la ordinul dumneavoastra

Pt. macabeul:
Am inteles din comentariul tau ca nu iti place Europa dar iubesti America. As fi curios sa stiu daca traiesti (si muncesti) in America sau daca ai trait (si muncit) vreodata acolo?

Despre mine: 'born and raised' in Romania, am trait (si muncit) vreo cativa ani in Belgia, Canada (sunt cetatean canadian) si de 4 ani sunt in US.
Singurul lucru care ma face sa traesc in US este vremea (traesc in Florida) si faptul ca nu am gasit inca de lucru in Europa...
Dar asta este parerea mea si vorba Latinului: de gustibus non disputandum...


In alta ordine de idei:
Te rog nu insulta inteligenta celor de pe acest forun spunand ca Bush a inceput razboiul din Irak pt. a 'elibera' poporul Irakian, blah, blah...
Americanii n-au idealuri (asa cum tu sustii) ei sunt doar pragmatici; petrolul este principala cauza a razboiului din Irak.
Cat despre al doilea razboi mondial, daca Americanii n-ar fi infrant Germania atunci Germania ar fi ajuns in cele din urma in America, etc.



Cheers

dumneavoastra
relatia dintre Dumnezeu
si poporul roman?
Catalina

fotografiile alb-negru ale lui Emilian Cristea si Eugen Iarovici...Am descoperit apoi marii fotografi din perioada de pionierat, preferatul meu fiind Ansel Adams. El a declarat candva: "-In viata mea cred ca am facut doar cateva poze de care sa fiu multumit. Una dintre ele este "Half Dome"...
Credeti ca exigenta cu tine insuti, vesnica nemultumire a artistului este alaturi de munca si talent, "cheia" succesului (si) in arta fotografica?

Daca invitatia se adreseaza celor fideli LUNETEI, sper sa fiu luni la expozitie, pentru a putea schimba cateva vorbe cu dumneavoastra.

Multumesc

Parinte,

relativ la impartirea romanilor in diverse categorii, din regiunea pariziana pe care ati facut-o, am recunoscut mai mult matematicianul/statisticianul din dumneavoastra si mai putin omul de spirit care sunteti. Personal, cred ca emigrarea este un fenomen mult mai complex si care nu poate fi impartita in astfel de categorii. Cand cineva se hotaraste sa-si paraseasca tara de bastina, el o face din mai multe motive. Poate fi doar o simpla curiozitate de a trai pe alte meleaguri, o nevoie materiala, o disputa cu familia sau cei de la servici, sau pur si simplu dorinta de a trai mai bine.

Imi este greu sa vad vreo diferenta dintre informaticianul venit in Franta pentru un salariu mai bun si tiganul care canta in metrou. Amadoi au sperat la o viata mai buna.

Lasati sa vorbeasca inima din dumneavoastra si continuati matematica ca o pasiune pura.

Toate cele bune, Petrigi

In tara exista citeva fotocluburi mult mai active decit in Bucuresti, unde de fapt nu e nimic, din cite stiu, in sensul asta.
Exista la Oradea fotoclubul Nufarul, apoi mai exista din cite stiu fotocluburi active la Slatina, Craiova, Brasov, Iasi si Botosani.
Si in jurul grupului de discutii Fotomagazin s-au facut niste adunari, intr-o vreme amatorii se adunau in acelasi loc cu profesionistii de la Asociatia Fotografilor de Presa, pina acestia nu au mai avut loc si au zis valea, va mai duceti si altundeva. De fapt realitatea e mai putin roza, veneau unii amatori care nu plateau ( plata se facea la gramada in centrul mesei) si ramineau pe capul lui Sigheti citeva milioane la sfirsitul serii de platit, si asta a umplut paharul.
Eu am incercat sa organizez un fotoclub la cele mai inalte foruri la HP, la Canon, la Kodak, dar nu au fost ecouri, nu le pasa; s-au mai facut multe intruniri ale fotomagazinarilor la studioul foto al lui Feri de la Union si studioul altui fotograf din Bucuresti; apoi la o agentie de manechine, si s-a mers chiar la filmari la un film al lui Margineanu. S-au facut si deplasari in grup in Maramures sau la Valea cu Pesti sau la Biertan, s-au distribuit sute de kg de reviste si haine si cadouri trimise de un inimos fotomagazinar devenit intre timp mai diferit, s-a mers in gashca foto la eclipsa, la padure, primavara, la Muzeul Satului... al carui director a pus sala de expozitii la disopzitie dar nimeni nu a facut nimic mai departe...
Ramine ca cineva cu initiativa, timp, spirit de organizare, sa puna cumva la punct un fotoclub valabil si in Bucuresti.
Si eu ma mir ca asa ceva nu exista. Si ma intreb daca nu exista pentru ca nu se poate dintr-un motiv sau altul sau nu se poate pentru ca nu exista...
Nu stiu daca menirea unui fotoclub e sa faca pe unii aflati mai la inceputuri sa invetze de la altii mai rasariti; aia de obicei nici nu vin... Ar fi si asta, desigur, dar un fotoclub ar trebui sa fie un loc unde sa se faca workshop-uri, unde sa se puna mina de la mina si sa se ia la comun surse de iluminare si fundal si manechin, unde sa se manince un fursec si sa se citeasca ultimele reviste foto, sa se discute poze la greu si sa existe o emulatie fotografica, sa se participe la concursuri foto...unde sa fie o adresa, sa se primeasca si sa se trimita lucrari si chiar fotografi... vise...

