lectura pasiunea vietii mele

si daca inchid amindoi ochii?
conferinta asta a fost creata pentru trolare
gazda se delecteaza cu unele din discutiile musafilor, ca fotbalul nu e pasiunea vietii mele
chestia cu "lesele" sa mi-o explici si mie la o ocazie :)
--------------------------------------------------
O fi bine in Rai, dar cele mai interesante persoane nu ajung acolo
(Nietzsche)

Asta e doar o mare dovada de compatibilitate intre noi doua, sau am mentionat despre pasiunea vietii mele, Jaguarul? Ca deja imi tremura mainile de emotii!!! :)))

Maine si poimaine s-ar putea sa scap, cel putin sa raman cu iluzia ca "gatim" in familie. Dar luni sigur se vor ridica pretentiile. :)))

Nu ma deranjeaza sa fac mancare, insa nu pot spune ca este pasiunea vietii mele, mai ales in conditiile in care planul meu era sa citesc! Si iar sa citesc! Toata vacanta!!! Of, mama ei de socoteala! :(

As lupta pentru iubirea vietii mele pana la ultima suflare...

Iubirea adevarata presupune dedicare totala...
Daca iubitul meu ar fi mai fericit fara mine... as renunta sa lupt... nu as renunta insa sa iubesc...

Uite, ca tot veni vorba de exemple, am sa incerc pe scurt sa va povestesc o parte din viata mea si, daca intereseaza pe cineva, ce-ar fi facut in acele cazuri.
La 18 ani am cunoscut, ziceam eu, iubirea vietii mele. Eram studenti amandoi, el cu un an mai mare ca mine; ne iubeam cu pasiunea pe care numai o dragoste curata ti-o poate da, acea dragoste care iti da aripi, care te face sa visezi... in versuri de dragoste. Dupa 4 ani parintii nostri au hotarat, de acord cu noi evident, ca e cazul sa ne mutam singuri si ne-au cumparat un apartament super. Tot atunci el a hotarat sa treaca de la zi la seral pentru a fi independenti financiar (cu toate ca mult timp am ramas legati financiar de parinti). Dupa un an de convietuire am inteles ca barbatul pe care il iubisem 5 ani era un strain: chefuri, betii tot mai dese, aproape devenise un alcoolic. Am terminat facultatea odata cu revolutia iar el a ramas in anul III. Colac peste pupaza din cauza vietii dezordonate si-a pierdut si serviciul. Eu am plecat la post si trimeteam bani acasa lunar, suficienti pentru intretinere si cheltuieli. Am rezistat asa vre-o 6 luni, timp in care m-am tot transferat din oras in oras pana am ajuns la 2 ore de Buc. Dar munceam foarte mult, o data pentru a ma tine pe mine si apoi pentru "dumnealui". Insistam sa vina la mine pentru ca tot "freca menta" prin Buc. si m-ar fi ajutat mult la lucrari. Inutil. Ca are scoala, ca-si cauta serviciu, scuze... Intr-o miercuri (tin minte si data pentru ca m-a marcat profund) am plecat din santier si am venit acasa. Dumnealui era plecat iar la noi acasa era o ... doamna, isi facea manichiura cu trusa mea, cu oja mea, imbracata cu pantalonii mei scurti! Putine au fost ocaziile pana atunci si de atunci incolo cand am ramas fara grai (sunt o scorpie destul de apriga) asa cum am ramas in acel moment. Si acum mi se pare ca reactia mea a fost prosteasca, dar nu am putut sa zic decat "salut!". Am intrebat de gazda (adica de dumnealui), mi s-a raspuns, am lasat vorba ca am trecut pe acolo si... am plecat la mama. Toata noaptea m-am zvarcolit gandindu-ma la acea femeie si la prezenta ei acolo. A doua zi ne-am intalnit si ne-am explicat: erau impreuna de doua saptamani, a fost o aventura de o noapte care nu a mai plecat... Si? pai, si! Raman cu ea! Argumente, lacrimi... Ce l-a determinat? "Tu oricum o sa te descurci si fara mine!". Atunci am inteles ca se simtea complexat, nu era implinit...
Crezi ca merita sa lupt? Erau totusi 6 ani! Am plecat din casa noastra fara regrete - oricum nu o mai suportam - si de atunci nu ne-am mai vazut nici macar o ora. Parintii mei s-au ocupat de formalitatile de despagubiri pentru apartament si de toate celelalte. Ma mai gandesc uneori cu nostalgie...
Dupa aproape un an am cunoscut un alt barbat. Era mai mare cu 12 ani ca mine si ... era un barbat adevarat...Tot ce-si poate dori o femeie... L-am iubit neconditionat, aproape dupa prima saptamana. Aveam si preocupari comune, am pus o afacere pe picioare care a mers si merge... La fel, cativa ani buni a fost totul ca-n carti. Apoi, cand afacerea a inceput sa mearga si au inceput sa vina banii, a ineceput si metamorfoza. Aceleasi probleme: chefuri, betii, "prieteni" prea multi, toti cu sfaturi, bani imprumutati pe care considerau ca nu trebuie sa-i mai inapoieze, restaurante scumpe... El a ramas in afacere doar cu numele. Eu munceam de dimineata pana seara pentru ca treaba trebuia sa mearga si ii faceam si treaba lui... Plecam dimineata la 8 si veneam la miezul noptii franta. Ce intimitate... ce tandrete... ce romantism!? Somn!!! Si s-au scurs asa aproape 4 ani (au fost 11 in total - o viata de om). Pana intr-o zi cand venind tarziu, ca de obicei, nu l-am mai gasit. L-am asteptat sa vina acasa aproape un an. Impropriu spus pentru ca ne vedeam zilnic la firma. Am inteles ca aveam o relatie de circumstanta. Eu eram mai legata de firma (avem totusi niste oameni care trebuie platiti) decat de viata de cuplu. Nimic nu mai era adevarat... Eram doi straini traind sub acelasi acoperis. De fapt ne purtam mai mult ca fratii sau ca doi prieteni buni. Ceea ce am si ramas. Oricum cale de intoarecere nu mai exista...
Pe sotul meu de acum l-am intalnit tot in afaceri. El avea o relatie care nu mergea de ani buni si doi copii mari (12 si 16 ani), eu deja...eram o afacere... Ne-am mutat impreuna, copiii au venit la noi si ne-am placut din prima, ne completam in toate, el se ocupa de firma pe care am facut-o impreuna, eu ma ocup de realizarea lucrarilor.
Acum chiar ma intreb cum este soarta asta! Chiar merita sa lupt pentru iubirile trecute? Daca as fi luptat poate as fi ramas singura si nefericita, macinata de durere si patima. Nu pot spune ca pe acei barbati nu i-am iubit sau ca dragostea pe care le-am purtat-o a fost diferita de cea de acum. Cred ca am iubit cu aceeasi intensitate si la 18-20 de ani si acum, la treizeci si... de ani.
Am observat insa ca acele relatii m-au transformat: am devenit mai pragmatica, mai realista, mai pricipiala si, mai presus de orice, nu accept compromisuri. Imi pare rau ca mi-am pierdut romantismul de atunci... Imi pare rau ca mi-am pirdut inocenta... dar nu regret nimic!

