lantu amintirilor

Ce amintiri va trezeste o eugenie?
O amintire dulce si trista.Totusi gustul cremei nu l-am mai regasit, probabil este inimitabil, semana putin a halva.

Frumoasa, nu stiu. Orice fotografie iti lasa o amintire frumoasa cind o faci... cel putin asta e senzatia dupa ani. Amintiri... Memorabile: mineriadele, se vad si pe situl meu. Ciudate: cred ca tot mineriadele... si revolutia sau ce a fost...

Nu-i nevoie sa-mi trezeasca amintiri .Eugenii se gasesc la orice chiosc si astazi multi romani in pauza consuma eugenii chiar daca nu mai au gustul de altadata .
Este insa cea mai ieftina gustare ca si odinioara si multi romani nu-si pot oferi mai mult.

Cand ma gandesc la Marea Neagra imi vin in minte amintiri cu mine pe vremea cand nu existam.Imi doresc mult de tot sa fi trait cam cu 100 ani in urma.Cred ca era foarte frumoasa marea pe atunci!

ma gandeam azi, in preajma unor prieteni draji, c-ar fi lucru nemaipoment dac-am putea sa ne-alejem amintirile ... nu ne plashe cutare ... zvrrr cu ea la cosh ...sa baji foarfeca in cedeul cu amintiri cum bine zicea ...

cat ii despre copilarie ... well, cum se spune pe la mine, la moldova, n-as da nimic, ma prinde egoismul si de multe ori n-as povesti nik, de teama ca saracesc - evident nu-i ashea ...nu-s saraca, rar om mai bogat!:)

ne-au prins la furat, ca ne duseram cu biciletele, devreme-n zori, si-am intrat in lanul de floarea-soarelui (niste dihanii de plante ca mi se tot parea c-ausi ma prinde de gat o frunza si-mi ie viatza!) am decapitat ce-am gasit mai flanic si-am inceput a le bate, sa scoatem semintele!
ne-au prins, zic, doi paznici, ne-au dezbracat la chiloti si-au confiscat tot ce-aveam la noi, dupa ce ne-au legitimat cu doua bete la cur ... de caciula.
ne-au uns bine cu vaselina de tactoare si ne-au dat drumul.
mamaaaaa, asa umilinta m-am ferit a mai pati de-atunci ... lacramez azi, gandindu-ma.
is aici, intr-un cotlon, sub masutza scunda cioplita de cari - ii locul meu secret cand ii iubirea prea mare sau deznadejdea bate-n porti poruncitoare.
uneori nu m-as intoarce ...al dreaq freud, il si-aud analizand pozitia asta cu genunchii la gura, naiba sa-l ia de frustrat!
de-obicei arunc un ochi in lumea voastra 'a celor mari' si-mi zac in barba ca nu-i inca timpul sa trec pragul.

n-am ani multi, n-am ani putini.
am ANI cand buni, cand prosti ...cu timpul am ce am - asta-i, prin excelenta, un cretin.