In alta ordine de idei, persoanele care viziteaza orice sit inscris la un server de traking pot fi vazute simplu, clicaind pe butonul din pagina; la Fotomagazin sunt citeva sute pe zi.

Poate usurinta de a comunica pe web sa fie la originea lipsei nevoii de comunicare din viata reala?

Ca sa revin la o intrebare anterioara cu lupii tineri... am vazut acum un sit absolut impresionant, pe care il asez printre cele mai bune situri de fotografie din partea asta a Europei... discret, exemplar facut ca design, imagini si cuvinte care se imbina intr-o simbioza de invidiat: www.gserban.com

Draga Radu,

Mesajul adresat karinei, in care spuneai ca "adevarul meu... insemana ceilalti." a resusit sa mi te coboare de pe micul ecran in suflet. O atit de mare tristete legata de situatia tarii noastre nu o mai intilnisem decit in sufletul meu si in niste texte de epoca. Nu stiu in ce momente te-a prins redactarea acestui scurt text, dar el este dovada vie ca nu esti doar un comunicator... cu textul asta ai iesit din rindul celor ca Andreea Esca, Radu Cosarca sau mai stiu eu ce "meseriasi" cum a avut inspiratia sa-i numeasca cineva prin alta parte a acestui thread. Ai demonstrat ca ai suflet. Iar un comunicator cu suflet se numeste Scriitor.

Eu te-as intreba acum raminind in registrul sufletesc sau macar al constiintei, cine ti-a creat si intarit convingerea ca neamul nostru "inseamna (doar) o mina de parveniti" cind occidentul vorbeste de o cu totul alta patura cind se refera la Romania: si aici ma refer la "mincatorii de lebede", la cersetori, la saracie, in general. Eu mai degraba as asocia tarisoara noastra draga cu saracia si nefericirea decit cu opulenta unei miini de parveniti. Dar stii si cu ce as mai asocia-o? Cu o forta latenta care are capacitatea nativa sa sugrume parvenitismul, daca romanasii astia simpli, care nu prea au incredere in ei, si-ar stimula-o. Ce ne lipseste noua, romanilor? Eh, bine, capacitatea de ORGANIZARE NON-GUVERNAMENTALA. Asta ne lipseste, Radu. De ce sintem tinuti in saracie si ignoranta? Simplu! Sa nu ne putem organiza! Cum credeti, oameni buni, ca occidentul a pus ordine in lucruri? Luind atitudine in strada, fiecare in contact cu celalalt. Cind i-a spus unul nu stiu ce, ala nu s-a dus acasa cu capul in pamint, injurind si dind pe git o drojdie... Multi dintre cei care au reusit de-a lungul timpului sa aduca civilizatia pe strazile occidentului au luptat in planul consolidarii relatiilor (a nu se intelege al pilelor) si al eficientizarii lor. Dar cei care au luptat poate nu s-au bucurat cu adevarat de civilizatie. Aveau sa se bucure nepotii sau stranepotii lor. Dar noi romanii stiti ce spunem? Ce sa faci, ma, nu faci nimic... Si stiti la cine se gindeste rominasul caruia ii trece asa ceva prin minte? LA EL INSUSI! Spune ca e inutil sa lupte cu sistemul pentru ca oricum nu se schimba nimic... Si as adauga eu NIMIC VIZIBIL PENTRU EL INSUSI, care - spune el - va muri pina sa vada schimbarea. Dar noi vrem SCHIMBAREA fratilor, sau FAPTUL CA VREM SA O VEDEM? Daca luptam pentru schimbare, nu ar trebui sa ne intereseze cind va avea loc, daca vom muri sau nu pe cind se va petrece. Ar trebui sa luptam si atit. "Viata este o calatorie, nu o destinatie..." mi-am spus eu la un moment dat, inlocuind dintr-o fraza mai celebra "succesul" cu "viata".