Sunt inca tanar (15 ani (fara prietena))dar de mult timp ma intreb care este scopul vietii mele dar mai ales al omenirii. Cu trecerea timpului incep din ce in ce mai mult sa ma gandesc la acest lucru. intru-un timp asteptam sa mor dar ma gandesc ca in acest mod nu voi ajunge sa cunosc acest lucru.adevarul e ca nu cred intrutotul in Dumnezeu. asa ca teoria religioasa nu imi pare plauzibila. cel mai mult imi doresc in viata mea fara scop (sau cu unul necunoscut de mine) sunt raspunsuri. nu stiu de ce existam dar sa presupunem sa teoria evulutionista este cea reala(cel putin savantii cred in ea (toti trebuie sa credem in ceva pt. a nu fi fara scop)) asta inseamna ca toate fiintele au evoluat pt. a trai. DE CE? nu stim! parerea mea este ca cel mai important lucru din viata noastra este sa SIMTIM! acest lucru ma ,,convins" filmul Equilibrum pe care il recomand tuturor. o sa mai reven asupra acestui subiect. ma puteti contacta la puridragos@yahoo.com

scriu aici un articol al lui andrei plesu, apropo de imaginea noastra, a tuturor, ca romani...sper sa va placa daca nu-l stiati deja..:)
"Daca ma gandesc bine, reprosul esential pe care il am de facut tarii si vremurilor este ca ma impiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din cand in cand, imi dau seama ca traiesc intr-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori. Am uitat misterul adanc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc in sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri. Fosnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al campiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat. Sunt ocupat. Sunt grabit. Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza in nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gandesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Imi incep ziua apoplectic, injurand "situatiunea": gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai inregistrez desenul ametitor al cate unei siluete feminine, inocenta vreunui suras, farmecul tacut al cate unui colt de strada.
Am ajuns sa ma comport ca si cum Hrebenciuc si Cozmanca, Sechelariu si Vanghelie, Ciorbea si Mihaela
Tatu, Andreea Marin si Adrian Nastase,Constantinescu
si Agathon, Talpes si Garcea ar exista cu adevarat. Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie. Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut increderea in virtutile natiei, in soarta tarii, in rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori,
postmodernistii la elitisti. Batranilor le apar frivol, tinerilor - reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati. Ma misc, de dimineata pana seara, intr-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta.
Respir crispat si pripit, ca intr-o etuva. Cand cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, in primul rand, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit in prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti intre esential si accesoriu, ca, in sfarsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului. Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mana a doua, avem conducatori de mana a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.
Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am uratit, ne-am instrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamantul si oamenii. Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.

