comentarii

lista cu edituri romanesti


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Ce sa se fotografieze - de Dinu Lazar la: 23/07/2004 21:16:11
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Am avea o mica problema, stimate domnule Buzoianu.
Si anume, ma tem ca sistemul de caste din India e jucarie infantila pe linga sistemul fotografic romanesc.
Pe ansamblu, sunt la ora asta cam cel putin 12-16 forumuri si liste de discutii despre fotografie, in Ro; extrem de activi sunt aici cei aflati la epoca intrebarilor de inceput de drum ( ce obiectiv? Dar aparat? e mai bun hashpeul cutare decit olympusu` miu? etc...)
Asta ar fi ca si cum fotografia ar fi poezia si la inceput stam si ne intrebam: ce pix sa folosesc? Mai bine pana de gisca ca Eminescu sau toc cu cerneala? Stilou? Tastatura? Se poate face poezie cu palmu`?
Majoritatea intrebarilor se opresc pe urma ca prin farmec; ori dispare pasiunea, ori apare banul care corupe si iar dispare pasiunea, nu stiu...
Deci am avea la ora asta: o masa (mare) de fotografi relativ incepatori care discuta mult chestii care sunt cam aceleasi in fiecare an - ca nimeni nu are rabdare sa vada un forum de la inceput, sa citeasca si sa studieze, hai cu pac o intrebare acushica, s-o gasi un fraier sa raspunda, ca d`aia e forum; apoi citiva mai avansati, mai rari la vorba, mai greu de gasit, mai greu de abordat; si profesionistii, fotografii avansati, hai sa zicem si artistii care folosesc cumva fotografia - aici e liniste deplina, nu aflam nimic din zona asta, liniste, pace absoluta, nu au intrebari si nici nimic sa spuna, nimanui.
In acest contest al fotografiei romanesti, mai este si un clivaj temporal; adica nimeni nu stie fotografii romani buni din anii `30 sau anii `70 - si daca nu e baza nici un turn babel nu se poate face; si despre cei din prezent, majoritatea energiilor altfel constructive se balangane intre energia de a trage preshu` de sub unu` sau altul si shushaneaua balcanica de genul "asta n-are seva" sau "asta vai de capu` lui" si tot asa; nici in prezent nu se poate construi un fel de schematica constructie a fotografiei romanesti; cine suntem, cum suntem, cum stam, ce e bine, ce e rau, ce s-ar mai putea face, etc.
Si atunci cine ce sa vorbim de portret? cei de la baza, care citesc cu pioshenie despre shutter si apertura si zoom digital? Cei de la mijloc, care se simt frustrati ca cei de sus nu ii baga in seama si cei de jos li se par prea de jos? Cei de sus, care nu discuta nimic nicaieri si cind discuta, nu stiu decit sa transforme in banchize mici o mare altfel unitar inghetata? ( istoria ultimilor 4 ani a listei Fotomagazin este extrem de romanesc transata...)
Senzatia mea este ca sunt multe rele in fotografia romaneasca, dar cel mai mare rau este ca cei cu bani, care au facut averi fabuloase din fotografie in ultimii 14 ani ( daca as zice un miliard de $ nu cred ca as gresi, adunate procesarile, vinzarile, filmele, piata pe ansamblu) nu au dat un cent pentru o fundatie de fotografie, pentru un premiu serios, pentru fotografie sau pentru o galerie sau alte chestii asemanatoare, care tot lor le-ar fi adus marire si inca ceva bani...
Apoi, alt rau esential este ca profesionistii fotografi din presa romaneasca accepta niste bani de tot jegul, si nu si-au format un sistem de sindicat in care creatia sa fie creatie si meseria respectata; si accepta niste salarii de slugi in loc sa se zbata sa devina liber profesionisti...
Fara fotografi avanasati care sa discute problemele fotografiei, care sa puna umarul impreuna la constructia unei fotografii romanesti, nu suntem nimic, si desigur, nu am fost nimic.
Portret?
Ce treaba are lumea cu portretul daca exista facultati unde din prima studentii la fotografie sunt invatati ca este eroare sa creada in compozitie, perspectiva, culoare, arta e o libertate care nu respecta nimic.
Cel mai bun exemplu de cit de jos este posibil sa ajunga lucrurile este sa ne uitam la revistele romanesti ilustrate, sa ne aducem aminte de pozele de pe garduri de la alegeri, sa vedem ce poze de portret care sa promoveze produse comerciale vedem in metrou, sa rasfoim albumele care este sau sidiurile aparute la prestigioase edituri romanesti si prefatate de nume ilustre.
Cu rarisime exceptii, personal cred ca lucrurile merg din rau in mai rau.
Portret? Da` ce-i trebuie chelului tichie de margaritar.
Exista si imagini extrem de bune pe siturile romanesti de profil; dar, cam putine, inundate de buruiana...
Altfel, un uichend fericit la toata lumea...
#18298 (raspuns la: #18276) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
„Din cate stiu eu, dar cine - de Dinu Lazar la: 07/01/2005 11:03:25
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Nu stiu daca nu v-ati prins stimate domn AP, nu prea sunteti binevenit aici si v-as ruga sa va gasiti alte locuri pe net unde sa va depuneti gindurile; sunt la ora asta peste 10 liste de discutii romanesti si bloguri si poate ca, cine stie, desi e greu de crezut, pe undeva veti fi bine privit.
Sau, cum ziceam, faceti-va o lista a Dvs sau un blog personal si vedeti acolo cine va citeste si mai ales ce parere are dupa aia si ce dialoguri veti duce si cu cine.
Eu nu am taiat cuvintul nimanui niciodata pe nici o lista dar acum este din pacate posibil sa fac acest lucru...imi pare foarte rau.
Energiile Dvs si dorinta de a face bine poate ar trebui canalizalizate in alte directii?
Fiti mai preocupat de opera Dvs si lasati-ne pe noi daca vrem sa fim superficiali, neprofesionisti, neartisti, si tot asa; atit putem, asta putem, asta stim, si din pacate maniera Dvs de dialog cred ca nu ne va face sa privim constructiv opera noastra, atunci cind o vom avea desigur, ceea ce pare extrem de improbabil, judecind frazele Dvs.
Deci mai vedeti cum devine cazu` prin alte locuri si incercati sa uitati adresa asta; cred sincer ca teoretic incercati sa ne faceti un bine dar practic maniera in care o faceti cel putin pe mine ma face sa ma gindesc mai mult la alte stiinte si domenii pe care din pacate inca nu le cunosc, cum ar fi psihiatria si alte ramuri inrudite mai mult cu medicina decit cu fotografia.
Nu e nici un doctor la cafea pe aici sa ne spuna cum devine cazul??
#32861 (raspuns la: #32858) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
un grup de fotografi amatori sau pro - de Dinu Lazar la: 20/02/2005 17:08:00
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Exista grupuri de fotografi formate datorita unor forumuri,site-uri unde activeaza, grupuri ce ies impreuna in weekend la pozat"

Asa ceva sigur, amici de suferinta strinsi din intimplare pe liste, exista si au mai existat si vor exista; eu spuneam insa de altceva, colectivele in cauza, cum rezulta clar pentru oricine viziteaza siturile amintite, sunt grupuri sudate, cu o linie clara in estetica sau in ceea ce ii leaga, sunt altceva si dincolo de un grup de amici care se intreaba ce-i aia o diafragma sau cum se zice, lentila sau obiectiv; sunt grupuri bine definite din punct de vedere al creatiei si au o clara proiectie pentru ceea ce doresc sa faca, au un program estetic si o linie definitorie.

Cine se uita pe listele de discutie romanesti fotografice - si recunosc si eu ca le parcurg cel putin saptaminal, deseori si mai des - ramine uimit de cantitatea imensa de intrebari si informatii despre chestiile colaterale si la urma urmei neimportante pentru creatia foto, legate de tehnica foto sau de abeceul notiunilor de baza; foarte putina lume se intreaba cum devine cazul cu compozitia, povestirea in imagini, cultura fotografica sau perspectiva... nu mai zic de culoare sau forma; asta ma pune pe ginduri, ca si cum asta nu ar conta, ceea ce e stupid.
Nu e totul sa stii sau sa discuti despre noul aparat krantzoflex sau ce e mai bun, un a85 sau un f6, si cum se shuterizeaza pe programul de portret la luminare.
Si acum 50 de ani, si acum, si peste 50 de ani, aparatul a fost, este si va fi un simplu stilou care scrie poezia, si nu neaparat o esentiala si obligatorie poarta catre arta suprema care e sublima dar se cam ascunde, chiar daca aparatul ala stie sa recunoasca o fatza in cadru sau scoate automat ochii roshii.
Deci daca scoatem cu buretele intrebarile tehnice, foarte multe generate si din lenea de a cauta singuri pe net, sau evident de a citi ce s-a scris alaltaieri, din forumurile romanesti, nu decantam din ce ramine prea mare lucru... ca si cum esential ar fi aparatul, obiectivul, programul, softul, computerul, si nu ce facem cu ele.
E ca si cum ar exista brusc mii de forumisti preocupati de structura pinzei tabloului, de cite fire de bursuc are pensula, de cum se face o rama, si nimeni care sa se intrebe cum devine cazul cu pictura in sine.
Ar fi cam straniu, nu?
Aparitia a sa zicem 10-15 grupuri de creatie romanesti clare, definite, cu opere si cu o coagulanta existenta, ar echilibra fantastic aceasta atractie catre o tehnica ce, pe ansamblu, nu merita atita efort si importanta si ar fi un factor de care s-ar tine seama.
Asociatii e greu de facut, fotocluburi e complicat, dar grupuri e simplu de creat si rezultatele ar fi benefice si imediate, cu conditia sa fie grupuri de creatie cristalizata si nu de intrebatori nemuritori despre distanta focala, temperatura de culoare si alte asemenea.
Cunostintele tehnice trebuie si aplicate cindva cumva... nu tehnica este esentialul problemei, ci ce facem cu tehnica aia.
#36986 (raspuns la: #36957) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Niste Kitsch-uri - de Dinu Lazar la: 15/10/2005 12:50:17
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
Problema este ca, asta e viata.
Asta e productia necesara pentru cine vrea multe premii AFIAP.
Sunt multe concursuri foto internationale in lume, si in multe cazuri in juriu sunt iubitori de fotografie - sinceri - care sunt postasi, doctori pensionari, jucatori de petanca, si cu tot felul de alte meserii; oamenii astia iubesc si ei frumosul, adica au acasa balerine de portzelan, ciinishori de plastic, matrioshe, bibelouri de tot felul. Pentru ei arta aia e si in fotografie vor aprecia multe chestii care multor oameni cu scaun la cap si ceva educatie vizuala li s-ar parea kitsch. Asta este...
Fotografia e ca navigatia; e o pasiune care stringe tot felul de oameni la bord, si daca nu vrem sa ne aruncam in mare trebuie sa gasim o cale sa ne simtim bine cu totii pe barcazul leganat de arta, arte, kitschuri si giulumele.
Cum ziceam, ar fi 3 directii mari in fotografia contemporana; cea academica, editoriala, comerciala si utilitara,ar fi primul capitol; fotografia de salon, care are multe poteci desigur kitsch; si fotografia experimentala, grafica, "artistica", ce ocupa o zona difuza, de la stenopa si lomografie la instalatii si hapeninguri sau cum s-or fi scriind in romaneste.
Asta e... multi incearca, multi se invirt, citiva reusesc... dar cam putini muncesc cu adevarat.
Pe mine ma sidereaza cum devine cazul la listele de discutii romanesti, cu unu care pune pina prima oara pe un aparat si face citeva poze si le da la listasi pe la nas cu clasica intrebare: va plac pozutzele, e ceva de capul meu?
Ca si cum pentru a face o fotografie acceptabila nu mai e nevoie de multa munca si de mii de ore de invatare si perfectionare... este incredibil, absolut incredibil.
Pe de alta aprte, sunt unii care fac imagini exceptionale si stau si se uita la ele, pentru ca la noi nu exista o piata a valorilor, barosanii de la reviste nu baleiaza listele de discutii si blogurile foto sa vada ce mai apare in zona imaginii creative, astia care fac imagini bune nu se duc cu portofoliul la agentii si reviste, si astfel ajungem acolo ca nu mai conteaza decit poza eftima si proasta sau facuta de aia pe care ii cunosti, cei care pot face imagini de exceptie prind un gust amar, pentru ca putini au puterea sa reziste la infinit, si ne invirtim si ne gindim cum devine cazul...
In toata aceasta lume intortocheata, fotocluburile aduna tot felul de oameni, si mai asa si mai asa, dintre care unii fac niste imagini pe care marea majoritate a celorlalti fotografi le-ar cataloga de kitsch.
Asta este... asa a fost intotdeauna si asa va fi mereu...
Dar, in fotocluburi, pe linga oameni care agreeaza ursuletul si balerina din vitrina, gasesti intotdeauna si exemple demne de urmat si chiar fotografi de exceptie; cum ar fi tot pe situl orizontfoto.ro, domnul Gheorghe Serban.
#78923 (raspuns la: #78898) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
spartul ghetii..... - de cosmacpan la: 07/11/2006 22:01:38
(la: carte de poezii spre publicare)
Salut Any,
incep cu coada, caci acolo se ascunde ceea ce ai intrezarit, banuit. Da! trebuie sa te inarmezi cu multa rabdare si sa te pregatesti sufleteste pentru ploaia de "nu-uri" sau pentru lipsa de raspunsuri. revenind la inceput, stau si intreb: vulcanul ca sa erupa are nevoie de presiune si temperatura, ori din cate lasi sa se inteleaga, te gandesti oarecum la o incercare. mai degraba cred ca trebuie sa urmezi formula dorintei - a lui Epiteticus " as putea - pot - trebuie - am reusit". pentru cei caldicei drumul este foarte lung si plin de meandre, poate azi, poate maine, mai la stanga, mai la dreapta. Dupa cum se spune "ori te incingi la rosu" ori lasi caloriferul la relanti, frozen. Google iti ofera lista tuturor editurilor, poti incerca fie in format electronic, fie hard copy, depinde de tine. daca dorinta de a spune lumii nu se arunca precum buzduganul vestind lumii sosirea ta, lasa-te pagubasa. gheizerul nu arunca apa spre ceruri doar pentru spectacol. el trebuie sa faca asta pentru a se elibera de presiune. piatra care sta in apa lina prinde muschi, pe cand cea care este dusa de ape, chiar daca se mai loveste si se ciobeste, totusi cunoaste, se misca. cel mai ieftin cadou: sfatul. incearca sa gasesti un cenaclu, spune acolo ceea ce ai de spus, slefuieste-te precum diamantul si nu-ti bate capul, la timpul potrivit se va ivi si oportunitatea de a fi publicata.
Daca nu, incearca sa gasesti o tipografie, scoate din buzunar cateva sute de dolari tipareste cartea si apoi incearca sa o faci cunoscuta oferind-o tuturor celor care ar putea avea un cuvant de spun.
mulr, succes, multa bafte si multa presiune. poti fi si gheizer sau vulcan dar si parau la umbra muntilor carunti.
eu, si cosmacpanul
*** - de picky la: 15/05/2009 06:50:55 Modificat la: 15/05/2009 07:08:03
(la: as vrea sa traduc o carte)
- Contacteaza atasatul cultural de la ambasada Olandei la Bucuresti.
- Cere sprijinul Ministerului culturii din Olanda.
- Intreaba la Institutul cultural olandez. Teoretic ar trebui sa-si aiba sediul in capitala Olandei.
- Din pacate ICR-ul n-are centru in Olanda.
- Daca traduci pe unu' care nu-i mort de cel putin saptezeci de ani, trebuie si bani de copyright.
- Cu publicatul e mai complicat. Cel mai bine-i sa obtii sprijin financiar de la olandezi pentru promovarea culturii lor in Romania. Se practica. Editurile agreaza aceasta varianta, olandezii participand la cheltuieli.

