comentarii

lana


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Lane moje - de IDY la: 27/03/2005 06:02:31
(la: Ce melodie iubiti acum?)
>infinity
Trebuie sa recunosc ca am fost atat de uimita sa vad un comentariu despre piesa asta incat m-am inscris special pe acest forum tocmai din cauza mesajului tau...n-am mai auzit pe cineva din RO care sa aprecieze piesa lui ( in afara de Adrian Copilu Minune care a preluat cantecul si l-a transformat in manea - daca asta poate fi numita apreciere , stricand un astfel de cantec).
Nu stiu cate stii despre el dar sper sa nu te obosesc cu cate informatii despre Zeljko Joksimovic: in primul rand el nu este numai cantaretul ci si compozitorul si cel care a facut acompaniamentul orchestral al piesei. A terminat Conservatorul si este un excelent instrumentist - canta la 11 instrumente - si este considerat cea mai buna voce masculina din Serbia si Muntenegru si chiar mai mult (daca nu ma insel) din tarile din fosta Yugoslavie. In afara de Lane moje cele mai frumoase piese ale lui sunt Zaboravjas si Ledja o Ledja si mai nou piesa pe care a compus-o anul asta pentru selectia pentru Eurovision 2005 si care din nefericire a iesit pe locul 2 -nu pentru ca n-a meritat dar pentru ca si la ei e mafie ca in multe alte locuri, si pentru care a fost un intreg scandal in Serbia si numai - Jutro.
Zeljko Joksimovic este considerat unul dintre cei mai talentati muzicieni din Balkani; printre altele a scris muzica pentru spectacole de teatru si seriale de televiziune si a sustinut un concert alaturi de Goran Bregovic.
Daca ai posibilitatea asculta si alte piese cu el ca de exemplu : Nedam nikom da te dira......apropo de topic-ul cu muzica pe care o asculti la nesfarsit....muzica lui e ca un drog- devi dependent de ea.
#40900 (raspuns la: #30803) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Ce-ai pierdut in lanul de por - de RSI la: 05/09/2005 16:11:12
(la: Trancaneala Aristocrata "5")
Ce-ai pierdut in lanul de porumb?

Cartofii erau prajiti, pai sau puree ?

=================
"- Dubito ergo cogito"
"- Cogito ergo sum"

Descartes
#69736 (raspuns la: #69734) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
somnul din lanul de secara...(reply) - de Intruder la: 16/09/2005 03:35:44
(la: de veghe-n lanul de secara)
de veghe-n lanul de secara am vrut sa stau neobosit dar, prea trudit am adormit in vara cea caniculara...si-n somnul meu prea greu, bolovanos si fara vise nu auzeam nici nu simteam cum vin tarani voinici pe drum cu seceri noi si ascutite sa stranga lanul ce asternut mi l-am ales in soarele torid de iulie...
de veghe-n lanul de secara am adormit cum doarme pruncul nou-nascut...dar vai! nici n-am visat nici n-am vazut otelul secerii cazut cum secera un vis pastrat din alta viata- retezat si-adus drept capatai al meu sa dorm mai lin cu Dumnezeu in sfanta zi fara umbrar...
de veghe-n lanul de secara am vrut sa stau, sa lenevesc si sa-mi aduc aminte cum este sa iubesc ca un netot, misel si hot femeia altuia pe care, am vrut s-o fac a mea...
de veghe-n lanul de secara credeam aiurea c-as putea sa ma hranesc cu bob de paine-ntunecat, bine pastrat in vatra satului pierdut...nu ma gandeam, nu banuiam ca-i chiar o far'delege sa mananc ce nu am semanat nicicand cu mana mea...dac-as putea, as sta mereu de veghe-n lanul de secara, dar, stiu ca o minune nu tine decat trei zile si lanul de secara va deveni doar o parloaga-n noaptea oarba a unei zi din calendar...


p.s.
sper sa nu te superi...am adormit stiind ca sta cineva de veghe...
pentru greselile tale de ortografie: pacat, pacat, pacat...:(
pe-ale mele, fa-te ca nu le vezi...:)
fratele gri cu ciorapeii de lana - de alex andra la: 20/02/2006 16:03:34
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
"Lost without music in a world of noises"

A sosit si Paulica,
Baietasu' fara frica,
Baiatu' cu "ciopareii"
Tricotaje de-ale Andreii,
Cioparei de lana gri.
Cri, cri, cri
Nu credeam c-o sa mai vii,
Inainte de-nserat
Pe la noi prin sat,
Sa ne spui o vorba, doua
noua, fetelor-amandoua.
#107180 (raspuns la: #107179) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Lanţul infinit; Interpretarea Copenhaga - de anadi108 la: 13/06/2006 19:55:17
(la: Absolutul şi Cauzalitatea)
Bombastus a scris:
citându-l pe anadi
'Introducerea conceptului de lanţ cauzal infinit, nu are nici o bază,
ci e o speculatie fără nici un suport experimental, '

spunând:
Matematicienii sint destul de obisnuiti cu notiunea de 'infinit'. In filozofie suportul experimental nu este obligatoriu, doar logica.

Replică:
În filozofie suportul experimental este esenţial,
o filozofie fără suport experimental este o speculaţie, nu un adevăr.
iar logica nu este un criteriu de adevăr,
ci doar un mechanism, care poate duce la minciuni
dacă premisele de la care se pleacă sunt minciuni.

Bombastus a scris:

Interpretarea din Copenhaga, 1927. faptul ca Einstein si alti oameni de stiinta au crezut pina in ceasul mortii ca va fi descoperita o cauza pentru pentru comportamentul indeterminist observat al particulelor cuantice, nu este un argument.

Replică :
Nu e vorba de nici o credinţă că va fi descoperită o cauză, ci de postularea unor variabile ascunse, necunoscute, care fac imposibilă predictibiliatea fenomenelor cuantice.
Problema e că se confundă predictibilitatea cu cauzalitatea.

Arată, te rog, cum caracterul indeterminist al particulelor cuantice sunt o dovadă pentru evenimente fără cauză.

Bombastus a scris:
Esti la curent cu progresele stiintei din 1927 incoace?

Te rog citeşte aici:

The causal stochastic approach is 'the only known interpretation of quantum mechanics in terms of which all quantum effects can be explained on the basis of causal continuous motions in space and time' (p. 142). It has no place for the ill-defined notion of wave-packet collapse. There is only a 'pseudo-collapse', which 'simply represents a change of our knowledge and does not correspond to any real physical changes in the state of the system' (p. 147). Vigier says that even if the quantum-potential approach 'is not taken as a fully satisfactory description of quantum mechanical reality, it at least shows in a clear way the features that such a description must entail' (p. 169).

Vigier shows how, in stark contrast to the Copenhagen interpretation, the causal interpretation is able to provide an intelligible and visualizable explanation of key experiments such as the double-slit experiment and neutron-interferometry experiments (pp. 137-72). In the double-slit experiment, if both slits are open an interference pattern builds up on the screen even if electrons approach the slits one at a time. In the Copenhagen interpretation, a single particle supposedly passes in some indefinable sense through both slits and interferes with itself, whereas in the causal approach each particle passes through only one slit whereas the pilot wave passes through both. If a device is used to detect through which slit each particle travels, the interference pattern disappears. In the Copenhagen interpretation, the measurement collapses the wave function, whereas in the causal approach it affects the real pilot wave. The Copenhagen interpretation claims that any path-determining measurement will destroy the interference pattern, whereas the causal interpretation predicts that interference will persist if future techniques allow a sufficiently subtle, nondemolition measurement to be performed.

