o provocare politica cam rasuflata”. „Prin intermediul lui, conducerea de vârf încearca, de dragul succesului, sa faca vrajba interetnica. Faptul ca partidul de guvernamânt intentioneaza sa implementeze aceasta conceptie începând cu luna ianuarie 2004 este o dovada ca actuala guvernare comunista se pregateste de viitoarele alegeri parlamentare. Aceasta conceptie, elaborata la Presedintie, contravine flagrant prevederilor legislatiei internationale”, a conchis Nantoi. Comentatorul politic Vasile Botnaru a mentionat la rândul sau ca autorii conceptiei „nu si-au propus sa gaseasca o solutie pentru politica relatiilor interetnice, ci încearca sa satisfaca ambitiile puterii”. „Aceasta conceptie este o utopie care nu tine cont de realitate, de istorie si de procesul de deznationalizare, autorii urmarind o mentinere a limbii ruse si a realitatilor din perioada sovietica”, a declarat academicianul Mihai Cimpoi, care evidentiind contextul lingvistic al Conceptiei politicii nationale, a mentionat ca în cazul în care limba rusa va fi proclamata de stat, limba natiunii titulare va fi desconsiderata. Cu aceste opinii nu a fost de acord liderul partidului "Ravnopravie", Valerii Klimenko, caruia, desi „nu-i place aceasta conceptie”, articolul privind proclamarea limbii ruse ca limba de stat „ar fi o perspectiva”. „O treime din populatia Republicii Moldova vorbeste limba rusa si aceasta ar fi o solutie pentru rezolvarea conflictului transnistrean, deoarece transnistrenii nu vor accepta sa se reintegreze daca limba rusa nu va fi proclamata de stat in Republica Moldova”, a conchis Klimenko.
În ciuda unei retorici „europene”, documentul nu pomeneste nici o institutie euro-atlantica careia Republica Moldova ar dori sa i se alature în viitor.
Merita citat aici comentariul din Rezolutie la aceasta chestiune: „Între alte scopuri nedeclarate, dar urmarite de proiectul conceptiei, este denaturarea adevarului despre ampla miscare nationala din anii 1989-1991, definita ca fiind un "conflict civil", precum si anularea tuturor cuceririlor democratice din anii de renastere nationala a românilor basarabeni”.
Tamara Caraus, „Despre politica nationala în Republica Moldova: între bilingvism si unilingvism”, în Timpul, vineri 5 septembrie, pp. 12-13.
Din Rezolutia conferintei „Conceptia politicii nationale de stat a R. Moldova”.
Igor Burciu, „Revansa bolsevica în actiune. Conceptia impunerii minciunii prin teroare”, Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003, p. 5.
Argentina Gribicea, National si politic în Republica Moldova. Contributii de sociologie si geopolitica regionala, teza de doctorat, Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala.
Vezi în aceasta chestiune polemica dintre publicatiile Literatura si Arta si Tara din iulie-august 1994.
Texul a fost tiparit în „22 Plus”, 25 ianuarie 1995.
Vezi, pe aceasta chestiune, articolul Tamarei Caraus, deja citat.
Burciu, articol citat. Sau, cum spune Rezolutia deja citata: „Proiectul conceptiei impune, de fapt, o maniera sfidatoare, fara precedent, de desconsiderare si umilire a românilor basarabeni – natiunea de baza a statului, prin promovarea ideii potrivit careia nu cultura, limba, istoria si jertfa pentru aceste valori eterne sta la temelia Republicii Moldova, ci amalgamul de "culturi" ale diasporei, de fapt, cultura si limba rusa. Realizarea acestei idei revansarde ne-ar situa în anii '50 din secolul trecut si ar fi de natura sa arunce în aer "pacea interetnica" si "concordia civica", declarate cu atâta emfaza în proiectul conceptiei ca valori fundamentale ale R. Moldova. Mai mult decât atât, o asemenea politica nationala urmareste si scopul izolarii societatii din R. Moldova de România si de poporul român, aflate într-un benefic proces de integrare în Uniunea Europeana”.
Burciu, articol citat.
Iar academicianul Alexandru Mosanu avertiza, în aceiasi idee, asupra persecutia românilor basarabeni: „În baza acestei conceptii, care prevede "formarea de catre stat a unei politici de cadre bazata pe criteriile profesionalismului, competentei si devotamentului fata de patrie", românii basarabeni vor fi discriminati pe motive de lipsa de patriotism ruso-comunist. Conceptia are drept scop transformarea celui de-al doilea stat românesc într-un stat antiromânesc, într-un stat-focar de tensiune la granita cu NATO si UE. Societatea civila trebuie sa creeze un centru de coordonare a luptei împotriva tentativelor de rasturnare a ordinii constitutionale în R. Moldova, de transformare a ei într-o enclava a Rusiei”.
Burciu, articol citat.
Apud. Gheorghe Ghimpu, Constiinta nationala a românilor, Editura Garuda-ART, Chisinau, 2002, p. 438. Eugen Cosariu este unul dintre marii savanti ai lumii: filolog, filosof, sociolingvist, cunoscator a circa treizeci de limbi ale lumii, Doctor Honoris Causa a 17 universitati si membru titular si membru de onoare al mai multor Academii.
Vitalie Calugareanu, „O carte între secera si ciocan”, în Flux, Editia de vineri, 1 august, 2003.
În plus, poate fi si un soi de praf în ochi pentru a distrage atentia de la initiativa politica mult mai grava si mai periculoasa pe care o ilustra, respectiv Conceptia presedintelui Voronin.
Iata o mostra a gândirii „savantului” Stati (în versuri de data asta) care te lasa fara glas: „Unii zic ca e otrava,/Dar de stai sa te gândesti,/Limba noastra cea moldava-i/Mama limbii românesti”.
Articolul lui Vitalie Calugareanu deja citat.
Vezi Vlad Pohila, „Când limba nationala e lasata la cheremul unor cârpaci” si, mai ales, textul nemilos al lui Constantin Tanase, „De neamul si limba moldovenilor”, nr. 29(91), p. 9 si, respectiv, 6,10.
Anul X, nr. 7-8 (105-106), 2003, pp. 16-19.
Calugareanu, articol citat.
Vadit, unul dintre momentele cele mai semnificative ale acestui conflict s-a derulat acum zece ani. Atunci, un “Ordin” semnat de Adrian Usatâi, directorul general al Radioteleviziunii, interzicea folosirea notiunii de “Basarabia” în institutia asupra carui rusii, vorba lui Eminescu, “l-au pus nacialnik”. Iata un fragment dintr-un text de la fata locului si intitulat “Fiecarui român – câte un calus în gura”: “Unul pentru Eminescu, altul pentru Iorga, se vor mai gasi câteva si pentru Kogalniceanu, Hasdeu, Russo. De azi înainte, adio Basarabie!… La nevoie se va gasi câte un calus si pentru Matcovschi cu Basarabia lui cu tot, care (ce neobranzare), chipurile, ar fi fost ‘trecuta prin foc si prin sabie, furata, tradata mereu’. Îi vine rândul si lui Vieru, facem rost de un cep si pentru ura lui. Sa astupam cu pamânt si gurile lui Ion si Doina Aldea Teodorovici, sa nu mai rasune din eternitate vocile lor anti-constitutionale care si de dincolo de mormânt submineaza statalitatea Republicii Moldova” (Tara, Chisinau, 1 iunie, 1993).
Daca 60 de ani de dominatie sovietica – iar regimul comunist a fost si un proiect identitar al unui stat care încalca orice reguli si avea la dispozitie toate institutiile culturale pentru a reusi – nu au fost capabile sa modifice si sa obliter