- ICR-ul are filiala la Bruxelles, pentru Belgia. Acolo s-ar putea sa obtii informatii, pentru partea valona a literaturii olandeze.
- Literatra olandeza nu-i chiar necunoscuta-n Romania.
- De la ICR poti obtine sprijin pentru traducerea-n flamanda a autorilor romani, sunt si finantari pentru asta!!! Ceea ce ar fi mai misto, zic eu.
- Editurile romanesti platesc prost traducerile. Cam 2-3 euro pagina.
- Traducerea, vorbesc de una buna, nu e o simpla traducere. Asta in cazul literaturii. In fapt e o transpunere in limba cealalta, ceea ce presupune o excelenta cunoastere a ambelor limbi. altfel sensurile se pierd si-i pacat.
- Exista asociatii ale traducatorilor. Functioneaza insa sub forma de... sistem inchis. Dar nu te descuraja, poate fi strapuns.
- Alegeti autorul pe care vrei sa-l traduci, apoi contacteaza agentul sau literar.


Atat, c-am obosit.

Lista lui Popovici - de anita47 la: 07/02/2004 15:39:36
(la: A existat holocaust in Romania?)
Lista lui Popovici

Asa cum se stie, din vara-toamna anului 1941, evreii
din Romania – de regula cei din Basarabia si Bucovina
– au inceput sa fie deportati in Transnistria.
Initial, ordinul maresalului Ion Antonescu a fost ca
toti evreii din Bucovina sa fie deportati "in decurs
de zece zile”. Toata activitatea economica si
comerciala din regiune a colapsat. La sfarsitul anului
1941, de pilda, mai functionau in Cernauti doar 510
ateliere din 4.373 existente. Primar al orasului in
perioada 1941-1942, Traian Popovici (considerat astazi
“un Schindler roman") a facut demersuri insistente pe
langa autoritatile romane si germane ca evreii
“necesari din punct de vedere al utilitatii publice”
(mai ales meseriasii dar si “intelectualii si oamenii
de arta, specialistii din toate ramurile industriei,
medicii, inginerii, precum si cei din sistemul
judiciar”) sa fie scutiti de la deportare. S-au facut
trieri, s-au completat liste, s-au impartit
autorizatii (inclusiv asa -numitele “autorizatii
Popovici”), astfel ca au fost salvati de la deportare
(unii doar temporar) circa 20.000 de evrei “importantii
pentru economie” din cei 50.000 de evrei ai orasului.
Din aceasta cauza, Traian Popovici a fost numit
“jidovitul”, iar in mai 1942 a fost destituit.
Spovedania semnata de Traian Popovici a fost publicata
de curand, cu sprijinul Fundatiei Willhelm Filderman
(editie ingrijita de Th. Wexler), intr-un mic volum
bilingv (in romaneste si engleza) de 98 de pagini. Din pacate, volumul este neglijent editat. Nicaieri, nici
macar in minuscula prefata semnata de Razvan
Theodorescu, nu se precizeaza in ce an si in ce imprejurari a scris Popovici aceasta “spovedanie”.
Faptul nu este de mirare; nici cartea publicata acum
nu contine elementele minimale de identificare (fara an, fara loc, fara editura), continand in schimb multe
greseli (de pilda, in loc de cuvantul “munca” e scris
mereu “muzica”, astfel ca “munca fortata” devine
grotesc “muzica fortata”, cf. pp. 22, 23, 44 etc.).
A fost o epoca i n care o “autorizatie Popovici” salva
de la deportare si adesea de la moarte un om. “Cine
ucide un singur om – se spune in Talmud –, ucide intreaga lume. Cine salveaza un singur om, salveaza
intreaga lume”. Daca pe buna dreptate nu ii uitam pe
cei vinovati de persecutii, deportari si crime, cu
atat mai mult nu trebuie uitati oameni ca Traian
Popovici, figuri luminoase in istoria romanilor. Dupa
razboi, in Israel i-au fost recunoscute meritele si
curajul, fiind inclus in galeria celor distinsi cu
titlul “Drepti ai popoarelor”. La Memorialul
Holocaustului (Yad Vashem) din Ierusalim este un pom
sadit in memoria si onoarea romanului Traian Popovici.

Din Romania 40 de oameni au primit aceasta distinctie.
Ultima a fost inmanata in 1993 Regelui Mihai, pentru
Regina-mama Elena. Nu cred ca acesta este numarul real
al romanilor care – fara sa fi beneficiat de vreo rasplata – au salvat evrei de la moarte. In alte tari
numarul lor este mult mai mare: de pilda 68 in
Austria, 93 in Belgia, 135 in Italia, 145 in Ungaria,
148 in Lituania, 240 in Germania, 670 in Franta, 2.972
in Polonia, 3.265 in Olanda. Cred ca, pur si simplu,
autoritatile romane nu s-au sinchisit de aceasta
problema. Probabil insa ca nu e vorba numai de
neglijenta, ci si de o strategie. A avea multi romani
care i-au salvat pe evrei de la moarte, inseamna
implicit a admite ca evreii din Romania trebuiau sa fie
salvati, cu alte cuvinte, ca erau in pericol de
moarte. Si, daca-i elogiezi pe salvatori, trebuie
sa-i acuzi pe calai
(Revista Asymetria)
#9106 (raspuns la: #9093) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
intrebare albume foto romanesti, cu autori romani - de Dinu Lazar la: 14/07/2004 05:45:48
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Mai am o intrebare, nelamurire, eventual mare semn de-ntrebare.
Exista albume foto dedicate operei de ansamblu, vietii, cum sa-i
spun, unui fotograf?"

Pai, nu exista. Dar oricum in Ro nu exista si nu se facura albume decit pentru o mina de artisti... fotografii sunt ultimii pe o lista lunga... iar pe Internet, daca vrei sa vezi poze de actori, de pictori, de compozitori, nu gasesti nimic.

E o rusine, e scandalos, dar asta e.

"Exista, prin urmare, un album (sau o serie) "Dan Dinescu"?"

Aici ar fi o problema... momentan nu mai vedem lucrari ale dinsului nici pe Internet.
Domnul Dinescu a lucrat o vreme la Humanitas si inainte la editura Noi si la Romania Pitoreasca; cu lucrarile domniei sale s-au facut multe CD-uri si albume acolo; dar accentul nu a fost pus de catre editori, din pacate, pe personalitatea artistului, ci pe titlul sau tema care era de ilustrat, ca asa e la noi.
De ce nu mai vedem lucrari ale dinsului pe Internet?
Pentru ca el are niste conceptii si pareri despre opera sa, la care tine foarte mult, si nu intotdeuna ce vrea el sau cum vrea el sau cum vede el lucrurile pot fi si aranjate caramizile in viata reala.
Ca e bine, ca e rau, nu stiu; eu am incercat sa il ajut, sa ii editez si sa scanez si sa pun niste imagini de ale domniei sale pe serverul meu, (acele imagini au placut foarte mult si au stirnit pagini intregi ale admiratorilor), si cind cu acele imagini s-a facut un album de exceptie la Liternet - poate citiva ati reusit sa-l vedeti - el a spus ca nu mai e de acord sa fie prezent cu albumul la acea editura; dupa ce existase un acord initial si dupa ce la albumul respectiv muncisera mult totusi niste oameni inimosi si dupa ce rezultatul era un extrem de onorant album care era la standardele internationale cele mai inalte...
Asa ca momentan operele domniei sale au disparut la cererea sa de la Liternet - e un sit care de abia se tine, nu putem plati pe nimeni , dar nu cred ca acesta era motivul, cel putin asa sper - si pentru ca nu am avut nici un acord scris de la domnia sa nici eu, am scos si eu de pe server lucrarile respective si le-am sters de pe HD.
Sigur, m-as bucura daca cineva cindva va putea sa treaca de bariera scriptica si de problemele oficioase si va pune din nou lucrari ale domniei sale pe Internet - deocamdata, raminem la faza atit de romaneasca, cu facerea de bine care stim ce e.
Oricum, chiar daca nu ii vedem momentan opera, ramine o uriasa personalitate a fotografiei romanesti.
Poate alta data o s-o si vedem.
Eu, macar, am incercat. Altii vor si reusi, cu siguranta.
#17833 (raspuns la: #17783) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza - de ARLEKYN la: 20/12/2003 09:11:18
(la: Romani in strainatate)
Destinul unui exilat: Mihail Dim. Sturdza

- De la ministerul de Externe francez la Europa Libera

Stranepot al domnitorului Moldovei, Mihail Sturdza (1834-1849), Mihail Dim. Sturdza inainte sa emigreze in Occident a trecut prin inchisorile si lagarele de munca comuniste. Diplomat al Institutului de Stiinte Politice din Paris, angajat al Departamentului de Schimburi Culturale si Stiintifice de la Ministerul de Externe al Frantei, interpret oficial pentru limba romana al presedintilor Frantei, redactor politic la Departamentul Roman al Institutului de Cercetari al postului de radio Europa Libera. Cunoscut si apreciat istoric, autor a zeci de studii publicate in prestigioase reviste din Occident, autorul monumentalei lucrari Dictionnaire Historique et Généalogique des Grandes Familles de Grèce, d'Albanie et de Constantinople, Paris, 1983.


