istoria familiei mel

Da-ti-mi voie sa va spun istoria familiei mele cu statul german. Mama mea este de origine germana. Bunicii mei din partea mamei s-au "repatriat" in Germania in 1993. Sora mamei mele, cu familia s-au repatriat in Germania in 1995. In 1994 mama mea a facut toate actele necesare pentru emigrarea in Germania (sau, ma rog, "repatriere", avand in vedere ca este de origine germana). In 1999 am primit raspunsul statului german, negand repatrierea mamei mele, pe motiv ca nu are suficiente dovezi ca este de origine germana. Acum cred ca cazul nostru este la fel cu al Almei Stoica: parintii si fratii-germani; tu-roman... Ce sa mai spun? Trageti voi concluziile, ca eu nu mai stiu ce sa cred. Din pacate, mama mea a trecut in nefiinta acum aproape 3 ani si imi amintesc ca spunea intotdeauna ca singura ei dorinta este sa mai traisca destul cat sa ne scoata pe noi (suntem 2 surori) din Ro. Era o femeie foarte inteleapta si stia ca nu avem nici un viitor in Ro., mai ales cand ne vedea cat ne straduim si cat tragem sa facem ceva si degeaba; in schimb copii surorii ei din Germania, in 2 ani au venit in Ro. cu Mercedes-uri noi- noute, concedii in Italia, etc., etc. Acum eu incerc sa-i indeplinesc ultima dorinta, desi nu e Germania (nici nu cred ca conteaza pentru ea); eu locuiesc in Canada acum si tot salariul meu merge in Ro., la sora mea pentru actele lor de emigrare in Canada (e casatorita acum si au o fetita de aproape 2 ani); am amri sperante ca pana la sfarsitul anului sa-i am aici, cu mine. Alma nu e singura care are parte de astfel de tratament injust din partea statului german...

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...

Medicul meu de familie are a doua specializare homeopatia. De 14 ani de zile de cand il stiu, aproape toti membrii familiei mele au trecut de la neincrederea in "varianta homeopata" la siguranta eficientei acestor bilute. Am avut timp sa vad picioarele bunicii mele vindecandu-se de varice ulceroase, dupa ani de zile de incercari alopate si suferinte teribile (ajunsese sa nu mai poata purta ciorapi, caci se lipeau de rani), sa vad cum cineva care nu putea urca doua etaje din cauza unui astm bronsic capatat in copilarie, alearga acum fara probleme de respiratie, cum poate fi supravegheata o boala cardiaca fara medicamentele obisnuite, cum te poti reface mult mai usor dupa o nastere si exemplele pot continua. Pot spune ca nu e absolut deloc o abureala. E drept ca am vazut si oameni care se asteptau ca acest gen de tratament sa ii faca bine de pe azi pe maine, la propriu vorbind, care luau in ras minimele indicatii de regim pe care le primeau, sau chiar si modul in care de desfasura consultatia. Dar fiecare intrebare pe care o pune medicul homeopat, chiar daca noua, profanilor, ni se pare caraghioasa, lui ii da un indiciu.

-Veniamin Kostaki (1768-1846), strănepotul lui Constantin Costache. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (între 1803 şi 1808; apoi, din 1812 până în 1842),“cel mai înalt prelat al bisericei noastre”, în secolul al XIX-lea.

Om de cultură, el a înfiinţat, în 1805, tipografia de la Mănăstirea Neamţului (unde şi-a tipărit şi propriile traduceri; acolo există un tablou al său de tinereţe, dinainte de a se călugări), Seminarul de la Socola (în 1803) şi multe alte şcoli.

Ctitoriile sale se regăsesc, desigur, şi în domeniul bisericesc: la Mănăstirea Secu a construit, în anul 1823, pe latura de NE, biserica Sfântul Nicolae, ridicată de călugării mănăstirii, având o turlă înaltă pe naos şi fiind zidită pe temelia vechii biserici de lemn de la 1785, care fusese mistuită de foc.

A mai construit aici, pe locul vechii sihăstrii a lui Zosim, biserica Bogoslovul, cu hramul Naşterea lui Ioan Botezătorul, sfinţită în 1832, care este ridicată din zid de piatră şi cărămidă, cu pridvor deschis, spre deosebire de vechea biserică.

În anul 1824, reface Mănăstirea Sihăstria, după ce fusese arsă de turci, în 1821.

La Mănăstirea Agapia ctitoreşte, pe latura sudică, Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului.

Un tablou votiv al său se află în pridvorul Bisericii Trei Ierarhi, din Iaşi, alături de cele ale mitropoliţilor Varlaam, Dosoftei şi Iosif Nanicescu.

Tot Mitropolitul Veniamin Kostaki este cel care a fost iniţiatorul construcţiei Catedralei Mitropolitane din capitala Moldovei unde îşi are, de altfel, şi mormântul, lângă Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

La bătrâneţe, Veniamin a demisionat din funcţia de Mitropolit şi s-a retras în pustnicie la Mănăstirea Slatina, unde s-a şi stins.

Veniamin Kostaki nu a fost numai un înalt cleric, ci şi un om preocupat de frământările politice ale vremii.

Între 1 ianuarie 1807 şi 26 iulie 1812 a fost caimacam al Moldovei, împreună cu mai mulţi boieri (aceasta este cea mai lungă căimăcămie din istoria Moldovei !).

