comentarii

mîini de aur


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Ioan Gurã de Aur, primul lup - de Zamolxe la: 13/11/2003 13:26:06
(la: Preoti homosexuali?)
Ioan Gurã de Aur, primul luptãtor antihomo
BiBiserica Ortodoxã îl pomeneste azi pe Sfântul Ioan Gurã de Aur.

El a fost considerat cel mai mare orator din vremea de aur a crestinãtãtii. Cel supranumit „Hrisostom” – „Gurã de Aur” a ajuns patriarh al Constantinopolului si unul dintre cei patru mari dascãli ai Bisericii Ortodoxe. Ioan Gurã de Aur a efectuat un studiu, pe baza unui text al Sfântului Apostol Pavel, care se referã la homosexualitate si lesbianism, si a tras unele concluzii:
„Pentru aceea i-a dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocarã, cã si femeile lor si-au schimbat rânduiala cea fireascã, întru ceea ce este împotriva firii. Asijderea si bãrbatii, lãsând rânduiala cea dupã fire a pãrtii femeiesti, s-au aprins întru pofta sa unul spre altul”
(...) „Ce poate fi mai spurcat ca un bãrbat tãvãlindu-se în curvii? Curvarul si pederastul nu sunt folositori la nimic. Nu numai sufletul, ci si trupul pederastului este necinstit si vrednic de a fi alungat de pretutindeni”
.

Predicile împotriva proastelor nãravuri i-au adus persecutii, douã atentate nereusite la viata sa si deportarea. (Roxana Roseti)

(jurnalul national 13 noiembrie)
Sf.Ioan Gura de Aur... - de sorin1975 la: 16/11/2003 07:06:34
(la: Preoti homosexuali?)
Dupa cum cred ca bine stiti cei care sunteti ortodocsi, Sf. Ioan Gura de Aur a fost unul dintre "incepatorii preotiei" impreuna cu Grigorie Teologul, Vasile cel Mare si Sf. Nicolae... ei au explicat pe intelesul tuturor, atat in cuvinte cat si in fapte, cuvintele Bibliei ... dar bisericile rupte de Biserica mama nu-i recunosc ca sfinti si deci nu respecta ceea ce ei au spus... Aceste biserici recunosc doar Biblia nu si Sf. Traditie care contine atat cuvintele Sfintilo Parinti cat si multe dintre Invataturile Mantuitorului care dupa cum unul dintre evanghelisti a spus "daca s-ar fi scris tot ceea ce a facut sau a spus Iisus, cartile nu ar fi incaput in aceasta lume" ... deci Biblia este f bine completata de Traditie... a nu se intelege prin Sf. Traditie doar traditie...
#4395 (raspuns la: #4163) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Gaina cu ouale de aur - de Daniel Racovitan la: 13/01/2004 04:18:14
(la: Radu Herjeu: televiziune, radio, prietenie si cultura)
Alin, cred ca Radu se refera la ceva similar cu povestea taranului care avea o gaina care facea oua de aur. Intr-o zi, a vrut sa aiba toate ouale dintr-o data; a taiat gaina, dar inauntru nu a gasit decat maruntaie. In felul asta a pierdut si gaina si ouale de aur.

Daca editurile s-ar lacomi mai putin la profituri si le-ar asigura un venit stimulant autorilor, atuci cred ca am putea vedea pe piata mai multe titluri romanesti. Trebuie gasit un echilibru.

_____________________________________________
"Kitsch me, Kinkade!"
#7997 (raspuns la: #7968) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tigrii tineri: - de Ovidiu Bufnila la: 16/03/2004 06:03:50
(la: Florin Iaru: "In 1989 s-a terminat cu optzecismul")
Hei, am gasit niste tigri tineri in
www.poezie.ro!
Si il cunosc si pe Eugen SUMAN: uite un poem de Eugen:

Alte lumi
poem de
Eugen SUMAN


afara huruie camioane oameni se închina umili
un carturar scrie istoria religiilor viitoare
în care
Blimunda si sfântul Sapte-Sori se plimba
fericiti prin Baator sau asa presupun eu fiindca
în asemenea conditii câta fericire poti duce
si totusi stirpea umana e produs de export
spre alte lumi mi-a soptit cineva ca vointa
e un nor negru n-am crezut întotdeauna am
vazut vointa ca un animal mic si sprinten
ca un soi de nevastuica azi aici mâine dincolo
inconstanta ca si lumea azi asa mâine altfel
ma întreb daca n-ar trebui sa dorm cumva
o sa-mi cumpar un camion si o sa-mi fac adepti
îmi voi închiria visele pe bani frumosi pe metale
oxidate mai poate spune cineva ceva televizorul
a-nceput sa se agite pe masuta sa cafeaua
da în foc pâna si cerul s-a întunecat o fi sarit
siguranta iubitele nu mai construiesc decât haos
daca le arat un vitel de aur ma vor urma oare
pe drumul meu lipsit de finalitate peretilor
le cresc unghii ciudate în special fiindca sunt
lipsite de degete ca sa nu mai vorbesc de
mâini brate capete ochi urechi suflete si oase
orasul a înviat tocmai când toti îl credeau
un hoit zdrobit la marginea drumului
justitie divina striga preotii înainte de a-si
pierde capetele chelnerii se tânguie
cu ce va servim domnule
afara urla Camioa. Neoameni se închina umili.
Tacerea-i de aur = Hop si eu - de Muresh la: 30/06/2004 22:53:30
(la: Ozzy vs LMC)
"Daca numai pentru un cuvint atita neiertaciune, ce sa ma mai mir DE CE se intimpla in mijlociul Orient...."

1. Vorba-i de argint , Tacerea-i de aur .
2. Ce parere ai sa schimbi argintul pe aur ?
3. Se pare ca cearta asta iti face bine , altminteri nu ai porni-o iar .
Si la o adica , mata traiesti in Orientul Mijlociu ?
Daca nu , vezi aliniatul 2 .
4. Intzeleg ca domnia ta nu esti evreica de aceea eu fac un titlu de
onoare din faptul ca nu te-ai simtit jignita ca ai fost numita "jidauca" .


In general spus , toata chestia devine cam obositoare .La urma urmei sunt chestiuni care nu pot fi tratate cu oricine .
#17095 (raspuns la: #17090) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ISTORIE RECAPATATA(continuare VII) - de DESTIN la: 18/09/2004 06:27:34
(la: Cum gandim?)

-Veniamin Kostaki (1768-1846), strănepotul lui Constantin Costache. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (între 1803 şi 1808; apoi, din 1812 până în 1842),“cel mai înalt prelat al bisericei noastre”, în secolul al XIX-lea.

Om de cultură, el a înfiinţat, în 1805, tipografia de la Mănăstirea Neamţului (unde şi-a tipărit şi propriile traduceri; acolo există un tablou al său de tinereţe, dinainte de a se călugări), Seminarul de la Socola (în 1803) şi multe alte şcoli.

Ctitoriile sale se regăsesc, desigur, şi în domeniul bisericesc: la Mănăstirea Secu a construit, în anul 1823, pe latura de NE, biserica Sfântul Nicolae, ridicată de călugării mănăstirii, având o turlă înaltă pe naos şi fiind zidită pe temelia vechii biserici de lemn de la 1785, care fusese mistuită de foc.

A mai construit aici, pe locul vechii sihăstrii a lui Zosim, biserica Bogoslovul, cu hramul Naşterea lui Ioan Botezătorul, sfinţită în 1832, care este ridicată din zid de piatră şi cărămidă, cu pridvor deschis, spre deosebire de vechea biserică.

În anul 1824, reface Mănăstirea Sihăstria, după ce fusese arsă de turci, în 1821.

La Mănăstirea Agapia ctitoreşte, pe latura sudică, Paraclisul cu hramul Naşterea Maicii Domnului.

Un tablou votiv al său se află în pridvorul Bisericii Trei Ierarhi, din Iaşi, alături de cele ale mitropoliţilor Varlaam, Dosoftei şi Iosif Nanicescu.

Tot Mitropolitul Veniamin Kostaki este cel care a fost iniţiatorul construcţiei Catedralei Mitropolitane din capitala Moldovei unde îşi are, de altfel, şi mormântul, lângă Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva.