M-am nascut la Bucuresti, in 1934, unde locuia familia mamei mele, intr-o familie socotita de vita veche si cit se poate de mosiereasca. Familia tatalui meu locuia la Iasi unde mi-am petrecut toata copilaria, pina la spargerea frontului in 1944, cind ne-am mutat cu totii definitiv la Bucuresti. Clasele primare le-am facut la Iasi, liceul l-am facut la „Dimitrie Cantemir", la Bucuresti, de la prima pina la ultima clasa. Doua saptamini dupa darea bacalaureatului am fost arestat sub acuzatia de a nu fi denuntat un complot care de fapt nu exista. Eram cel mai batrin din lot, aveam 17 ani, cel mai tinar avea 15 ani. Eram patru fete si vreo 10 baieti. Unii dintre noi au fost eliberati dupa trei luni de ancheta, ceilalti am fost dusi, dupa interogatoriile care au durat o luna la Rahova, la fortul Jilava, unde am stat trei luni. La Jilava am stat pina in noiembrie '52. De acolo ne-au despartit. Eu am fost trimis mai intii in lagarul de triaj si iarasi de foame de la Ghencea, apoi la Bicaz, la lagarul de munca fortata. Se construia acolo barajul pe Bistrita. Eram daca nu cel mai tinar, in orice caz printre cei cinci sau sase detinuti politici cei mai tineri ai acestui lagar, unde, de altfel, chiar dupa conventiile internationale nu ar fi trebuit sa ne aflam, conventiile aparind pe minori de rigorile muncii fortate. Am fost condamnat la trei ani de pedeapsa administrativa. Pedeapsa administrativa insemna sederea - fara condamnare in urma unui proces - in inchisori si lagare de munca la fel cu condamnatii politici, osinditi la tot felul de pedepse, in functie de vina care li se imputa. Dar ce importanta avea asta pentru Securitate, sa fii sau sa nu fii vinovat? Faceam parte dintr-o clasa sociala care trebuia distrusa. Au fost si perioade cind in acelasi lagar erau si detinuti de drept comun. Dupa Bicaz, din '53 pina in '54 ne-au dus in alt lagar de munca cu un regim mai usor - Stalin murise, ne-au transferat la Onesti, de unde am fost eliberat nu dupa trei ani, ci dupa 22 de luni, in noaptea de 30 aprilie spre 1 mai 1954. Am debarcat in Gara de Nord, cu un bilet de drum, dat de directia Penitenciarelor, in ziua cind la Bucuresti se serba ziua muncii, 1 mai, si tot orasul era mobilizat la defilare. In toamna anului 1954, urmind sfatul unui fost coleg de liceu, m-am inscris la examenele de la facultatea de filologie, presupunindu-se ca la sectia de italiana as fi avut mai multe sanse de a fi admis decit la istorie, din cauza, natural, a dosarului meu, al unuia cu origine nesanatoasa. Preocuparile mele ma duceau spre istorie. La toate facultatile erau vizite de prezentare a institutiei. La istorie a venit sa ne arate facultatea insusi profesorul Andrei Otetea, caruia m-am adresat spunindu-mi numele. Si intrebindu-l daca ma sfatuieste sa dau examen la istorie mi-a raspuns discret, dar ferm, ca acolo n-as avea nici o sansa. M-a sfatuit sa-mi incerc norocul in alta parte. Am fost admis la filologie, unde am urmat cursurile in mod normal. Au fost citeva arestari, dar putine, si la Facultatea de Filologie in momentul revolutiei maghiare din 1956, dat fiind ca studentii de la filologie au fost mai moderati, nu si-au manifestat entuziasmul ca la alte facultati. La sfirsitul studiilor era instituita o comisie de repartizare la locurile de munca, compusa din studentii cei mai meritorii din punct de vedere al convingerilor politice. Seful acestei comisii, nu-i voi da numele, este un personaj astazi extrem de important in fruntea Academiei Romane. Atunci era un tinar activist de partid extrem de vehement si chiar violent in limbaj. Am fost repartizat ca profesor de muzica, intr-un sat de linga Oradea Mare, unde ducindu-ma am obtinut pe loc o hirtie din care reiesea ca ei n-au nevoie de profesori de muzica. Am revenit la Bucuresti, unde dupa trei luni am gasit un post de invatator in comuna Mereni, judetul Vlasca, nu departe de gara Videle. Traiectul il faceam cu trenul, luni dimineata plecam, vineri dupa-masa reveneam la Bucuresti. In acea vreme, adica in 1961, se manifesta un anumit dezghet politic in tara, incepusera legaturile cu firmele occidentale, intreprinderile industriale romanesti aveau nevoie de traducatori. Cunosteam franceza, cunosteam engleza, m-am angajat la Iprochim, un institut de proiectari tehnice. Rusa n-am invatat, dupa cum n-a invatat-o nimeni dintre colegii mei, in decursul anilor in care a fost impus studiul acestei limbi in licee. M-am familiarizat destul de repede cu traducerile tehnice care erau extrem de bine platite. Eram platit cu 1500 de lei pe luna. Lucram cu alti doi colegi de facultate, pe care eu i-am adus, nici ei nu gasisera de lucru. Unul era Sorin Marculescu, astazi director adjunct la Editura Humanitas, care a reusit destul de repede sa scape de traducerile tehnice pentru care nu avea nici un fel de aplecare, celalalt coleg a fost Mihai Gramatopol, elenist, latinist, pe care o moarte timpurie l-a rapit nu demult dintre noi. Cu ei am ramas prieten de atuncea, ne facusem si serviciul militar impreuna. Avusesem la filologie un grup de prieteni din care mai facea parte Serban Stati, ajuns mai tirziu ambasador la Roma, Radu Niculescu, un filolog de foarte bun nivel care a murit tragic, Sorin Alexandrescu, pe care toata lumea il cunoaste, mai intii profesor universitar in Olanda, astazi revenit in tara, foarte activ in mediile culturale si editoriale.
Dupa 1948, aproape toti membrii familiei mele trecusera prin inchisori. Bunica din partea tatei si mama mea, de exemplu, fusesera acuzate de spionaj in favoarea englezilor, dat fiind ca, foste proprietare de paduri, avusesera niste contracte, pe vremuri, cu firme englezesti care cumparau cherestea. Acele contracte au fost descoperite de Securitate si trebuia sa se fabrice ceva, de exemplu spionaj pentru Anglia, cu bunica, cu mama, cu un intreg lot de fosti negustori de cherestea din Galati, de fabricanti de lemnarie, din Piatra Neamt, de fosti generali mosieri care trebuiau cu totii sa faca parte din acele inscenari judiciare atit de frecvente pe vremea comunismului. Din lipsa de probe, tot lotul a fost totusi eliberat dupa noua luni. Patru ani mai tirziu, in 1957, bunica mea, a reusit sa fie scoasa din Romania de niste rude de-ale ei din Grecia. Au urmat tot pe aceiasi cale sora mea, apoi o sora a mamei cu sotul ei si doi copii. In urma unei interventii venite din Franta, a plecat si matusa mea Elena Bratianu, vaduva lui Gheorghe Bratianu, ucis in temnita de la Sighet. In sfirsit in 1963, in decembrie, am plecat si eu, fiind obligat atunci sa renunt la cetatenie.

- Cum se pleca in acei ani?

In acei ani nu se pleca, de regula, decit cu mari greutati, clandestin, incepind din 1947, de la inceputul anului 47, cind lumea, mai ales burghezia si-a dat seama ca situatia era fara scapare, se pleca foarte greu cu forme legale, plecau cu forme legale pe atunci evreii, pentru ca era politica statului roman de a favoriza plecarea evreilor. Germanii, cealalta mare minoritate etnica nu puteau pleca.... erau deportati in tot felul de locuri indepartate. Se pleca extrem de greu prin legaturi foarte sus puse, pe care unii, foarte putini, le aveau printre responsabilii comunisti de mare influenta. Cazurile acestea erau foarte rare. In schimb, se fugea. Cum se fugea? Cei tineri treceau Dunarea inot. Era foarte riscant. Unii au fost prinsi si impuscati la granita. Altii erau prinsi in Iugoslavia si internati in lagare, dar nu erau returnati spre Romania, date fiind proastele relatii care existau intre statele Cominformului si Iugoslavia lui Tito. Altii erau intorsi de Iugoslavia in Bulgaria, unde erau internati in alte lagare. Cunosc cazuri, unde cei arestati in Iugoslavia au reusit sa scape vorbind doar frantuzeste, pretinzind ca erau francezi. Exceptind legionarii care fugisera intre 1941 si '44 in Germania sau Spania.... din acele categorii de fugari faceau parte atunci, in 1947-48, mai ales fostele cadre politice ale Romaniei Mari, oameni maturi, casatoriti. Pentru ei o fuga peste granita se facea cu riscul vietii, trebuiau luate si nevestele, multi au fost prinsi pentru ca trageau dupa ei valize noaptea, prin paduri. Granitele erau foarte pazite, dupa 1949 devenisera impermeabile,.... au mai fost citeva cazuri, putine dar spectaculoase, de fuga cu barcile pe Marea Neagra spre Turcia, iarasi foarte periculos, dupa aceia nu s-a mai plecat pina in 57, cind plecarea bunicii mele, atunci in virsta de peste 70 de ani si dupa aproape un an de puscarie, a constituit un fel de eveniment. Spun „un fel de eveniment" pentru ca in primele doua decenii de dupa Primul Razboi mondial bunica mea, Olga Sturdza, fusese Presedinta Societatii de Ajutorare a Orfanilor de Razboi, o asociatie caritabila careia ii donase si o mosie de linga Iasi, la Miroslava. Asociatia organiza camine, scoli profesionale pentru acei orfani. Bunica mea fusese o personalitate cunoscuta a Iasului, arestind-o Securitatea se gindise sa faca din ea o veriga a unui posibil proces de spionaj, la un capat societatea de cherestea de la Londra, adica imperialistii englezi, la celalalt capat generalii romani pe care bunica mea ii cunoscuse, adica tradatorii si mosierii. Numai ca multi dintre acei generali nu mai traiau, dupa cum si Societatea de cherestea imperialista nu mai exista. Securitatea a renuntat la inteligentul proiect. Dupa aceia, incetul cu incetul au reusit sa mai plece cite unii legal, pina cind prin 1965-66 au inceput sa se inmulteasca plecarile, obtinute foarte greu, dar totusi aprobate in cele din urma, datorita politicii guvernului comunist, care impingea fosta burghezie, intelectualii vechiului regim, peste granite. Fosta burghezie a oraselor, caci pentru chiaburi sau elementele anticomuniste de la sate nu exista nici o poarta de scapare.