Am introduce incompatibilitatile pe care cei de acum doar se fac ca le introduc (parlamentar-avocat, demnitar-membru AGA).
Am elimina subventiile, scutirile de datorii, esalonarile etc.
Am reforma sistemele de sanatate si pensii care sunt pe punctul de a falimenta.
Si altele...

Ma bucur ca ti-a placut explicatia mea.
Eu sunt "simpatic".adica de sex masculin :-)
Balanta de puteri in stat e un lucru important, dar asta inseamna balanta intre legislativ, executiv, justitie si mass-media, nu intre cele doua partide politice.
Ar fi frumos sa traim intr-o lume ideala unde totul sa fie perfect, dar asta e o utopie. Democratia nu-i perfecta dar e perfectibila, de aceea se duc lupte pentru a anula legi invechite sau necorespunzatoare, sau pentru introducerea unei legislatii progresiste sau invers, impotriva celor ce vor sa introduca legi retrograde.
In ceea ce priveste legislatia privind recunoasterea numai a casatoriei heterosexuale, ma lasa rece avand in vedere ca in afara unei reglementari birocratice, nu reprezinta nimic. Nici un primar, sau reprezentant al unei institutii religioase nu o sa-mi spuna mie pe cine sa iubesc si cu cine sa traiesc, si asta in ochii mei e valabil si pentru cuplurile heterosexuale. Iar aspectele juridice si birocratice se pot rezolva si la avocat, notar etc. nu numai la ofiterul starii civile

see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.

Destin, aici amesteci logica cu etica. Eu vorbeam de o chestiune pur logica intr-un scenariu fara a considera etica. Desigur ca viata trebuie traita pana la cap, eu unul mi-ash dori ( pe bune) sa fiu nemuritor, dar asta nu are nimic de a face cu logica intrebarii vis a vis de drumul cel mai scurt catre "mai bine" si interdictia acestui drum de catre cei care propavaduiesc acest "mai bine".

AlexM

AlexM,

Nu este vorba de nici un amestec...intre logica si etica.
Orice gand legat de sinucidere este extrem de periculos si de distructiv pentru om si pentru descendentii lui. Starea pe care medicii o numesc “depresiva” este lipsa dorintei de a trai,de a iubi, uneori ascunsa si care poate provoca multe maladii, poate aduce prejudicii destinului, caracterului.

Pot sa iti amintesc:gandind logic nu eliminam pluralismul critic,in interesul cautarii adevarului orice idee-cu cat mai multe idei cu atat mai bine-trebuie sa fie acceptata chiar daca contine si "etica".

Discutia rationala a ideilor si eliminarea critica a lor. Discutia este rationala; si asta inseamna ca important este adevarul ideilor concurente:ideea care in discutia critica se apropie cel mai mult de adevar este cea preferabila; iar ideea mai buna le impinge mai departe pe cele mai slabe.Important este deci adevarul.

Cu bine,


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

uite care e treaba: tu aici nu stiu daca realizezi ca intradevar amesteci aceste lucruri sau pentru tine ele au valori apropiate pe undeva in asa fel incat este greu de a le delimita marginile. Hai sa luam textul care l-ai scris dupa ce ti-am imputat ca amesteci logica cu etica. Ai scris urmatoarele:

"Nu este vorba de nici un amestec...intre logica si etica."

retinem: nu e vorba de amestec intre logica si etica, o propozitie simpla si clara.

"Orice gand legat de sinucidere este extrem de periculos si de distructiv pentru om si pentru descendentii lui."

Aici avem de a face deja cu un subiect de etica.

"Starea pe care medicii o numesc “depresiva” este lipsa dorintei de a trai,de a iubi, uneori ascunsa si care poate provoca multe maladii, poate aduce prejudicii destinului, caracterului."

aici descrii un anume gen de depresivitate si eventualele sale efecte.

"Pot sa iti amintesc:gandind logic nu eliminam pluralismul critic,in interesul cautarii adevarului orice idee-cu cat mai multe idei cu atat mai bine-trebuie sa fie acceptata chiar daca contine si "etica"."

si aici incepi sa le amesteci cautand sa faci ghiveci din ele.

"Discutia rationala a ideilor si eliminarea critica a lor. "

iarasi un lucru clar si la obiect.


"Discutia este rationala; si asta inseamna ca important este adevarul ideilor concurente:ideea care in discutia critica se apropie cel mai mult de adevar este cea preferabila; iar ideea mai buna le impinge mai departe pe cele mai slabe.Important este deci adevarul."

aici ai divagat intr-o asa masura incat nu o pot considera decat "umplutura" vis a vis de intrebarea initiala.
Intrebarea initiala pusa de mine in cadrul unui scenariu logic era de ce drumul cel mai scurt dinre A si B este interzis.

Sincer sa fiu, cred ca problema aici nu este nici de natura etica nici de natura logica ci e legata de o anume prisma a ta prin care privesti lucrurile. Iar aceasta prisma nu poate fi alta decat sentimentele tale religioase. Ori discutand prin prisma lor, nu are sens sa vorbim de logica. De etica, da, dar de logica, nu. Sentimentele religioase au un rol obtuzant pentru cel care incearca sa vada lucrurile logica si nu face abstractie de aceste sentimente religioase.