Astfel incit Radu, nu am avut doar presentimentul ca avem o sursa comuna de "indemn", ci citindu-te aici, chiar am capatat aceasta convingere. Imi va face mare placere sa pornim discutii pe cit mai multe planuri la care sa participam mai multi si mai multi...

Pe curind
Marian Stan

parintelui Iulian Nistea
Sfintia voastra,

va rog sa ma ajutati in a ma dumiri asupra unei probleme care ma framanta de o buna bucata de vreme: Impartasania. De ce nu ne impartasim cand mergem la Biserica duminica la chemarea preotului in din fata Sf. Altar? Ea este datatoare de viata duhovniceasca, spre a avea parte cu El. Care este semnificatia acelor cuvinte prin care Hristos ne cheama" ,...veniti si beti dintru acesta TOTI...? Toti, cei care..., toti care? afara de cei aflati in pacate de moarte si nespovediti, neimpacati cu Dumnezeu si aproapele se zice undeva. Totusi stiu ca se administreaza Sf Impartasanie celor indraciti, dar noua nu, de ce nu ni se prezinta mai clar aceste lucruri de o asa extrema importanta. Imparatsandu-ne cu Trupul si Sangele Domnului este ca si cum ne afirmam ca suntemi Crestini si-l marturisim pe Hristos astfel, gresesc cumva? Noi vrem sa crestem spiritual dar hrana spirituala nu o luam. Unii ne invata ca sa ne apropiem cu vrednicie dar, cine poate spune ca se poate apropia cu vrednicie fara a cadea sub mandrie? iar altii spun ca nimeni dintre oamnei nu-i vrednic(si asa si este), incat in smerenie, nevrednici fiind dar impacati cu aproapele si netulburati sa ne apropiem de aceasta sf taina. Lumea astazi atat aici in nordamerica cat si acasa in tara si probabil ca si-n vestul european e la fel, distanta fata de aceasta tainica chemare, spectatoare in loc sa fie co-liturghisitoare cu preotul din Altar. Am gasit ceva scris despre Sf Impartasanie destul de lamuritor un articol la parintele arhimandrit Roman Braga la adresa http://www.plasticsusa.com/ortho/cerberi.html
probabil ca urmare a sesizarii acestei stari de fapt din Biserica zilelor noastre. Acest articol totusi de preoti de aici (doi dintre ei) este neavenit, iar un altul de aici confirm acele scrise de parinteel arhimandrit. Consensul nu-l vad si pe deasupra mai zaresc ca un fel de doua scoli(ca in catolicism) unii(cei doi) zicind "pai ia uite ce-a spus parintele Cleopa despre asta, iar celalalt mai tanar, mai cu blindete imi citeaza pe parintele Rafail". Ba chiar la un moment dat mi s-a spus de actre unul dintre cei doi ca sa iau anafura ca tot aia e, iar eu stiu bine ca nu-i tot aia! si vedeti dumneavoastra astazi ma simt izbit dintr-un perete in altul si nelamurit, mai mult, un teren care simt ca-mi fuge de sub picioare si asta constientizez ca nu-i bine de loc, un soi de deznadejde imi da tarcoale chiar. Ce sa fac? stiu ca trebuie sa ma rog mai mult si sa nu mai stau in aceste framantari, dar fara un raspuns lamuritor - linistitor nu prea e pace.
Ma iertati ca v-am scris si v-am necajit aici pe acest forum cu framatarile mele, dar stiti uneori asa se potrivesc lucrurile.