Andrei Plesu in "Jurnalul national"

maan: mi se pare ca ai pus punctul pe i ; imi place mate si imi place si sa invat in general. Nu stiu exact cu ce ma voi ocupa daca o sa termin Calculatoare , si nu m-am gandit serios la alte facultati. Cred ca am vrut Automatica dintr-a noua , eu sunt la liceu de mate-info exclusiv , sunt profi buni si la celelalte materii dar o activitate multilaterala in a invata pentru scoala , pe cat de variata , pe atat de obositoare mi se pare. Deci m-am gandit ca sa incep cu altceva si sa dau chiar la alta facultate ar insemna s-o iau de la 0 in acel domeniu si sa-mi pun bete in roate , pentru ca in afara de mate la incadrarea clasei mele altceva nu se face , asa ca...
Poate sunt neincrezator pentru ce e vorba de ceva real (mate si fizica) si pentru asa ceva iti trebuie o pasiune genetica , daca se poate spune asa sau multa inteligenta. Recunosc ca nu am o gandirea in simboluri matematice , sau ca aplic logica si rationalul in tot ceea ce fac. Numai lucrand si rumegand mult la mate am reusit sa retin si sa-mi formez exercitiul , dar mi se pare ca in acest moment al vietii mele scolare e prea tarziu sa dau inapoi.
Colegii mei sunt sinceri , dar sunt si indolenti in acelasi timp , constient sau incostient. Ca sa-i schimb eu ar trebui intai sa vor sa fie schimbati. Dar ii mai ajut pe unii la lucrari la mate cu cate un exercitiu sau doua , ca sa nu se supere pe mine.
Este intr-adevar si vina mea pentru ca nu am invatat la fizica inainte , dar e chiar vorba de invatat , aveam note mari , dar nu am invatat sa gandesc si asta ma dezavantajeaza acum. Pentru ca in a zecea aveam o profesoara care explica foarte bine , dar care a iesit la pensie , acum am o profesoara ca explica mai putin.
Da , nu pierd chiar asa de mult timpul la calculator , dar ai dreptate si am inteles ce vrei sa spui , "incerc" sa ma tin de programul meu zilnic.

M-am razgandit. Nu mai dau la Academie. Dau la Calculatoare , Bucuresti. Eu sunt din Craiova.

Ba e foarte bine sa fii idealist , dar asta sa nu impiedice sa traiesti in lumea reala.
Eu cred ca mai am un defect. Sunt prea de treaba. Incerc sa fac la toata lumea pe plac. Si o fac chiar atunci cand unii colegi imi cer favoruri neserioase , atunci ma simt de parca sunt luat de fraier , si mi-e greu sa ies dintr-o asemenea situatie.

Deja imi pare rau ca am zis ceva de familia mea. Eu sunt un om care vrea rezultate imediate atunci cand isi doreste ceva. Vad un film cu "the perfect family picture" , si cand ma duc si vad ca frate-meu nu e acasa sau tace agresiv si maica-mea se plange ca o doare nu stiu ce , ma simt amarat. As vrea sa-i schimb atunci , dar imi dau seama ca sunt neputincios.

Maica-mea nu putea sa-mi impuna ceva neaparat. A venit de la tara la oras si a devenit invatatoare. In plus , cred ca e si mai idealista decat mine si foarte sensibila pe deasupra. Mi-a zis si mie sa fac din ce auzise ca ar fi bine. S-a bucurat foarte mult cand fratele meu mai mare a luat la facultate , pentru ca ea nu a reusit sa ia la medicina cand a dat , si nu a mai dat a doua oara... Ai vazut cumva "Monalisa Smile" cu J. Roberts.

Ba maica-mea le face pe amandoua : se plange si ne si lauda , pe mine si Gabi (fratele). Dar chestia e ca atunci cand Gabi face vreo neregula , ma baga si pe mine in aceeasi oala cu el si ne ocaraste pe amandoi. Ma enerveaza cand sunt nevinovat si totusi sunt pedepsit verbal/emotional.

Maica-mea vede numai bani inaintea ochilor , crede ca banii aduc fericirea si e suparata toata ziua daca vede ca nu-i ajung.
Intotdeauna ca a fost vreo problema intre noi : "De , ma , daca nu am avut si eu mai multi bani , sa va fac mai fericiti..."
O ajut si eu cum pot. Si eu fac toate treaba cand nu poate sau e nevoie. G nu face nimic. Incerc tot timpul sa o fac fericita.

Chestia cu ceata ar fi tare faina. Dar cred ca nu poate fi indusa imediat , trebuie sa mai treaca ceva vreme si sacrificii din partea mea. Sper sa am taria sa merg pana la capat pe drumul pe care l-am ales , pentru ca este un drum lung , fara cotituri.