Cea de-a doua sa căimăcămie s-a desfăşurat între 29 martie 1821 şi mai 1821.
Mitropolitul Moldovei a fost şi un adept fervent al Eteriei.

El a sfinţit, la biserica Trei Ierarhi, steagul organizaţiei greceşti şi l-a binecuvântat pe prinţul Alexandru Ipsilanti, pe care îl vedea, la 1821, ca pe un eliberator.

Această atitudine l-a ajutat pe Mitropolit să obţină anularea anatemei aruncate de Ţarul Petru cel Mare asupra familiei lui Lupu Costache.

Iată ce scria istoricul francez Edgar Quinet la moartea fostului mitropolit al Moldovei:

“Suflet de o castitate îngerească, frumos şi plin de maiestate, cum n’ am văzut alt bătrân în viaţa mea. Când mitropolitul Veniamin, îmbrăcat în splendoarea bisericei sale orientale, se înfăţişa îmbrăcat cu vestmintele cele aurite, cu pletele-i de zăpadă şi în valuri pe umeri, poporul vedea într’ânsul pe însuşi sfântul patron al Moldovei”.

În încheiere, un fragment din testamentul lui Veniamin Kostaki; vorbe care exprimă un crez de o viaţă:

“Toate mijloacele câte împrejurările m-au înlesnit, le-am întrebuinţat spre ridicarea naţiei…”.

Ramura Boldur-Lăţescu:
-Iordache Kostaki Lăţescu-Boldur, stră-stră-stră-nepotul lui Lupu Costache.

S-a născut în 1798, la moşia Hudeştii Mari, din ţinutul Dorohoi, ca fiu al armaşului Ioniţă Costache şi al Zoiţei Crupenski, descendentă a Movileştilor şi rudă cu familia Cuza.

A urmat Şcoala de cadeţi din Petersburg şi Theresianum-ul, şcoli militare unde aveau acces numai vlăstarele aristocraţiei.

A fost agă, vornic de Ţara de Sus, polcovnic, comandant al Divizionului de cavalerie de la Iaşi (în 1830), mare-hatman, mare-vornic, inspector general al miliţiei Moldovei şi s-a ocupat de educarea corespunzătoare şi de bunăstarea militarilor.

La iniţiativa sa ia fiinţă, în decembrie 1856, Şcoala Militară din Iaşi.

A fost căsătorit cu o Rosetti, apoi cu o Balş.

Numele de Lăţescu provine de la una dintre moşiile familiei, Lăţeştii (numele ar putea fi denaturat din Lănţeşti; iar moşia ar putea fi cea primită, de către Sima Boldur, de la Ştefan cel Mare, după ce acesta îi învinsese acolo pe polonezi, în 1497; actualmente moşia se află pe teritoriul Republicii Moldova).

Testamentul hatmanului Iordache, care a murit la 9 februarie 1857, este foarte interesant, atât ca sursă genealogică (prin enumerarea copiilor care îl moştenesc), cât şi pentru faptul că oferă informaţii în legătură cu averea imensă deţinută de el la momentul respectiv (avere care, de altfel, s-a risipit foarte repede, în decurs de numai o generaţie: după 40-50 de ani, moşia de cca 30000 ha a ajuns în proprietatea unui fost arendaş, de origine armenească).

Iordache Kostaki Boldur-Lăţescu a înfiinţat la Hudeşti o Şcoală Costăchească, care a funcţionat iniţial ca şcoală de dascăli, şi a fost autorul a numeroase acte de caritate faţă de ţăranii de pe moşiile sale. Ion Ionescu de la Brad scrie, despre el, în Agricultura română în judeţul Dorohoi: “Proprietarul de la Hudeşti este considerat omul cel mai drept şi mai binevoitor către ţărani”.

Din această linie descind, astăzi, doamna Manuela Cernat, critic de film şi domnul Gheorghe (Iordache) Boldur-Lăţescu, fost deţinut politic, profesor universitar la A.S.E., doctor inginer, specialist în teoria deciziilor economice (întemeietor de şcoală) şi autor al unor importante cărţi cu profil memorialistic, dedicate crimelor regimului comunist (“Genocidul comunist în România”, în trei volume).

D-l Gheorghe Boldur-Lăţescu este fiul colonelului de cavalerie, Ioan Boldur-Lăţescu şi al Marinei Stroici, descendenta marelui cărturar Luca Stroici, membru al Dietei poloneze, rudă apropiată a Movileştilor şi traducătorul în limba română a Rugăciunii Domneşti, Tatăl nostru (traducerea lui este foarte aproape de forma în care se rosteşte rugăciunea la ora actuală).

Multe alte personalităţi de prim rang au ascendenţă Costache.

Printre acestea, Grigore Gafencu (mama sa, Raluca Costachi, era o Costache atât după mamă, din ramura Pătrăşcan, cât şi după tată, din ramura Talpan) şi Nicolae Iorga (înrudit cu neamul Costăcheştilor prin bunicul său matern, un Arghiropol).

Un fapt inedit este, conform mărturiilor de familie, acela că, prin intermediul rudeniei cu Simeon Movilă, Costăcheştii se înrudesc cu familii nobiliare poloneze şi, de departe, cu familia de Bourbon şi cu toate marile familii domnitoare ale Europei.

Stema familiei Costache, întocmită conform tradiţiei de familie pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui de-al XIX-lea136 , arată astfel: un scut spintecat, pe care se află, în partea superioară, pe fondul smaltului jumătate roşu, jumătate azur, un vultur căruia nu i se văd ghearele şi care are, deasupra capului, o coroană.