AlexM

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE SI STIINTE ALE EDUCATIEI
MASTER PSIHOLOGIE SOCIALA
MODULUL : ANALIZA SI INTERVENTIA IN GRUPURI SI ORGANIZATII
PSIHOLOGIA REZOLVARII CONFLICTULUI
CONFERENTIAR DR. ANA STOICA-CONSTANTIN
STUDENT: PLAESU TEODORA
ANUL II SEMESTRUL I




CONFLICTUL RELIGIOS PE INTERNET


Lumea internetului, relativ nouă mai ales pentru cetăţenii planetari care trăiesc in România, aduce cu sine o problematica aparte: comunicarea în mediul virtual.
Psihologia confictului în mediul virtual pune în discuţie problematica legată de grup si de conflict, în contextul comunicării la distanţă şi/sau prin intermediul internetului. Scopul cercetării este de a pune în evidenţă modul în care au loc interacţiunile din cadrul grupului constituit prin intermediul internetului, precum şi dobândirea informaţiilor necesare prevenirii şi/sau rezolvării conflictelor pe teme religioase care apar în mediul virtual.
Pentru început, mă voi referi la “grup” si la “conflict”, în încercarea de a fixa cadrul teoretic al cercetării, prin apelul la studiile existente. Ulterior, voi descrie cercetarea întreprinsă în mediul virtual şi apoi voi prezenta rezultatele cercetării.
Plecăm de la considerarea grupului ca fiind “constituit dintr-un
ansamblu de persoane dependente unele de altele în realizarea propriilor
scopuri.” Starea de conflictualitate (intrapsihică, între grupuri sau
subgrupuri, între persoane) este parte integrantă din structura
grupurilor. Raporturile care se dezvoltă aici vor fi în acelaşi timp
fundamental complementare şi conflictuale . Situaţiile de grup
reactivează în special conflictele în raport cu identitatea. Aceasta este unică şi colectivă în acelaşi timp. Dezvoltarea identităţii s-a efectuat, după cum indică S. Freud, prin identificare: “Fiecare individ face parte din mai multe grupuri şi, cu ajutorul identificărilor celor mai variate, s-a orientat prin aceste legături, în multiple direcţii şi şi-a construit idealul Eului propus după modelele cele mai diverse.” Pluralitatea identificărilor posibile şi a imaginilor reflectate de privirea altora face ca fiecare să se confrunte cu propriile sale reprezentări diferite sau cu diversele părţi ale lui însuşi. O referinţă unificatoare se poate găsi doar ca o “verigă dintr-un lanţ”, după expresia lui S. H. Foulkes, în identitatea familială trecută şi prezentă. Aceasta se află la originea legăturilor sociale şi permite situarea şi plasarea în cadrul interacţiunilor ce dau naştere respectivului grup nou. Este vorba, de fapt, nu numai despre o referinţă la interacţiuni şi la un teritoriu familiar, ci şi de introducerea în grup a unei părţi din acest teritoriu familiar, adică a unei părţi din sine, fiecare încercând să structureze realitatea acestei noi situaţii plecând de la propria sa istorie, de la obiectele sale şi de la personajele interne. Dacă şi alte apartenenţe sunt menţionate (profesională, religioasă, politică...), acestea sunt în mod frecvent subordonate cauzalităţii raporturilor familiale: cariera profesională, alegerea religioasă sau politică sunt explicate în termenii unei investiţii sau a unei contra-investiţii legate de moştenirea familială pe care fiecare o poartă în sine.
Din perspectiva psihologiei sociale, organizaţiile sunt grupuri de persoane care interacţionează în baza unor reguli sau norme şi care au o identitate colectivă. Eficienţa grupurilor este apreciată în lumina conceptelor de influenţă socială, comportament de lider, conformitate, coeziune, climat. Integrarea problematicii grupului social în context organizaţional este mai evidentă în domeniul comportamentului grupului în relaţie cu alte grupuri. Tipologia comportamentului grupurilor ori strategiile de management al comportamentului grupurilor sunt tratate din perspectiva interveniei organizaţionale.
GRUPUL ELECTRONIC este grupul ai cărui membrii sunt legaţi între ei prin reţea electronică şi nu dispun de interacţiuni de tip “faţă în faţă”. In mod tipic, grupurile electronice interacţionează prin reţeaua de poşta electronică, trimiţând mesaje. Astfel de grupuri găsim şi în cadrul forumurilor de pe cele mai diverse site-uri (situri). Organizarea acestora este în principal aceeaşi, diferenţele constând în tematicile propuse de administratorii forumurilor sau în chestiuni legate de modalitatea de accesare a sitului. Spre exemplu, pe pagina www.itemsoft.ro , forumul este orientat pe teme de psihologie şi se adresează mai ales psihologilor, studenţilor si profesorilor universitari de la Facultăţile de Psihologie. www.crestini.ro este situl care propune forum pentru cei preocupaţi de problemele religioase şi se adresează în primul rând creştinilor, iar www.poezie.ro este un sit pentru poeţii contemporani şi pentru iubitorii de poezie.
www.Cafeneaua.com este un forum complex prin diversitatea temelor abordate, adresânsu-se tuturor românilor din lume. Aici, fiecare utilizator înregistrat- cu numele real sau pseudonim- are posibilitatea să citească şi să posteze mesaje şi chiar conferinţe pe cele mai diverse teme. “Cafeneaua” este uşor de accesat şi chiar şi un începător al utilizării reţelei electronice de tip internet, poate citi şi scrie foarte uşor. Dezavantajul constă în faptul că utilizatorii- de sex, vârstă şi pregătire diferită-formează un grup foarte mare, neomogen, cu interese foarte diferite.
“Compararea grupurilor electronice cu cele “faţă în faţă” evidenţiază câţiva factori care pot afecta deciziile electronice. In primul rând, membrii au posibilitatea să introducă informaţiile anonim. Şi chiar dacă contribuţiile nu sunt anonime, oamenii se pot simţi oarecum mai anonimi decât într-un grup “faţă în faţă”. In al doilea rând, lipsesc sursele de informare vizuală despre ceea ce simt altii, constând în limbajul corpului şi tonul vocii. In fine, în grupurile electronice pot mai mulţi inşi o dată. După cum vom vedea, aceste diferenţe influentează structura socială a grupurilor şi, în consecinţă, procesul decizional.”
2.CONFLICTUL, aşa cum este definit de Mayer, “este un fenomen psihosocial tridimensional, care implică o componentă cognitivă (gândirea, percepţia situaţiei conflictuale), o componentă afectivă (emoţiile şi sentimentele) şi o componentă comportamentală (acţiunea, inclusiv comunicarea)”. In forma sa clasică, un conflict implică atitudini şi comportamente antagonice. In ce priveşte atitudinile, părţile în conflict îşi cultivă antipatia reciprocă, se consideră reciporc nerezonabile şi dezvoltă stereotipuri negative despre oponenţi. Comportamentele antagonice includ porecle insultătoare, sabotajul sau agresiunea fizică. Probabilitatea conflictului creşte pe măsură ce factorii la care ne vom referi mai jos pătrund in relaţiile dintre grupuri:
a.interdependenţa , atunci când persoanele dintr-un grup/organizaţie sunt reciproc dependente pentru îndeplinirea propriilor obiective, există potenţial pentru conflict.Interdependenţa necesită interacţiunea părţilor astfel încât acestea să-şi poată coordona interesele. Conflictele nu apar dacă fiecare “se descurcă singur”. Apoi, interdependenţa inseamnă că fiecare parte are o anumită putere asupra celeilalte şi este relativ uşor pentu una din ele să abuzeze de puterea sa şi să creeze antagonism.
b.diferenţele de putere, statut şi cultură; conflictele pot erupe acolo unde părţile diferă semnificativ în putere, statut şi cultură. Dacă dependenţa nu este reciprocă ci unidirecţionată, creşte potenţialul de conflict. Diferenţele de statut impulsionează conflictul atunci când activitatea într-un grup/organizaţie decurge astfel încât să fie cazul ca oameni care, tehnic vorbind, au un statut inferior şi sunt puşi în situaţia de a lua decizii, de a da ordine sau de a controla pe cei cu statut superior. Când două sau mai multe culturi foarte diferite se dezvoltă într-o organizaţie, ciocnirea dintre convingeri şi valori poate genera conflict deschis.
c.ambiguitatea. Scopurile, jurisdicţiile şi criteriile de performanţă ambigue sunt sursă de conflict. In ambiguitate se distrug regulile formale şi informale care guvernează interacţiunile. In plus, este greu să împarţi laude şi critici în cnformitate cu rezultatele când nu ştii precis cine de ce răspunde.
d.resurse insuficiente: diferenţele de putere se măresc atunci când resursele devin deficitare. Asta nu se întâmplă fără luptă şi conflictele ies la suprafaţă în timpul manevrelor. Insuficienţa resurselor are capacitatea de a transforma conflictele mascate sau lente în conflicte deschise şi acute.
e.identificarea cu grupul şi parţialitatea intergrupuri. Identificarea cu un grup sau clasă de oameni pregateşte terenul pentru conflictul organizaţional. Ei au tendinţa de a dezvolta păreri mai bune despre membrii grupului “lor” şi păreri mai proaste despre grupurile ai căror membri nu sunt. Această parţialitate este legată de buna părere despre sine şi este un factor esenţial. Identificarea cu succesele grupului propriu şi disocierea de eşecurile celor din afară încurajează stima faţă de sine şi oferă sentimente plăcute de solidaritate socială. Atribuirea comportamentului pozitiv propriului grup de lucru contribuie in mod normal la buna părere despre sine. Există mai multe grupuri sau clase cu care oamenii se pot identifica. Ele pot fi bazate pe caracteristici personale, tipul de funcţie sau nivelul funcţiei şi, de aceea, prevalenţa parţialităţii intergrupuri sugerează că organizaţiile vor trebui să acorde o atenţie specială modului în care tratează relţiile între aceste grupuri.
Sursele conflictului pot fi:
a) diferenţele şi incompatibilităţile dintre persoane;
b) nevoi/interese umane;
c) comunicarea defectuoasă sau absentă;
d) lezarea stima de sine ;
e) valorile persoanelor;
f) nerespectarea normelor explicite sau implicite;
g) comportamente neadecvate;
h) agresivitatea;
i) competenţele sociale;
j) cadrul extern;
k) statutul, puterea, prestigiul, “principiile”; utilizarea şi comunicarea culturii şi a informaţiilor.
Tipuri de conflicte: după intensitate,
-disconfortul, adică sentimentul intuitiv că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu se poate preciza ce anume;
-incidentul, adica fapte minore, care întristează sau irită un timp, pentru ca în câteva zile să fie uitate;
-neînţelegerea, care are la bază concluzii eronate în legătură cu o situaţie, datorată comunicării neclare sau lipsei de legături dintre preopinenţi. Uneori neînţelegerea survine pentru că situaţia provoacă irascibilitate cuiva. Gândul îi revine obsedant la acelaşi lucru şi perceptiile asupra problemei sunt alterate.
-tensiunea, simptom evident al conflictului, distorsionează percepţia asupra altei persoane şi aproape tote acţiunile aceleia. Relaţia este afectată de atitudini negative şi opinii fixe, iar sentimentele pe care le are faţă de cealaltă persoană se înrăutăţesc semnificativ. Relaţia devine o sursă de îngrijorare permanentă;
-criza este cel mai evident simptom al conflictului. Este momentul în care se întrerupe o relaţie, când apare violenţa, când cearta se înfierbântă, iar oamenii se lasă dominaţi de sentimente, e momentul când se plănuiesc şi se săvârşesc acte necugetate.
Cele mai multe conflicte se reduc la câteva tipuri de bază sau combinaţii ale acestora:
disputele asupra obiectivelor,
disputele asupra faptelor,
disputele asupra procedurilor, se concentreză în general asupra aşteptărilor cuiva legate de comportamentul partenerului.Sunt alimentate de chestiunile de etică, onestitate şi respectarea ierarhiei şi statutului social şi organizaţional.
Conştientizarea acestor diferite tipuri de conflict ne atrag atenţia asupra nevoii de a înţelege exact ce este de fat un episod conflictual. De exemplu, diferenţele fundamentale de obiective nu se rezolvă obligatoriu prin clarificarea disputei asupra faptelor. Se poate produce şi suprapunerea domeniilor. Un conflict factual poate duce la conflict procedural, dacă una din părţi este percepută ca sabotândmunca celeilalte. Când se întâmplă aşa, adevărata rezolvare a conflictului are loc atunci când sunt tratate toate aspectele. In căutarea rezolvării este bine să avem în vedere categoriile de referinţă ale oponentului. Organizaţiile sunt comunităţi umane care se comportă ca oricare alte comunităţi. In interiorul lor, oamenii concurează pentru putere şi resurse; există diferenţe de opinii şi valori, conflicte de priorităţi şi de scopuri; există confruntarea dintre cei care vor să schimbe lucrurile şi cei care doresc să ducă o viaţă liniştită în organizaţie; există grupuri de presiune, clici şi cabale, rivalităţi şi contestări, incompabilităţi între caractere şi alianţe. Diferenţele pot fi necesare, pentru ca o organizaţie să se poată adapta la o lume înconjurătoare în continuă schimbare. Ele alcătuiesc “varietatea necesară” receptarii complexitaţii acestei lumi. Sarcina liderului este să capteze aceste energii şi să folosească difrenţele din interiorul organizaţiei, pentru dezvoltarea ei.Rezolvarea conflictelor presupune şi adoptarea unui stil de management al conflictului corespunzător situaţiei:
-Dacă intervine ceva neînsemnat sau lipseşte informaţia, oamenii trebuie calmaţi, iar dacă oponentul este foarte puternic şi foarte ostil, ocolirea conflictului poate fi un răspuns înţelept -stilul ocolitor;
-In cazul unor greşeli intervenite în managementul conflictului, cooperarea cu cealaltă parte în scopul îndeplinirii dorinţelor acesteia şi nesusţinerea interesului propriu, este semnul distinctiv al stilului îndatoritor, foarte eficace pentru a construi o relaţie de bunăvoinţă.
-Stilul competitiv maximizează impunerea interesului propriu şi minimizează cooperarea. De aceea, specialiştii recomandă adoptării acestui stil atunci când suntem siguri de realitatea faptelor, într-o situaţie de tipul câştig/pierdere sau când nu mai avem de a face cu oponentul în viitor.
-stilul concesiv sau compromisul între competiţia pură şi curtenia pură nu dă conflictului răspunsul cel mai creativ, dar este o reacţie înţeleaptă la conflictele rezultate din insuficienţa resurselor şi o bună poziţie de retragere când alte strategii eşuează.
-In stilul colaborativ, atât impunerea interesului propriu cât şi cooperarea sunt maximizate în speranţa obţinerii unui acord integrativ, care să satisfacă interesele ambelor părţi. Accentul se pune pe o solutie tip câştig/câştig, în care se presupunerea că soluţionarea conflictului poate aduce ambele părţi într-o situaţie mai bună.
Gary Johns şi alţi cercători (Helena Cornelius şi Shoshana Faire) vorbesc despre conflictul pozitiv şi conflictul negativ, în sensul că în grupurile care sunt centrate pe rezolvarea sarcinii, este de dorit prezenţa unui conflict care să ducă la identificarea erorilor, la sufocarea ideilor ilogice, prevenirea gândirii de grup şi buna informare a managerilor, la motivarea oamenilor să accepte competiţia şi schimbarea. In astfel de cazuri, conflictul este o circumstanţă naturală în organizaţii şi nu ia totdeauna o formă deschisă şi extremă. Insă, pentru grupurile care sunt centrate pe relaţiile dintre membrii, competiţia nu este lucrul cel mai indicat, iar pentru a transforma certurile în distracţie, pentru a învăţa că certurile noastre şi diferenţele individuale fac parte din viaţă, că şi pentru anticiparea conflictului potenţial şi tratarea sa în mod constructiv, avem nevoie de pregătire specială. Rezolvarea conflictelor depinde în mare măsură de conştientizarea lor.Vorbim despre conflictul negativ, pentru că de cele mai multe ori, “în conflict omul nu acordă nevoilor celeilalte persoane atenţia pe care o acordă propriilor sale interese.” Abandonul, reprimarea, adoptarea stilului victorie/înfrângere şi compromisul sunt tot atâtea exemple pentru conflictul negativ, pentru că este blocată flexibilitatea, apar dificultăţi, în special atunci când perseverăm în încercarea de a demonstra punctul nostru de vedere, în loc să calmăm lucrurile, sau când pretindem ca totul să fie perfect. Confruntarea cu problema poate fi traumatizantă pentru cei implicaţi în conflict. Uneori ne definim valorile prin semenii şi problemele faţă de care ne opunem; furia şi jignirea sunt cele doua feţe ale medaliei, indiferent dacă sunt sau nu exprimate.
“Voinţa de a soluţiona conflictul este un factor-cheie în rezolvarea conflictelor”, spun cercetătoarele mai sus citate, iar aceasta este suficientă, uneori, căci acolo unde există dorinţă, există şi posibilitatea realizării sale în fapt. “Este incitant să ai această disponibilitate şi totodată să-i ajuţi şi pe alţii să şi-o cultive.” Dar ce-i împiedică pe oameni să dorească rezolvarea conflictelor? Specialiştii au identificat opt atitudini care pot fi răspunsurile la această întrebare: necinstea, stima de sine/orgoliul, nevoia de scuze, dorinţa de răzbunare, lezarea, supărarea, resentimentul, “eu am avut dreptate, tu nu ai avut”.
Dezvoltarea dorinţei de a rezolva problema presupune să se schimbe ceva în interiorul nostru, să ne întoarcem la priorităţi. Atunci când cineva doreşte să rezolve situaţia problematică, nu înseamnă că acea persoană este cea vinovată, ci înseamnă că a renunţat să-l învinuiască pe celălalt, luând-o de la capăt, înseamnă că recunoaşte că satisfacţia pe care i-o oferă o bună relaţie este mai importantă decât aceea de a-şi demonstra punctul de vedere. Pentru a rezolva un conflict în mod civilizat trebuie ca toţi participanţii să dorească soluţionarea lui. Este important să formulăm problema în termeni largi, să identificăm cine sunt persoanele (părţile) implicate în conflict şi să aflăm care sunt nevoile şi temerile importante, care au semnificaţie pentru problema aflată în discuţie, după care urmeaă proiectarea variantelor de soluţionare a conflictului, în trei etape:
generarea soluţiilor;
alegerea soluţiilor
transpunerea in practică a variantelor selectate.
Morton Deutsch vorbeşte despre trei tipuri de bază ale orientării motivaţionale faţă de un conflict: de cooperare- partea are un interes pozitiv pentru binele celuilalt, precum şi pentru al său; individualistă- patea are interes să facă tot posibilul pentru sine şi nu este preocupată de celălalt; şi competitivă- partea are interes să reuşească mai bine decât celălalt şi în acelaşi timp să facă totul pentru sine. Iar “legea simplă a lui Deutsch despre relatiile sociale” indică faptul că: “procesele si efectele caracteristice provocate de un tip dat de relaţii sociale (de exemplu, de cooperare sau de competitivitate) tind să provoace la rândul lor acel tip de relaţie socială”. Inţelegerea condiţiilor care dau naştere la procesele sociale de cooperare şi de competitivitate, precum şi caracteristicile lor, este esenţială pentru înţelegerea circumstanţelor care dau naştere proceselor constructive sau distructive în cadrul soluţionării conflictelor. Un proces constructiv de soluţionare a conflictelor este, în esenţa sa, similar unui proces de interacţiune competitivă. Din moment ce se cunosc o mulţime de date despre natura proceselor de cooperare si de competitivitate si despre condiţiile ce dau naştere la fiecare, multe din aceste cunoştinţe pot fi aplicate pentru înţelegerea factorilor care hotărăsc dacă un conflict va lua un curs constructiv sau unul distructiv.