La bătrâneţe, Veniamin a demisionat din funcţia de Mitropolit şi s-a retras în pustnicie la Mănăstirea Slatina, unde s-a şi stins.

Veniamin Kostaki nu a fost numai un înalt cleric, ci şi un om preocupat de frământările politice ale vremii.

Între 1 ianuarie 1807 şi 26 iulie 1812 a fost caimacam al Moldovei, împreună cu mai mulţi boieri (aceasta este cea mai lungă căimăcămie din istoria Moldovei !).

Cea de-a doua sa căimăcămie s-a desfăşurat între 29 martie 1821 şi mai 1821.
Mitropolitul Moldovei a fost şi un adept fervent al Eteriei.

El a sfinţit, la biserica Trei Ierarhi, steagul organizaţiei greceşti şi l-a binecuvântat pe prinţul Alexandru Ipsilanti, pe care îl vedea, la 1821, ca pe un eliberator.

Această atitudine l-a ajutat pe Mitropolit să obţină anularea anatemei aruncate de Ţarul Petru cel Mare asupra familiei lui Lupu Costache.

Iată ce scria istoricul francez Edgar Quinet la moartea fostului mitropolit al Moldovei:

“Suflet de o castitate îngerească, frumos şi plin de maiestate, cum n’ am văzut alt bătrân în viaţa mea. Când mitropolitul Veniamin, îmbrăcat în splendoarea bisericei sale orientale, se înfăţişa îmbrăcat cu vestmintele cele aurite, cu pletele-i de zăpadă şi în valuri pe umeri, poporul vedea într’ânsul pe însuşi sfântul patron al Moldovei”.

În încheiere, un fragment din testamentul lui Veniamin Kostaki; vorbe care exprimă un crez de o viaţă:

“Toate mijloacele câte împrejurările m-au înlesnit, le-am întrebuinţat spre ridicarea naţiei…”.

Ramura Boldur-Lăţescu:
-Iordache Kostaki Lăţescu-Boldur, stră-stră-stră-nepotul lui Lupu Costache.

S-a născut în 1798, la moşia Hudeştii Mari, din ţinutul Dorohoi, ca fiu al armaşului Ioniţă Costache şi al Zoiţei Crupenski, descendentă a Movileştilor şi rudă cu familia Cuza.

A urmat Şcoala de cadeţi din Petersburg şi Theresianum-ul, şcoli militare unde aveau acces numai vlăstarele aristocraţiei.

A fost agă, vornic de Ţara de Sus, polcovnic, comandant al Divizionului de cavalerie de la Iaşi (în 1830), mare-hatman, mare-vornic, inspector general al miliţiei Moldovei şi s-a ocupat de educarea corespunzătoare şi de bunăstarea militarilor.

La iniţiativa sa ia fiinţă, în decembrie 1856, Şcoala Militară din Iaşi.

A fost căsătorit cu o Rosetti, apoi cu o Balş.

Numele de Lăţescu provine de la una dintre moşiile familiei, Lăţeştii (numele ar putea fi denaturat din Lănţeşti; iar moşia ar putea fi cea primită, de către Sima Boldur, de la Ştefan cel Mare, după ce acesta îi învinsese acolo pe polonezi, în 1497; actualmente moşia se află pe teritoriul Republicii Moldova).

Testamentul hatmanului Iordache, care a murit la 9 februarie 1857, este foarte interesant, atât ca sursă genealogică (prin enumerarea copiilor care îl moştenesc), cât şi pentru faptul că oferă informaţii în legătură cu averea imensă deţinută de el la momentul respectiv (avere care, de altfel, s-a risipit foarte repede, în decurs de numai o generaţie: după 40-50 de ani, moşia de cca 30000 ha a ajuns în proprietatea unui fost arendaş, de origine armenească).

Iordache Kostaki Boldur-Lăţescu a înfiinţat la Hudeşti o Şcoală Costăchească, care a funcţionat iniţial ca şcoală de dascăli, şi a fost autorul a numeroase acte de caritate faţă de ţăranii de pe moşiile sale. Ion Ionescu de la Brad scrie, despre el, în Agricultura română în judeţul Dorohoi: “Proprietarul de la Hudeşti este considerat omul cel mai drept şi mai binevoitor către ţărani”.