N-am inteles: asculta-ti inima? daca banii-s mai importanti ca sufletul, nu pune niciodata inima pe primul plan?
Intr-o zi mi s-a parut ca am o revelatie : Orice lucru poate fi in mintea mea cum vreau eu , asa cum eu il intrepretez. Asta dupa ce mi-am dat seama ca multe lucruri le-am interpretat complet gresit sau foarte anormal. Apropa de tipul intelectualului lucid al lui Camil Petrescu

maan: mi se pare ca ai pus punctul pe i ; imi place mate si imi place si sa invat in general. Nu stiu exact cu ce ma voi ocupa daca o sa termin Calculatoare , si nu m-am gandit serios la alte facultati. Cred ca am vrut Automatica dintr-a noua , eu sunt la liceu de mate-info exclusiv , sunt profi buni si la celelalte materii dar o activitate multilaterala in a invata pentru scoala , pe cat de variata , pe atat de obositoare mi se pare. Deci m-am gandit ca sa incep cu altceva si sa dau chiar la alta facultate ar insemna s-o iau de la 0 in acel domeniu si sa-mi pun bete in roate , pentru ca in afara de mate la incadrarea clasei mele altceva nu se face , asa ca...
Poate sunt neincrezator pentru ce e vorba de ceva real (mate si fizica) si pentru asa ceva iti trebuie o pasiune genetica , daca se poate spune asa sau multa inteligenta. Recunosc ca nu am o gandirea in simboluri matematice , sau ca aplic logica si rationalul in tot ceea ce fac. Numai lucrand si rumegand mult la mate am reusit sa retin si sa-mi formez exercitiul , dar mi se pare ca in acest moment al vietii mele scolare e prea tarziu sa dau inapoi.
Colegii mei sunt sinceri , dar sunt si indolenti in acelasi timp , constient sau incostient. Ca sa-i schimb eu ar trebui intai sa vor sa fie schimbati. Dar ii mai ajut pe unii la lucrari la mate cu cate un exercitiu sau doua , ca sa nu se supere pe mine.
Este intr-adevar si vina mea pentru ca nu am invatat la fizica inainte , dar e chiar vorba de invatat , aveam note mari , dar nu am invatat sa gandesc si asta ma dezavantajeaza acum. Pentru ca in a zecea aveam o profesoara care explica foarte bine , dar care a iesit la pensie , acum am o profesoara ca explica mai putin.
Da , nu pierd chiar asa de mult timpul la calculator , dar ai dreptate si am inteles ce vrei sa spui , "incerc" sa ma tin de programul meu zilnic.

M-am razgandit. Nu mai dau la Academie. Dau la Calculatoare , Bucuresti. Eu sunt din Craiova.

Ba e foarte bine sa fii idealist , dar asta sa nu impiedice sa traiesti in lumea reala.
Eu cred ca mai am un defect. Sunt prea de treaba. Incerc sa fac la toata lumea pe plac. Si o fac chiar atunci cand unii colegi imi cer favoruri neserioase , atunci ma simt de parca sunt luat de fraier , si mi-e greu sa ies dintr-o asemenea situatie.

Deja imi pare rau ca am zis ceva de familia mea. Eu sunt un om care vrea rezultate imediate atunci cand isi doreste ceva. Vad un film cu "the perfect family picture" , si cand ma duc si vad ca frate-meu nu e acasa sau tace agresiv si maica-mea se plange ca o doare nu stiu ce , ma simt amarat. As vrea sa-i schimb atunci , dar imi dau seama ca sunt neputincios.

Maica-mea nu putea sa-mi impuna ceva neaparat. A venit de la tara la oras si a devenit invatatoare. In plus , cred ca e si mai idealista decat mine si foarte sensibila pe deasupra. Mi-a zis si mie sa fac din ce auzise ca ar fi bine. S-a bucurat foarte mult cand fratele meu mai mare a luat la facultate , pentru ca ea nu a reusit sa ia la medicina cand a dat , si nu a mai dat a doua oara... Ai vazut cumva "Monalisa Smile" cu J. Roberts.

Ba maica-mea le face pe amandoua : se plange si ne si lauda , pe mine si Gabi (fratele). Dar chestia e ca atunci cand Gabi face vreo neregula , ma baga si pe mine in aceeasi oala cu el si ne ocaraste pe amandoi. Ma enerveaza cand sunt nevinovat si totusi sunt pedepsit verbal/emotional.

Maica-mea vede numai bani inaintea ochilor , crede ca banii aduc fericirea si e suparata toata ziua daca vede ca nu-i ajung.
Intotdeauna ca a fost vreo problema intre noi : "De , ma , daca nu am avut si eu mai multi bani , sa va fac mai fericiti..."
O ajut si eu cum pot. Si eu fac toate treaba cand nu poate sau e nevoie. G nu face nimic. Incerc tot timpul sa o fac fericita.

Chestia cu ceata ar fi tare faina. Dar cred ca nu poate fi indusa imediat , trebuie sa mai treaca ceva vreme si sacrificii din partea mea. Sper sa am taria sa merg pana la capat pe drumul pe care l-am ales , pentru ca este un drum lung , fara cotituri.