Neutron-interferometry experiments reproduce the double-slit configuration with massive particles and introduce new interaction possibilities through neutron spin. In these experiments, something exchanges energy with the spin-flip coils in the two arms of the interferometer, and this interaction almost certainly involves real neutrons rather than nebulous probability waves. Although such experiments cannot yet determine the path of each individual neutron, they prove 'the incompleteness of the quantum-mechanical Copenhagen description because the persistence of an interference pattern is combined with the existence of a definite trajectory for each particle, a fact forbidden in the Copenhagen interpretation' (p. 257). In other words, the wave and particle aspects of matter can manifest simultaneously in the same experimental setup, thereby contradicting the complementarity principle.

Vigier argues that quantum entanglement (EPR-type) experiments leave no doubt that quantum mechanics is a nonlocal theory, i.e. that quantum systems can show correlations that cannot be explained in terms of classical forces or signals propagating at or slower than the speed of light. However, the EPR experiments conducted to date still contain loopholes, and Chebotarev puts the probability of nonlocal connections at about 90% (for a dissident view, see Thompson, 1998). Vigier proposes that nonlocal interactions are not absolutely instantaneous but causal and superluminal; they are mediated by the quantum potential, carried by superluminal phase waves in a Dirac-type ether consisting of superfluid states of particle-antiparticle pairs. (If superluminal connections were brought about by individual particles rather than phase waves, this would contradict relativity theory, which Vigier upholds.)
Vigier writes:
In my opinion the most important development to be expected in the near future concerning the foundations of quantum physics is a revival, in modern covariant form, of the ether concept of the founding fathers of the theory of light . . . [I]t now appears that the vacuum is a real physical medium which presents some surprising properties . . . (p. 272)




#127665 (raspuns la: #127362) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
lanul - de Bucu la: 11/07/2009 21:38:39
(la: A picta cu lumină)
lana lane - astrology postlude - de Bucu la: 23/11/2010 21:26:39
(la: Progresive, intensive)
de pe 'secrets of astrology', 2000


Lana Lane - Astrology Postlude



Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Desi iarna este aproape... - de Ingrid la: 25/11/2003 12:07:03
(la: Cele mai frumoase poezii)
vazand la PROTV International o "pauza" cu imagini din Ceahlau si mi-am amintit de superba poezie a lui Cosbuc:

Vara

Priveam fãrã de tinta-n sus...
Intr-o salbatica splendoare
Vedeam Ceahlaul la apus,
Departe-n zari albastre dus,
Un urias cu fruntea-n soare,
De paza tarii noastre pus.

Si ca o taina calatoare,
Un nor cu muntele vecin
Plutea-ntr-acest imens senin
Si n-avea aripi sã mai zboare !

Si tot vazduhul era plin
De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete
Mi le-am întors catre pãmânt
Iar spicele jucau în vînt,

Ca-n hora dup-un vesel cînt
Copilele cu blonde plete,
Când salta largul lor vestmînt.
In lan erau feciori si fete,
Si ei cântau o doinã-n cor.

Juca viata-n ochii lor
Si vintul le juca prin plete.
Miei albi fugeau cãtrã izvor
Si grauri suri zburau în cete.

Cit de frumoasa te-ai gatit,
Naturo, tu ! Ca o virginã
Cu umblet drag, cu chip iubit !

As vrea sã plâng de fericit,
Ca simt suflarea ta divina,
Ca pot sã vad ce-ai plasmuit !
Mi-e inima de lacrimi plina,

Ca-n ea s-au ingropat mereu
Ai mei, si-o sã mã-ngrop si eu
O mare e, dar mare lina --
Natura, în mormintul meu,
E totul cald, ca e lumina !


7zile - de Dinu Lazar la: 08/12/2003 15:26:38
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Din cele spuse azi la vernisajul expozitiei foto 7zile, din Bucuresti:
===============================

7 zile,
care este



Un oraş din nordul ţării este împărţit in două de un rîu; un pod cu niste lanţuri grele la capete face legătura dintre cele doua maluri.
Într-o dimineaţă, apar cîţiva tineri, încalecă lanţurile si dau sa traverseze podul.
Cînd ajung pe la mijlocul podului, se întunecă brusc cerul şi se face dintr-o dată mai frig si tinerii rămîn împietriţi; se aude o voce tunatoare care spune: OPRIŢI-VĂ !!!!!
Vocea continuă: Scoateţi cîte o cretă din buzunare, căci fiecare aveţi cîte una!!!!!
Şi tipii descoperă cu mirare creta in cauză. Nu au înă timp să se mire căci vocea spune: Trageţi un cerc în jurul vostru şi acolo rămîneţi!!! Cine iese primul din cerc va muri!!!
Mai resemnaţi, mai curioşi, oamenii trag fiecare cîte un cerc în jur. Şi se aşază fiecare mai comod în cercul lui, si îşi mai desenează una, alta, ca în viatza, cîte un televizor, o floare, portretul sau peisajul din faţa ochilor, sau un aparat de fotografiat.
Problema e ca timpul trece, zilele se duc, si fiecare ar vrea să meargă unde avea treabă – dar nimeni nu îndrăzneşte primul, dacă vocea avea dreptate?
Pină la urmă, după ce trec ei de faza cu ‘’dacă iese cineva ies şi eu’’ se hotărăsc să o tundă împreună, toţi o dată; la ‘’unu, doi, trei’’ au sărit, vocea, ocupata sa admire desenele, nu s-a prins care a fost primul şi i-a lăsat în pace; şi fiecare a plecat la treaba lui, cu sentimentul că totuşi ceva straniu s-a întîmplat.
Pentru ca acest sentiment straniu al creaţiei i-a copleşit atunci, cînd stateau în acele cercuri, şi pentru că amintirea vocii era aşa puternică, au hotarît să se întîlnească în fiecare an cîte şapte zile şi să deseneze cîte un portret, cîte un peisaj, şi să tragă apoi un cerc mai mare în care sa adune mai multă lume si să arate ce au făcut în cele şapte zile din fiecare an, şi să le pună, pentru oricine ar dori să vadă acele imagini, la adresa www.7zile.ro


Privind la imaginile realizate de 7zile, îmi dau seama că aparatul de fotografiat poate să aibă menirea şi de a învăţa oamenii cum să vadă lumea cu simplitate si echilibru, ca şi cum nu ar avea nici un aparat de fotografiat.

Fotografii de la 7zile izolează si perpetuează totodată un moment ce pare atemporal; ei fac să iasa in evidenta faptul că daca nu esti devotat pina la absolut unei idei, poti sa ajungi sa faci fotografii interesante, dar nu fotografii care sa te mişte profund, ca multr din cele realizate de ei.