- Si totusi, dupa '58, nu apare posibilitatea rascumparii, dupa ce la Londra s-a incheiat un aranjament intre Jakober, un controversat om de afaceri britanic, si seful rezidentei Romaniei de la Londra, Gheorghe Marcu?

Au existat cazuri foarte cunoscute dar si foarte putine, pentru ca ele erau negociate pe sume mari, intre 5 si 25 de mii de dolari de persoana. Ceea ce era foarte mult. Si azi e mult, dar atunci era ceva inaccesibil pentru pungile romanesti. Plateau rudele sau prietenii din strainatate. Si in cazul meu, care am plecat in decembrie 1963, deci si in cazul meu au fost duse din 1961 diferite tatonari din partea familiei mele din strainatate, atit familia mea romana cit si rude straine, pentru a se vedea daca prin Jakober nu se putea plati acea suma. Mergea greu, filiera cerea discretie. Cred ca s-ar fi definitivat negocierea daca nu ar fi intervenit o ruda de-a mea din Grecia, fosta personalitate politica, om batrin atuncea, dar care a vorbit direct cu ambasadorul roman la Atena. Asa ca am plecat fara ca formalitatile sa necesiteze vreo cheltuiala. Despre Jakober se vorbea mult. Dar cred ca relativ putina lume, poate nici 50 de cazuri, a trecut prin aceasta filiera. Nu stiu in ce masura Jakober era sau nu un om controversat. Nu stiu pe nimeni care sa-l fi cunoscut personal. Era un om de afaceri. Cred ca stia si romaneste. Intermediul sau roman, acum mi-am amintit, imi iesise complet din memorie, a fost generalul Marcu, de la Securitate bineinteles. Cazuri putine, dar care au avut parte mai tirziu de multa publicitate. Dupa aceia au inceput sutele, apoi miile de plecari pe cale legala, un adevarat exod, cu multe tracasari, cu formalitati nesfirsite, cu abandonarea locuintelor prin intelegeri oculte cu ofiterii care eliberau pasapoartele si care beneficiau deseori de predarea locuintelor pentru ei sau rudele lor sau prietenii lor. Cu cit se pleca mai mult, cu atit se lasau locuri si bunuri mai multe pentru oamenii regimului.

- Ati ajuns in Grecia?

Am ajuns in Grecia, unde am stat foarte putin, doua luni. La inceput am fost foarte impresionat de libertatea care domnea in Grecia, de faptul ca Grecia inainte de razboi fusese o tara saraca, mult mai saraca decit Romania, iar acum in '63 gaseam o tara prospera, unde totusi influenta partidului comunist era inca foarte mare. O tara care se refacea dupa grozaviile razboiului civil din anii 1947-52, si care nu-si revenise complet. Insa era o tara al carei progres economic era impresionant, rezultat, printre altele, al planului Marshall. N-am ramas acolo pentru ca nu cunosteam limba si toata lumea imi dadea sfatul sa plec in adevaratul occident, care pentru majoritatea romanilor era compus mai ales de Franta. Am plecat in Franta unde am lasat deoparte toate pretentiile legate de educatie si de studii si mi-am spus ca trebuie sa ma angajez acolo unde voi gasi de lucru, urmind ca pe parcurs sa studiez si alte posibilitati mai conforme cu preferintele sau cu pregatirea mea. Am fost anuntat ca la serviciile tehnice ale uzinelor Renault, birourile de proiectare cautau traducatori de engleza,.... am intrat deci ca traducator tehnic la proiectare, la Renault. Uzinele de automobile Renault erau un celebru bastion al partidului comunist francez. Sosirea mea acolo, venind dintr-o republica populara si socialista a constituit la inceput o curiozitate. Veneau multi sa ma vada ca sa auda, credeau ei, niste povesti entuziaste despre gloriosul regim comunist si zorile luminoase de dupa ceea ce noi romanii numeam Cortina de Fier si ceea ce francezii comunisti, care erau foarte numerosi si nu apartineau numai clasei muncitoare, considerau ca preludiul raiului pe pamint. Am fost foarte prost vazut, pentru ca relatarile mele despre inchisori, despre saracie, colectivizarea fortata, despre cozile la alimente i-au deceptionat intr-atit incit am fost considerat un personaj care n-avea ce cauta la Renault. Francezii au un spirit tolerant, dar am avut de nenumarate ori ocazia sa aud din partea lor observatia ca ce s-a intimplat in Romania este imposibil sa se intimple si in Franta pentru ca „noi n-o sa ne lasam dusi de nas", asa ziceau francezii. Pentru ei instaurarea unei dictaturi era un fel de pacaleala careia ii cadeau victime doar prostii. Francezii fiind prin autodefinitie inteligenti nu erau sa se lase dusi de nas de comunisti, vor sti ei foarte bine sa-i faca fata.

- Nu era socant pentru dumneavoastra, venind dintr-o tara comunista, unde majoritatea celor care nu erau incadrati in sistem erau anticomunisti, ... bine anticomunisti in tacere, asta dupa ce au fost anticomunisti cu arma in mina,... si sa nimeriti intr-o tara libera cu multi simpatizanti comunisti?

Francezul este ceea ce numim noi frondeur, e contra autoritatii si mai ales e contra autoritatii de dreapta. Atunci Franta era condusa de generalul de Gaulle, o personalitate foarte autoritara, de militar, care ducea natural o politica conservatoare, calificata drept fascista de cercurile de stinga din Franta si de catre partidele comuniste din Europa de Est si bineinteles mai exista atunci, acum 40 de ani, o clasa muncitoare care acum a disparut. In Occident astazi nu mai exista clasa muncitoare, exista o mica burghezie si cei care mai lucreaza ca muncitori, lucreaza ca muncitori calificati, nu mai au miinile minjite de ulei, lucreaza la masini perfectionate, se respecta programele de opt ore, pleaca in vacanta peste mari si tari,.... nu se mai poate vorbi azi de clasa muncitoare sau de mentalitate proletara. Dar in anii '60 ideologia si propaganda de stinga erau foarte active, de aceea pentru toate cercurile acestea, ce-si ziceau progresiste, o critica a comunismului era prost vazuta, ba chiar o dovada de primitivism. Se cunoaste reactia lui Jean Paul Sartre, dascalul stingismului, care, in momentul dezvaluirii crimelor staliniste de catre insusi Hrusciov, a fost de parere ca ziarele de stinga franceze sa vorbeasca cit mai putin de aceste crime ca sa, si aici citez, sa nu-i deceptionam pe muncitorii uzinelor Renault. Or, eu tocmai la uzinele Renault nimerisem. O serie de cadre, ingineri, medici, mai ales cei care venisera din Algeria din cauza razboiului colonial erau si ei anticomunisti dar n-o spuneau pe fata, erau prietenosi fata de mine, dar fara ostentatie.

- Care au fost primele impresii despre emigratia romanesca din Franta?

Primele contacte cu emigratia romaneasca au fost intimplatoare si nu le-am cautat. Vedeam romani, dar nu-i cautam cu dinadinsul. Ma duceam de citeva ori pe an la biserica romana din strada Jean de Bauvais, un mare centru al emigratiei. Acolo domnea preotul Boldeanu, fost legionar, lucru de care nu se prea vorbea. Ca persoana era foarte bonom si foarte accesibil. La biserica faceai cunostinte de tot felul. Bineinteles erau reprezentate acolo toate curentele emigratiei de la legionari pina la simpli tarani, fugari economici. Cind am venit la Paris era in toi procesul de calomnie deschis impotriva lui Constantin Virgil Gheorghiu, celebrul autor al unui roman de mare succes atunci, Ora 25, un roman de fictiune si cu o actiune cu totul inventata, al carui succes poate ca n-a fost chiar pe masura succesului altui roman inventat, Kaputt, al lui Malaparte. Constantin Virgil Gheorghiu intr-un alt roman al sau foloseste numele unui fictiv criminal de razboi pe care-l chema Rosetti, eu cred ca n-a facut-o dinadins. Niste membri ai familiei Rosetti aflati in Franta l-au dat in judecata. In proces a fost amestecata ca martor si Monica Lovinescu nu-mi mai amintesc daca si Virgil Ierunca. In fine a fost unul din procesele de senzatie. Tot in legatura cu emigratia se mai vorbea inca de atacul asupra Legatiei romane de la Berna, spre a se dovedi ca anumite cercuri sint sau nu sint infiltrate de securitate. Dupa atitia ani pot spune lucrurilor pe nume, n-am vrut sa fiu implicat prea de-aproape in conflictele si disensiunile emigratiei romane - cam identice cu cele care ravaseau toate emigratiile, compuse din oameni, care desigur doreau binele tarii, dar care, mai ales cei in virsta, nu aveau nici un fel de mijloace de a influenta guvernele occidentale sau opinia publica. Accesul la ziarele occidentale era daca nu oprit in orice caz foarte dificil. Unii erau prea vehementi, altii repetau la infinit tot felul de versiuni despre totalitarism care nu interesau Occidentul. Multi dintre cei tineri isi cautau un rost, cautau sa-si cistige existenta altfel decit pritocind la infinit niste resentimente care de fapt nu interesau mediile oficiale.

- Cum era structurata politic, profesional emigratia? Erau si membri ai partidelor politice care aveau grupul lor de admiratori...

Da, da... mai erau inca prezenti pe scena emigratiei romane oameni politici de suprafata. Generalul Radescu murise, dar mai traiau Gafencu, Alexandru Cretianu, Visoianu, Mihai Farcasanu, erau anumite poluri, personalitati discutate mai mult sau mai putin critic, care reprezentau Romania de dinainte de razboi, o Romanie pe cale de disparitie violenta. Se editau ziare. Comitetul National Roman scotea La Nation Roumaine, exista un ziarist evreu, René Théo, care scotea o gazeta sapirografiata foarte bine documentata, citeodata de scandal, dar nu de santaj, cum afirma astazi unii, care se numea B.I.R.E., Buletinul de informare al romanilor din exil, vreme de multi ani singura sursa de informare a diasporei romane. Emigratia era indusmanita. Erau legionarii, putini, dar activi, care nu puteau ierta regelui Mihai lovitura de stat de la 23 august. Existau citeva foste cadre ale partidelor liberal si national-taranesc cu oameni in virsta, mai degraba niste supravietuitori ai unui trecut care nu mai spunea mare lucru tinerilor, si apoi erau diferite organizatii de fosti militari.... era colonelul Emilian, care scotea ziarul Stindardul in Germania, ziar si mai virulent anticomunist decit B.I.R.E.. Sa nu-l uit pe Pamfil Seicaru... un ziarist curajos, dar pe care exilul nu-l iubea.

- De ce evitati contactul cu romanii din emigratie? S-a intimplat vreun incident anume? Sau pur si simplu va cautati un rost acolo si evitati gilceava.