Va multumesc si va doresc in continuare un post usor si folositor
Doamne ajuta!

sorin

multumim pentru invitatia la top 16 ;)

imi plac copacii iarna, pentru ca e "pictura"

imi place fata in rochie, coborand pe trepte, alaturi de altii ;), pentru bucuria fetei vs mirarea celorlalti

acel individ sarutand mana minerului, pentru ca reflecta, dupa parerea mea, imaginea unei generatii mintite...

cea din neverending story, pentru ca spune totul atat de simplu si clar ;)

cat despre cea cu gangul acela cu trepte, care urca spre stanga sus, pasarea in zbor e reala? si, in aceasta ordine de idei, cat photoshop e in imaginile dvs? care e parerea dvs fata de alterarea/modificarea/completarea fotografiilor pe calculator? marturisesc ca m-a suprins glen allison, in interviul dvs, cand a militat pentru "dramatizarea" unui apus banal prin adaugarea de elemente din alte imaginia (pasari, barci, etc). Fotografia geniala (acea fotografie dupa care alearga unii o viata), se poate ajusta cu calculatorul sau trebuie sa fie "genuine"?

si imi mai place mult cea cu cei 3 batrani pe banca, pentru expresivitate si pentru faptul ca sunt pe diagonala de coborare.

cu multumiri pentru dialogul de aici

Unul din cei patru (altul fiind ,cred Petre Mihai Bacanu, iar restul poate stie Radu mai bine....):
Invitatie

Stefan Niculescu-Maier

Intr-o tara indepartata, a fost odata ca niciodata un grup de patru barbati care au decis sa scoata un ziar clandestin continand articole impotriva dictatorului. Cei patru si alti cativa care li se alaturasera au fost insa denuntati politiei secrete, arestati, inchisi, torturati si, cu exceptia unuia dintre ei, eliberati cu conditia de a domicilia fortat in diferite orase. Apoi in indepartata tara s-a produs o schimbare violenta de regim, pe care unii au numit-o “revolutie”, altii au numit-o “lovitura de stat”. Dictatorul a fost impuscat dupa un simulacru de judecata iar in urma schimbarii cei patru s-au reintalnit si au pus bazele unui ziar independent care, credeau ei la vremea aceea, avea sa aduca mult bine tarii.

O vreme, ziarul a reprezentat un sprijin moral si un reper etic pentru milioane de oameni din tara respectiva. Anii au trecut. Astazi, ziarul nu mai este nici pe departe ceea ce a fost. Dintre cei patru unul a murit, unul s-a stabilit in Statele Unite, unul scoate un supliment al ziarului iar unul, cel care a condus in toti acesti ani ziarul, isi contempla - poate cu nerabdare, poate cu anxietate - anii viitori de pensie, controlul ziarului fiind preluat de buna vreme de o firma straina.

Adesea nu realizam ca materializarea viselor noastre nu se produce la capatul unui drum pe care-l construim in minte ci chiar in momentele in care ne luptam pentru un ideal. Ca si in dragoste sau prietenie, sentimentul ca faci un lucru bun si drept se alimenteaza din el insusi, nu din anticiparea rezultatelor actiunilor care decurg din el. De fapt, de cele mai multe ori acest rezultat este neasteptat, pentru ca suntem prea implicati in prezent ca sa avem timp sa ne mai si gandim despre ce va fi. Doar pentru observatorii exteriori soarta celor care au un crez poate fi uneori evidenta. Dragostea neimpartasita si falsa prietenie sunt bune exemple si la acest capitol – greu ne vine sa credem!

Ca si pentru autorul acestor randuri, pentru majoritatea dintre dumneavoastra, stabilirea permanenta in afara Romaniei a reprezentat o salvare. Nu ma refer aici la o salvare economica. Strict material vorbind, destui dintre cei pe care-i cunosc ar fi fost mai bogati daca ar fi ramas in tara. (Desi regula nu se aplica de exemplu profesorilor, oamenilor de stiinta sau inginerilor pe care-i stiu, altor profesionisti intelectuali, care n-ar fi avut sansa de a avea o viata decenta practicandu-si meseria in Romania). Ma refer totusi in primul rand la o salvare morala, la iesirea dintr-o societate in care nimic nu se poate realiza fara relatii, iar ca regula generala valoarea acestor relatii este direct proportionala cu gradul lor de imoralitate, indecenta sau neprincipialitate. In Romania anului 2003, “moartea caprei vecinului” (fenomen natural, aleator) a devenit “uciderea caprei vecinului” (pagubirea vecinului cu premeditare). Iar crima propriu-zisa si pregatirea acesteia a devenit mai mult decat un deziderat pasiv, este o psihoza colectiva.....