Grupul 7zile, in diversitatea sa creativa, pare sa transforme sensul a ceea ce vedem şi modul cum vedem; lucrurile familiare par aici absolut noi, şi ceea ce este absolut nou ca exprimare în imagine pare foarte familiar.

A fotografia inseamna si a gasi ce se intimpla in realitatea înrămată, între cele patru colţuri.

Dar cind pui patru colţuri sau o rama în jurul unei realitati, dacă ai la dispoziţie har şi şapte zile, poti chiar schimba acea realitate.

==================================

citeva impresii extrem de fugitive de la expozitie, la www.fotografu.ro/7zile
#6220 (raspuns la: #6172) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tristete maxima, sau comedie in delir ?!? - de Dinu Lazar la: 24/02/2004 13:02:29
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
La adresa http://www.fotomagazin.ro/desprefotografie/teza/ gasim niste pedefeuri despre care se spune in prezentarea de acolo ca:

"Avem placerea de a publica, prin bunavointa domnului Moldovan Eliodor o extrem de interesanta lucrare ce descrie aspectele comunitatii fotografice romanesti in anii premergatori evenimentelor din Decembrie 1989. AAF - celebra Asociatie a Artistilor Fotografi, personalitati, fapte celebre, istoria fotografiei romanesti in epoca comunista, toti am auzit cate putin despre ele. Lucrarea domnului Moldovan incearca sa umple acest gol de informatie, constituindu-se intr-o remarcabila analiza a acelor timpuri."

Acum, eu nu as vrea sa vorbesc nimic despre acest subiect, pentru ca in sinea mea sunt convins ca trebuie sa existe si esecuri ca sa stim masura binelui, si sigur ca fara vai nu am sti ce sunt muntii, si fara , ma scuzati, ideea de latrina, nu am sti cum e intr-un cimp de trandafiri si tot asa.

Cit de remarcabila e acea analiza ramine de vazut si de apreciat de fiecare; din partea mea, nu pot decit sa ma bucur foarte sincer si foarte intens ca majoritatea celor din acea perioada si care au fost pe linga sau in trecere prin lumea fotografica romaneasca, asa cum si cit a fost ea, au murit, si ca spiritele lor nu mai pot fi atinse.

Dupa razboi multi viteji se arata, si cei care cu mestesugire pot rasuci istoria sau o pot prezenta trunchiat sau rau voitor, pot avea cistig de cauza in fata celor care nu stiu cum e de veghe in lanul de secara.

Asta este...

Dulce ca mierea e glontul patriei ... chiar cind ucide uitarea.
#10473 (raspuns la: #10426) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sa vorbim despre CDB si nu numai - de Dragos Bora la: 25/02/2004 11:59:48
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
DL> Din pacate fotografii romani care traiesc din fotografie nu
DL> prea scriu si nici nu prea exista pe net la discutii, dar
DL> asta e alta poveste. Cultura e boala grea in meseria asta,
DL> fie ca e cultura banilor ori a literelor.

Domnule Lazar,
Dragi cafegii,
;-)

Pe scurt, vad situatia cam asa.
Dinu Lazar nu este mare fotograf cit este pedagog.
Da, ati citit bine, este pedagog.
Sau, ma rog, si mare fotograf si pedagog.
Pai mai aratati-mi in spatiul romanesc un domeniu profesional
unde amarashtenii pot vorbi, dupa cum se vede, de la egal
la egal, cu unul dintre cei mai mari...
Si, evident, pot sa mai si invete cite ceva.

A, ca Dinu Lazar mai repede pe unul, pe altul, se mai
supara, e normal. E uman. In general artistii au, si e nor-
mal, un temperament mai dificil.

Dar sa revin la oile mele. Imi permit sa nu fiu complet de
acord cu parerea lui. In spatiul virtual, fotografii care
traiesc din fotografie scriu si exista. Chiar mai mult decit
"nu prea".

Din pacate, discutiile acestea (intre cunoscatori) nu sint
intotdeauna accesibile publicului larg.
Si apropo de pîndarul din lanul de secara, pe acolo nu ti se
acorda nici macar un statut, mai larg cunoscut de cind cu in-
ternetul, de "lurker". Adicatelea (cum ar zice domnul Lazar ;-)
doar sa stai si sa te uiti. Normal, n-ai dreptul sa spui nimic,
dar inveti. Chestia cu chibitzul (lui Sadoveanu ?):
"... Sa nu faca semn / Sa fie de lemn.". Altfel, cum sa
iveti daca nu stai si printre cei mari?

Din pacate am fost obisnuit cu ideea asta (de "public") de la
agora propriu-zisa si pina la conceptul "societate deschisa".
Trecind, uite, printr-o cafenea (spatiu public, nu-i asa?) la
o shueta si-n minte cu imaginea bibliotecii publice (bibliote-
ca americana (nu, nu aia din Bucuresti), mai ales), si pina la
societatea deschisa, pedalind invatind prin niste locuri publi-
ce ca http://www.fotomagazin.ro, http://badorgood.com sau
http://www.efoto.ro .

Scuze pentru claritate si concizie! ;-)
A obosit caii (boii, de la bicicleta ;-), a oprit sa le dea
apa... ;-)

Aveti si n-aveti dreptate, domnule Lazar. Poanta e ca, peste
ani, o sa se spuna despre dumneavoastra:
"Cine? Dinu Lazar? A, e tipu' ala care si-a facut (foto)maga-
zin desi dadea totul pe gratis, nu?"

Pai in afara de Dinu Lazar, cu cine sa mai vorbim despre
cultura (banilor si nu numai)?

Parerea mea! Care este!
;-)

Multumiri!
db














#10578 (raspuns la: #9883) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
!!! - de Crisa la: 25/02/2004 13:52:14
(la: Femeia)
- Cum obtii lana pura virgina?
- Tunzi o oaie urata!
Andre - de (anonim) la: 16/03/2004 05:32:39
(la: Romani in strainatate)
Imi cer scuze dar nu intentionez sa-ti ignor intrebarea despre e-bay

Eu vind produse de arta pe e-bay sau "collectables" (cherished teddies lilliput lane, myth & magic , royal doulton...etc)
Nu vreau sa-mi fac reclama la firma(nu e a mea de fapt e a unei englezoaice...sintem 3 angajati: eu, ajutorul si packer (sefa mare nu vine decit la lunch sa ma vada)....eu sint in charge.... asa am timp sa scriu pe cafenea :)
Firma nu are legatura cu romania..
****************
Intentionez sa-mi deschid ceva pe cont propriu - caut "ceva" din ro care s-ar vinde pe e-bay(mai multi bani pt mine si locuri de munca pt cei din ro)
Am incercat deja cu un nick propriu nu cel de la firma...sa vind niste nimicuri ...am vindut in uk si usa
Ai sugestii pt ceva care s-ar vinde la tine?
Tu ce vinzi?pe e-bay?


Always
amoore
#12154 (raspuns la: #12085) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Mda. Eu sunt în SUA de 14 an - de ionel la: 18/03/2004 14:33:01
(la: Ce relatii de viata ai ca roman in tara in care traiesti azi?)
Mda. Eu sunt în SUA de 14 ani (am 32 in total). Prieteni în România nu consider că am. Am prieteni români (si americani) aici in SUA, prieteni pe care i-am cunoscut aici. Din foştii mei prieteni din România, menţin legătura cu unul singur care-i prin Israel acum.