Asa cum spuneti evitam gilceava. Mi-am dat seama ca a fi implicat prea mult in toate disensiunile acelea ridica un grup intreg impotriva ta. Prin simplul fapt ca esti vazut cu unii si nu esti vazut cu altii provoaca comentarii si iti aprinzi in cap niste probleme de care nu ai nevoie. In al doilea rind, tonul pe care se desfasurau aceste polemici in sinul emigratiei veneau de la niste oameni care n-aveau altceva de facut decit sa vorbeasca la infinit despre ce-ar face ei in caz ca ar cadea comunistii de la putere. Prea multe atacuri la persoana, o specialitate dimboviteana, atunci ca si acum. In al treilea rind, se stia ca exilul era infiltrat de informatori ai Securitatii, unul era chiar o printesa cu nume fanariot, si ca prin diferite mijloace de santaj fusesera recrutate anumite personalitati din emigratie. Unul din primele cazuri a fost acela a trei-patru persoane care plecasera cu regele dupa ce a abdicat, personal de serviciu, devotati regelui, dar familiile lor ramasesera in tara si au fost foarte repede obligati sa dea informatii Securitatii despre ceea ce se intimpla in locuinta regelui. Bineinteles, lucrul s-a aflat si ei au fost concediati. Mai tirziu a aparut un caz foarte mediatizat, al profesorului Virgil Veniamin, unul din directorii Fundatiei Culturale Carol I de la Paris, despre care s-a dovedit ca avind familia ramasa in tara a fost santajat de Securitate si obligat sa dea informatii. Acuma, ce informatii putea sa dea altele decit ca in ziua cutare un comitet roman de nuanta politica cutare se intrunea in sala cutare ca sa discute diferite probleme anticomuniste? Evident, stirea era vitala pentru Securitatea romana compusa din atitia oameni, foarte bine platiti ca sa asculte dupa usi si sa nu faca nimic altceva, de altfel rapoartele care s-au publicat in ultimii ani arata cit de prost informati si cit de deficienti din punct de vedere politic si cultural erau acei ofiteri carora le lipseau posibilitatile intelectuale spre a-si mobila rapoartele pe care le furnizau Bucurestiului. Un al patrulea motiv care nu m-a impins spre o deosebita implicare in zbuciumul emigratiei a fost ca m-am casatorit, traind de atunci, mai ales, in mijlocul unei familii franceze si al unui anturaj francez. Continuam sa vad romani, rude, citiva intelectuali din emigratie, participam la reuniunile redactiei periodicului Revue des Etudes Roumaines, citeam publicatiile diasporei. Dar sterilele controverse politice nu ma interesau. Legatura afectiva cu tara pierduta era pastrata de mine vie mai ales datorita studiilor istorice prin bibliotecile din Paris sau Londra.

- Cum a evoluat cariera dumneavoastra in Franta?

- Mi-am dat demisia din uzinele Renault dupa ce am gasit un alt post de traducator la o intreprindere de calculatoare, din centrul Parisului, o industrie aflata atunci la debuturile ei. Meseria aceea nu mi-a placut deloc. Nu sint facut pentru lucruri tehnice, nici pentru matematici. Printr-o coincidenta, am fost intrebat in martie 1968 daca-l pot insoti ca interpret pe generalul de Gaulle in vizita oficiala pe care urma sa o faca in Romania peste doua luni. Faptul ca alegerea serviciilor de protocol de la ministerul de Externe a cazut asupra mea se datoreste unei intimplari. Persoana care in mod normal ar fi trebuit sa-l insoteasca pe generalul de Gaulle a fost doamna Sanda Stolojan, pe care o cunosteam de mult, si de care continua sa ma lege o veche prietenie. Dar pentru generalul de Gaulle, d-na Stolojan avea un mare defect, era femeie. Sa explic: Generalul fiind un om inalt si impunator, cu o voce de militar si gesturi de actor era de parere ca linga el ar fi trebuit sa fie prezent un interpret barbat. Atunci, pentru ca d-na Stolojan sa nu fie sanctionata pentru ca nu era barbat, s-a decis sa fie prezenta la acele discutii dintre de Gaulle si Ceausescu care nu aveau loc in public. Pentru aparitiile in public ale generalului s-a socotit ca ma potriveam mai bine, fiind si eu inalt. Nu stiam atunci ca as poseda calitatile necesare pentru a fi un bun interpret al generalului de Gaulle, care era un om intimidant. Astfel incit am fost angajat sa fac, la inceputul misiunii, cercetari de biblioteca pentru a pregati discursurile generalului de Gaulle. Discursurile propriu-zise i le pregateau serviciile Presedintiei pe baza unei documentari istorice pe care am furnizat-o eu, documentarea asupra politicii prezente fiind, natural, data de serviciile ambasadei franceze de la Bucuresti. Discursurile erau intotdeauna, la cererea partii romane, pregatite dinainte, nu se improviza, si nu se improviza, in primul rind, deoarece Nicolae Ceausescu era incapabil sa improvizeze, el fiind nu numai un foarte prost orator, din punct de vedere sintactic, dar si un prost orator din punct de vedere al exprimarii, cu o vorbire sacadata si deficienta. Nu era un om limitat ca inteligenta. Era un om limitat ca formatie intelectuala. Si natural, un sclav al limbajului de lemn. Nu odata, improvizatiile oratorice, avintate, ale generalului de Gaulle au provocat surpriza publicului roman.

- Prezenta d-voastra ca traducator in delegatia franceza nu era o pilula prea amara pentru autoritatile romane?

Numele interpretului nu apare niciodata, nicaieri, pe nici un document publicat. Era comunicat doar oficialitatilor celeilalte parti, spre a i se rezerva un loc la ceremonii, in cursul deplasarilor, etc. Discursurile erau pregatite dinainte. Atit versiunea franceza cit si cea romaneasca erau schimbate intre parti, asa incit toata aceasta „prietenie calduroasa" era foarte ingradita de corsetul obligatiilor protocolului. De exemplu, la un moment dat, de Gaulle, caruia ii placeau comparatiile istorice curajoase si riscante, aicea la Bucuresti a vrut sa vorbeasca despre Basarabia, intr-un mod foarte aluziv. Partea romana l-a rugat sa nu atinga acest subiect, fraza a fost scoasa, eu am pastrat ciorna documentului care mi-a fost pe urma furata din casa de cineva care a fost trimis sa vada ce am eu la domiciliu meu, la doua-trei luni dupa ce se incheiase vizita. Aceste discursuri oficiale fiind foarte bine pregatite, generalul nu avea decit de pronuntat discursul, pe care chiar si la virsta lui il citea o data, de doua ori si-l memoriza, avea o memorie extraordinara, dupa care eu citeam versiunea mea. De vreo doua ori, din cauza programului foarte incarcat. am luat si eu parte la discutiile particulare dintre de Gaulle si Ceausescu. Elena Ceausescu era intotdeauna prezenta, ei aveau un interpret, Platareanu, foarte bun interpret, mai bun decit cei cu care am avut de-a face mai tirziu, alesi absolut pe linie de partid si ale caror cunostinte de franceza erau cam aproximative.

- Cum de au intrat in casa, la Paris, sa cotrobaie prin hirtiile dumneavoastra?

Au fost mai multe tentative.... propuneri de vizite ale unor fosti colegi de studii. Aceea care a reusit a fost comisa de o persoana pe care o cunosteam demult. Care a cerut sa stea o saptamina si care a stat vreo doua luni. Dupa aceia mi-am dat seama, a scotocit prin lucruri. Au disparut diferite scrisori, unele absolut fara interes pe care le primisem de la prieteni, dar si ciornele pregatite de mine pentru discursul generalului de Gaulle, inclusiv acea parte unde figura aluziv Basarabia, precum si unul - de ce doar unul?- din caietele de note luate la Biblioteca din Londra.

- Ati cerut dosarul la CNSAS, poate regasiti hirtiile in dosar?

L-am cerut. Cred ca sint deja doi ani. Un foarte amabil functionar mi-a spus ca o sa dureze trei luni si de atunci au trecut doi ani. N-am mai primit nimic. Nu ma mai gindesc la asta, auzind pe parcurs ca aceste dosare sint si asa foarte pieptanate. Singura senzatie pe care ti-o dau e de scirba. Asa ca....
Insa, asa cum v-am spus, eu nefiind implicat in treburile emigratiei, n-am fost supus unor tentative prea dese de a fi tras de limba. Lucrurile s-au schimbat mai tirziu, cind am ajuns la Europa Libera.
Dupa vizita lui de Gaulle am fost angajat la ministerul francez de Externe in calitate de functionar, nu de diplomat. In rastimp mi-am luat o diploma la Institutul de Studii Politice, si am lucrat, vreme de 15 ani, ca atasat la Serviciul de schimburi culturale si stiintifice la ministerul de Externe. O experienta foarte interesanta, am avut posibilitatea sa cunosc somitati culturale din lumea intreaga care veneau la Paris ca invitati ai statului francez.
Am mai fost chemat ca interpret si in alte dati, cu ocazia vizitei facute de Ceausescu la Paris presedintelui Pompidou si cu ocazia celor doua calatorii facute de presedintele Giscard d'Estaing in Romania, si de cei doi Ceausescu in Franta. Aparent, in ochii multora, si probabil si in cei ai Securitatii, faptul de a ma afla in preajma unor sefi de stat, pe cind atitia alti exilati nu reuseau sa patrunda nici macar in redactiile marilor ziare, asta facea din mine o persoana importanta. Impresia insa era falsa, bineinteles. Sefii de sta nu fac confidente interpretilor.

- Cum era sa te intorci in Romania, chiar si intr-o delegatie oficiala, se schimba ceva in tara, cum percepeati atunci evolutia Romaniei?

Am venit de trei-patru ori. Prima data, in 1968, reactisa ambasadei romane a fost de surpriza,... evident dezagreabil surprinsa....

- De prezenta dumneavoastra .....

Cind s-a dat numele meu.... la ambasada romana, pe lista delegatiei, eram de acum cetatean francez.... Mi s-a spus imediat de catre francezi: „nici nu stiti cit de prost vazut sinteti acolo, ne-au spus: pe asta de unde l-ati gasit?" Era o reactie cu totul neobisnuita, dar romanii nu puteau sa refuze, argumentul originii nesanatoase nu avea curs in Franta. S-a cerut ca numele meu sa nu apara in comunicatele de presa. Dar oricum, nu s-a facut o exceptie in cazul meu pentru ca interpretul in cadrul delegatiilor oficiale este o mobila, o mobila care trebuie sa functioneze perfect. Ti se iarta eventual o greseala odata. O a doua, daca nu e chiar prea apropiata de prima. Dar, a treia oara ti se multumeste si esti inlocuit. Deci numele meu nu aparea si asta era regula. Francezii si in general toate tarile occidentale tineau foarte mult ca delegatiile lor in tarile comuniste sa fie insotite de un interpret ales de ei, pentru ca atunci cind autoritatile locului furnizau interpretul lor, el traducea ce trebuia sa auda populatia locala. Si a fost un incident la vizita unui presedinte american in Polonia, cind interpretul unic, furnizat de autoritatile poloneze cinta laude comunismului, adica intorcea frazele in asa fel incit sa reiasa ca presedintele american era un admirator al comunismului. Deci am venit ca interpret.... n-am fost hartuit deloc, nu pot spune. Locuiam cu delegatia franceza, de regula singur intr-o cladire unde era incartiruita toata delegatia. Doar odata, la Craiova, am stat in aceiasi camera cu unul din bodyguarzii presedintelui de Gaulle. L-am vazut cu foarte multa nonsalanta scotindu-si pistolul si punindu-l pe masa de noapte. Eram protejat... mi se dadea pe durata calatoriei un pasaport diplomatic. Natural, eu evitam sa iau initiative.... anticomuniste. Eram interpretul.... si atit. De obicei nu eram repartizat cu personalitatile franceze in acelasi automobil. O data, la prima vizita, am fost in masina cu ministrul francez de Externe, Maurice Couve de Murville, care profitind si el de un sfert de ceas de putina liniste, conversa mai relaxat si m-a felicitat pentru calitatile mele de interpret si datorita acestei remarci l-am intrebat daca pot ramine in cadrele ministerului. A spus da. Eu n-am pus prea mult temei pe da-ul asta dar foarte repede s-a tinut de cuvint. Pentru ca stiam bine englezeste, nu romaneste. De asta am fost angajat. La acea epoca limba engleza inca nu patrunsese prea temeinic in rindurile administratiei franceze. Pentru mine faptul de a insoti o delegatie oficiala franceza intr-o tara din care plecasem pentru ca nu mai voiam sa traiesc acolo nu a reprezentat un caz de constiinta... Cerusem sa mi se dea, in cele trei-patru zile de program oficial, o ora libera de care am profitat sa-mi vad mama si bunica cealalta, nu bunica acum stabilita in Franta, si sa le aduc cite ceva. Erau vremuri extrem de grele, de mari lipsuri, pentru ceea ce se numea ramasitele burghezo-mosierimii. Asa ca n-aveam mustrari de constiinta ca am venit. Daca nu veneam eu venea altul. Si nu se schimba nimica. Singura, modesta mea contributie patriotica la acele vizite oficiale a fost transmiterea in birourile Presedintiei franceze ale unor cereri de eliberare de pasapoarte, cereri incredintate mie de familii romanesti din Franta care aveau rude dincolo si nu reuseau sa le scoata. La fiecare vizita oficiala, Presedintia Frantei inmina lungi asemenea liste, cererile au fost de regula rezolvate rapid.