N-am inteles: asculta-ti inima? daca banii-s mai importanti ca sufletul, nu pune niciodata inima pe primul plan?
Intr-o zi mi s-a parut ca am o revelatie : Orice lucru poate fi in mintea mea cum vreau eu , asa cum eu il intrepretez. Asta dupa ce mi-am dat seama ca multe lucruri le-am interpretat complet gresit sau foarte anormal. Apropa de tipul intelectualului lucid al lui Camil Petrescu

Stiu eu de ce nu m-am casatorit :)
Sunt cu persoana pe care o iubesc. Daca nu iubesc pe nimeni, sunt singura.
Nu se pune problema intre a alege casnicia sau iubirea vietii. Cand iubesti pe cineva si depinde de tine sa fii cu acea persoana, cu ea esti.
Daca nu, iti creezi o dilema, ca vai vezi Domane m-am indragostit, “dar cum sa dau cu piciorul casniciei, cum sa imi ranesc partenerul..” care de altfel o fi foarte “fericit” cand de fapt nu e iubit. Deseori in asemenea “indecizii” in numele iubirii, cel care e casatorit dar totusi indragostit alege calea cea mai jalnica, a unei relatii paralele. Asa, ca sa aiba si capra si varza...care iubire?!
Dimela nu exista cand iubesti. Esti cu persoana iubita. Ca e sotul/sotia sau ca este altcineva. Si esti doar cu acea persoana, nu mergi in paralel, nu minti si nu te minti.
Cand renunti, niciodata nu renunti la iubirea vietii. Nu se poate renunta la asa ceva decat daca nu a fost iubire. Mai exact in asemenea situatii, nu e vorba ca renunti, e vorba ca alegi altceva – alegi sa fii cu cel cu care te-ai casatorit. Si alegi asta din diverse motive – siguranta, confort, obisnuita, frica de schimbare, bani sau alte avantaje. Fiecare are motivele sale personale. Dar sa sustina ca au renuntat la iubirea vietii lor mi se pare chiar o prostie. Dar ce sa faci, e greu sa fii sincer si cu tine insuti, darmite cu altul.
Daca ramai cu sotul/sotia, iubind o alta persoana, ce bine ii faci? Se spune, cinic ca ceea ce un om nu stie nu ii poate face rau. Poate ca si acea fiinta are dreptul de a fi iubita, iar tu stai langa ea, o amagesti cu falsa ta iubire si mai rau, poate mai ai si o relatie extraconjugala. Ce viata ti-ai construit, ca inima ta bate pentru altcineva? Lucrurile sunt mereu schimbatoare. Poate la inceput ai iubit persoana cu care te-ai casatorit, dar iubirea a trecut, a ramas atasamentul. Da, exista un aorecare confort. Dar nu este multumire, nu este iubire. Si e firesc sa-ti doresti iubire, asa ca vei cauta in alta parte ceea ce nu ai...si intr-o buna zi te indragostesti de altcineva.