Eram intreaga zi cocotata intr-un nuc, maiestos prin dimensiunea coroanei , si le dadeam dureri de cap tuturor.Acola ma simteam extraordinar de bine, eram mai aproape de cer, pe care il simteam ca pe ceva tainic si catre care simteam ca trebuie sa tind!
Pe o scandura, asezata cu greu intre doua crengi, era intreaga mea avere: carti, carti, o gramada de carti, pe care le citeam de cate trei , patru ori.Imi dadusem seama ca o carte trebuie citita de cateva ori ca s ao intelegi pe deplin, simtindu-i de fiecare data alt gust .
Si vedeam de acolo , de langa cer,tot satul, frumos insiruit de-a lungul drumului, cu casute albe, pline de verdeata……dar ceea ce imi placea si ma fascina in acelasi timp erau niste ruine, de fapt ziduri incepute si neterminate, ale unei biserici; erau in aceeasi curte cu locasul in care se oficiau duminica d eduminica slujbele.De cate ori ma duceam acolo, trebuind sa cer voie bunicului, ma cuprindea o frica inexplicabila, amestecata cu evlavie……Zidurile erau acoperite de buruieni, era si zmeura intr-unn colt, lipseau caramizi multe , iar in locurile goale erau cuiburi de turturici….le speriam de fiecare data, curioasa ca un copil sa la ating, sa le simt zbuciumul.
Ceea ce ma mai atragea era un perete din care au fost desprinse caramizi si era ca un fel de scara , pe care puteam urca pana sus.Acele ziduri fusesera incepute de bunicul meu si lasate in paragina caci sistemul care a imbratisat minunea comunista la noi, a considerat ca un om ca el si preot pe deasupra, cu o buna influenta aspra satului, nu mai trebuia sa propovaduiasca Sfanta Scriptura, fiindu-le frica de o revolta……l-au inchis timp de 15 ani si l-au plimbat prin toata tara, dar despre asta iti voi vorbi mai tarziu.
Cat am fost copil , am crescut cu el langa mine si despre tot ceea ce am vorbit si-a pus amprenta asupra mea.
Eram 9 nepoti, caci bunica mea , pana sa ramana singura , nascuse deja 5 copii, iar fiecar edintre ei aveau , la randul lor, copii.Inchipuie-ti ce era la masa cand ne strangeam si cum incerca Parintele Ioan sa se impuna in fata “hoardei de barbari” ce invadau bucataria!
Cand imi aduc aminte, ma incearca un suras si o nostalgie….
In fiecare dimineata , cand ma trezeam, ochii imi picau pe o icoana primita dar de la niste maicute duse in pelerinaj la mormantul Mantuitorului, la Ierusalim.Asezata in mijlocul peretelui, gatita cu stergar din borangic tesut in razboi, era privita cu sfintenie si smerenie.
Mica fiind , ochii Mantuitorului ,blanzi, ma urmareau intreaga zi si ma dojeneau cand faceam vreo boacana;acum ,realizez ca aceeasi privire trebuie sa o avem fiecare dintre noi si sufletul sa ne fie descatusat de orice rautate si invidie.
In fata icoanei, seara de seara , bunii mei si intreaga liota de nepoti , ne rugam .Noi copiii , nu faceam acest lucru fiindca eram convinsi, ci mai mult sub imboldul bunicului…..stia el ca aceste momente imi vor ramane in amintire si ca atunci cand voi simti, vor fi asternute cu litere ferme, mirosind a vara si o lacrima stand sa rasara in coltul ochiului….Tot in fata icoanei ne stergeam lacrimile dupa vreo boacana descoperita de bunul meu….
Imi amintesc fata-i brazdata de ani , incadrata de o frumoasa barba colilie, pe care in fiecare dimineata, si-o pieptana cu gesturi sigure si maiestoase.Era fascinant sa il urmaresc dimineata d edimineata, avea o prestanta pe care atunci nu i-o remarcasem, dar acum, realizez ce-mi atragea ochii d ecopil.Avea o forta interioara, o verticalitate spirituala care , fara sa vrei te invaluia si atragea ca un magnet.In unele zile reuseam sa il determin sa imi depene din amintirile lui…..Ceea ce l-a impresionat cel mai mult in viata sa, asta am dedus eu din vorbele lui, a fost faptul ca in inchisoare s-a definit spiritual ,
langa el avand oameni destepti, profesori, medici, care , ca si el, fusesera sechestrati din cauza convingerilor si ideilor……Zi de zi, fiecare impartasea celorlalti colegi de celula din ideile lui ,…… si gandeste-te ce prelegeri sustineau acei oameni!La ce nivel se discuta acolo!