- Mama d-voastra a primit pasaport? A reusit sa va viziteze in Franta?

E o anecdota si aici de povestit. Cind m-am logodit, asta a fost in iunie '69.... vizita generalului de Gaulle in Romania avusese loc in '68, in mai... un an dupa aceea m-am logodit. Sotia mea viitoare era franceza. I-am telefonat mamei. I-am spus ca m-am logodit, ca nunta va avea loc in septembrie, sa faca cerere de pasaport. Mama s-a dus la militie a facut cerere de pasaport. Si n-a primit nici un raspuns. Au trecut o luna, a doua luna, era deja august.... Spre a evita si cel mai mic contact al meu cu functionarii ambasadei romane, m-am adresat uneia din personalitatile pe care le cunoscusem in cursul activitatii mele la ministerul de Externe, care era fostul ministru gaullist, Gaston Palevski. El l-a sunat imediat pe ambasadorul roman si i-a spus ca doamna Sturdza, de la adresa cutare, este invitata la nunta fiului ei in septembrie si ca roaga ambasada sa urgenteze formalitatile, nedind nicidecum de inteles ca ar exista dificultati. Dupa doua zile mama a fost chemata la militie. I s-a spus: „doamna, am auzit ca fiul d-voastra se casatoreste, va felicitam, veniti peste doua zile sa va luati pasaportul". Mama a avut pasaportul. Vine la nunta in septembrie. Sta trei luni in Franta. Se intoarce la Bucuresti in decembrie si in luna ianuarie in anul urmator primeste raspunsul de la militie pentru cererea facuta: cererea era refuzata. Asta era birocratia securista. Mama a venit in Franta de mai multe ori de atuncea.

- Cum ati ajuns de la ministerul de Externe francez la Europa Libera?

In urma victoriei socialistilor la alegerile din Franta, in 1980, situatia mea la ministerul de Externe, care nu era deloc o situatie nici vizibila si nici foarte importanta reprezenta totusi un ghimpe in ochii noilor zelatori socialisti. Am aflat, spre surpriza mea, ca eram omul lui Giscard d'Estaing. De ce? Pentru ca fusesem cu el de doua ori in Romania. Si atita tot. Conditiile de lucru s-au inrautatit. A venit un nou sef care era dezagreabil si nu mi-a mai placut atmosfera, devenea foarte de stinga. In momentul acela vorbind cu Vlad Georgescu, fostul meu coleg, nu de facultate ca el a facut istoria, ci de armata, ambele stadii de serviciu militar le facusem cu el si ramasesem prieteni, i-am povestit de situatia mea si el mi-a promis ca la prima ocazie ma angajeaza la Europa Libera. Vlad avea acolo o situatie deosebita.... era foarte bine vazut de americani. Felul lui de a fi fusese apreciat de Ambasada americana de la Bucuresti, a plecat din Romania, a fost luat la Europa Libera in urma unor evenimente agitate, cu arestari, care se cunosc. Acolo a ajuns foarte repede seful departamentului romanesc. Europa Libera nu era compusa doar din Departamentul romanesc, erau 15 alte departamente nationale. Insa Vlad era unul dintre putinii sefi de departamente foarte agreati de americani, prin felul lui de a fi, neconventional si direct. Americanii de la Europa Libera nu tineau foarte mult sa aiba relatii cu angajatii neamericani. Faceau exceptie englezii. Vlad Georgescu era de altfel foarte dusmanit pentru ca deabia venise si a fost pus imediat in capul departamentului, fara sa aiba o vechime adecvata. Pentru ca era foarte capabil. Europa Libera nu a fost acel loc magnific si entuziasmant despre care unii povestesc ca ar fi fost. A jucat un rol de prim plan in lupta contra comunismului, insa erau si acolo inamicitii personale, conflicte de munca, la fel ca peste tot, si la fel ca in toate comunitatile diferitelor emigratii, poate mai accentuat la Europa Libera, unde se lucra, dar se si traia intr-o lume inchisa. Erau diferente mari de formatie intelectuala si diferente de caracter, de religie... si de convingeri. Erau oameni veniti din toate orizonturile politice si de pregatire, sau de nepregatire culturala... foarte diferite.

- Adolescent fiind tot ce stiam aflam de la Europa Libera. Imi amintesc ca se asculta Europa libera vara cu geamurile larg deschise. Stateam seara in curte si ascultam Europa Libera de la vecinii care aveau un aparat vechi de radio foarte bun.

Vreau sa spun inca ceva. Despre reactia autoritatilor romanesti la numirea mea la Europa Libera. Cind m-am intors definitiv la Bucuresti in 1991, am avut ocazia sa-l intilnesc pe directorul Arhivelor Nationale, profesorul de istorie Ioan Scurtu, astazi directorul Institutului „N. Iorga". Prevenit fiind de vizita mea, el a pregatit pe birou niste dosare ale Europei Libere, sa mi le arate. Aceste dosare aveau adnotari de mina lui Gheorghiu Dej, facute doua zile dupa ce emisiunea avusese loc. Deci emisiunile Europei Libere erau urmarite la cel mai inalt nivel.
Cind s-a aflat la Bucuresti, foarte repede, cam dupa o saptamina, ca am fost angajat acolo, a venit un vecin la mama, locuia ca si astazi intr-un bloc de linga Liceul Sincai, a venit mi se pare responsabilul cartii de imobil sa-i spuna: „doamna va cauta niste militieni". Au venit doi militieni, erau tineri, sa-i spuna ca toti dusmanii poporului vor sfirsi asa cum merita; ca eu am intrat la Europa Libera si sa stie si dinsa la ce se poate astepta. Insa cit am fost eu la Europa Libera nu am avut nici un fel de neplaceri. Asta se datoreaza si faptului ca din cei zece ani cit am lucrat acolo, sase am fost angajat la departamentul de cercetari, care depindea de o directie diferita decit acea a posturilor de radio. La postul de radio era director, cum am spus, Vlad Georgescu care dirija acea echipa cu totul remarcabila de redactori specializati ai programelor de politica interna romaneasca: Serban Orascu, N.C. Munteanu, Emil Hurezeanu, mai tirziu a venit Mircea Iorgulescu, era Gelu Ionescu la partea culturala.... mai erau desigur si altii care participau la emisiuni, nu aveau programe fixe. Si mai erau emisiunile culturale ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca, de la Paris. Singurii care au avut privilegiul sa dirijeze un mare program al Europei Libere nefiind domiciliati la Munchen. Era o favoare care li s-a facut doar lor si care se datora meritelor exceptionale. Pe linga posturile de radio exista un mare Departament al Cercetarii. Aceasta cercetare era bazata pe o documentare imensa, consecinta si ea a enormelor posibilitati financiare ale Europei Libere finantata de Departamentul de Stat, multa vreme dirijata pe fata de CIA, serviciile specializate americane, dupa aceia amestecul CIA a devenit mai discret, dar n-a incetat niciodata. De aceea se credea ca Europa Libera ar fi o centrala de spionaj. Ceea ce nu avea cum sa fie. De acolo plecau informatiile din care multe erau difuzate prin presa romaneasca la care Europa Libera era abonata si venea absolut fara nici un numar de ziar sau de revista lipsa. Si asta a fost unul din punctele de intrebare iscate de faptul ca emisiunile noastre dirijate impotriva Bucurestiului si sprijinite pe o documentatie foarte serioasa puteau avea loc pentru ca noi primeam, prin posta, oficial, presa romaneasca.

- Venea chiar pe numele Europei Libere?

Da, pentru Europa Libera. Si evident se gaseau informatii nu numai in Scinteia dar de exemplu intr-o revista considerata, gresit, absolut fara interes politic care se chema Muncitorul sanitar si in care se putea citi ca in cutare loc a avut loc o epidemie, sau intr-o revista din Constanta de unde se putea afla ca se intimplase ceva la vami, de unde se puteau difuza amanunte interesante. Departamentul de cercetare avea la dispozitie mijloace financiare extraordinare. Salariile la Europa Libera erau foarte mari tocmai pentru ca sa impiedice tentatiile banesti care ar fi putut veni din partea organelor comuniste. Si totusi au exista si acolo agenti de informatii si la nivel foarte inalt. Departamentul de cercetare avea alt director decit acel al radio-ului, un director adjunct englez iar in ultimii ani a fost si un director adjunct ceh, un om foarte capabil care a disparut peste noapte de la Europa Libera imediat ce Havel a luat puterea in Cehoslovacia pentru ca Havel i-a transmis imediat dosarul americanilor.
La Departamentul Cercetarii se redacta un buletin saptamanal care se chema Free Europe Research Bulletin, in engleza, cu un capitol pentru fiecare tara a blocului comunist si un raport zilnic, pe hirtie verzuie sau pe hirtie galbuie care se numea Daily Report. Imi amintesc si acum de orele de insomnie si de tensiune prin care a trebuit sa trec in primele saptamini dupa angajare, obligat fiind sa redactez acele documente intr-o engleza nu numai foarte buna dar si tehnica si potrivit stilului jurnalistic foarte concis pe care-l practica americanii. Ei sint singurii cred.... cu englezii, care exceleaza in aceasta meserie a jurnalismului, mai bine decit germanii care sint greoi, chiar daca sint foarte precisi si bineinteles mai bine decit francezii si italienii care nu se pot lasa de obiceiul de a face si putina retorica si figuri de stil pe linga ceea ce au de spus. A fost pentru mine o experienta pasionanta.

- Cite pagini trebuia sa aiba raportul?

Fiecare tara avea alocat un anumit spatiu.... in cadrul acelui document cotidian. Am lucrat la Daily Report doi ani de zile. Era mai greu decit rapoartele saptaminale pentru ca trebuia sa fii la masa de lucru la ora cinci si jumatate dimineata ca sa-l predai la ora opt, pe baza informatiilor venite in cursul serii si noptii.

- Ce spatiu ocupau stirile romanesti?

Trebuiau sa fie patru-cinci stiri. Foarte scurt si cuprinzator.

- De unde luati informatiile? De pe fluxurile agentiilor de stiri, din presa romaneasca ...

Si presa romaneasca si presa internationala... si acolo aveam un serviciu de presa extraordinar. Primea zilnic kilograme de hirtie, doua sau chiar trei kilograme de ziare, depese si rapoarte, din care selectam articolele importante aparute in principalele ziare din lume si nu numai in presa engleza, germana, franceza... dar si in ziare italiene, turcesti sau suedeze. Pe aceasta baza construiam, colegii mei si cu mine, o documentatie foarte interesanta, culturala, economica sau politica. Pentru rapoartele saptaminale aveam mai mult timp. Fiind scrise in limba engleza si de redactori care nu vorbeau la radio, n-am fost cunoscuti in Romania, noi cei de la cercetare. Buletinele noastre erau difuzate tuturor agentiilor de stiri din lume, ambasadelor occidentale si universitatilor, atit americane cit si engleze, franceze si asa mai departe. Dar, ramineau la stadiul de documente scrise. Pe cind cei care vorbeau la radio se adresau cetatenilor romani si erau mult mai expusi fata de actiunile Securitatii. Asa se si explica faptul ca unii dintre ei, cum era Serban Orascu, unul dintre cei mai buni redactori, au fost tinta unor atentate. La fel Monica Lovinescu. Despre Vlad Georgescu se presupune ca ar fi murit iradiat. Eu nu cred asta. Cred ca a fost o boala ereditara, tatal lui a murit de aceiasi maladie tot la virsta de cincizeci si ceva de ani, dar adevarul nu se va sti niciodata. Emil Georgescu a fost supus unui tentative de asasinat. Faimosul terorist, care lucra si pentru Securitate, Carlos a depus niste bombe la departamentul ceh, omorind pe cineva si ranind mai multi. Acuma se stie ca romanii erau cei vizati. Astfel ca Europa Libera nu era un loc din cele mai linistite. Dar existau avantaje materiale mari, erau satisfactii intelectuale deosebite, erai la curent cu o documentatie extraordinara, aveai acces la biblioteca postului de radio..... una din cele mai interesante din Europa. Dar nu era un loc unde infloreau prieteniile.