În partea inferioară, pe fondul smaltului de aur, se găseşte o mână cuirasată, ţinând în pumn o ramură verde, o spadă şi o cruce. Deasupra scutului se află o coroană contală, totul fiind acoperit de o mantie princiară.

Preocupat fiind de istoria familiei Boldur-Costache, am cules informaţii din diferite surse.

În timp, am simţit nevoia unei reorganizări a datelor şi a unei comparaţii între diferitele unghiuri de receptare. Astfel, lucrarea încearcă să atragă atenţia asupra unor elemente prea puţin folosite, până acum, în aria demersului istoriografic.

Studiul genealogic, oricât de pasionant, nu poate avea finalitate în sine.

El este cu adevărat roditor doar atunci când contribuie în mod semnificativ la îmbogăţirea cunoaşterii istorice.

Filiaţiile şi înrudirile pot rezolva multe necunoscute şi pot clarifica multe dintre abordările istoriografice insuficient fundamentate.

Finalitatea ideală a spiţelor genealogice este realizarea unui portret cât mai puţin trunchiat al societăţii din epoca la care ele fac referire.

Genealogia are şansa şi datoria de a îmbina viziunea sincronică, cu cea diacronică.

Lucrarea de faţă se doreşte o încercare în acest sens.

Am urmărit rădăcinile şi traseul istoric al uneia dintre cele mai interesante familii ale boierimii moldovene, la studiul căreia îmi propun să revin.

Probleme precum continuitatea dintre Boldureşti şi Costăcheşti vor provoca şi în continuare vii polemici în rândul specialiştilor.

Alte elemente, precum rolul jucat de Lupu Costache în 1711, merită o mult mai concentrată atenţie. Ceea ce se desprinde cu deosebită claritate este rolul esenţial pe care marile familii boiereşti, prin personalităţile lor de marcă, l-au avut în istoria Moldovei şi a Munteniei.

Studiul aprofundat şi imparţial al istoriei lor, în cadrul căruia genealogia poate avea un aport de primă importanţă, va avea ca efect tocmai acea mult căutată facilitare a realizării unui portret cât mai fidel al epocii şi societăţii în care elitele boiereşti deţineau rolul conducător şi, în plus, va înlesni înţelegerea structurilor şi factorilor determinanţi ai regimului boieresc de la noi.

Bibliography(continuare):

Informaţii obţinute prin bunăvoinţa domnului prof. univ. dr. Gheorghe Boldur-Lăţescu, descendent direct din Gavriliţă şi Lupu Costachi.

Adeptul tradiţiei este şi colonelul Ilie Culişniuc Olaru, un pasionat cercetător al Costăcheştilor.

Spiţă considerată de Ion T. Sion, în studiul citat, drept o exagerare a lui Iordache Mălinescu, din 1842, spre slăvirea Mitropolitului Veniamin Kostaki (opinie în linia lui Gheorghe Ghibănescu)


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

Da, regret toate sansele date familiei mele si mie de catre regimul communist:
-lui tata sansa de a face 25 de ani de munca silnica, redusa la doar 17 ani de inchisoare politica (nesansa decretului din ‘64) si sansa de a avea o slujba de muncitor necalificat intr-unul din santierele de constructie ale patriei (tata absolvise medicina in anul in care a fost arestat)
-la restul din familie: sansa de a sta intre 3-5 ani la politici pentru ca au avut proasta inspiratie de a refuza sa-l denunte pe tata, care nu era de gasit cind ii cauta Securitatea!
- sansa de a ma controla continuu din clasa a I-a ce spun, unde merg, cu cine merg, ce fac, nu de alta, dar in fiecare clasa aveai unul sau doi colegi care ‘povesteau tot’ in schimbul unei vacante in tabara, note bune, functii pionieresti sau eventual a unei burse (asta mai mult la facultate)
-sansa de a vorbi cit mai putin, de a nu putea exprima ceea ce gindesc, de nu ma putea abtine de la vot, s.a.m.d. pe tema libertatii de exprimare
-sansa oferita tatei, intr-un tirziu, de a-si valorifica studiile de medicina nu ca doctor, tradusa prin dreptul de a face doar ultimii trei ani din facultatea de biologie daca trecea in patru luni examanele anilor I si II (asta s-a numit echivalarea celor sase ani de medicina cu primii doi de biologie). De ce biologia? ‘Pentru ca: “Nu meriti sa fii doctor in tara asta si nu trebuie sa fii lasat sa ai contact cu oamenii, ca s-ar putea sa-ti gasesti adepti”.
-sansa oferita tatei de a-si “valorifica talentul si puterea de munca”, adica de a face cercetare, de a se inscrie la doctorat si de a fi refuzat la final sa-si sustina teza ….din motive politice. Asta da sansa, nu cred ca au mai prins-o multi.
-sansa mamei de a inghiti jigniri la servici fara a putea riposta sau apara (in special la sedintele de bilant la sfirsit de luna si cele de sindicat), pe motiv ca e casatorita cu un tradator de tara (socialista), fost bandit, uneltitor contra ordinei sociale, si ca a mai avut proasta inspiratie sa procreeze, adica sa aduca pe lume un mic pui de dizident.