Amintirile sunt cele ce ne tin in viata,cele ce ne insufla o mica speranta in vremi de restriste...Felicitari Alice...Citindu-ti povestioara parca mi-adusei aminte de o parte fericita din copilaria mea.Felicitari!
*****************************************************
Putinta de a trai noi insine in sufletul altuia e singura adevarata valoare omeneasca,
Love Pisicutza

Cind am fost copila m-am indragostit de frumusete. Imi gaseam intotdeauna placerea in natura care ma inconjura, in bisericile ortodoxe si icoanele lor pictate, in florile plantate din centrul Oradiei, in sculpturiele monumentale de prin parcuri, in absolut tot ce ma inconjura. Pe vremea aceea incepusem si eu scoala. De cind am intrat in clasa 1-a devenisem fetita mare si mama ma lasa sa merg si sa vin singura de la scoala. Imi atirnase cheia la git care in ziua de azi se poate asocia cu posedarea unui carnet de conducere. Eram fetita cuminte, stiam si sa-mi incalzesc mincarea, si la ora de "..." ma duceam la gradinita sa-mi iau fratiorul si-apoi impreuna ne jucam cuminti pina venea mamica de la servici. Eram asa de mindra cind mamica ma lauda pe la vecini si rude.

Pe strada Republici nu se mergea cu masina, era numai pentru pedestrieni pentru ca acolo erau cele mai multe magazine. Imi placea cind mergeam de mina cu mama pe-acolo pentru ca puteam sa vad tot felul de minunatii in ferestrele frumos aranjate. Intr-o zi insa am vazut pentru prima data ceva care nu am observat pina atunci. Eram in fata unei biserici cind ne-am intilnit cu o cunostinta. Ne-am oprit sa vorbim cu ea si-atunci am vazut o sculptura nemaipomenit de frumoasa. Era "Pieta" Fecioara Maria cu fiul ei Isus mort in brate. Biserica era inconjurata cu un gard negru de fier asa ca mi-am tras minuta din mina mamei si mi-am bagat nasucul printre gratii sa ma uit mai bine la sculptura. Eram pur si simplu hipnotizata de frumusetea ei. Stateam si ma uitam la ea cu sufletul la gura pentru ca in mintea mea de copil ma gindeam ca daca stau si ma uit intensiv poate, poate se trezeste Isus. Ma uitam la fiecare detaliu in parte si imi imaginam ca aceasta sculptura e vie ca sub stratul acela alb de marmura exista carne, oase si singe viu care pulseaza in vene. N-as mai fi vrut sa plec de-acolo, dar la insistenta mamei m-am dezlipit de gard dar am ramas cu capul intors inspre sculptura pina n-am mai vazut-o. In momentul acela mi-am propus ca a doua zi dupa scoala sa fug sa-mi vad sculptura indragita. Vroiam sa fiu prezenta atunci cind farmecul se va descatusa si Maria cu Isus vor lua viata. Zis si facut. A doua zi cu ghiozdanelul in spate am fugit intr-o suflare sa-mi vad sculptura, dar binenteles farmecul ramasese, si stratul alb de marmura tot impietrit a ramas. Inima imi batea asa de tare ca puteam sa o aud fara stetoscop si minutele imi erau inghetate de frigul care se lasase. Am plecat dezamagita, tragindumi picioarele dupa mine ca un soldat dupa razboi. Vroiam sa pling dar lacrimile mi se inodise in git. Din cind in cind imi intorceam capul cu speranta ca poate, poate... Dar in zadar. Din ziua aceia de fiecare data cind am trecut pe linga biserica cu Pieta inima mi se oprea din bataie pentru o clipa, emotiile ma copleseau si doar cu coada ochiului priveam sa vad daca sculptura mai este acolo......

Multi ani au trecut de atunci si pe parcurs am uitat despre aceasta intimplare, pina intr-o zi cind dintr-o data mi-am adus aminte. Eram la Universitate chiar inainte de graduare si de a merge in Romania pentru prima data dupa 11 ani de America. In timpul acela incercam sa-mi descopar radacinile si asa cotrobaind printre amintirile copilariei mele am dat peste aceasta memorie.

Ajunsa in Oradea binenteles am luat calea inspre indragita sculptura. Am observat cum cu cit ma apropiam mai mult de locul unde se afla cu atit imi cresteau emotiile. Traiam din nou clipele acelea cind am fugit de la scoala sa-mi vad sculptura. Era tot acolo unde o vazusem 17 ani in urma. Stratul acela alb de marmura care odinioara era stralucitor si pur ca primul strat de zapada, acum era jegarit si distrus de ploaia acidica. Totusi pentru mine era tot frumoasa. Era amintirea copilariei mele cind descoperisem ca eram... indragostita de frumusete.