Sa vedem ipotezele propuse – daca ma indragostesc de un barbat casatorit., Nu reprim nimic, nu am de ce. Insa depinde de el ce va hotara, daca ma iubeste si alege iubirea sau ramane cu sotia, alegand cunoscutul, confortul, siguranta. Chiar daca altii ar suferi – in acest caz sotia – pana la urma adevarul este adevar si mai bine il infruntam decat sa traim in minciuna. In nici un caz nu accept sa ma iubesc clandestin. Aceasta nu face decat sa sporeasca sirul mincinilor si al prefacatoriei. Sa stiu ca el isi ia gentuta de antrenament si ii spune suav celei de acasa: draga mea, ma duc la antrenament, vin mai tarziu. Si apoi vine la mine si-mi declara iubire si...restul. Mai bine ne vedem fiecare de ale noastre. In acest caz baratul are o pasiune, isi doreste o aventura. Daca nu ma iubeste, asta e, imi ramane doar sa accept realitatea si sa imi vad de viata mea.
A doua ipoteza – in ce ma priveste, partenerul meu nu ar ajunge sa traiasca iubirea vietii lui, fiind in acelasi timp cu mine. Daca simt ca lucrurile nu merg, il provoc la o conservatie sincera in care sa ne spunem totul, oricat de dureros ar fi. Daca as afla asa ceva, trecand peste durerea pe care as simti-o, i-as spune ca daca o iubeste pe ea, cu ea trebuie sa fie, nu cu mine. Si chiar daca este indecis, eu mi-as face bagajele si as pleca. Ce rost are sa stau cu un om care nu ma iubeste? Poate ca am sansa sa intalnesc si eu iubirea vietii mele, dar asta sigur nu se va intampla daca stau cu un om care iubeste pe altcineva. Nu am cum sa nu tin, cel putin, la partenrul meu. Chiar daca nu mai suntem un cuplu, ramanem, in ce ma priveste amici. La mine va gasi un sprijin, o vorba buna, pentru ca am avut o viata impreuna, pentru ca tin la acel om si asta nu are legatura cu faptul ca nu mai suntem impreuna ca si cuplu ori ca iubeste pe altcineva.
Nimeni nu poate spune cand o iubire este adevarata. Cel mai adesea nu aflam niciodata cat de adevarata este iubirea celuilalt pentru noi. Insa putem sti cat de adevarata este iubirea noastra pentru acea persoana. Daca avem curajul de a lasa prostiile la o parte si a ne privi pe noi insine si a recunoaste ceea ce simtim cu adevarat.
Cat despre celula de baza a societatii...pai daca intr-o familie nu este iubire, atunci familia aia este degeaba si mai ales copii au de suferit. Ei sunt sensibili, ei simt atat de multe! Cum e mai bine? Ca un copil sa locuiasca doar cu un parinte sau cu doi parinti care nu se iubesc, se inseala, se cert..poate se si bat?!
Daca nu iubesti si nu-ti face placere sa fii cu celalat, atunci familia devine o sura de conflicte si de nevroze. Nu e de mirare ca societatea e bolnava, de vreme ce familia-celula sa de baza – este deseori o chestiune de convenienta, de confort, de inertie, cand oamenii nu mai simt mai nimic unul pentru celalalt.
Nu mi-as dori, in nici un caz, ca omul pe care-l iubesc sa fie cu mine, desi iubeste pe altcineva. E trist si pentru el si pentru mine. Daca imi spune: iubesc pe altcineva, chiar eu il ajuta sa-si faca bagajele. Ce rost are sa ma cramponez de el?
Casnicia este un act, o convenienta. Iertarea mea nu vine ca urmare a tentativei de a salva ceva artificial. Daca s-a ajuns pana acolo incat sa ma insele, cred ca lucrurile vorbesc de la sine si e cazul ca fiecare sa isi vada de viata lui. Il iert. Dar iertare nu presupune o continuare a relatiei. Nici nu-l cert, nici nu-l blestem, dar nici cu el nu mai stau.
Legile morale nu au nici un fel de valoare, nici in lipsa iubirii, nici in prezenta ei si nici in ceea ce o priveste. Sunt lucruri total diferite, situate in planuri diferite. Depinde de fiecare in ce plan alege sa traiasca.
Casatoria nu are nici un fel de legitimitate. Este o conventie sociala inventata de om. Doi oameni se iubesc fara a fi casatoriti, daca se casatoresc se pot iubi in continuare (desi de cele mai multe ori raturnari itneresante de situatie urmeaza acelui act, mai exact ideii ca te-ai legat printr-un act), iubirea nu are nimic de-a face cu casatoria. Casatoria nu presupune iubire, asa cum iubirea nu presupune casatorie. Planuri diferite...
Nu e vorba ca mariajul s-ar putea baza exclusiv pe o promisiune, pe o obligatie, pe constrangeri, pe mustrari de constiinta ori sentimentul de vinovatie. In realitate, deseori pe asemenea chestiuni se bazeaza, precum si pe alte considerente: bani, statut social, diverse avantaje, fuga de singuratate asociata cu obisnuinta, etc.
Da, iubeste si fa ce vrei, fiindca atunci cand iubesti nu faci rau. Da, faci rau, insa doar in ochii altor oameni. Nu in ochii lui Dumnezeu.
Misto citatul lui Kierkegaard.
In orice caz, citatele pot si comentate in ambele sensuri..depinde ce sens dorim sa le atribuim.
Nu cred in asa zicele “motive de despartire”, pana la urma totul ar trebui sa vina de la un simplu fapt: iubesc sau nu iubesc acea persoana. Sa faci asa cum simti. Multi vin si invoca diverse motive, diverse aspecte neplacute ale celuilat pe care le stia si cand s-au cunsocut, cand il iubea. Asa ca este vorba despre faptul ca iubirea nu mai este. Iar cand nu mai este, devine foarte trist sa o substituim cu aparenta de iubire, minciunile, fatarnicia si prefacatoria pe care le implica.
Pana la urma totul se reduce la o chestiune de optiune personala.

Draga mea... Eu am mai spus, nu sant impotriva luxului rasfatului si satisfacerii placerilor.
M-as bucura sa ai o casa luxoasa, daca ti-ar fi de folos. Eu ma refeream la ce depaseste necesarul nostru cu mult.

Cu motocicleta te cred.Se simte placerea din cuvintele tale.
Eu te calificam excentrica prin pasiunea ta pentru motoare, pe care nu o gasesti la tot pasul, nici macar printre barbati :)

Inca mentin ce spunem. Nu ajunge doar libertatea interioara singura, cum nu ajunge nici puterea financiara luata separat.
Dadeam exemplu Parisul, nu ca snobism sau demonstrare a bunastarii, ci ca distanta si frumuste, iar daca nu poti merge in Cismigiu in orice clipa doresti, asta inseamna ca nu ai inca libertatea de vorbeam.