Tema cercetării a fost aleasă tocmai datorită interacţiunilor de tip internet în domeniul religios pe care le-am putut surprinde mai bine de un an pe forumurile românesti. Am constatat că multe conferinţe erau închise de administratorii sitului pentru că cel mai adesea dezbaterea degenera în conflict. Astfel, mi-am propus să verific ce determină conflictele şi dacă discursul utilizatorilor forumurilor se schimbă o dată cu adoptarea unei comunicări pozitive, plecând de la ipoteza că participanţii la dezbaterile din mediul virtual vor intra mai puţin în conflict dacă vor conştientiza conflictul şi consecinţele sale.
Inţelegem prin “mai puţin” conflicte mai rare şi de intensiune mai scăzută decât cele care sunt acum în forum.
Am formulat următoarele obiective:
1.Chestionarea utilizatorilor unui site, www.Cafeneaua.com, despre modul în care este perceput conflictul şi rezolvarea sa în spaţiul virtual.
2.Identificarea modului în care poate fi evitat/rezolvat conflictul în spaţiul virtual.
Ca metodă, am ales brainstormingul, prin care să colectez de la utilizatori informaţii despre conflict şi ideile lor în legătură cu posibilităţile de prevenire şi de rezolvare a conflictelor. Astfel, am deschis o conferinţă cu titlul “CONFLICTUL;vă rog să mă ajutaţi!” şi în deschidere le-am prezentat celorlalţi participanţi la dezbatere problema aşa cum o văd eu:
“Am constatat de multe ori că dezbaterile din conferinţele Cafenelei se soldează cu conflicte. Pentru că mă preocupă foarte tare acest fenomen, vă propun să-l cercetăm împreună. Pentru început, vreau să ştiu ce credeţi D-voastră despre conflictele din Cafenea. De ce credeţi că apar? De ce sunt "predispuse" conflictului anumite teme? Care sunt aceste teme?
Cum credeţi că ar trebui gestionate conflictele? Vă rog tare mult să mă ajutaţi să facem această cercetare, pentru a evita pe viitor situaţiile conflictuale, pentru a învăţa împreună cum să le rezolvăm, să ajungem la acea parere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni. Mulţumesc tuturor celor ce vor colabora! La urma urmei, suntem o comunitate. După cum unii deja bănuiesc, cercetarea aceasta o fac în calitate de student în ştiinţele sociale.”
Deşi conferinţa este publică şi orice utilizator şi vizitator al Cafenelei are posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu conflictele din conferinţele Cafenelei, am trimis invitaţii personale, prin mesageria privată, mai multor utilizatori despre care ştiam că se află în conflict cu una sau mai multe persoane, iar aceştia au răspuns invitaţiilor mele.
Am ales ca metodă brainstormingul pentru că şi în mediu virtual, această metodă se foloseşte pentru a atinge aceleaşi obiective ca si metoda tradiţională: generarea de idei noi, fără evaluare. Cercetarea de faţă demonstrează încă o dată studiile efectuate despre grupurile electronice: “Dacă au mai mult de doi membri, grupurile acestea sunt mai performante în brainstorming decât cele tradiţionale, atât în calitate cât şi în cantitate. Pe măsură ce grupurile electronice devin mai mari, ele tind să producă mai multe idei, dar raportul idei/persoană rămâne constant. In contrast, când grupurile “faţă în faţă” se măresc, sunt generate din ce în ce mai putine idei de persoană. Ce explică succesul tehnici electronice? Reducerea inhibării legate de participare şi posibilitatea de a comunica ideile fără a-i mai aştepta pe alţii par să fie motivele principale.”
Statistic, după două săptămâni de la deschiderea conferinţei, situaţia se prezenta astfel:
sunt 2612 afisari, 198 de comentarii, făcute de 39 de utilizatori ai Cafenelei, 12 femei si 27 bărbaţi. Din cei 39 de utilizatori, 19 sunt români stabiliţi peste hotare, 11 s-au prezentat ca români rezidenţi în România, iar despre ceilalţi nu putem spune de unde sunt, întrucât nu şi-au dat datele lor personale.
Dezbaterea despre conflict s-a dovedit o ocazie de a răbufni in conflict, pentru membrii Cafenelei care s-au certat de-a lungul timpului, s-au între care s-a adunat mai multă tensiune, prin imposibilitatea exprimarii unor puncte de vedere la un moment dat. Astfel, după primele două mesaje, pline de idei şi încurajările venite din partea gadzei, au urmat alte şapte mesaje, în care participanţii şi-au expus părerile lor. Au urmat apoi trei mesaje din partea gazdei prin care s-a întărit disponibilitatea unora mai timizi de a-si exprima punctul de vedere. Urmează alte sapte mesaje orientate spre aducerea câtor mai multe idei despre conflict, însă apar şi primele nemulţumiri în legătură cu dorinta gazdei de a ajunge la un punct de vedere comun faţă de tratarea conflictelor şi mai ales faţă de prevenirea lor. Işi face loc şi primul conflict, între doi adversari declaraţi: Jimmy_Cecilia şi Anita47: dacă la început fiecare îsi exprima nemulţumirea faţă de temele care ne aduc în conflict, în cearta lor intervine un al treilea participant, AlexM, supărat pe atitudinea poliţienească a lui Anita47 şi postează un mesaj extrem de dur la adresa etniei evreieşti. Conflictul se derulează apoi între cei din urmă şi un alt participant, Axel, încearcă “să liniştească” atmosfera, fără succes. Intervenţia gazdei nu a fost eficientă pentru a opri atacul lui Anita 47. Fiindcă a intervenit şi un alt adversar declarat al său, SB, inflamând şi mai mult atmosfera, unul dintre administratori decide închiderea temporară a conferinţei. Discuţiile purtate pe cale particulară între gazda conferinţei şi celălalt administrator au avut sorţi de izbândă si după apoximativ 24 de ore, conferinţa s-a redeschis, cu eliminarea celui găsit vinovat de starea de conflict: AlexM. Această decizie a fost contestată. In primul rând de Axel, unul dintre artizanii stării de conflict. Anita 47 îl atacă din nou pe SB şi, treptat şi alţi participanţi încep să-şi exprime nemulţumirea faţă de eliminarea lui AlexM, ceea ce determină replici tăioase din partea aceluiaşi Anita47, care îşi îndreaptă furia către unul dintre cei care cereau revenirea lui AlexM, Florin şi atât. Conflictul ia amploare prin intrarea în conflict a unui alt participant, Destin, adversar al lui Anita47. Pentru că administratorii iau dreptul de publicare lui Anita47, conflictul se poartă între ceilalţi doi protagonişti. Incep să intervenă şi alţi participanţi, în încercarea de a linişti spiritele. Interventiile gazdei şi ale altor participanţi duc dezbaterea mai departe, dar şi conflictul. Astfel, Florin şi atât continuă conflictul cu gazda, acuzând-o de intoleranţă. Lui i se alătură Gabi Boldiş, care alimentează conflictul religios, care se va transfoma într-un conflict personal cu Hypatia, gazda conferinţei. Revin Anita47 şi SB, mai calmi, cu câte un banc, menite să relaxeze dezbaterea, dar intervenţia lui Ikoflexer îl aduce în conflict cu Anita47, moment în care Anita 47 este considerat troll de majoritatea participanţilor. “Trollul” este participantul care blochează cu bună intenţie discuţiile, abătându-le de la subiect şi luând la atac persoanele participante. Acum Anita47 este în conflict cu SB, Ikoflexer, Păianjenul şi Adrian Marchidan. Ideea gazdei de a discuta conform unor reguli, anunţate şi ele, a fost foarte rău primită, drept pentru care gazda a fost înfruntată de mai mulţi participanţi. Un alt motiv de conflict cu gazda, a fost neînţelegerea unei alte propuneri din partea gazdei: abordarea problemelor sau subiectelor de dezbatere ca dileme, iar al treilea motiv de conflict a fost prezentarea unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, care interzice anumite abordări legate de chestiunea evreiască. E momentul în care conflictele dintre ceilalţi membrii se conservă, iar gazda devine vinovatul numărul 1 pentru starea de conflict. Are un singur susţinător: SB.
Participanţii la dezbatere au indicat drept cauze ale conflictului în mediu virtual urmatoarele:
-educaţia si autoeducaţia (Axel, 24835)
-diferenţele dintre oameni, greşelile de interpretare (Daniela Manolescu, 25398)
-anonimatul utilizatorilor (Daniel Racoviţan, 24810)
-ideile preconcepute si răutatea (Sonia, 24866)
-atitudinea comentatorilor (Desdemona, 25398)
-aţâţarea din partea unora şi activitatea trollilor (SB, 25313) -“trollii” sunt persoanele care deturnează dezbaterea spre ceartă, de dragul contrazicerii şi de a face şicanii celorlalţi)
-Anita47 ( mai mulţi utilizatori au indicat această persoană ca fiind provocatoare de tensiuni şi conflicte)
-lipsa ruşinii faţa de Dumnezeu şi de semeni (Carapiscum, 25164)
-orgoliul (LCM, 25211)
-subiectele de actualitate (Jimmy_Cecilia, 24969)
-discuţiile despre istorie, religie, politică (Florin şi atât 25213)
-subiecte fără zona de mijloc, de armistiţiu
-dogme diferite
-ambianţa NET: fără frică, fără respect (anonim, 25222)
-natura virtuală (Păianjenul)
-evitarea monotoniei (Daniela Manolescu)
-Oamenii îşi dau cu parerea despre lucruri pe care nu le cunosc (AndreiS, 25598)
-intoleranţa (Adela, 25424)