..nu stiu...sint amintiri vagi din karate..:))

Amintirile sunt tot ceea ce raman in urma anilor ce trec. Din pacate chiar si cele mai frumoase amintiri ne umezesc ochii.
Faptul ca aceste texte sunt pe placul cititorilor imi umple sufletul de bucurie.
Va multumesc tuturor!

eu am amintiri de la vartsa foarte frageda, cred ca de la 1 an jumate in sus.

imi amintesc pana si ce visam cand eram mica, de vreo 2 ani.

dar cea mai puternica amintire este de cand aveam 2 ani. locuiam cu chirie intr-o casa amarata, imi amintesc pana si unde era patul, ce gust avea ceaiul pe care il facea mama seara sa ma ajute sa merg la culcare...insa amintirea e legata de nenea ursu, martinica care va sa zica...intr-o dupa amiaza am auzit tipete afara si mama m-a luat in brate si am mers in spatele gradinii, care dadea intr-o mare prapastie. cred ca am mentionat ca orasul meu natal e o fasie intre niste munti frumosi..asa ca se explica prezenta ursului in spatele gradinii...oricum, am mers cu mama afara, ma tinea in brate si cand colo.. ce crezi ca vedem?? tatal meu abia ce urca pe o scara subreda, din prapastie, inspre civilizatie, strigand: ursu' baaa!!!am vazut si ursu, jos, la garla, parea mai de graba infometata si confuz dar oamenii tot l-au luat la goana cu racnete si zgomote ciudate. Urmatoarea amintire e de la urmatoarea casa unde am stat, tot in chirie:) si tot de urs e legata.Ma jucam cu o fata ce mi-a fost mai tarziu colega de clasa 12 ani, in nisipul din fata casei ei..si fratele ei, care era mult mai mic decat noi, ne tragea intr-una de codite..asa ca am hotarat sa fugim de el si sa ne ascundem in curtea fabricii de postav..noi mergeam inspre fabrica , si lumea fugea dinspre ea strigand " ursu' baaa!" bineinteles.. asa se explica de ce pana la varsta de 22 de ani am avut aproape in ficare noapte cosmaruri cu ursi, in afara viselor normale.

ok..si o alta amintire, cea mai tare e de la 2 ani si jumatate , trei,cand m-am.."indragostit " intaia oara:):) Vis a vis de casa unde stateam noi, era un camin de nefamilisti unde locuiau tineri fara familii evident, veniti din diferite colturi ale tari, sa lucreze la una din fabricile orasului... si acolo statea un baiat pe care il chema Marinica si de cate ori ma vedea imi dadea ba o portocala, ba o prajitura, ma invartea tinandu-ma cu capul in jos pana ameteam de nu mai vedeam nimika...si ce mai!>> eram lesinata dupa el, il iubam tare de tot, asa cum numai copii pot iubi...cand il vedeam pe geam strigam la el sa ma astepte si incepeam sa caut in ladita cu haine o rochita frumoasa si ma schimbam de cateva ori ...si pe urma mergam jos si il intrebam daca ii place parul meu:):) nu imi vine sa cred ca eram asa cand eram mica, sau mai degraba nu imi
vine sa cred ca nu am ramas vanitoasa tare cand am crescut . oricum, intr-o zi, il vad pe Marinica tot carand niste genti voluminoase si simtii cum mi se rumpe inima in chiept..mica mica dar isteata ca mi-am dat seama pe loc ca ceva nu-i in regula...asa ca ma duc peste drum si il intreb ce face si el zice: ma mut inapoi acasa la tzara ca ma insor cu o fata frumoasa.....am plans vreo saptamana , intr-una...nu am mai mancat....si pe urma l-am uitat bineinteles ....uite ce chestie...si uitasem asta dar mi-am amintit povestind de ursi...

Ochei ..cam atat cu amintirile mele dubioase...interesant sa citesc ce va amintiti voi..e mare lucru si memoria asta, zau asa..

numai bine si spor la construit amintiri frumoase pentru viitor.