De gândit şi visat, tot în engleză gândesc şi visez şi eu. Vorbesc amestecat cu soţia, deşi de cele mai multe ori vorbim în engleză, mai încercăm să vorbim câteodată doar pe limba nativă. Cât despre vorbit, şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru: vorbesc cu accent vădit, deşi nu 100% american, ci şi puţin ardelean ;-) Interesant, nu? Mai ales că-s regăţean de origine. Explicaţia este simplă: în primii ani dupa emigrare m-am "înhăitat" mai mult cu emigranţi ardeleni şi de acolo cred că mi se trage accentul ciudat.

Iar despre situaţiile în care aud necunoscuţi vorbind româneşte pe stradă, mă apropii de unii, şi îi evit pe mulţi alţii. Cred că are de a face cu impresia care mi-o fac prin felul cum se poartă şi vorbesc. De ex., chestii ce-mi fac impresie proastă: ghiuluri, cercei şi lanţuri cât mai strălucitoare, designer clothes cu embleme mari de prost-gust, costum de calitate proastă, machiaj aplicat ca la cocote, gelul lins si înmuiat cu păr, înjurături duium, odrasle obraznice/ supraimpopoţănate/ supraponderale, purtători de parfum cu raza medie de acţiune, şamd. Partea proastă e că în majoritatea situaţiilor întâlnesc asemenea caractere.

Patriotism? Cuvântul nu are decât conotaţii negative pt mine. Adică, ceea ce observ eu a fi exprimat de majoritatea oamenilor (atât români cât si americani), este un patriotism retardat, simplificat până la fascism, propagandat şi umflat în mod artificial precum un curcan într-un supermarket american. Pe lânga abuzarea în extrem a religiei, patriotismul excesiv este probabil pe locul doi în istoria modernă cu privire la aţâţarea maselor întru provocarea şi susţinerea războaielor.
cartzile comoara!!! - de miramash la: 19/03/2004 09:44:09
(la: Carti ce ne-au marcat existenta)
de veghe in lanul de secara
sa ucizi o pasara cintatoare
prima carte/ultima carte
procesul
oameni si soareci
razboi si pace
...etc


nu stiu de ce dar au ramas cartile copilariei si adolescentei, in nici un caz cele ale maturitatii, nu mai am aceeasi sensibilitate, nici rabdare. Am inceput acum o luna "viata lui Pi" si inca ma asteapta pe noptiera. Pe vremuri o mie de pagini luau o saptamina, acum par sa ia un an. Poate pentru ca atunci era o evadare iar acum este o placere , am trecut de la cantitate la calitate... Poate am doar imbatrinit!
Giovanni Papini - Un Om Sfars - de anda la: 28/03/2004 10:58:25
(la: Carti ce ne-au marcat existenta)
Giovanni Papini - Un Om Sfarshit

Simona Popescu - Exuvii

Garcia Marquez - Despre ragoste shi altzi demoni, Un veac de singuratate, Dragoste in vremea holerei, Vivir Para Contarla

Ernesto Sabato - Tunelul

Cioran - Caiete, Pe culmile disperari, Amurgul Gandurilor, Demiurgul cel rau, Silogismele amaraciunii etc

Salvador Dali - Jurnalul unui geniu

JD Salinger - De veghe in lanul de secara (Catcher in the rye)

Ileana Vulpescu - Arta conversatziei

Paolo Choelo - Alchimistul, The Warrior of Light

Mircea Eliade - Romanul adolescentului miop

. - de ikoflexer la: 29/06/2004 19:43:36
(la: Ozzy vs LMC)
de cand se traduce "jew" prin "jidan"(termen insultator)?

N-am intentionat sa jignesc pe nimeni si nu stiam ca "jidan" e un termen insultator; daca e imi cer scuze. Cum s-ar traduce atunci? --- ca n-am un dictionar englez-roman la indemina.

Dupa cite stiu eu: hebrew = evreu
israeli = israelian
jew = ? (eu credeam jidan---corectati-ma)
jewish = de religie ?

Citez mai jos pentru cei ce au timp sa citeasca din Oxford English Dictionary:

oed jew | more
Jew (d3(j)u:), sb. Forms: Sing. 3 Gyu, 4 Giu, Gyw, Iu, Iuu, Iuw(e, Ieu, Ieuu,
Ieu3, 4-5 Iwe, 4 (6 Sc.) Iow, 4-7 Iewe, 5 Ieue, 5-6 Iue, (Ive), 4-7 Iew, 7-
Jew. Plur. 2 Giwis, 3 Giws, Gius, Gyu(e)s, 3-4 Gywes, Giwes, Geus, 4 Iuu(e)s,
Iuwis, Iow(e)s, Ioues, Iewis, -ys, -us, 4-5 Iuwes, 4-6 Iues, 4-7 Iewes, 5
Iuys, 6 Sc. Iowis, Iouis, 4-7 Iews, 7- Jews; beta. 4 Iuen. [ME. a. OFr. giu,
gyu, giue, earlier juieu, juiu, jueu:-L. iudaeum (nom. -us) Jew (cf. Fr. dieu,
ebreu:-L. deum. hebraeum); in later Fr. juif, fem. juive. L. iudaeus was a.
Gr. iota-omicron-upsilon-delta-alpha-iota--omicron-sigma-, f. Aramaic y'hudai,
corresp. to Heb. y'hudi Jew, f. y'hudah Judah, name of a Hebrew patriarch and
the tribe descended from him. (The OE. equivalent was Iudeas Jews, Early ME.
Iudeow, Iudew: see JUDEW.)]
1 a A person of Hebrew descent; one whose religion is Judaism; an Israelite.
Orig. a Hebrew of the kingdom of Judah, as opposed to those of the ten tribes
of Israel; later, any Israelite who adhered to the worship of Jehovah as
conducted at Jerusalem. Applied comparatively rarely to the ancient nation
before the exile (cf. HEBREW sb. 1), but the commonest name for contemporary
or modern representatives of this group, now spread throughout the world. The
word `Jew' is also applied to groups, e.g. the Falashas in Ethiopia, not
ethnically related to persons of the main European groups, the Ashkenazim and
the Sephardim.
C. 1275 Passion our Lord 351 in O.E. Misc. 47 Pilates hym onswerede, am ich
Gyv penne? A. 1300 Cursor M. 3944 (Cott.) O sinnu etes neuer Iuu [v.rr. ieuu,
iew]. A. 1300 Cursor M. 11072 (Cott.) It halus bath Iu and sarzine. C. 1310 in
Wright Lyric P. (Percy Soc.) 100 Ich holde me vilore then a Gyw [rimes bowe,
trowe, now]. C. 1340 Cursor M. 4532 (Trin.) Therynne a iewes childe we fonde.
C. 1340 Cursor M. 18579 (Trin.) And namely leue herof no iwe For al pus dud
pei wip ihesu. 1387 TREVISA Higden (Rolls) VI. 385 Charles Grossus was
i-poysoned of a Iewe [v.r. Iuw]. A. 1400 Pistill of Susan 2 That was a Ieu3
ientil, and Ioachin he hiht. C. 1440 Promp. Parv. 266/2 Ive, judeus. 1530
PALSGR. 235/1 Jue a man of jurye, jvif. 1572 Satir. Poems Reform. xxxi. 173
Mair nor in Jurie dois the Jow. 1596 SHAKS. Merch. V. III. i. 61 What is the
reason? I am a Iewe; Hath not a Iew eyes? 1615 G. SANDYS Trav. 52 His mother a
Iew both by birth and religion. 1775 SHERIDAN Rivals II. i, She shall have a
skin like a mummy, and the beard of a Jew. 1820 BYRON Blues I. 77 You forget
Lady Lilac's as rich as a Jew.1940 AUDEN Another Time 116 He [sc. Sigmund
Freud] Was taken away from his old interest To go back to the earth in London,
An important Jew who died in exile. 1956 I. MURDOCH Flight from Enchanter ix.
126 `Of course, you realize that I could rescue you with my little finger,'
said Mrs Wingfield. `I'm as rich as a Jew!' 1970 R. D. ABRAHAMS Positively
Black iii. 76 The Englishman is arrogant and overbearing, the American is a
check-writing millionaire who doesn't mind the cost, the Jew tries to push
down the entry price into heaven. 1970 Times 28 Jan. 10/4 At the heart of the
matter lies the rabbinical definition of a Jew: a person born of a Jewish
mother, or a person who has converted to Judaism according to rabbinical law.
1974 J. R. BAKER Race xiv. 234 From the traditional religious point of view, a
Jew was a person born of a Jewish mother, but this formula suffers from the
defect that the defined word is included in adjectival form in the definition.
The same flaw occurs in part of the new definition enacted by the Israeli
Parliament in..1970, according to which a person is a Jew if he or she is the
offspring of a Jewish mother or has been converted to the Jewish faith by the
Orthodox Rabbinate or by the Rabbis of the Jewish Reform Movement or by the
Rabbis of the Jewish Conservative Movement.
plural. C. 1175 Lamb. Hom. 9 Alswa hefden pe giwis heore sinagoge. C. 1250
Old Kent. Serm. in O.E. Misc. 26 Hi..askede wer was se king of gyus pet was
i-bore. C. 1250 Old Kent. Serm. in O.E. Misc., 26 King of geus. A. 1300
Cursor M. 142 O pe Iuus [v.rr. iewes] and moyses. A. 1300 Cursor M. 19129
(Gott.) Thar badd pai iuen suld paim 3eme. A. 1340 HAMPOLE Psalter xxvii. 5
The iowes sloghe crist. 1387 TREVISA Higden (Rolls) VIII. 53 That he schulde
doo pe Iewes [v.r. Iuwes] out of Engelond. 1482 CAXTON Trevisa's Higden
(Rolls) IV. 369 The Iuwes accused Pilatus to Tiberius. 1533 GAU Richt Vay 30
Ve prech Iesu Christ crucifeit, sclander to the Iowis and folie to the
gentils. 1548-9 (Mar.) Bk. Comm. Prayer (Coll. Good Friday), Haue mercy upon
all Iewes, Turkes, Infidels, and heretikes. 1611 BIBLE 2 Kings xvi. 6 At that
time Rezin king of Syria..draue the Iews from Elath. 1619 SANDERSON Twelve
Serm. (1632) 2 In Rome there lived in the Apostles times many Iewes. 1710 etc.
[see FALASHA]. 1776 GIBBON Decl. & F. xv, The same..abhorrence for idolatry
which had distinguished the Jews from the other nations of the ancient world.
1968 L. ROSTEN Joys of Yiddish 142 Relentless persecution of Jews, century
after century, in nation after nation, left a legacy of bitter sayings: `Dos
ken nor a goy.' (`That, only a goy is capable of doing'). 1971 B. MALAMUD
Tenants 50 The Jews got to keep us bloods stayin weak. 1974 J. R. BAKER Race
xiv. 232 In various parts of the world today there are communities that
practise the Jewish faith in one form or another, but are ethnically distinct
from the Jews of Europe and North America.
gen. plur. A. 1225 Ancr. R. 394 Uorto acwiten ut his leofmon of Giwene
honden. A. 1225 Juliana 62 Ant poledest pinen ant passiun purh giwes read on
rode. A. 1300 Cursor M. 4532 (Cott.) Thar in a Iuen child [Trin. iewes childe]
we fand. C. 1300 Cursor M. 19289 (Edin.) The iuwin folc felune. C. 1300Cursor
M. 21696 (Edin.) Mang pe Iuwis lede. C. 1350 Childh. Jesus 616 (Matz.) Giwene
children feole..Him siweden. C. 1449 PECOCK Repr. III. iii. 291 If Cristen
preestis weren Iewen preestis. 1653 GREAVES Seraglio 150 In the Kings
Seraglio, the Sultana's are permitted to employ divers Jewes-women about their
ordinary occasions.
b Jew's eye: proverbial expression for something valued highly.
1592 G. HARVEY Pierce's Super. 85 A souerain Rule, as deare as a Iewes eye.
1596 SHAKS. Merch. V. II. v. 43 There will come a Christian by, Will be worth
a Iewes eye. 1833 MARRYAT P. Simple ii, Although the journey..would cost twice
the value of a gold seal, yet, that in the end it might be worth a Jew's eye.
1844 WILLIS Lady Jane I. 212 From dome to floor, Hung pictures..Each `worth a
Jew's eye'.
c Black Jew (see quot. 1967); also = FALASHA.
1807 C. BUCHANAN Jrnl. 4 Feb. in Christian Res. in Asia (1811) 192 The
resident Jews are divided into two classes, called the Jerusalem or White
Jews; and the Ancient or Black Jews. The White Jews reside at this place [sc.
Cochin]. The Black Jews have also a Synagogue here; but the great body of
that tribe inhabit towns in the interior of the province. A. 1817 T. DWIGHT
Trav. New-Eng. (1823) III. 174 The black Jews in Hindostan. 1822 Imperial Mag.
IV. 358 A copy of the Hebrew Pentateuch..found in one of the Black Jews'
Synagogues, at Cochin. 1843 J. C. MAITLAND Lett. from Madras xviii. 178, I
told him about the first preachers, the Black Jews, the Syrian Christians, &c.
1892 G. M. RAE Syrian Church in India x. 150 These black Jews are converts to
the faith from among the people of the land. 1907 I. ZANGWILL Ghetto Comedies
155 The black Jews..surrounded by all those millions of Hindoos. 1930 H.
NORDEN Africa's Last Empire 185 The black Jews among whom he works. 1964 [see
FALASHA]. 1967 D. T. KAUFFMAN Dict. Relig. Terms 77/1 Black Jews, in India,
term applied to brown-skinned Jews to distinguish them from a group known as
`White Jews'. Sometimes used also for Negro Jewish groups. 1974 J. R. BAKER
Race xiv. 232 The Falasha or `black Jews' of Ethiopia are members of the
Aethiopid subrace, a hybrid taxon.
d A ship's tailor. Hence also jewing vbl. sb. and ppl. a. Naut. slang.
1916 Chambers's Jrnl. May 278/2 They [sc. ships' tailors] were still known as
`jews'. 1916 Chambers's Jrnl., May 278/2 The term `jewing', as sewing is
still called. 1945 TACKLINE Holiday Sailor x. 102 There was the
`Jewing-bloke', who undertook tailoring repairs. 1945 TACKLINE Holiday Sailor,
x. 102 The `Jewing-bloke' had a rather ancient Singer sewing machine, bought
when ashore at Alexandria with..pay in his pocket. 1946 J. IRVING Royal
Navalese 100 A sailor-tailor is known as a `Jew'. 1962 GRANVILLE Dict.
Sailors' Slang 66/1 Jewing firm, ship's tailoring `firm' run by one or more
ratings who repair and make clothing.
2 a transf. and offensive. As a name of opprobrium: spec. applied to a
grasping or extortionate person (whether Jewish or not) who drives hard
bargains.
In medieval England, Jews, though engaged in many pursuits, were particularly
familiar as money-lenders, their activities being publicly regulated for them
by the Crown, whose proteges they were. In private, Christians also practised
money-lending, though forbidden to do so by Canon Law. Thus the name of Jew
came to be associated in the popular mind with usury and any extortionate
practices that might be supposed to accompany it, and gained an opprobrious
sense.
1606 Sir G. Goosecappe V. i. in Bullen O. Pl. III. 77 If the sunne of thy
beauty doe not white me like a shippards holland, I am a Iewe to my Creator.
1700 BP. PATRICK Comm. Deut. xxviii. 37 Better we cannot express the most
cut-throat dealing, than thus, You use me like a Jew. 1830 COLERIDGE Table-t.
16 May, Jacob is a regular Jew, and practises all sorts of tricks and wiles.
1844 D. KING Ruling Eldership II. i, It is undesirable..that he pass in the
commercial circle for what is there termed a Jew.1846 Swell's Night Guide
123/1 Jew, an overreaching fellow. C. 1861 E. DICKINSON Poems (1955) I. 160
'Twould be `a Bargain' for a Jew! Say-may I have it-Sir? 1906 J. M. SYNGE
Lett. to Molly (1971) 31 What have I done that you should write to me as if I
was a dunning Jew? 1920 T. S. ELIOT Ara Vos Prec 14 The jew is underneath the
lot. Money in furs. 1931 T. R. G. LYELL Slang 428 Why waste your time asking
him for a subscription? He's a perfect Jew where money's concerned. 1944
Britannica Bk. of Year 693 In March 1943 there were tirades from Bangkok radio
against the `Jews of Siam' (probably Chinese), who were accused of
profiteering. 1952 G. BONE Came to Oxf. xi. 34 There is a curious fallacy,
rather wide-spread, that a borrower of money is an innocent and hapless
person, while a lender is a shark, a harpy, a `Jew'. 1964 H. BROTZ Black Jews
of Harlem iii. 54 Occasionally the Black Jews forget they are Jews when