Din această linie descind, astăzi, doamna Manuela Cernat, critic de film şi domnul Gheorghe (Iordache) Boldur-Lăţescu, fost deţinut politic, profesor universitar la A.S.E., doctor inginer, specialist în teoria deciziilor economice (întemeietor de şcoală) şi autor al unor importante cărţi cu profil memorialistic, dedicate crimelor regimului comunist (“Genocidul comunist în România”, în trei volume).

D-l Gheorghe Boldur-Lăţescu este fiul colonelului de cavalerie, Ioan Boldur-Lăţescu şi al Marinei Stroici, descendenta marelui cărturar Luca Stroici, membru al Dietei poloneze, rudă apropiată a Movileştilor şi traducătorul în limba română a Rugăciunii Domneşti, Tatăl nostru (traducerea lui este foarte aproape de forma în care se rosteşte rugăciunea la ora actuală).

Multe alte personalităţi de prim rang au ascendenţă Costache.

Printre acestea, Grigore Gafencu (mama sa, Raluca Costachi, era o Costache atât după mamă, din ramura Pătrăşcan, cât şi după tată, din ramura Talpan) şi Nicolae Iorga (înrudit cu neamul Costăcheştilor prin bunicul său matern, un Arghiropol).

Un fapt inedit este, conform mărturiilor de familie, acela că, prin intermediul rudeniei cu Simeon Movilă, Costăcheştii se înrudesc cu familii nobiliare poloneze şi, de departe, cu familia de Bourbon şi cu toate marile familii domnitoare ale Europei.

Stema familiei Costache, întocmită conform tradiţiei de familie pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui de-al XIX-lea136 , arată astfel: un scut spintecat, pe care se află, în partea superioară, pe fondul smaltului jumătate roşu, jumătate azur, un vultur căruia nu i se văd ghearele şi care are, deasupra capului, o coroană.

În partea inferioară, pe fondul smaltului de aur, se găseşte o mână cuirasată, ţinând în pumn o ramură verde, o spadă şi o cruce. Deasupra scutului se află o coroană contală, totul fiind acoperit de o mantie princiară.

Preocupat fiind de istoria familiei Boldur-Costache, am cules informaţii din diferite surse.

În timp, am simţit nevoia unei reorganizări a datelor şi a unei comparaţii între diferitele unghiuri de receptare. Astfel, lucrarea încearcă să atragă atenţia asupra unor elemente prea puţin folosite, până acum, în aria demersului istoriografic.

Studiul genealogic, oricât de pasionant, nu poate avea finalitate în sine.

El este cu adevărat roditor doar atunci când contribuie în mod semnificativ la îmbogăţirea cunoaşterii istorice.

Filiaţiile şi înrudirile pot rezolva multe necunoscute şi pot clarifica multe dintre abordările istoriografice insuficient fundamentate.

Finalitatea ideală a spiţelor genealogice este realizarea unui portret cât mai puţin trunchiat al societăţii din epoca la care ele fac referire.

Genealogia are şansa şi datoria de a îmbina viziunea sincronică, cu cea diacronică.

Lucrarea de faţă se doreşte o încercare în acest sens.

Am urmărit rădăcinile şi traseul istoric al uneia dintre cele mai interesante familii ale boierimii moldovene, la studiul căreia îmi propun să revin.

Probleme precum continuitatea dintre Boldureşti şi Costăcheşti vor provoca şi în continuare vii polemici în rândul specialiştilor.

Alte elemente, precum rolul jucat de Lupu Costache în 1711, merită o mult mai concentrată atenţie. Ceea ce se desprinde cu deosebită claritate este rolul esenţial pe care marile familii boiereşti, prin personalităţile lor de marcă, l-au avut în istoria Moldovei şi a Munteniei.

Studiul aprofundat şi imparţial al istoriei lor, în cadrul căruia genealogia poate avea un aport de primă importanţă, va avea ca efect tocmai acea mult căutată facilitare a realizării unui portret cât mai fidel al epocii şi societăţii în care elitele boiereşti deţineau rolul conducător şi, în plus, va înlesni înţelegerea structurilor şi factorilor determinanţi ai regimului boieresc de la noi.