- Care erau relatiile Europei Libere cu emigratia romaneasca din Occident?

Directivele venite de la Washington, de la conducerea americana erau de a nu difuza tezele emigratiei. De a nu da cuvintul emigratiei decit in mod exceptional. O exceptie a fost facuta pentru Monica Lovinescu si Virgil Ierunca din care Europa Libera a facut perechea poate cea mai mediatizata a exilului romanesc. Ei aveau girul directiei americane si prin ei razbatea o importanta parte a vietii emigratiei din punct de vedere cultural. Mai erau solicitate ocazional personalitati, dar nu politice, ale exilului cum ar fi Matei Cazacu, de la Paris, istoric, veneau prin telefon din America comentariile lui Vladimir Tismaneanu si ale altora. Din Munchen era Pavel Chihaia, alt colaborator ocazional, un om de o mare tinuta intelectuala si morala dar care nu facea parte din salariatii Europei Libere. Emigratia in general, a oricarei natiuni, era prost vazuta de americani, considerata - pe drept sau pe nedrept - ca un fel de sursa de neplaceri, ba chiar catalogata drept fascista de anumite cercuri care aveau tot interesul sa prezinte emigratia romana, sau poloneza, sau maghiara sub un aspect negativ. Evident ca erau si legionari in emigratie, dar ei nu aveau acces niciodata la microfonul Europei Libere.... Cit despre fruntasii politici ai emigratiei foarte rar li se lua un interviu. Se lua un interviu regelui, la fiecare sfirsit de an. Regele era foarte stimat de americani. Au existat doua chiar trei tentative din interior de a prezenta personalitatile politice romanesti sub o lumina fascista. Cineva din departamentul romanesc a falsificat de exemplu o banda de magnetofon astfel incit sa reiasa ca liderul taranist Corneliu Coposu era favorabil legionarilor.

- Asta, dupa '90....

Da, dupa '90. Autorul acestui fals a fost usor descoperit pentru ca se stia cine se ocupase la ora si in ziua respectiva de emisiunea in cauza... si in loc sa fie dat afara imediat a fost pastrat in functie, avind o coloratura cu totul nefascista. Era unul dintre zelosii furnizori ai documentatiei tendentioase de care s-a folosit din belsug, apoi, Alexandra Laignel Lavastine.

- Cum v-a marcat exilul?

Pentru cei care au trait personal experienta exilului, el a echivalat, chiar si pentru mine care l-am abordat in conditii mai bune de cit multi altii - cunosteam perfect limba si aveam multe cunostinte la fata locului cu care sa pot schimba o vorba si la care sa pot face o vizita, pentru aceia exilul a insemnat o rana a sufletului, care s-a vindecat desigur, mai greu sau mai usor, dupa caz, dar care a intretinut multa vreme imaginea tarii pierdute.

- Fie piine cit de rea....

Celebrul vers „fie piine cit de rea, tot mai bine in tara ta" este inexact si inselator. Cei care s-au straduit sa scape de piine rea din Romania comunista o facusera din disperare si, deseori, privind spre miraje de care in cele din urma nu au avut parte. Unii si-au gasit locul in tarile de azil, mai greu daca nu stiau limba si n-aveau o meserie tehnica, mai usor daca stiau unde le e norocul. Altii au continuat, ani de zile, sa sufere departe de tara, fara „relatiile" de la care tot romanul isi inchipuie gresit ca va veni salvarea. Unii au facut stare, altii chiar avere, citiva dintre acestia, putini, s-au gindit sa-si ajute si compatriotii care o duceau greu si continuau sa se imagineze, precum Cioran, „pe culmile disperarii".... Altii, si am auzit cu urechile mele de la un exponent al acestei categorii, de indata sositi in occidentul liber si prosper s-au repezit la bunatati si „am mincat ca spartii". Adio spectrul foamei, adio cozile la piine, adio dosarul de cadre. Doar dupa aceea a survenit confruntarea cu realitatile occidentului, cu obligatia de a se conforma cu civismul occidentului, cu necesitatea efortului care nu e remunerator decit daca muncesti, cu ideea ca in occident invirteala nu are curs.





Crede si nu cerceta!...
masoneria - de Catalina Bader la: 13/01/2004 03:37:23
(la: Romania e in rahat pan' la gat. Solutia?)
o varianta pentru ce?
si pentru cine?

La Giurgiu, s-a oficiat de curind primul pas al initierii in tainele masoneriei, pentru trei pesedisti de frunte din sectorul 4 Bucuresti. Primarul Vasile Mihalache, seful sau de cabinet, Sorin Ionescu, si viceprimarul Dan Delegeanu si-au atirnat sortuletele de ucenici peste costumele cu staif si au intrat astfel in cea mai cunoscuta societate initiatica secreta. Importantul moment trait de cei trei a fost imortalizat - ca orice nunta sau botez - in fotografii, una dintre ele ajungind in redactia noastra.

Cindva deosebit de respectata, masoneria a devenit doar un titlu scos la mezat, asemeni locurilor din listele parlamentare. Tot felul de agramati, oameni de afaceri controversati sau chiar urmariti de lege si-au “tras” pe cartile de vizita blazonul unei loji masonice si etaleaza pe birouri, alaturi de poza presedintelui de partid, fotografii in care, sub simbolurile Templului, zimbesc larg, ca-n afisele electorale.

Masoneria “etilista”!
Vechii masoni, cei initiati in perioada interbelica, au deplins adesea degradarea ce a cuprins societatea in anii postdecembristi. In fata ofensivei vulgului, multi intelectuali de marca, deveniti masoni dupa 1990, s-au retras “in adormire”, nedorind sa devina “frati” cu un Gheorghe Florea, de exemplu, patronul societatii “Fulgerul” Bragadiru, firma scoasa la licitatie de catre AVAB pentru o datorie de peste 11 milioane de dolari de pe vremea defunctei “Bancorex”. La ce mari adevaruri ale universului si la ce revelatii poate aspira o persoana pentru care cuvinte simple din dictionar (elitist si etilist) au ramas un adevarat mister? Si ce francmason este acela care nu stie ca masoneria are 33 de grade si nu trei? Dar iata cum explica viceprimarul Primariei Sectorului 4 legatura sa cu masoneria:
Domnule viceprimar Delegeanu, ati fost preocupat de multa vreme de domenii din acestea, esoterice?
Da, bine, m-a interesat, sa zic, ramura asta si, ma rog, am citit destul de mult despre masonerie, in general. Insa, ce sa va spun, mai pe la inceput asa, cind ma interesa, nu ma gindeam ca o sa ajung.
V-ati implinit un vis?
E greu spus, vis. E mult spus, vis.
Imi spuneti, va rog, cite grade are masoneria?
Aaa... Trei grade.
Trei grade?
Da. Acuma, ma rog, e mult de discutat.
Este interesant ca, in ultimul timp, tot mai multi politicieni intra in francmasonerie...
Bine, peste tot in lume, francmasoneria este o ... nici nu stiu cum sa-i spun, miscare, organizatie, etilista.
Cum? Etilista?
Adica etilista.

Al. Paleologu: “Li se pare o mare procopseala”
Alexandru Paleologu este unul dintre masonii vechi ai Romaniei. Situatii de genul “masoneriilor de sector” l-au facut sa se retraga. In opinia sa, in lojile masonice s-au inmultit cei care nu urmaresc altceva decit sa parvina.
Domnule Paleologu, a devenit masoneria prea accesibila, in ultimii ani?
Inainte, daca te remarcai prin ceva, prin atitudini aprobate de masoni, ti se propunea sa intri in masonerie. Acum, unii vor ei sa intre si vin sa spuna: “Ba, vreau sa fiu mason!”. Li se pare ca e o mare procopseala, ca te ajuta la afaceri, ai sprijin si aprobare, te ajuta sa reusesti in viata, te scoate din incurcatura. Aiurea, complet.
Intrarea unor astfel de oameni in loji masonice nu dauneaza societatii?
Ba da, sigur ca da. Dupa ce m-am intors de la Paris, am fost cooptat Mare Maestru al celor trei Mari Loji Romanesti, si am vazut ce fel oameni voiau sa intre in masonerie. Oameni care ziceau: “Aaa, foarte bine, sa ai un sprijin in viata”. Eu, vazind cum merge treaba, nu m-am mai dus, nu m-a mai interesat.

Elitist = care favorizeaza elita (grup de persoane care reprezinta ceea ce este mai bun, mai valoros, intr-o comunitate, societate etc.)
Etilism = alcoolism
(Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, editia a II-a, aparut la Editura Univers Enciclopedic, anul 1998)

• Sorin Ionescu, fost realizator la Antena 1 si actual sef de cabinet al primarului Vasile Mihalache, nu a negat intrarea in masonerie, dar a refuzat sa ne ofere amanunte. “Subiectul aceste este unul personal si nu are legatura cu serviciul meu”, ne-a declarat Ionescu, oferindu-se sa ne raspunda la orice subiect ce tine de activitatea sa profesionala.

• Am incercat sa aflam si opinia primarului Vasile Mihalache, despre recenta sa initiere in masonerie, insa ne-a fost imposibil pina la inchiderea editiei; primarul sectorului 4 avea telefonul inchis si nu a raspuns mesajelor transmise prin intermediul robotului telefonic.

• Intrebat daca exista vreo asemanare de “dogma” care sa explice intrarile acestea in grup, ale unor membri PSD, in francmasonerie, purtatorul de cuvint al PSD, Bogdan Niculescu Duvaz, ne-a declarat: “Nu e vorba numai de partidul nostru. Si nu numai despre masonerie. Acelasi lucru se poate spune despre organizatii ceva mai noi. S-a dat libertatea de a face parte din anumite cluburi, ca sa le numesc asa, si, probabil ca exista o anumita moda. Sentimentul ca “Dom’le, daca nu sint, parca...”. Confreriile astea, interzise in comunism, probabil ca reprezinta o anumita tentatie”.
Pe lista celor raniti in aten - de Daniel Racovitan la: 12/03/2004 03:30:37
(la: Atentate teroriste in Spania)
Pe lista celor raniti in atentat aflata la
http://www.madrid112.es/not00.asp?id=212
am vazut cel putin 10 nume romanesti.... :(

..................................................................................
"-- Hei, uitati-va! regele e gol!"
Stiri bune pt. bauturile spirtoase romanesti - de RSI la: 17/03/2005 19:02:37
(la: Ce bautura preferati?)
Din Adevarul Online de azi:

"Inainte de sfarsitul lunii martie,
Tuica si palinca romaneasca - protejate in UE

Bauturile spirtoase romanesti vor fi protejate in Uniunea Europeana, cel mai probabil inainte de sfarsitul acestei luni. Ministerul Agriculturii a elaborat lista cu cele 39 de denumiri geografice protejate de bauturi spirtoase, care va fi publicata in Monitorul Oficial in cursul acestor zile. Dupa ce acest pas a fost efectuat, urmeaza semnarea Acordului bilateral dintre Romania si UE privind recunoasterea si protectia bauturilor spirtoase. "In cursul negocierilor cu UE am obtinut ca 39 de bauturi sa fie recunoscute pe piata comuna. Lista noastra va fi anexa la Acordul bilateral care va fi semnat probabil saptamana viitoare. Din acel moment, bauturile noastre vor fi protejate in Europa", ne-a declarat Tudorel Balta, specialist in Ministerul Agriculturii. Lista aprobata prin Ordin al ministrului Agriculturii cuprinde 13 tipuri de tuica (de Buzau, de Zalau, de Arges, Horinca de Maramures, Turtul de Oas), 21 de palinca (de Calnau, de Vrancea, de Jaristea, de Zalau, Rieni Palinca de Bihor) si cinci de vinars - frantuzescul coniac (de Tarnave, Vaslui, Murfatlar, Vrancea, Segarcea). "Lista poate fi completata abia dupa aderare. Procedura de aprobare va fi insa mai indelungata, de circa opt luni, timp in care fiecare stat membru va analiza si eventual va contesta noua lista, dupa care se supune aprobarii Uniunii", a explicat Tudorel Balta. Conform reglementarilor europene, un produs protejat poate avea o distributie regionala (pot exista mai multe produse similare, in tari diferite ale Uniunii, dar acestea vor fi vandute numai pe o piata restransa), nationala si europeana. Pe piata UE poate fi comercializat un singur produs cu o anumita denumire traditionala, iar alti agenti economici care doresc sa fabrice produsul respectiv cu aceeasi denumire trebuie sa cumpere licenta."