complaining about the fact that `the Jews' own all or most of Harlem!
b A pedlar.
In this use not depreciatory.
1803 G. COLMAN John Bull III. ii. 32 Here is two poets, and a poll-parrot,
the best image the Jew had over his head, over the mantle-piece. 1963 E.
MCBAIN Ten Plus One (1964) iv. 42 There was a guy who used to come around to
the door selling stuff, and my mother called him `The Jew'... For her, `Jew'
was synonymous with pedlar. 1970 J. H. GRAY Boy from Winnipeg 43 For us,
however, `Jew' was just another generic word that often included the peddlers
who were Greek or Italian. When we scrounged bottles it was to sell to `the
Jew', who was anybody that came along buying junk.
3 attrib. and Comb. a attrib. or as adj. That is a Jew, Jewish, as Jew boy,
butcher, girl, man, pedlar, physician, trooper (such expressions now mainly in
offensive use but not originally opprobrious); of or relating to Jews, as Jew
bill, hatred, toll. b objective, similative, etc., as Jew-drowning, -hater,
Jew-dear, adj.; Jew-like adj. and adv., -looking adj.
1765 BLACKSTONE Comm. I. x. (1793) 375 Very high debates about the time of
the famous Jew-bill; which enables all Jews to prefer bills of naturalization
in parliament, without receiving the sacrament.
1796 P. COLQUHOUN Treat. Police of Metropolis (ed. 3) vi. 125 Jew Boys..go
out every morning loaded with counterfeit Copper, which they exchange for bad
Silver, to be afterwards coloured anew, and again put into circulation. 1817
M. EDGEWORTH Harrington iii. 45 Mowbray easily engaged me to join him against
the Jew boy; and a zealous partizan against Jacob I became. 1873 TROLLOPE
Eustace Diamonds II. liii. 361 You used to be very wicked, and say he was once
a Jew-boy in the streets. 1929 D. H. LAWRENCE Let. 10 Oct. (1962) II. 1208, I
do hate John's Jewish nasal sort of style-so uglily moral... Spring doesn't
only come for the moral Jew-boys-for them perhaps least. 1948 J. BALDWIN in
Commentary Oct. 334/2 Jules Weissman, a Jewboy, had got the room for me. 1954
Jewboy [see IKEY sb. and a.]. 1959 N. MAILER Advts. for Myself (1961) 50
Jewboy, blond Jewboy Wexler perched by the cellar window, tackling Japs with
machine-gun bullets. 1968 Daily Mail 9 Feb. 3/3 Angry viewers rang the BBC
last night to complain about an `anti-Semitic' remark on the TV programme
Softly, Softly. In last night's episode..the detective tells the man: `You
always were a great one for putting things in your wife's name, Bob, just like
a Jewboy heading for bankruptcy.' 1972 Observer 7 May, Mrs Lane Fox dismisses
what she calls the country set, who call their children `the brats', talk
about `thrashing them into shape', support Enoch Powell and still refer to
`jew boys'. 1974 New Society 3 Jan. 11/2 A car's desirability also creates the
opposite reaction, in that envy is easily turned to resentment and aggression
towards, for instance, the `jewboy', the `poser', the `toffee nose' and the
`business classes' who sport expensive and powerful cars.
1849 W. S. MAYO Kaloolah (1887) p. viii, Oil, garlic, salt fish, and Jew
brandy.
1613 PURCHAS Pilgrimage (1614) 213 Thus you see the Iew-butcher had need be
no botcher, but halfe a Physitian in Anatomizing.
1755 J. SHEBBEARE Lydia (1769) I. 274 [He] must have had this jew-craft
among his reasons for endeavouring to naturalize the Jews.
1899 A. WHITE Modern Jew 122 There are many instances of the drollery of
*Jew-drowning in the annals of monkish historians.
1796 E. WYNNE Diary 11 Dec. (1937) II. ix. 139 Before having ever seen us she
declared that we were all excepting the youngest, like little crows and Jew
girls. 1930 E. POUND XXX Cantos x. 45 Wives, jew-girls, nuns. 1971 B. MALAMUD
Tenants 50 Jewgirls are the best whores.
1899 Westm. Gaz. 18 Sept. 2/2 The nature of the wounds roused amongst the
*Jew-haters the old story of the blood sacrifice.
1898 Nat. Rev. Aug. 807 Outside Russia, Jew hatred is a matter with which
Governments have no direct concern.
1808 COBBETT Pol. Reg. XIII. 172 Through the means of a jew-like commerce
with the revolted slaves.
1905 JOYCE Let. 29 Oct. (1966) II. 127 For a Jewman it's better than having
to bathe. 1922 JOYCE Ulysses 336 I'll brain that bloody jewman for using the
holy name. 1938 W. B. YEATS John Kinsella's Lament in London Mercury Dec. 114
Though stiff to strike a bargain Like an old Jew man.
1771 SMOLLETT Humph. Cl. 20 Apr. Let ii, I was cheapening a pair of
spectacles with a Jew-pedlar.
1731 Gent. Mag. I. 403 Dr. Bass, a noted Jew Physician in St. Mary Axe.
A. 1680 BUTLER Rem. (1759) II. 84 And crucify his Saviour worse Than those
*Jew-Troopers, that threw out, When they were raffling for his coat.
c Special Combs.: Jew-bail, insufficient bail, `straw-bail'; 'Jew-baiting sb.
= Ger. Judenhetze, systematic harrying or persecution of Jews; so Jew-bait v.
nonce-wd., Jew-baiter, Jew-baiting a.; Jew-bush, a euphorbiaceous plant of the
genus Pedilanthus; Jew-cart (see quot.); Jew-lizard, a large Australian
lizard, Amphibolurus barbatus; Jew plum = OTAHEITE APPLE; Jew Tongo, a
language spoken among Bush Negroes in Surinam, possessing a structure largely
derived from West African languages and a vocabulary largely derived from
English.
1785 GROSE Dict. Vulg. T., Jew Bail. 1797 MARY ROBINSON Walsingham IV. 283
He..did the deep ones with Jew-bail, till they were up to the trick.
1892 Sat. Rev. 18 June 700/2 [He] is always going about Jew-baiting and to
*Jew-bait with pen or sword.
1883 Pall Mall G. 19 Nov. 3/1 [They] are now in full possession of the case
of the German jew-baiters against the Jews. 1907 I. ZANGWILL Ghetto Comedies
85 She's honest... She won't fall back on the old Jew-baiter. 1945 W. S.
CHURCHILL Victory (1946) 145 Julius Streicher, most notorious of Jew-baiters,
was captured by the Americans. 1960 C. DAY LEWIS Buried Day vi. 116 The same
herd instinct that produces Teddy Boys, Jew-baiters and Ku-Klux-Klansmen. 1974
G. MITCHELL Javelin for Jonah xi. 133 Benjy was unlucky enough to fall foul at
school of a ring of young Jew-baiters.
1883 Evening Post (N.Y.) 21 Apr., The Jew-baiting in Germany; the bloody
persecutions in Russia. 1898 Nat. Review Aug. 807 In the Empire of the
Tsar..Jew-baiting is a matter of high State policy. 1922 JOYCE Ulysses 202
Shylock chimes with the jewbaiting that followed the hanging. 1939 Ann. Reg.
1938 203 The brutalities began on April 23, and it was clear that the scheme
of Jew-baiting had been worked out in readiness for the `Anschluss'. 1969 J.
MANDER Static Soc. iii. 99 The American, however ugly, is no Jew-baiting
Gauleiter.
1830 LINDLEY Nat. Syst. Bot. 105 The Jew Bush, or Milk plant.
1840 MARRYAT Poor Jack xviii, Then we have what we call Jew Carts, always
ready to take [stolen] goods inland, where they will not be looked after.
1847 LEICHHARDT Jrnl. iii. 89 A small Chlamydophorus (*Jew lizard of the
Hunter [River]) was also seen. A. 1884 J. SERVICE Thir Notandums (1890) 205
From beneath a log the green Jew-lizard, or the iguana peeps.
1913 W. HARRIS Notes Fruit & Veg. in Jamaica 18 The Jew Plum..was
introduced to Jamaica in 1782 and again in 1792. 1920 W. POPENOE Man. Tropical
& Subtropical Fruits iv. 156 Jew-plum is another name for the ambarelle, used
in Jamaica. 1971 Caribbean Q. XVII. II. 14 Different name, same
referent..golden apple/Jew plum/pomme-citerre.
1933 L. BLOOMFIELD Lang. xxvi. 474 Two creolized forms of English are spoken
in Suriname (Dutch Guiana). One of these.., more divergent from ordinary
types of English, is known as Jew-Tongo. 1968 W. J. SAMARIN in J. A. Fishman
Readings Sociol. of Lang. 666 Amerindian pidgins... Saramakan (Jew Tongo,
Ningre-Tongo).
d Genitival Combs.: Jews' apple, a name for the Egg-plant or its fruit; Jews'
frankincense, a plant of the genus Styrax, or the resin obtained from it
(storax or benzoin); Jews' houses, name given to the remains of ancient
tin-smelting furnaces in Cornwall; Jew's letter, a text inscribed in Hebrew
upon a phylactery, regarded as the outward symbol or badge of a Jew; Jews'
lime, a synonym of Jews' slime (see below); Jews' mallow, a name for Corchorus
olitorius (N.O. Tiliaceae), one of the plants from which the fibre called jute
is obtained, used as a pot-herb in Egypt, Syria, and other countries; Jews'
money, a popular name for ancient Roman coins found in some parts of England;
Jews' myrtle, a name for Butcher's Broom, and for a variety of the common
Myrtle; Jews' pitch, Jews' slime, names for asphalt or bitumen (cf. Gen. xi.
3); Jews' thorn = Christ's thorn (see CHRIST 5); Jews' tin, name for lumps of
tin found in ancient smelting-furnaces (Jews' houses) in Cornwall.
1884 MILLER Plant-n., Solanum esculentum, Jew's-Apple, Mad-Apple... S.
Melongena,..Egg-plant, Jew's-Apple.
1760 J. LEE Introd. Bot. App. 315 Jew's Frankincense, Styrax.
1851 Illustr. Catal. Gt. Exhib. 162 In the reign of King John, the mines
[were] principally in the hands of the Jews..remains of furnaces, called
*Jews' houses, have been discovered, and small blocks of tin, known as Jews'
tin, have..been found in the mining localities.
1589 R. HARVEY Pl. Perc. (1860) 32 Iewes letter scrible scrable ouer the
Copurtenaunce of a mans countenaunce. 1598 FLORIO Worlde of Wordes To Rdr. A
vj, A fouler blot then a Iewes letter..in the foreheads of Caelius and Curio.
1731-3 MILLER Gard. Dict. s.v. Corchorus, Jews Mallow, ..sown in great
Plenty about Aleppo as a Pot-herb, the Jews boiling the Leaves of this Plant
to eat with their Meat. 1887 MOLONEY Forestry W. Afr. 289 `Jews' Mallow' or
`Jute' (Corchorus olitorius, L.)-Annual. This is one of the species that
affords the well-known fibre of commerce called `Jute'.
1577 HARRISON England II. xxiv. (1877) I. 360 Some peeces or other are dailie
taken vp, which they call Borow pence, Dwarfs monie..*Iewes monie, and by
other foolish names not woorthie to be remembred.
1856 N. & Q. Ser. II. I. 432/2 In some parts of Kent it [Ruscus aculeatus] is
called `*Jews' Myrtle'; and it is the popular belief, that the crown of
thorns..was composed of its branches.
1756 P. BROWNE Jamaica 40 Asphaltum, Jew's pitch. 1816 TINGRY Varnisher's
Guide (ed. 2) 1 Asphaltum..issues in a liquid form from the bottom of the lake
Asphaltis in Judaea; and hence the name of Jew's pitch.
1607 TOPSELL Four-f. Beasts 188 Iewes lime drunk in water..prescribed for a
remedy of this euill. 1639 HORN & ROB. Gate Lang. Unl. x. Sect.104 Salt-peter,
brimstone, Jew's slime, patrol, bole-armoniak,..are called mineral juyces.
1597 GERARDE Herbal Index, Iewes thorne, that is Christs thorne. III. xxvi.
1153 This shrubbie thorne Paliurus was the thorne wherewith they crowned our
Sauiour Christ.
1851 Jews' tin [see Jews' house].