Suna putin dur "dreptul de proprietate asupra vietii tale"..nu ma consider propeitara vietii mele, ca nu eu mi-am dat-o. E mai degraba un dar de la un anonim :) Viata e de trait, nu de posedat. Daca pentru unii, viata si fericirea inseamna bani, asta este.

Da, viata primita in dar (de la un anonim?) este in proprietatea noasta. Noi hataram daca si cum o traim ori ba.

PS Sper sa nu intelegi ca dau banului o importanta mai mare decat e nevoie.





"omul stie mult mai multe decat intelege" - Alfred Adler

Dragul meu....eu nu prea inteleg multe, cu atat mai putin, pe tine :)
Si eu dau banului importanta pe care o are. Stiu cate se pot face cu banii, cine zice ca nu conteaza, e ipocrit. De asemenea, tot luxul nu valoreaza mare lucru fara bogatia interioara.
Eram pasionata de masini, mai sunt inca, dar nu asa tare. Am un coleg pasionat de motoare si am fost contaminata :) Acest lucru este minunat, fiindca, pe de o parte ne-am apropiat si pe de alta parte am descoperit o noua pasiune.
Da, eu hotarasc cum imi traiesc viata, totusi niciodata nu m-am gandit la viata mea sau mai bine zic la mine ca la proprietara vietii mele. Uneori mi se pare o minune viata asta, ceea ce nu se pupa deloc cu ideea de propietate. In fine..poate eu percep asa "drepul de proprietate", din cauza formatiei juridice :)

Eu cred ca trebuie sa ramanem lipiti de CUVANTUL MANTUITORULUI ca sa nu gresim!
Venea un tanar la biblioteca,la sala de lectura,si cerea O SINGURA CARTE,BIBLIA.
Eu vin de la ateism,m-am cununat catolic prima oara,ortodox a doua...,ca sa intelegi un pic haosul vietii mele.
Revin! Curioasa,il intreb pe tanar,cum de citeste mereu aceeasi carte? Mi-a explicat ca de ani multi citeste Biblia,ca nu s-a plictisit,ca dimpotriva,e din ce in ce mai fericit si luminat.Tanarul acesta a devenit pastor.Mi-a explicat un pic,cat "inghiteam " eu,ca indaratnica si orgoliosa creatura,cine e Domnul si ce inseamna a Crede.Spunea ca Dzeu e Viu si Prezent,ca Il intalnesti mereu daca ai ochi si urechi si suflet dispus.
Era copil de parinti divoratati,mama lui l-a crescut greu,in lipsuri.Intr-o zi ii era foame,se intorcea acasa de la scoala si stia ca nu-l astepta poate nici o bucata de paine.Pe drum,a intalnit o persoana care avea o datorie la mama lui,"ce bine ca te-am intalnit,du banii acestia mamei tale,stie despre ce e vorba!".Au cumparat paine si cateva bunatati si au sarbatorit,cand mancau bine era sarbatoare.ASA trebuie sa-L intelegi pe Dzeu.Iti apare in cale mereu.Depinde de tine daca vrei sa-l vezi,auzi,primesti!
Nu l-am uitat pe tanarul acela,se chiama Liviu,mi-a deschis cu blandete ochii.

" Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata...a vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.
Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:
- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?
Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...
George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata- o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.
Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.
Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:
- Ma straduiesc, mama.
Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.
Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru " alta data "- i-am spus.
La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:
- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?
- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.
- Mami, da' copii imi spun " ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.
Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.
Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere.
Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.
Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George- un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.
In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele....avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.
Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar...mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.
- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?

Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:
- Fiul meu e muzician.
-Fiica mea e medic.
Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:
-Fiul meu, merge. Si e perfect.
Sharon Drew Morgen

serioja: Alegindu-ne un adevar, aspiram spre el = nashpa daca alegem UN adevar si nu adevaruL :(
Legenda: nashpa = autopacalire

anti-serioja ca nu ma pot abtine:

Strapunsa ea radiaza mii de culori, noi deja ne alegem culoarea care ni se potriveste. = nic daca privim in IR nu ajungem la mii, dar sunt sigur ca te-ai referit metaforic la mii ca sa explici potenta strapungerii :))

Pentru adevarul meu, am ales culoarea rosie. = tulai o femeie mai deosebita, chackra 1...si eu tot p'asta ma axez...dar am o explicatie ca's berbant porc :))

Viabilitatea , pasiunea si puterea acestei culori o asociez cu adevarul vietii mele. = imi dai nr tau de telefon? ;)

Suntem nascuti din dragostea lui Dumnezeu. = Maoooo, unde esti?:)

Noi iubim acest pamint, iar el la rindul sau ne saruta talpile deoarece e fericit ca nu-l parasim. = ahaa, acum inteleg de ce ne ma da pamantul un cutremur ca sa ne imputineze...pt ca s-a plictisit de cate picioare are de pupat ;)

Viata e plina de farmece daca trecem prin ea cu dragoste in inima. = asa este...d'aia se spune "asta este bolunzit de parca'i fermecat"

Iubirea este cheia universala care e in stare sa ne deschida orice usa. = speraclu din iarba fiarelor nu alta.
Era sa spun bancul cu postasul care bate la o usa. O blonda intreaba "cine este".
Postasul raspunde: posta
Blonda: ok, cati sunteti?