Si multe altele, mai putin importante

Ce regret acum? Regret ca exista oameni care au uitat cum a fost, regret ca multi au trait vremurile si nu le-au inteles, regret ca multi au fost slabi si nu au avut puterea sa-i sustina pe cei care refuzau sa accepte sistemul comunist, regret ca se asterne uitarea si nepasarea peste memoria, faptele si lupta celor care au incercat sa faca ceva pentru libertatea tarii si a conationalilor lor. Regret deziluzia tatei la mai putin de o luna de la Revolutie, regret ca avut mai putin de o luna de fericire si speranta in mai bine, atit, pina a ‘mirosit’ ca sint tot cei de dinainte si ca vremurile nu se vor schimba prea repede.

Eu si ai mei sintem din cei care nu “am avut aceeasi sansa si nu am beneficiat in functie de talent, putere de munca si grad de inteligenta”. Si ca mine…altii. De unde sa stii tu toate astea, romanule fericit? Noi eram fortati sa fim un ‘club inchis’, in care se intra greu, lipsa de incredere fata de ‘aproapele’ fiind justificata. In special in anii 50-60, citi din cei cu dosar aveau permisiunea sa dea la facultate? Si cum se intra, cind se dadeau 10-20 procente pentru cei fara origine sanatoasa (acolo concurenta si sortare), si restul de 80-90% se ofereau generos la cei cu origine sanatoasa si dosar curat. Si cum era cu ‘facultatea’ muncitoreasca? Eu m-am nascut ceva ani dupa decretul din 64, dar ai mei si cei ca ei au avut grija sa-mi descrie ce a fost, ca istoria adevarata, nu cea din manualele scolare, sa nu se uite. Voi care ati trait vremurile, cum de ati uitat?

Mediocritate? Multi am ajuns in afara tarii, in slujbe pe care nu cred ca le-am fi dobindit in tara.

Si gresesti, dosarul nu era doar pentru facultatile de drept, istorie sau filozofie, pentru armata, politie sau securitate. Dosarul care atesta acea origine nesanatoasa aparea si era discutat la orice angajare, mutare si la orice avansare.
Stii tu ceva, dar prea putin din ceea ce a fost.
La fel si informatiile tale despre US, superficiale si cam la 10.000 de mile distanta de realitate.

E bine ca esti vesel.
Ignorance is a bliss.

....tu esti pentru medicina alopata , conventionala , ceea ce altii ( pe care-i persiflezi si carora nu le dai nici o sansa , din start ) sunt pentru medicina neconventionala.....extremele nu sunt bune....asa cum tu ii acuzi pe ei ca reduc sansele la viata cand dau sfaturi....la fel si ei considera ca tu dai sfaturi rele....parerea mea este ca trebuie sa te folosesti de orice posibilitate de supravietuire.....sunt medici care combina aceste tratamente...spun informatii de prima mana....nu vreau sa povestesc aici istoricul medical al familiei mele...dar am observat ca medicina alopata trateaza efectele , si nu cauzele....sunt toxine care in medicina alopata nici macar nu sunt descoperite....ele se pot mosteni sau dobandi...si duc la boli foarte grave....si care in tratamentul homeopat au leac....

Draga Radu,ti-am trimis e-mail la adresa indicata, chiar de doua ori, dar nu a ajuns niciodata la destinatie, nu stiu de ce. Am scris de pe adrese diferite, dar am primit acelasi raspuns: failure notice. In fine, poate de data asta mesajul meu va ajunge, in sfarsit, unde trebuie. Da, "Prima carte, ultima carte", de Catalin Bursaci, e una dintre cartile mele de suflet. La 35 de ani, am invatat multe si mult de la un copil. Prima oara am citit-o la 14 ani, dar "nu se pune", ca n-am inteles-o atunci in profunzime . Asta-vara mi-a venit brusc ideea de a o reciti si asa l-am descoperit pe Catalin. Lectura acestei carti m-a determinat sa caut si cartea mamei sale, "Plang, iubite print", pe care am savurat-o si DEVORAT-O, la randu-i. Ma bucur f.f. mult ca d-na Cristina Tacoi s-a gandit sa scrie o carte atat de cuprinzatoare in care sa faca istoricul familiei sale. Ascendenta unui GENIU cum a fost Catalin Bursaci ma intereseaza intradevar. Vad ca acest mesaj e ceva mai vechi, nu stiu daca, intre timp, cartea cu pricina a fost lansata. Daca da, cum se numeste ? As dori sa o cumpar si eu. De altfel, ma intereseaza tot ce a scris Cristina Tacoi, in primul rand "Hesperara" si "Asezare de lucruri". Nu la gasesc nicaieri si as dori sa le achizitionez. Despre aceasta din urma am citit in "Pling, iubite print", fiind mentionata intr-una dintre scrisorile mamei Cristinei Tacoi, "Mae" a lui Catalin. Si apropo: ma intrebam (iar daca spun vreo prostie, imi cer scuze de pe acum) daca nu cumva, pe viitor, casa de la Plenita ar putea fi transformata intr-o casa memoriala Catalin Bursaci si vizitata de fanii lui. Acele locuri au facut parte din fiinta lui si poate ca ne-ar spune si mai multe despre el...

Ingrid, se pare ca vorbesti din propria ta experienta si ca ai avut prietenii deosebite in copilarie si tinerete ...