Jew, jew, v. colloq. [f. JEW sb. (sense 2).] trans. To cheat or overreach, in
the way attributed to Jewish traders or usurers. Also, to drive a hard
bargain, and intr., to haggle. Phr. to jew down, to beat down in price; also
transf. Hence 'Jewing vbl. sb.
These uses are now considered to be offensive.
1824 C. HARDING Diary 29 Apr. in Sketch (1929) 75 He is a country clergyman;
and, from his Jewing disposition, I should judge he had more taste in tithes
than pictures. 1825 Constitutional Adv. (Frankfort, Kentucky) 15 Dec. 3/1 We
hope, for the honour and character of the state, that neither the legislature
nor the people, will Jew the items of expence. 1833 L. DOW Dealings of God
(1849) 189 If they [sc. the Jews] will Jew people, they cannot flourish among
Yankees, who are said to `outjew' them in trading. A. 1845 BARHAM Ingol. Leg.,
Bro. Birchington lxv, Is it that way you'd Jew one? 1847 W. IRVING Let. 30
Apr. in Life & Lett. (1864) IV. 19 Some mode of screwing and jewing the world
out of more interest than one's money is entitled to. 1848 W. BAGLEY Let. 14
Mar. in N. E. Eliason Tarheel Talk (1956) 279, I Jewed old Galloway down to
1.50 for ploughs. 1851 H. MAYHEW London Labour I. 368/1 Some of the ladies in
the squares..sets to work Jewing away as hard as they can, pricing up their
own things, and downcrying yourn. 1854 D. G. ROSSETTI in Rossetti Ruskin,
Rossetti, etc. (1899) 15 But as to his doings And jawings and jewings, William
brought me the news. 1870 Congress. Globe 7 July 5340/1 This bill supposes
that Congress..is ready to commence jewing down the pay of its General. 1872
Chicago Tribune 14 Oct. 8/2 The prices [for lodging] asked vary-the lodger
being generally asked as much as it is thought he will give. If he jews, he
will get it for comparatively little. 1883 G. M HOPKINS Let. 6 Dec. (1938) 195
You will I know say..that Jew is a reproach because the Jews have corrupted
their race and nature, so that it is their vices and their free acts we
stigmatise when we call cheating `jewing'-and that you mean that Disraeli in
1871 overreached and jewed his constituents. 1891 Daily News 2 Nov. 7/3 He'd
take care he didn't `Jew' him again.1897 [see HIGHLAND a. 2 b]. 1908 Dialect
Notes III. 324 Jew, to beat down the price. `I tried to jew him, but he
wouldn't jew.' 1926 Market Growers Jrnl. 1 July 3, I make my retail prices
about half way between grocery store wholesale and retail prices, and do not
stand for any `jewing' down. 1937 Scribner's Mag. Apr. 25 Thought we might get
the divorce a little under fifty dollars. Maybe we might jew the young man
down. 1939 A. POWELL What's become of Waring v. 140 Then we can meet again and
jew each other down. 1946 W. G. HAMMOND Remembrance of Amherst 121 Both here and at the mountain top we were unmercifully jewed for all the refreshments.
1947 L. Z. HOBSON Gentleman's Agreement i. 9 Now she was describing the large
new house she and Dick wanted to buy. `Did you close the sale on the old
place?' Mrs. Green asked. `Not yet. That cheap Pat Curran keeps trying to
Jew us down.' 1968 L. ROSTEN Joys of Yiddish 142 Just as some Gentiles use
`Jew' as a contemptuous synonym for too-shrewd, sly bargaining (`He tried to
Jew the price down,' is about as unappetizing an idiom as I know), so some
Jews use goy in a pejorative sense. 1970 R. LOWELL Notebk. 69 This embankment,
jewed-No, yankeed-by the highways down to a grassy lip. 1971 R. THOMAS Backup
Men xxi. 184, I say how much and he says this much and I say it's not enough
so we jew around with each other until we make a price. 1972 Harper's Mag. May
83 Jew the fruitman down for his last Christmas tree. 1972 New Society 11 May
301/1, I got jewed down..over the cheap offer.