"To merit the madness of love, man must abound in sanity"
-The Seven Valleys-

spunea cineva mai jos..(sau mai sus..) de vremea studentiei... ce bine era..si ce simplu. ce de timp pentru plimbari aiurea pe strazi. una din amintirile care-mi revin cel mai des .. o strada cu asfalt de pe vremea nemtilor, intact si lins..ca'n palma! unde imi imaginam, de fiecare data cand ma plimbam p'acolo, cum e sa te dai cu rolele p'acolo..... (nu ma intrebati cum se numeste, ca nu stiu... )

Nu prea regret nimic pentru ca singurele amintiri ale mele sunt ca faceam temele la lumina lampii cu gaz sau a lumanarii ca nu era curent si ca eram vanata in cartier de vecini sa ma ia la nu stiu ce coada sa ia o ratie in plus .

La mineriada iliesciana din 13-15 iunie 1990 lucram intr-un institut al coanei Leana, academician doctor inginer si nimic altceva (ADINA)...unde mai mult de 75% din angajati colaborasera si colaborau pe atunci cu securitatea. Era de fapt pentru unii un "dolce far niente" patronat de atotputernicul stat comunist, loc unde doar un jacuzzi mai lipsea pentru odraslele tovarasilor. Minoritate tragea la contracte si inghitea noxele. Pe atunci intreaga suflare a acelui institut sau colectiv urmarea la televizor macelul din Bucuresti. Imi aduc aminte ochii injectati de placere, gurile huplave din care curgeau balele tovarasilor cand vedeau bataia minerilor. Cica si ei erau " 'telectuali" , "cercetatori"...O doamna, Dumnezeu s-o ierte, aplauda ca dementa scenele oripilante cand brutele securisto-mineresti croiau cu batele un biet bucurestean barbos sau cu ochelari. Asa le trebuie! racnea parca in orgasm...sange! sange! parca eram in coloseumul roman cand plebea cerea uciderea gladiatorilor.
Gunoiul aparatcik le multumea in 15. Isi aparase statu quo-ul de calau. "Clasa muncitoare" in frunte cu securitatea realizase inabusirea revoltei. Ilici putea sa doarma linistit o vreme.
Institutul respectiv mai supravietuia o vreme. Azi este dezmembrat aproape integral. Tovarasii s-au dus. Unii, mai abili si-au facut afacerile personale...si au un relativ succes. Altii au fost aruncati la gunoi de fostii parteneri securisti si acum plang in pauperitate si nostalgie. Iliescu...unde esti? Tovarase Iliescu? Bate, furtune de presiune, indivizi tunsi stas in "uniforme" minersti si procurori bestiali care anchetau "legionarii" si "drogatii" din Piata Universitatii...Oribile amintiri.
Mario

Horatiu, ai perfecta dreptate in ideea deceptiei fata de transformarea Romaniei in ceva mai bun marcand o schimbare progresiva in ceva cat de insignificant. Si eu gandesc acelasi lucru despre emisiunile transmise de ProTV International. Daca in comunism ni se ingradea dorinta de a ne exprima liber, acum aceasta binefacere se pare ca nu aduce decat un oftat pentru a nu fi gasit mai nimic pozitiv in cultura de azi a noii generatii. Gustul pentru manele si scenete ieftine, banale, de multe ori vulgare si cumplit de plicticoase, lipsite total de har, duelurile politice dintre urmasii fostei dictaturi, tot ei fiind si astazi cei cu painea si cutitul in mana si imbuibandu-se pe cai necinstite care defaimeaza puternic reputatia tuturor romanilor, minciuna si hotia atotputernice, promovarea unor nonvalori pe criterii mostenite bine cunoscute, amarul vietii de zi cu zi al celor multi ce si-au pierdut increderea si speranta pana si in ei insisi, toate acestea la un loc sunt un singur motiv cert de consolare al celor care au plecat demult de acolo, cat si al acelora care continua sa doreasca a gasi o portita de supravietuire prin a trece granitele cat mai curand. Numai amintirile de demult si povestile batranesti mai pastreaza si mangaie spiritele triste ale semenilor nostri, ale noastre..