Continuarea articolului in arhiva site-ului www.romanialibera.com

Fotografiile cistigatoare sunt cistigatoare.
Si la jocurile olimpice se spune despre o medalie sau alta ca a batut vintul din fatza sau din spate, ca a alunecat sau nu a alunecat visla, ca salteaua era mai la dreapta si tot asa.
Important e sa participi. Mereu se poate spune cite ceva despre ceva, important e ca o firma mare a facut un concurs de fotografie si ca bine ar fi ca un numar cit mai mare de firme din Ro sa faca astfel de actiuni care sunt benefice pentru toata lumea.
In alta ordine, sigur ca mi-ar place mult sa vad un salon al refuzatilor.
Cum ziceau latinii, adiatur et altera pars, sa ascultam si celelelalte opinii, si astfel vom cistiga mai mult cu totii...de aceea eu le-am pus la vedere...

Sorine,

in Germania nu est catalogat drept tigan de catre nimeni.
Viata in Germania (cel putin in zona in care stau eu) decurge dupa reguli proprii bine stabilite si respectate.
Ordinea este cuvantul de ordine iar munca este munca.
Germanul munceste din greu si el pentru a-si achita ratele la casa.
Sistemul de asigurare a sanatatii este extraordinar de bine pus la punct.
De exemplu eu, am avut nevoie de o suma imens de mare si asta in numai doua luni. Casa de sanatate mi-a asigurat mare parte din cheltuieli (peste 98%).
Casa de asigurari este casa de asigurari.
Nu inseamna ca nu trebuie sa platesc un medicament obisnuit in farmacie, dar o tomografie de exemplu nu trebuie sa o achiti din buzunarul propriu.

Germanul merge la munca. Timp de 8 ore (nu stiu exact cat permite legea maxim- dar nu mult peste) muncesc.

Cand vine acasa germanul vrea o viata in care sa se simta multumit si liber.
Pentru unii inseamna sa iasa la o bere cu prietenii. Dar pentru altii -si cei mai multi inseamna cum sa avem o viata fericita de familie.
Asa ca, mult succes!

Am citit un pic din forumul asta si parca toti ar avea dreptatea lor pe undeva, mai multa sau mai putina, mai confuz sau mai clar exprimata.

Si stau si ma tot intreb :
- de ce Tsahal (armata israeliana) foloseste in secolul 21, la ordinul guvernului israelian, exact aceleasi metode ca Wehrmacht-ul si SS-ul naziste acum vreo 60 de ani ?
- de ce contele Bernadotte, consulul suedez la Paris in timpul ocupatiei germane, care a salvat de la deportarea si moartea in lagare peste 2.000 de evrei, a fost asasinat de un evreu in 1948, pe cind incerca sa medieze un conflict in care mureau evrei ?
- de ce, 50 de ani mai tirziu, Itzak Rabin a fost asasinat de un evreu dupa ce a semnat in tratat de pace cu palestinienii, de natura sa puna capat mortii evreilor (si palestinienilor) ?
- de ce nimeni nu se mai leaga si de Lenin, un evreu celebru, care a pus bazele iadului in care au murit multe zeci de milioane de oameni, evrei si neevrei, si al carui proces inca nu l-a organizat nimeni ?

Ma tot gindesc si nu gasesc raspunsuri izvorite din bun-simt.
Poate ma lamuresc unii mai exclusivisti si mai dornici sa acuze numai pe altii...

Calin

M'as bucura mult daca Mosul mi'ar aduce niste filme romanesti...

Intrucat traiesc in SUA, as prefera ca filmele sa fie 'downloadable' in format 'mpeg' (sau alt format care poate fi visionat pe ordinator).
Stie cineva despre o asemenea sita comerciala?

Silviu

Craciunul nu este altceva decat intoarcerea ciclica la copilarie, indiferent daca a fost grea sau usoara a fost senina, fara griji si plina de sperante. Cand facem bradul ne simtim mici si fara griji,chiar daca avem din gresala parul alb.Daca sunteti cinstiti veti constata ca copilul din dumneavoastra nu v-a parasit niciodata si este undeva, inauntru si va tine de mana acum cand sunteti aproape bunic, amintirile lui sunt acolo, visele lui au crescut odata cu corpul vostru si nu va pleca niciodata.Un copil, un adolescent, un tanar, un sot, un tata, sunt toti impreuna si fiecare e singur.Viata nu este decat o stafeta a varstelor unde castiga intodeauna toata echipa adica dumneavoastra.Craciunul este ceea ce ne ramane atunci cand totul in jur se schmba. Aici m-am referit la TRADITIE.