==============
"- Cum putem face imposibilul?"
"- Cu entuziasm!"
Paulo Coelho-Al 5-lea Munte

Editura Rao - de RSI la: 14/04/2005 08:32:42
(la: Codul Da Vinci (Da Vinci Code))
Cred ca se poate comanda cartea pe NET. In romaneste mi se pare ca-i publicata la editura Rao.

==============
"- Cum putem face imposibilul?"
"- Cu entuziasm!"
Paulo Coelho-Al 5-lea Munte
#43483 (raspuns la: #43267) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
fotografii de presa - #55568, de masakyio - de Dinu Lazar la: 22/06/2005 15:50:34
(la: O conversatie cu DINU LAZAR, fotograf)
"Ma numesc MiHalachi. "

Bun venit la o cafea, stimate domn.

"Oamenii chiar si cei neinitiati reusesc sa recunoasca o imagine buna pentru ca le vorbeste , le spune ceva, insa trebuie sa aiba mai intai acces la ea."

Lucrurile sunt destul de complicate; o imagine buna se face cu un alfabet cromatic, tonal, compozitional, si chiar daca multe elemente par a fi instinctive in realizarea unei imagini, nu este de loc asa.
O fotografie buna este mai aproape de opera, de balet, de artele culte, decit de manele si de broshurici facute de imbecili care stiu sa manevreze mausu` intimplator.
Daca marea masa de privitori este inculta, daca nu stie sa faca diferenta intre o imagine buna si o porcarie, nu poate exista imagine "de calitate".

"Oare fotografii romani nu sunt destul de motivati?Cred ca fotograful roman de azi traieste cu o angoasa care nu tine numai de banii pe care nu-i castiga si de frica de a-si pierde slujba ci si de faptul ca pe undeva stie ca se adreseaza unui public necultivat si ca mesajul sau va ramane nereceptat din cauza acestei teribile ignorante. De aici si lipsa dorintei de a schimba ceva: e o poveste veche la noi romanii!Cred ca pentru moment singurul lucru ar fi sa ne bagam in cap ca trebuie sa devenim si noi ceva...si ca ar trebui sa ne miscam putin chiar si cu foamea in stomac!"

In esenta, aveti perfecta dreptate. Iubitorul de fotografie - ca sa nu zic amatorul de fotografie, ca poate deranjaza - ar trebui sa se exprime mai cu patos, mai vizibil, mai cu dangat de clopote, mai cu folos.
Blogurile foto deja sunt o chestie; exista bloguri foto romanesti absolut remarcabile deja, la nivel foarte inalt de exprimare plastica si verbala; asta ar fi un pas, colectivele de artisti care fac un proiect ( cum e minunatul enisala.ro) sunt evident un pas necesar si pozitiv inainte; ar urma realizarea unor situri gen thereportage.com in limba romana, niste reviste de prezentare a unor reportaje inchegate, deshtepte, bine facute, asa cum din pacate nu vedem in presa romaneasca; daca se reuseste trecerea peste problemele - mari in spatiul balkanic - de legate de asociere a mai multor artisti care sa traga impreuna carutza, s-ar putea face niste nuclee de creatie extraordinare.

Si acum se fac iesiri la fotografiat, mai rar sau mai greu, cu gashca; si acum mai se intimpla sa mai existe momente cind e mai placut de iesit cu grupul intr-o zona ( si 7 zile e un exemplu) - mai lipseste, in afara de 7zile si enisala, finalizarea, crearea unor situri cu albumele realizate, a unor expozitii.

Cred ca aparitia iminenta a unor colective de fotografi care sa rezolve teme grele, imposibil sau greu de rezolvat de fiecare separat, a unor publicatii, virtuale macar, cu imagini bune, ar putea insemna mult pentru viata fotografica romaneasca.

Deocamdata ce se intimpla mi se pare o tragedie; eu vad numai doua clase principale in imaginea romaneasca: avem in primul rind un mare numar de pushti care, cinste lor, descopera mirajul fotografiei; se ambaleaza, pun poze pe situri, incep sa se preocupe; dintre cei care incep, poate unu` la suta rezista si peste 4 ani, marea majoritate trimitind fotografia de la rangul de prima preocupare la rangul de foste amoruri.
Acestia intretin cel mai mare zgomot pe listele de discutii fotografice romanesti; nu e rau; sunt preocupati de obiective, aparate, softane; cei preocupati de comunicare, de estetica, de compozitie, sunt rara avis, adica foarte putini, pentru cei ce chiulira de la latina; exista de fapt un zid la care putini se gindesc intre mirajul tehnologiei si arta comunicarii.
Cind ajung la poalele acestui zid, putini trec dincolo.
Bun, si avem marea masa de fotografi profesionisti, care - la noi - in principiu, cu rarisime exceptii, nu comunica, nu discuta, nu exista pe net, fac ce se cere la comanda, la pretul posibil ( deseori infim) - si la calitatea deseori apropiata de orice lucru pe care il faci ca sa existe si ca sa indeplineasca niste criterii minime ca sa aduca un banut si sa se invirte senila.

In momentul cind vor exista niste - neaparat mai multe - cluburi, locuri, situri, reviste, edituri, agentii romanesti, numai de fotografie, in care se vor vedea opere inchegate si lucrari de nivel, atunci se vor putea misca itzele.

Pentru asta, trebuie ca niste energii sa se uneasca in scopuri creative, si nu distructive, si trebuiesc create deci: unu - ceva grupuri care sa duca impreuna bushteanul, si - doi - reviste virtuale de creatie ale acestor grupuri, sau care sa promoveze fotografia creativa, asa cum sunt http://www.visuelimage.com/, http://revue.com/toc/sommaire.shtml, http://dp.mariottini.free.fr/sommaire.htm - citeva exemple din cele citeva zeci de mii posibile...
Dar, momentan, mai stam o leaca.
Mai o cafea, mai un ciubuc, trece timpul si asa.
#56027 (raspuns la: #55568) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
lista scurta - de proletaru la: 08/04/2006 16:10:01
(la: ce va enerveaza?)
... am plecat! cheia e sub prag!

doamne... dar astia pe site nu au atata spatiu ca sa inshir eu cu argumente ce nu imi place.
dau lista scurta fara argumente de ce da sau ba:
cred ca lucrul pe care il suport cel mai greu e incompetentza si nesabuintza unora de a spune prostii cu seninatate;
manelele;
fotbalul si suporterii;
televiziunile romanesti cu exceptia Tv cultural unde mai scapa cate ceva de bun simtz;
ziarele;
ziaristii;
asa zisii politicieni;
shutzii;
iehovistii si altii din aceeasi categorie de detinatori absoluti ai adevarului;
pe Tanti Aglaia;
pe cei ce lovesc copiii (mi-e imposibil sa vad asa ceva);
oameni beti;
femei care fumeaza pe strada (eternul feminin in actiune);
.... nu-i mai usor sa zic ce nu ma enerveaza?.... lista e mai scurta!
Tradatorule! :) - de Alina Momanu la: 30/09/2003 05:39:11
(la: Literatura postdecembrista?)
Io te-ntreb pe tine cine crezi ca ar merita premiul Nobel pentru literatura la noi,si tu reformulezi si-i intrebi pe altii?
Sau...esti suparat si nu vorbeshti cu alea de nu-l pricep pe Cohen...:)
Da. Poti vorbi de o literatura postdecembrista. Mi-e teama ca nu in termeni prea prea "elogianti".Au aparut si apar inca o multime de mizerii, in toate domeniile - mai ales in ceea ce se numeste "literatura de specialitate".Aici am raspunsul.Cred. S-a liberalizat "piata profesorilor universitari". Si functioneaza dupa urmatorul algoritm: el (amarat de preparator,asistent, conf.- care a ajuns aici fi’n’ca avea papa bani si ambitii pt.plod)nu poate promova (asa-i legea) decat daca publica (neaparat carti groase si oblibatoriu multe)la anumite edituri (alese dupa niste criterii necunoscute)care trebuie sa traiasca si ele. Pe drumul asta e o groapa: el nici nu stie sa scrie bine romaneste, iar cand citeste, aproximeaza. Rezultatul: un plagiat prost inchegat, sau, si mai rau, o lucrare de doctorat cumparata de la tine, care ai ce scrie, dar n-ai bani sa publici ca, deh, scrisul/cercetarea iti mananca toate resursele.
Strict la subiect, majoritatea cartilor pe care le-am citit, bune, cred eu (si mai zic si altii),au fost scrise "inainte" si publicate "dupa". Le consideram si pe ele postdecembriste?
PS.Cred ca termenul va ramane ca atare in istoria literaturii.
Am citit lista laureatilor pe - de gabi la: 11/10/2003 22:10:10
(la: Premiul Nobel pentru Pace)
Am citit lista laureatilor pentru ultimii 40 de ani si cred ca am un posibil raspuns: multi dintre recipienti si-au riscat pozitia sociala si adesea viata pentru sustinerea ideilor lor, cel putin in aparenta.
Se poate sa fi fost cazul si pentru actualul Papa, poate-n tinerete, nu stiu...cat despre atentatul nereusit din anii '80, well ...
Oricum, sunt de acord ca Papa ar fi fost un candidat bun, dar mi se pare-ok alegerea facuta anul asta.
Studentimii romanesti, din pa - de Daniel Racovitan la: 31/10/2003 08:22:55
(la: Ce a fost si ce au ajuns (s-au trezit totusi!))
Studentimii romanesti, din pacate, ii lipseste "activismul". Domneste jemanfishismul, fiecare pentru el, si dupa el potopul. Cei mai multi se gandesc cum sa plece mai repede in strainatate, deoarece viitorul in Romania li se pare inchis inca de la intrarea in facultate.
Romaneste - de (anonim) la: 04/11/2003 15:07:24
(la: Cei din occident, va invatati copiii romaneste ?)
Noi: Cuplu roman-american.Eu roman -american ea americanca.
Copii doua fete : 16 si 3 ani.
Mama si fetele vorbesc si romaneste :):):):)
#3225 (raspuns la: #3157) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
20 de lei romanesti.. - de Jimmy_Cecilia la: 14/11/2003 13:21:39
(la: Catzi Bani ai avut, In Ultima Instantza la-ndemana, Atunci Cand)
aveam 20 de lei romanesti, luati ca "amintire", mai bine zis uitati intr-un buzunar...
îi mai am si acum, ar trebui sa-i încadrez..



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...