M-a distrat foarte tare ceea ce am citit aici. Eu m-am distrat de minune chiar daca trebuia sa stai la cozi, aveai doua ore de program TV, etc. In prezent, tinerii citesc foarte putine carti si privesc foarte mult la televizor. Paradoxal, dar atunci ascultam muzica buna la un pret accesibil. Imi puteam cumpara carti si aveam timp sa citesc. In perioada in care am lucrat, atunci cand plecam de la serviciu, nu ma mai gandeam deloc la ceea ce se intampla acolo si nici nu discutam deloc cu prietenii mei despre locurile lor de munca, doar stiam unde lucreaza fiecare, atat.
Aveam mintea mult mai libera decat acum. Alt paradox, aveam mai multa libertate atunci, decat acum cand pot sa plec aproape oriunde in lume dar nu sunt dorit intr-o tara sau intr-alta pentru ca unii au impresia ca romanii au trait in copaci pana in '89. Nu cred ca mai exista Gazeta matematica pentru ca sunt prea putini care ar da bani pe asa ceva. Intelectualii aveau un loc in societate dar, prea a trebuit sa cumparam licente pentru aproape tot ce fabricam. Cea mai buna impresie o am despre profesorii din acele vremuri. Cred ca sunt mai tafnosi acum cand au salarii apropiate de minimul pe economie.
Am multe amintiri placute, mai ales din perioada liceului, cand am fost fericit. Acum este mult mai greu sa gasesti fericirea chiar daca ai bani multi.

au fost vremuri foarte frumoase, când la casa de cultură Grigore Preoteasa venea Suchianu şi comenta filmele de cinematecă, când jucam canastă şi bridge în cămin, până se crăpa de ziuă, când beam iarna ţuică fiartă la "placaje" şi când plecam în excursiile de studii în diverse zone ale ţării.
Sunt atât de multe amintirile încât nu ştiu dacă le putem povesti pe toate.
Dar să încercăm!

Amintirile din liceu sunt,cred eu,cele mai frumoase.Sunt amintiri din cei mai frumosi ani ai vietii.

"Amintirile din copilarie sunt singurele cu adevarat diferite."
Da. Este perioada in care jobul tau este sa FII. Program, griji,familie, supermarket.... sunt inexistente.
Timpul tau era impartit intre studierea gandacului rasturnat pe spate si impartirea unei bucati de "ciunga" cu surprize.
Cand ajungem "oameni mari" uitam ca viata noastra nu se compune din servici. Din plata intretinerii sau din berea cu "baietii". Stim ca timpul trebuie "petrecut". Ca daca nu FACEM ceva ne plictisim.
Poate uneori ar fi bine sa ne re-amintim ce inseamna SA FIM. Sa ne privim copii si joaca lor. Copii se bucura cand se joaca. Singuri sau cu prietenii, indiferent de anotimp, ei stiu sa pretuiasca clipa.
Oare asta sa fie motivul pentru care ei protesteaza atat de vehement ca ii trimitem seara la culcare?

nu, amintirile nu sunt dintre cele dureroase....ci dintre cele care ne dau curajul sa mergem mai departe si ne impaca cu rasa omeneasca....eram cu 20 de ani in urma, un grup de prieteni si prieteni ai prietenilor, de la 16 ani la 75...suficient de putini ca sa ne cunoastem bine si sa ne apropiem unii de altii, suficient de multi pentru a ramane interesanti multa vreme.....pictori, muzicieni, ingineri, profesori...toate categoriile profesionale...cei tineri invatam din experienta celor in varsta, cei in varsta se molipseau de entuziasmul nostru.....petreceam revelioane impreuna, mergeam in excursii, ii ascultam cantand la Atheneu....o felie de viata in dimensiunea prieteniei...... acolo era si profesorul de filosofie de care mi-au amintit versurile puse de RSI.....purtand aura varstei de 50+ si a misterului mintii sale atat de frumoase....restul nu conta.....
________________
...non bis in idem...