Ca forme sau tipuri ale conflictului sunt enumerate: dezbaterea de idei, pe care unii o identifică cu conflictul, neînţelegerile, criticile.
Nivelurile atinse de intensitate a conflictului sunt sesizate ca : jigniri, insulte, calomnii, ameninţări, certuri, atacuri la persoană.

Comportamente în conflict: defularea, “tonul” ridicat, replici tăioase, hazul de necaz. De la un timp, şi-au făcut loc în variante diferite şi asumarea responsabilităţii pentru conflict şi, pe alocuri, încercări de a se scuza, ceea ce a condus la atitudini mai apropiate de împăciuire, pe de o
parte, dar şi la escaladarea virulenţei mesajelor, pe de altă parte.

Părţi implicate:
mai intâi persoanele implicate în conflict din alte conferinţe, e.g. Anita- Jimmy_Cecilia, Anita-SB, Hypatia-Gabi.Boldiş;
apoi participanţii la această conferinţă, e.g. Destin- Florin şi atât, Anita-AlexM,
urmând ca tensiunea să crească între gadza conferinţei si participanţii nemultumiţi de ideea şi de soluţiile avansate până aici, e.g.: Hypatia-Gabi.Boldis, Mary, Florin şi atât.

Posibile rezolvări:
-recunoaşterea conflictelor existente, SB 25721, Ikoflexer 25642, Anita 25734, Gabi.Boldiş 25723
-renunţarea la controversă, Păianjenul, 25649
-banarea producătorilor de conflict (mai mulţi utilizatori)
-limbaj civilizat şi bun simţ, Sanjuro 24955
-negociere după plan, Hypatia 25402
-hazul si ironia: Axel, Daniela Manolescu.