Una din misiunile parohiilor romanesti este sa pastoreasca romanii aflati in Franta.
Acestia insa dupa cum chiar dumneavostra spuneati apartin multor categorii. Dupa criteriul de generatie si rezidenta permanenta pot fi 2 largi categorii:
romanii stabiliti aici de mult timp sau nascuti aici care cunosc Romania din vacante pe de o parte, si cei veniti temporar aici care in mod normal locuiesc in Romania, pe de alta parte (muncitori sezonieri, cadre detasate, studenti, persoane "fara acte", functionari de stat, etc.). Pentru acestia din urma existenta parohiilor romanesti este fireasca si nu pune probleme. Caricaturizand, orice parohie din Romania, "importata" aici poate indeplini acest rol - semanand in acest sens cu parohiile speciale din campusuri studentesti, spitale, capele de pe langa gari, aeroporturi, etc. Pentru acestia problemele de identitate nu se pun, o biserica romaneasca asigura pentru ei continuitatea cultului, permanenta serviciului religios.
Problemele se pun pentru ceilalti. Aici intervine specificul de biserica a emigratiei. Un roman nascut in Franta si/sau care locuieste aici de ani buni de zile si pentru care perspectiva intoarcerii in tara este vaga si chiar tot mai indepartata are unele nevoi spirituale specifice.
Asimilarea poate merge, mai ales pentru a doua generatie sau pentru familiile mixte, pana la a renunta la frecventarea bisericilor romanesti. Acestia ori se convertesc "en douceur", pe nesimtite ajungand la practicarea religiei in cadrul parohiilor romano-catolice sau chiar deloc, avand convingerea ca doar in Romania, in Orient exista identitate orientala si deci nici o zbatere identitara aici n-are sens, fiind doar o palida imitatie a traditiei orientale.
Parinte, credeti ca bisericile romanesti (atat cea ortodoxa cat si cea catolica de rit oriental) trebuie sa se mai ocupe de romanii din aceasta categorie ? Sau invers, ei cum ar trebui sa procedeze ?
O cale, mai speciala, este extinderea "francofona" a ortodoxiei (sau a ritului oriental in general). Deja sunt tendinte: in primul rand existenta insasi a bisericii ortodoxe franceze, apoi liturghii (partial sau total) in limba franceza la bisericile romanesti. Parca in America se transeaza in favoarea acestei optiuni. Un semn este situl bisericii ortodoxe romane din America, www.roea.org, care este in engleza, dar care nici macar nu mai are varianta romaneasca ! Dar chiar si situl mitropoliei ortodoxe romanesti din Europa de Vest, http://www.mitropolia-paris.ro, dependenta de Patriarhia de la Bucuresti este in primul rand in franceza. Ce-i drept, are (inca) varianta romaneasca !
Va mai avea sens adjectivul "romaneasca" pentru aceste titulaturi ?
Un raspuns simplu ar fi: cat priveste ortodoxia, ea are vocatie universala, deci poate si trebuie, prin functia sa misionara, sa existe peste tot, cu celebrari in limba locului, dupa exemplul catolic. Si atunci traditia pur romaneasca are rost doar pentru romanii din a doua categorie de care vorbeam, cei veniti temporar ?
Sigur ca biserica greco-catolica la randul ei trebuie sa-si puna aceste intrebari. Dar pentru ea pare mai simplu: comuniunea sa cu biserica romano-catolica limiteaza framantarile spirituale. Dar e drept ca le accentueaza pe cele identitare...
Parinte, cum vedeti dumneavoastra biserica ortodoxa romana din Paris peste cateva decenii, dincolo de chestiunile ierarhice: mai degraba francizata, orientata spre pastorirea noilor generatii nascute aici sau pur romaneasca, cu legaturi puternice cu tara, inevitabil mai mult ocupandu-se de romanii "in tranzit" ?
Exista oare o cale de mijloc ?