Din pacate, eu nu pot sustine aceeasi teza...Nici una din prieteniile din primul sfert de viata nu mi-a rezistat timpului.
De copiii vecinei cu care ma jucam in copilarie nu mai stiu nimic, de zeci de ani ....
In liceu am avut ceea ce se cheama cea mai buna prietena, de fapt chiar doua, dar una mai deosebita. Am tinut foarte mult la ea, neavind frati sau surori cred ca in mintea mea ea a fost asa ceva pentru mine....Am visat impreuna si facut fapte cum numai la 18 si asa de ani mai poti face...
Am incercat sa pastram cit de cit legatura prin corespondenta intilnidu-ne scurt odata la citiva ani. Acum sase ani ne-am intilnit si a fost oaspete in casa mea unde... m-a facut sa pling !! Imagineaza-ti, primesti pe cineva la tine si te uimeste si te raneste cu rautatea, si te copleseste cu aroganta.

M-am decis ca de fapt ea s-a schimbat mult, enorm, spiritul i-a imbatrinit atit ca isi reneaga toata tineretea. Ea nu se gindeste cu nostalgie la nimic ce ne leaga, doar cu amraciune, ceea ce pentru mine sint dragi amintiri trasnite, pentru ea este motivul esecului ei profesional !!
Gindeste-te, te intilnesti cu o fosta colega de liceu sau facultate si incepe sa te certe ca din cauza ta nu a terminat facultatea pentru ca ai chiulit de citave ori de la matematica !! ::)) ::))
Desi aproape milionara si ar fi putut face ce vrea, studia ce vrea incepind cu ultimii zece ani, este uimitor de plina de amaraciune contra mea.
Ultima intilnire a fost mea culpa din nou, eu am invitat-o pentru ca ea a avut o tragedie in familie si m-am gindit ca are nevoie de mine, de prietena mea...Yeah right.... Din nou am primit-o in sinul familiei mele, si vreau sa iti (va) spun ca niciodata cineva nu m-a facut sa ma simt atit de rau. Plina de amaraciune -bitterness-contra mea. M-a durut pentru ca dupa ce a ajuns acasa am primit un email de la ea in genul: Mi-am dat seama ca nu avem nimic in comun. Cind veniti sa ma vizitati? Va astept cu placere..``
???!!! :O))
....
Deci sincera sa fiu imi amintesc cu mai multa seninatate de prieteniile facute in prag si plina maturitate.

Primul gand care mi strabate mintea .......este Craciun, exact 2 saptamani libere.....o sa ma odihnesc; insa acesta este deja un gand prelucrat....pentru ca deja ma gandesc la bucuria familiei mele cand o sa gaseasca cadourile, frumos colorat impachetate, in jurul bradului. Ma gandesc la colindatori, linistea sufleteasca care ma cuprinde atunci cand aud cantece despre Pruncul Isus....chiar daca in cursul anului...nu are acelasi efect terapeutic. Cand ma gandesc la Craciun, ma gandesc ca anul viitor o sa fiu mai intelegatoare, o sa am mai multa rabdare.....si ghiciţi...chiar asa este

Un anonim "curajos" spuse cu voce tremuratoare: "Salariul decent este diferit de la familie la familie, functie de necesitati si cheltuieli."

Uite, necesitatile familiei mele sunt vila in Malibu, Rolls si caviar la fiecare masa.

Raspunsuri din astea la foaie-verde...

Nu sunt atotcunoscatoare dar am incercat si eu gustul strainatatii( inca il mai gust); Si crede-ma! In ziua in care m-am hotarat sa plec... recunosc cu o mare lipsa de patriotism.... nu m-am gandit nici o clipa ce se va intampla in urma mea. M-am gandit doar la binele meu si al familiei mele. Cat despre situatia din Ro... lasa de dorit. Prefer sa nu ma mai intorc niciodata si crede-ma! Nu-mi lipseste ospitalitatea romaneasca.

Printre cei apropiati familiei mele se afla un yoghin adevarat, o femeie. Nu are de-a face in nici un fel cu MISA sau Bivolaru. Este echilibrata, arata foarte bine pentru varsta ei, si este vegetariana de mai bine de 10 ani. Titrata fiind, se afla pe o pozitie destul de importanta in ierarhia sociala, si crede ca forma fizica si spirituala in care se afla, a ajutat-o , (si o ajuta) mult. Nu-l considera un adevarat yoghin pe Bivolaru, fiind dezgustata de practicile sale. Mananca turte nedospite din mei sau seminte de sorg, (eu rid vartos de treaba asta, si o "intep" adeseori!), si bea apa de argila. Consuma fructe proaspete si soia, dar gandul ca si-ar bea urina, (sau pe a altcuiva), o oripileaza, (ca si pe mine de altfel). Mi-a tras o caseta cu "muzica pentru echilibrarea sferelor cerebrale, dar sincer, m-a luat somnul...Ce sa-i faci, nu sunt unul din cei "chemati"...
Despre Bivolaru nu poti nega faptul ca a fost inchis pentru raspandirea de materiale pornografice. Si ca o buna parte din veniturile sale s-au bazat pe asa ceva. Asta-i conduita pentru un lider spiritual?
Si daca de-a lungul timpului se ingurgita praf de mumie sau alte tampenii ca medicament, pot sa-ti spun ca vremurile acelea au trecut de mult.
Practicile MISA mi se par cumva asemanatoare celor din secta bogumililor, ce bantuia acum mai bine de 1000 de ani prin Sud si prin Vest de Dunare...
Stii destule, ai vazut destule si ai patit destule in 7 ani alaturi de Bivolaru. Poti invata multe in acest rastimp, este adevarat. Dar in ce directie?
O sa beau un pahar de Dry Muscat, diseara...Nu altceva!