Deşi participanţii la brainstorming au avansat idei valoroase, atât cantitativ cât şi calitativ, pot spune că rezolvarea conflictelor în mediul virtual şi prevenirea lor a rămas o problemă de cercetat in continuare, pentru că soluţiile propuse au fost aspru criticate şi respinse de participanţi. Cercetările studiate arată că “grupurile electronice înclină să fie mai echilibrate decât cele “faţă în faţă”. Barierile de statut tind să dispară şi participarea este mai uniform distribuită între membri”, pe de o parte, însă “comunicarea electronică a încurajat mesajele impulsive, dure şi exprimarea unor păreri extremiste ()”. Fiind un grup constituit ad-hoc, în care unii participanţi sunt membri mai vechi, iar alţii sunt membri mai noi în “Cafenea”, conferinţa nu s-a soldat cu rezultate mulţumitoare, care să poată fi folosite. “Interacţiunea electronică încetineşte invariabil procesul şi duce la dificultăţi în privinţa atingerii consensului. poate fi o explicaţie parţială, dar lipsa semnalelor verbale şi nonverbale face dificilă recunoaşterea tendinţelor subtile pentru ajungerea la consens. Aceasta sugerează nevoia pentru o versiune electronică a abilităţilor de lider de discuţie” care să conducă grupul ca în maniera tradiţională:
-El este cel care convoacă grupul şi conduce discuţiile;
-pune problema într-o manieră nondefensivă, obiectivă, fără a sugera soluţii sau preferinţe;
-lucrează cu toţi membrii; previne dominarea de către o singură persoană şi protejează membrii grupului de atacuri sau critici severe;
-furnizează date concrete, esenţiale şi clarifică orice restricţii asupra soluţiilor;
-nu face sugestii şi nu pune întrebări care să orienteze discuţia într-un
anume sens;
-pune întrebări stimulative, care să facă discuţia să înainteze;
-rezumă şi clarifică problematica, în câteva puncte, pentru a marca
progresul dezbaterii;
-dispune de răbdare când apar pauze.
Analizând din această perspectivă problema conflictului în mediul virtual,
consider că unele din intervenţiile avute în cadrul conferinţei, au fost
greşite, sporind procesul de “inflamare” a participanţilor. Astfel, planul
sugerat de Hypatia este o astfel de greşeală, care a adus-o în conflict cu Gabi.Boldiş, Florin şi atât, Mary.
Ceea ce mi se pare extrem de interesant este că mulţi utilizatori consideră că pentru Cafenea, conflictul este calea către progres, confundând conflictul cu controversa, şi, de aceea, s-au opus cu vehemenţă încercărilor de rezolvare a conflictului în general, prin practicarea trollării utilizatorilor şi mai ales, a gazdei conferinţei despre conflict, Hypatia.
Ce a determinat pe participanţii la conferinţă să intre în conflict cu gazda?
A fost o întrebare care m-a frământat mai mult timp. Din analiza mesajelor postate, se pot identifica trei aspecte:
1.Dorinţa Hypatiei de a ajunge la un punct de referinţă comun tuturor utilizatorilor “Cafenelei” şi implicit, a conflictelor. Se pare că “acea părere unanimă care să reprezinte politica sitului faţă de acest tip de interacţiuni”, a fost interpretat ca o încercare de uniformizare a opiniilor despre conflict -aspectul manifest- şi refuzul declarat faţă de evitarea, respectiv rezolvarea conflictelor- aspectul latent, la început. Ulterior, aspectul latent iese la suprafaţă, demonstrând rezistenţa la schimbare a mentalităţii participanţilor.
2.Apelul la respectarea regulilor şi a legii, în genere, a displăcut total participanţilor, care au criticat şi regulile şi legea, considerând că dacă sunt imperfecte, nu sunt obligaţi să le respecte.
3.Disponibilitatea diferită de înţelegere şi de acceptare a problemei şi respectiv a soluţiilor, pot fi tot atâtea motive.
Incercarea noastră practică de a dezamorsa conflictul dintre diferiţii utilizatori ai Cafenelei, a evidentiat faptul că oamenii conştientizează conflictul. Problema pusă în termeni de nevoi a reusit să-i transforme pe protagonişti în parteneri, cel puţin pentru un scurt timp. Ei au identificat corect cauzele care i-au adus în conflict şi au căutat să indice şi posibile căi de rezolvare, chiar dacă nu toţi participanţii doresc rezolvarea lui. Proiectarea demersului practic pentru schimbarea atitudinilor în procesul comunicării dintre membrii grupului, a fost sortit eşecului, pentru că unii paticipanţi au simţit noi relaţii de autoritate cu propunătorul şi nu sunt pregătiţi să-şi asume noi responsabilităţi, declarându-se pro comportamentului liber şi neîngrădit de reguli, în care fiecare să-şi exprime personalitatea aşa cum consideră de cuviinţă. In timpul brainstormingului, unii participanţi au reacţionat critic faţă de ideile deja avansate, neacceptând unele dintre idei din pricina prejudecăţilor cărora le sunt tributari. Cercetarea s-a oprit în stadiul alegerii soluţiilor, căci participanţii au refuzat punerea în acord cu privire la rolul conflictului în cadrul grupului. Teama de uniformizare, teama faţă de instalarea gândirii de grup, a determinat pe mulţi să considere că starea conflictuală alungă monotonia, indiferent de costuri. Se pare că lipsa de practicare a deprinderii de a aborda conflictul în maniera victorie/victorie, face ca partenerii de conflict să propună şi să accepte stilul victorie/ înfrângere, în maniera “cui nu-i place ce se discută, să se mute la o altă conferinţă”, făcând abstracţie de faptul că în acest fel de abordare a conflictului, disconfortul pricinuit de reprimarea propriilor opinii faţă de un subiect sau altul, va spori tensiunea între membrii grupului; neînţelegerea provenită din întelegerea greşită a mesajelor şi a adevăratelor intenţii ale partenerului de dialog nu fac altceva decât să sporeasca tensiunea şi să apară situaţiile de criză, de agresivitate verbală, când “comportamentul normal zboară pe fereastră”, aşa cum a fost cazul lui AlexM şi al lui Anita47. Soluţiile, de tipul banării unuia sau altuia dintre participanţi, ignorarea, demonstrează cum un incident greşit perceput, poate fi escaladat.
Incă o data, dacă mai era nevoie, cercetarea noastră a pus în evidenţă faptul că “părţile implicate într-un conflict se angajează adesea în perpetuarea conflictului prin investiţiile pe care le-au făcut în desfăşurarea conflictului; de asemenea, cei ce au căpătat puteri speciale, profit, prestigiu, slujbe, cunoştinţe sau abilităţi pe parcursul conflictului se pot simţi ameninţaţi de diminuarea sau încetarea conflictului.” Perceperea inexistenţei unor alternative sau substitute satisfăcătoare pentru realizarea intereselor aflate în joc în cadrul conflictului determină rigiditatea problemei. “Uneori, limitările motivaţionale şi intelectuale pot face ca părţile să perceapă problemele într-un mod mai rigid decât dictează realitatea, astfel încât ele îngheaţă pe ”.

CONCLUZII
Cercetarea noastră şi-a atins parţial scopul: putem spune că mediul virtual este un cadru propice pentru aparţia conflictelor şi oamenii conştientizează acest lucru, însă în cultura românească se impune o nouă dimensiune a educaţiei, şi anume, educaţia pentru prevenirea şi rezolvarea conflictelor, de la o vârstă cât mai fragedă. Conflictul poate fi o ocazie minunată pentru întărirea relaţiilor interumane, însă numai atunci când partenerii de conflict au abilitatea de a-l fructifica în sens constructiv. Specialiştii ne spun că nu înţeleg o societate fără conflicte, în care viaţa s-ar desfăşura ca în “Minunile Sfântului Sisoe”, a lui Topârceanu: ‘îngerii serafici se întrec în politeţuri şi în fapte bune, sufocând pe bietul muritor!’ “Din păcate, credem că nu putem ignora potenţialul de agresiune şi chiar violenţă ce caracterizează indivizii şi grupurile în societatea actuală. Dar sperăm să-i ajutăm să-şi evalueze corect atitudinile în cazul unor situaţii conflictuale şi să-i consiliem în efortul lor de controlare a unor asemenea conflicte. Conflictul bine gestionat poate deveni factor de progres şi angajament, pe când conflictul stihinic, dezorganizat, are efect devastator, aruncă în hăul arbitrajului oamenii şi grupurile.”





BIBLIOGRAFIE:
1.Chirică, Sofia, 1996, “Psihologie organizaţională; modele de diagnoză şi intervenţie”,Casa de Editură şi Consutanţă, Cluj-Napoca.
2.Cornelius,Helena şi Faire,Shoshana, 1996, “Stiinţa rezolvării
conflictelor”, Editura Stiinţă şi Tehnică, Bucuresti.
3.Deutsch, M, 1998, “Soluţionarea conflictelor constructive, Principii,
instruire şi cercetare”, în volumul “Psihologia rezolvării conflictelor”,
Polirom, Iaşi.
4.Johns, Gary,1998, “Comportament organizaţional”, Editura Economică, Bucureşti.
5.Rouchy, Jean-Claude, 2000, “Grupul- spaţiu analitic”, Polirom,Iasi
6. Stoica-Constantin, Ana, 2004, “Conflictul interpersonal”,Polirom, Iasi
7. Stoica-Constantin, Ana, Neculau, Adrian, 1998, Prefaţă la “Psihologia
rezolvării conflictului”, Polirom, Iasi.

Hypatia