#16999 (raspuns la: #16994) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
amintiri - de Alice la: 04/07/2004 09:39:59
(la: Amintiri din Copilarie)
ma gandeam azi, in preajma unor prieteni draji, c-ar fi lucru nemaipoment dac-am putea sa ne-alejem amintirile ... nu ne plashe cutare ... zvrrr cu ea la cosh ...sa baji foarfeca in cedeul cu amintiri cum bine zicea ...

cat ii despre copilarie ... well, cum se spune pe la mine, la moldova, n-as da nimic, ma prinde egoismul si de multe ori n-as povesti nik, de teama ca saracesc - evident nu-i ashea ...nu-s saraca, rar om mai bogat!:)

ne-au prins la furat, ca ne duseram cu biciletele, devreme-n zori, si-am intrat in lanul de floarea-soarelui (niste dihanii de plante ca mi se tot parea c-ausi ma prinde de gat o frunza si-mi ie viatza!) am decapitat ce-am gasit mai flanic si-am inceput a le bate, sa scoatem semintele!
ne-au prins, zic, doi paznici, ne-au dezbracat la chiloti si-au confiscat tot ce-aveam la noi, dupa ce ne-au legitimat cu doua bete la cur ... de caciula.
ne-au uns bine cu vaselina de tactoare si ne-au dat drumul.
mamaaaaa, asa umilinta m-am ferit a mai pati de-atunci ... lacramez azi, gandindu-ma.
is aici, intr-un cotlon, sub masutza scunda cioplita de cari - ii locul meu secret cand ii iubirea prea mare sau deznadejdea bate-n porti poruncitoare.
uneori nu m-as intoarce ...al dreaq freud, il si-aud analizand pozitia asta cu genunchii la gura, naiba sa-l ia de frustrat!
de-obicei arunc un ochi in lumea voastra 'a celor mari' si-mi zac in barba ca nu-i inca timpul sa trec pragul.

n-am ani multi, n-am ani putini.
am ANI cand buni, cand prosti ...cu timpul am ce am - asta-i, prin excelenta, un cretin.



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...