Desi sint in America de 19 ani inca nu mi-a iesit din singe traditia Romaneasca sau mai bine zis cultura cu care am crescut. Venita de la virsta de 13 ani ai crede ca sint "americanizata" ca nu-mi pasa de Romania sau de cei din ea, dar adevarul este ca inca nu mi-am uitat tara.

Prima data cind am mers in Romania a fost in '96 apoi am mers din nou in '97, am mai fost in '02 si mai recent am fost asta iarna. De fiecare data cind am mers am fost socata de unele lucruri iar altele m-au impresionat. Socul intotdeauna apare cind am de-a face cu oameni care se ocupa cu publicul (vinzatoare, administratori din banci etc.). nivelul de "customer service" din Romania este egal cu zero sau mai bine zis in minus. Foarte rar cind intilnesti persoane amabile sau zimbitoare sau care sint dedicati serviciului pentru care sint platiti sa-l faca. Apoi, ce sa mai spun, majoritatea oamenilor vor sa te insele intru-un fel sau altul. Minciuna si coruptia sint cele mai distrugatoare plagi a Romaniei.

Ceea ce ma impresionat in schimb este frumusetea cruda a tarii, frumusete care daca oamenii din Romania ar sti sa o aprecieze ar fi recunoscuta in toata lumea. Din pacate mizeria si gunoaiele de pe strada distrage ochiul de la aceste frumuseti.

In 2002 si 2003 am avut prilejul sa merg si prin tarile din vecinatatea Romaniei. Am mers in Ungaria, Austria, Slovakia, Italia, si Elvetia. Binenteles nivelul Romaniei in ce priveste curatenia este sub orice critica, ca sa nu mai spun despre sosele, organizarea oraselor si mentinerea business-urilor. Parca Romania a ajuns sa fie coada Europei. Nu degeaba Francezi isi bat joc de noi de parca am fi toata tara o natie de tzigani.

Si pentru cei care vor sa stie care este diferenta intre a trai bine in Romania si a trai bine in America vreau sa le spun ca diferenta din pacate este in nivelul de onestie si munca. In Romania este foarte greu sa-ti faci o viata buna fara ca sa nu minti, fara ca sa nu inseli sau sa calci legea, in America este invers. Aici daca esti onest si-ti faci treaba cum trebuie ajungi departe. Totul depinde de tine si de vointa ta, si binenteles aici poti sa-ti vezi rodul munci. In America se munceste mult, dar asta a facut America puterea numarul unu. A munci, chiar daca muncesti la curatenie sau la stiu eu ce munca care in Romania este clasificata mai jos, este o onoare. Cunosc oameni care au inceput de la nimic, facind curatenie cum s-ar zice, si acum sint milionari. Binenteles nu poti face nimic peste noapte, dar incetul cu incetul poti ajunge departe.

Sint mindra ca sint Romanca, dar multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru ca sint in America, si pentru toate binecuvintarile care mi le-a dat mie si familiei mele, si doresc sa pot sa-mi impart binecuvintarile si cu alti oameni care inca nu au avut prilejul sa simta binecuvintarile acestea.

nici eu nu sunt românca "pura" dar sunt mândra ca m-am nascut in România, si ca vorbesc limba româna, sunt mândra de istoria tarii mele. Abia astept sa imi termin studiile si sa ma întorc in România.

"A WELL REGULATED MILITIA, BEING NECESSARY TO THE SECURITY OF A FREE STATE, THE RIGHT OF THE PEOPLE TO BEAR ARMS, SHALL NOT BE INFRINGED".......poate fi un motiv pentru mentinerea unui sistem democratic, sau nu?

Ca intotdeauna, detaliile conteaza. Cit de usor sau cit de greu e sa obtii un pistol. De exemplu, in Canada ESTE voie sa detii arma de foc daca vrei si daca te CALIFICI! Dar nu e atit de usor sa obtii permis. Ca sa va dati seama si sa comparati cu alte sisteme, dau sumarul linkului urmator (care e in engleza):
http://laws.justice.gc.ca/en/F-11.6/59456.html#rid-59493
Nu intru in detalii, dar dupa legea canadiana, poti obtine permis de a avea arma, daca nu exista evidenta ca in ultimii 5 ani te-ai purtat violent cu cineva, sau daca ai fost gasit vinovat de vreo crima violenta, daca ai amenintat pe cineva, daca te-au prins cu droguri si ai fost gasit vinovat de judecator, sau daca ai probleme mintale. In plus, nu obtii permis daca nu faci cursul pentru folosirea si securitatea armelor de foc si treci examenele. Ca orice sistem, nu este perfect, si nu poate fi.

Daca e asa de bine ca oricine sa poata obtine un pistol, si daca e asa de necesar pentru functionarea corecta a statului, de ce atunci nu da statul un pistol fiecarui cetatean cind isi obtine cetatenia, daca are bani sa-l cumpere?