Cu respect,

Valentin Vlad

salut
sun prof de sport intrun club sportiv - ma ocup de atletism - si tare miar prinde bine o experienta ca a dumneavoastra sa invat mai intai engleza de pe orice cum ati invatato dumneavoastra de pe cutiile de cereale in supermarketul la care ati lucrat si dupa aia sa pot sa ajung un antrenor binenteles icepand cu asistent la un antrenor cu suflet pentru ARTA de a creste si descoperi talente sportive -
Pe aici eu glumesc cum de altfel glumeste si un coleg de al meu de la tenis ca el va ajunge la roland gaross cu un sportiv de la noi din oras dar este evident ca la conditiile mijloacelor de a face sport la noi in oras putin probabil sa ajungi la o asemenea performanta - eu cum ziceam glumesc dar intro zi as vrea ca gluma mea de a ajunge odata ca un elev de al meu sa ajunga sa vad mare pe o tabela a unei arene de ATLETISM scris RECORD MONDIAL- ( bine inteles dupa taiere rec. actuale care sunt facute cu chimicale cum toata viata are tendinta lumea asta sa devina)
Sau eu stiu, poate ca gluma me nu poate fi realizabila - sa pot eu oare sa mai plec din tara lui PAPURA ADRIA - VODA la 30 de ani ai mei - nu este prea tarziu?
Va rog frumos sa ma scuzati si cu comentariul meu prea lung si cu unele greseli de ortografie pe care sunt sigur le-am strecurat in comentariu
Cu stima - admiratie - si mult RESPECT
prof. antr. ION FLORIN Club sportiv scolar SLOBOZIA - IALOMITA sectia ATLETISM e-mail johnson_prof@yahoo.com

Mineriada din 1990. Mi-am dat seama ca toate mortile au fost (cel putin in acel moment) inutile. Crucile copiilor morti din noul cimitir al revolutiei erau inca noi, cind Iliescu le multumea minerilor pentru "stabilirea ordinei" din Bucuresti.
Imi aduc aminte cum in vara anului 1990 m-am trezit dintr-odata pe bulevardul Magheru in fata unui cordon de trupe speciale, cu scuturi, masti, si batoane. Inaintau in pas cadentat, teribil de sinistru, in directia opusa Intercontinentalului, comandati de un general. Unul dintre trecatori au strigat ceva de genul: "Rusine domnule general ca faceti jocul securistilor!" Sunetul cizmelor ma cutremura si astazi. Magheru era inca plin de crucile improvizate din Decembrie. Mi s-a parut ca trupele de "ordine" violau memoria tinerilor care au murit in Decembrie. M-am trezit in mijlocul bulevardului, in fata generalului. Am simtit un val de ura in care nu m-am recunoscut. Am vrut sa-l scuip, dar mi-a fost frica. Picioarele mi-au amortit. Generalul nici nu m-a bagat in seama. "Fac pariu ca esti unul dintre cei care au apasat pe tragaci in Decembrie," i-am strigat in fata. Multi trecatori au inceput sa-i huiduie pe soldati. Nu m-am recunoscut in cel care ura, gata sa strige obscenitati in fata necunoscutilor. In cele din urma, am fugit din fata trupelor. Nu mi-a placut ceea ce incepusem sa devin: carne de tun, marioneta involuntara post-comunista, unul dintre lasii sau naivii pe umerii carora FSN-ul s-a ridicat. Ura consuma, necesita un efort la fel de mare ca si iubirea, deci, ce rost are sa-ti consumi energia in ura?

Articolul tau m-a uns la suflet,dar nu uita ca cineva care nu a trecut printr-o situatie asemanatoare greu poate sa inteleaga.
In alta ordine de idei mai poti primi si replica"ai plecat ca-i vrut nu te-am pus noi"si asta pt ca multi romini care traiesc in rom inca mai gindesc ca in vest "umbla ciini cu covrigi in coada."

Kurzii au fost si sunt omorati in continuare in Turcia. Lideri Kurzi putezesc in continuare in inchisori Turcesti si nimeni nu zice nimic ca deh, turcii sunt tare avansati in ale democartiei!
Judecarea si condamnarea lui Saddam nu are nici un fel de relevanta! Integul conflict are la baza o strategie gandita in anii 80 de Wolfowitz, Rumsfeld si altii ca ei, filozofie care nu este alceva decat o noua ordine mondiala, o "Pax Americana" si are multe de a face cu sursa primordiala de energie actuala-petrolul (mai ales cu lipsa ei in vreo 100 de ani).
Daca asta e bine sau rau, ramane de vazut. Personal prefel o dominatie americana decat o totala lipsa de coerenta Europeana (franceza mai ales).

Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...