Omul cind este indragostit este gata pentru orice, aceast sentiment are o putere incredibila asupra fiintei umane, cel mai des se confrunta cu ratiunea, = parca se bate cap i cap cu ideea farmacelor?
Sau poate te referi de ce ma iubesti copilo, intreaba un miliardar batran.
-pt ca ai bani multi si zile putine :))

in aceasta confruntare focul dragostei mereu i-si demonstreaza superioritatea asupra ghetii ratiunii. = tulaii, zau ca se confunda...amandoua ard :))

Pur si simplu, fiind indragostiti incepem sa gindim cu inima.= aoleuuu, am mai auzit eu teoria asta;)

Dragostea nu necesita cuvinte, o demostrare a acestui gind serveste exemplul unui copil nou nascut, care este departe de lumea cuvintelor, el simte dragoste prin atingerea mamei. = dar ooare copilul iubeste? ;) Sau simte ca este aparat, ca i se da papa si il sterge mana la cur? Deci dragostea n este reciproca si nu exista pt naivi/neputinciosi :))

iar serioja, mai purifica textul ca sa nu'l faci atacabil de cei ca moi, mai citeste un pic si felilcitari pt ca-ti pui asemenea intrebari..acum cauta si raspunsuri ;)

"Davorjanka este angajata initial ca secretara a lui Tito si il insoteste in numeroase misiuni incredintate de partid. Cind tinara ramine insarcinata, Tito se infurie si ii cere sa avorteze, pentru ca o asemenea “problema” este tocmai ce ii lipsea. Dar Davorjanka vrea neaparat sa aduca pe lume copilul si nu se lasa convinsa de insistentele lui. O familie din Foca il adopta pe micut, dar deja ceilalti lideri ai partidului au aflat “secretul” si comportamentul “tovarasului Tito” devine subiectul unei sedinte a Comitetului Central.

Vizibil marcat, Tito se ridica in fata adunarii si, cu lacrimi in ochi, marturiseste: ”Pedepsiti-ma, dar nu pot trai fara ea!”
Camarazii sai se lasa impresionati si il pun sa jure ca se va casatori cu Davorjanka imediat dupa incheierea razboiului. Tinara ii va sta mereu alaturi, pe tot parcursul conflictului, in ciuda degradarii continue a sanatatii ei.
In cele din urma, tuberculoza o va rapune, la 1 mai 1948.
La funeraliile sale, Tito va rosti linga sicriu: “Ai fost cea mai mare iubire a vietii mele”. Fiul lor, Slavisa Paunovici, traieste inca la Belgrad.

Dupa moartea Davorjankai, Tito a cunoscut o profunda depresie si luni in sir a stat in luxoasa lui resedinta, Casa Alba din Belgrad.
Putini apropiati aveau acces la el si tuturor le spunea ca in viata lui nu va mai exista nici o alta femeie. Si totusi, atunci cind un camarad din Rezistenta, Ivan Kraievici, ii face cunostinta cu o tinara de 25 de ani, liderul iugoslav simte ca inima incepe iarasi sa-i palpite.
Curind isi da seama ca aceasta femeie voluntara si dirza este exact ce ii trebuie.
Dupa ce o puternica criza biliara aproape il rapune, Tito, aflat in convalescenta ii promite noii sale iubite ca o va lua de sotie. Si de aceasta data nu va mai fugi din fata altarului..."

Eu cred ca avem un destin prestabilit.
Ne sint permise deviatii mici in timpul calatoriei, mai intrerupem calatoria la o gara sau alta, dar in final ajungem tot unde sintem programati sa ajungem.
Sint detalii in viata noastra ca verigile de lant, se intimpla cu un scop final. In clasa a cincea am luat prima mare hotarire a vietii mele, neacceptind cu nici un pret sa continui la scoala respectiva, vroiam sa ma mut la alta scoala pentru ca eu TREBUIA (!!!sic!) sa invat engleza si nu franceza, deci am luat-o pe calea anglistica care m-a adus cu motive profesionale si personale, numai in tari anglistice....
Ca exemplu...
Subiect interesant, poate revin cind am mai mult timp.

"In clasa a cincea am luat prima mare hotarire a vietii mele, neacceptind cu nici un pret sa continui la scoala respectiva, vroiam sa ma mut la alta scoala pentru ca eu TREBUIA (!!!sic!) sa invat engleza si nu franceza, deci am luat-o pe calea anglistica care m-a adus"

Am citit cu uluire ce-ai scris mai sus, pentru ca este EXACT ce mi s-a intamplat mie, in cele mai mici amanunte, cu o mica exceptie:

...am ajuns la...

Paris!!!