Ce e important aici este ca, cu toate ca e posibil pentru mine sa obtin acest permis si sa cumpar un pistol cam in vreo sase luni la un an daca incep procesul acum, fiindca e asa de greu, stiu ca majoritatea populatiei nu are arme, si decid sa-mi asum riscul de a nu detine o arma. Da, stiu ca borfasii si gangsterii au arme, si sper sa nu ne lovim valizele in gara, dar asta-i viata. Daca as trai in Afganistan, as gindi altfel, dar deocamdata, slava Domnului, unde locuiesc acum un ciine ar furniza indeajunsa securitate fizica si psihica mie si familiei mele. Poate ca de-aia, daca as fi limitat la un singur pet, as prefera ciine in loc de pisica.

Alte exemple: Anglia, Franta, Germania, sint democratice indeajuns fara multitudinea de arme de foc din US. Cum se spune: "to each his own"! Celor care le plac control putin asupra armelor, vor fi fericiti in US. Ceilalti nu vor fi.

Ozzy, acum ca ai aflat ce parere au si altii asupra acestui subiect, poate ne spui parerea ta despre parerile altora.
- relu

I. Au fost odata niste cai mai precis niste minji.

Ei au fost impartiti in doua grupuri si dati la dresat pentru a deveni cai de curse. Antrenorii stiau ca in grupul 1 erau cai obisnuiti si in grupul 2 cai din parinti cai de curse.

Cum era de asteptat grupul 2 a dat resultate cu mult mai bune decit grupul 1.

DAR de fapt toti caii erau cai obisnuiti DOAR asteptarile celor care i-au dresat au fost diferite si drept urmare si rezultatele.

II. Daca cineva incepe o discutie de genul celei de aici fara a incerca sa fie neutru discutia nu duce nicaieri.

SI, DA, SUNT EGOISTA - vreau sa inteleg ce e cu tiganii si pornind discutia asa cum a fost pornita va atrage in general injuraturi la adresa tiganilor. Si ei, nimic nou aici....

Si nu, nu sunt deloc tiganca si-mi stiu istoria familiei documentat inca de pe la 1800.

Si de un lucru neinteles nu te poti apara sau nu-l poti schimba sau nu-l poti integra.

Si da nimanui nu-i place sa fie inselat, prostit si pe deasupra luat ca unul care face asta atunci cind iese din tara, prin asociere.

DAR OPACITATEA, URA SI IGNORANTA nu vor imbunatati situatia.

III. Nu as ierta pe cineva ce greseste pe baza ca e o asa zisa minoritate sau ca trebuie sa-l judece ai lui ca vezi doamne, dupa 500 de ani sau mai mult, tot are alta cultura. Excelent DAR NU TREBUIE SA AIBA ALTE LEGI.

Dupa cum nimic nu m-ar opri sa promovez sau laud un tigan daca s-ar dovedi muncitor si ca merita. Din pacate da, sunt cam putini din aceeia dar sunt.

SI VREAU SA-I AUD. Vreau sa vad ce zic de neamul lor.

AUTOMNE de fiecare data cand iese P.S.D.ul,si de fiecare data neputinta mea si a familiei mele de a schimba ceva doar prin votul nostru. N-avem decat sa mai inghitim inca un cincinal (4 ani, dar n-are-a face ), cu speranta din ce in ce mai mica. De aceea copiii nostri cauta tot mai des spre alte zari iar noi, ca parinti, nici nu-i impingem sa plece, dar nici nu-i oprim. Da, ne va influenta rezultatul alegerilor. Fiul meu cel mare va pleca la anu' imediat ce termina Automatica. Spera (si noi speram ) sa nu moara de foame pe-acolo, ca aici munceste zi-lumina la o firma de turism si mai merge si la scoala, pe nimica toata munceste, iar eu, ca mama, nu-l mai pot vedea cum isi consuma energia neavand satisfactia respectului din partea celuilalt, fiindca aici nu s-a cultivat niciodata, din pacate, respectul pt. celalalt care e unic, irepetabil. Suntem in continuare masurati la metru, la kil, cum vreti, numai la individ nu. Da, se vor schimba multe, va fi o hemoragie de nestavilit spre Occident. Cred ca vor pleca si batranii, vom trece granite ilegal, ca un alt fel de protest, de revolutie a batranilor, ca tinerii au facut-o, degeaba!

Gabi,

Am citit articolul tau la fel si toate celalalte comentarii, am stat apoi citeva ore pe ginduri, si nu stiam daca ar trebui sa-ti fac o predica sau sa tac din gura. Binenteles ca am fost intr-un fel ofensata de unele prejudecati care le-ai adus la iveala, dar mai apoi mi-am dat seama de un lucru foarte adevarat. Undeva in Biblie scrie despre o magarita care i-a vorbit unui proroc care nu a ascultat de vocea lui Dumnezeu atunci cind l-a trimis sa faca o lucrare, probabil ca si tu ai fost folosit la fel. Nu te fac magar si nu am sa-ti aduc nici o ocara asupra numelui tau, din contra, eu vreau sa-ti multumesc (sincer, fara nici un pic de sarcasm) pentru ca mi-ai dat o lectie, si m-ai indrumat sa fiu si mai "pocaita".

Sint cu adevarat una dintre acei "pocaiti" fiind crescuta de mica intr-o familie de "sectanti" dupa cum ne spuneau comunistii ca sintem, si din bunici si strabunici, majoritatea familiei mele am fost "pocaiti". Am ajuns si in America, asa cum au ajuns si altii, in '85. Am crescut si am continuat mersul la biserica, si si la momentul de fata merg la biserica. Am terminat si eu 6 ani de facultate. M-am casatorit tot cu un "pocait" care este inginer structural care si el din bunici au fost "pocaiti". Avem prieteni in tot felul de cercuri, si totusi sintem si continuam sa fim pocaiti. La masa servim bere si vin, si nu ma ascund cind fac lucru acesta, din contra mi se pare ceva normal. Ne place sa ne distram cu prietenii si sa mergem la tot felul de concerte si alte programe culturale. Putem sa stam de vorba cu oricine in orice domeniu, nicidecum nu sintem "prosti" sau "inculti".

De ce iti multumesc? Iti multumesc pentru ca mi-am dat seama ca in viata nu poti sa convingi pe nimeni prin cuvinte despre ce inseamna a fi sau a nu fi pocait, ci doar prin simpla ta viata si atitudine. Sper ca pina in momentul de fata nu am dat nimanui o impresie urita despre viata crestineasca, dar am sa incerc si mai mult de acuma sa-mi rinduiesc viata, vorbele, gindurile, privirile, atitudinea, tot ce sint eu, intr-o singura directie, inspre Dumnezeu; in asa fel incit atunci cind ma vei intilni sa fii impresionat pentru prima data de un "pocait". Dar dorinta mea nu este sa ma intilnesti pe mine, dorinta mea este ca toti acei care se numesc crestini sa inteleaga care este impresia si imaginea care o au unii oameni ca tine despre "pocaiti", iar apoi sa incerce sa-si schimbe viata lor insasi intr-una care sa oglindeasca dragostea lui Dumnezeu si-a mintuirii care El ne-a dat-o. Cum am spus mai sus, vorbele noastre spuse sau scrise nu v-or putea sa schimbe pe nimeni, dar comportarea noastra de zi cu zi poate. Exista un pasaj in Biblie care mi-a venit in minte in timp ce-ti analizam articolul, care suna c-am asa: Daca oamenii ramin tacuti, atunci pietrelele vor vorbi. Si acuma ma adresez celor care se considera credinciosi: au ajuns pietrele sa vorbeasca in locul nostru, oameni care nu au avut si nu au nimic in comun cu Dumnezeu, stau si se uita la noi crestinii, ne analizeaza fiecare miscare si ne condamna pentru ca viata noastra a ajuns sa fie mai rea decit a celor care nu se considera crestini. TREZITI-VA!! Pietrele vorbesc, caci noi am amutit si-am uitat sa-i aducem onoare lui Dumnezeu.

Deci Gabi, iti multumesc, pentru ca mi-ai adus aminte de slujba si menirea care o am si care trebuie sa o mentin ferma in fiecare minut din viata mea.

Am citit toate regretele afisate in acest forum si am ajuns la concluzia ca majoritatea nu apartine necesariamente epocii de aur, ci anilor dulci ai adolescentei si ai tineretii. Si eu am, mai mult sau mai putin, aceleasi regrete, aceleasi amintiri frumoase din viata de elev si cea de student dar nu cred ca erau strict legate de "siguranta zilei de miine" sau de "grija partidului". Erau, pur si simplu, momentele alea ale tineretii, momente care-ti ramin pt. toata viata. Cred ca e gresit sa punem "in circa partidului" anumite senzatii si amintiri care ar fi existat oricum. Aveam 16-17 ani cind mi-a venit ideea fixa ca, mai devreme sau mai tirziu, o sa plec dincolo, pentru ca imi dadeam seama ca micile mele momente de fericire nu se datorau "grijii partidului" ci virstei mele si, poate, reusitelor mele, reusite care se datorau mie si familiei mele, nu "atentiei partidului si a sefului suprem". Acum, iata-ma dincolo, regretind numai anii adolescentei, la care as vrea sa ma intorc.

"Eu as avea un singur motiv de a NU il sustine. Acesta fiind faptul ca intotdeauna am urit minciuna si m-am ferit de mincinosi si ipocriti."


- ...Cu TREI (din cele patru) surori (ale mele), DOI cumnati si SAPTE nepoti, toti locuind in California ca CETATENI sau rezidenti PERMANENTI... cu greu cred ca as putea fi suspectat de ANTI-AMERICANISM... sau ca nu as dori din toata inima ca "DUMNEZEU SA BINECUVINTEZE AMERICA"!... Cum unii din acesti membri ai familiei mele (pe care nu i-am mai vazut din 1989) declara ca se "topesc" de dorul meu, imi propusesem sa le fac o vizita-surpriza intr-un viitor foarte apropiat...

dar...

e destul sa vad aparind pe ecranul tv. MECLA (...ar numi-o cineva altfel?!...) presedintelui... si entuziasmul meu pentru propusa vizita se disipeaza instantaneu... Il urmaresc, ii citesc in stingacia miscarilor discomfortul omului care-si da seama ca de fapt n-ar avea ce cauta acolo unde se afla... si privindu-i expresia fetei incerc sa intuiesc ce MINCIUNA urmeaza sa mai debiteze... Ma copleseste apoi un penibil sentiment de compatimire cind ii vad zimbetul naiv cu care raspunde ropotului de aplauze ale altor ipocriti sau naivi, care-l aproba si-l incurajaza sa persiste...

(...La ora asta rudeniile mele din USA stiu deja DE CE probabilitatea de a ne intilni in patria lor adoptiva e atit de... improbabila... cel putin inainte de 2 noiembrie 2004...)...