Bibliography(continuare):

Informaţii obţinute prin bunăvoinţa domnului prof. univ. dr. Gheorghe Boldur-Lăţescu, descendent direct din Gavriliţă şi Lupu Costachi.

Adeptul tradiţiei este şi colonelul Ilie Culişniuc Olaru, un pasionat cercetător al Costăcheştilor.

Spiţă considerată de Ion T. Sion, în studiul citat, drept o exagerare a lui Iordache Mălinescu, din 1842, spre slăvirea Mitropolitului Veniamin Kostaki (opinie în linia lui Gheorghe Ghibănescu)


Cine se teme de suferinta...va suferi de teama.

#22776 (raspuns la: #22589) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Sfantul Ioan-Gura-de-Aur - de carapiscum la: 12/10/2004 17:23:42
(la: Obligativitatea religiei in scoli - o masura nelegala?)
Am citit pana aici tot ce s-a scris si pt. ca problema pare a aduce mai mult contradictii in opinii decat contradictii in trairi (!!!), m-am gandit la acest mare ierarh si sfant al crestinatatii intregi care pt. felul sau de a comenta paginile evanghelice si pt. ravna care a avut-o fata de cele sfinte, a fost numit Gura-de-Aur. VA recomand cu cea mai mare caldura sa cititi macar cateva "omilii" de ale sale si apoi sa va exprimati parerea referitor la ce a vrut sa spuna un anumit text sau pasaj in context. Eu cand l-am citit prima data am ramas atat de impresionat incat am citit pe nerasuflate ce-mi picase in mana.

Si pt. ca el este unul din cei trei mari stalpi ai crestinatatii (fost contemporan cu alti doi mari ierarhi: Grigorie Teologul/Dialogul si Vasile cel Mare) mi-am amintit un citat de-al sau care cred eu ca va face cel putin o raza de lumina in dezbaterea aceasta. El spune asa:

"Nu exista arta mai frumoasa decat arta educatiei. Pictorul si sculptorul fac doar figuri fara viata, dar educatorul creaza un chip viu; uitandu-se la el, se bucura si oamenii, Se bucura si Dumnezeu. Si oricine poate fi dascal, daca nu al altora, cel putin al sau."

Cred ca orice comentariu e de prisos.

Problema aceasta devine intr-adevar "problema" atunci cand uitam care este menirea religiei si a teologiei in general. Sau poate gresesc, tocmai de aceea se pare ca supara pe unii. Nu prea conteaza asta, oricum. Eu adevarat va spun: ca daca americanii ar fi avut religia obiect de studiu in scoli de mai multa vreme incoace, n-ar fi ajuns sa aiba cea mai ridicata rata de sinucideri si nici nu s-ar fi gasit acum intr-o fantastica dilema din care nu-i mai poate scoate nimeni: care din cele peste 5000 de secte si de credinte religioase (si nu numai) sunt daca nu adevarate, macar bune de urmat? Intelegeti ce va spun? Vedeti voi, din rasaritul ortodox n-au iesit secte asa cum au iesit din apusul catolic. De ce? Fiindca in vreme ce ortodoxia a pastrat cu sfintenie traditiile ei milenare, catolicismul s-a transformat dupa asa-zisele nevoi omenesti lasand la o parte nevoia dumnezeiasca. Cu alte cuvinte a si condus intr-un anume fel la exacerbarea pornirilor pacatoase si la scuzarea lor, in loc sa infiereze pacatul. Vorbesc despre aceste aspecte fiindca mi se pare ca "problema" e mai degraba una generala decat una romaneasca/a scolii romanesti. Intr-un fel am fost de acord cu rezolutia guvernului francez prin care s-a interzis in scoli purtarea anumitor insemne religioase- si mai ales a prozelitismului. Si sa stiti ca asta nu afecteaza intr-o prea mare masura ortodoxismul francez (cat este el acolo). Fiindca ortodocsii, ma repet, nu fac prozelitism niciunde. Nu asta e scopul ortodoxiei, ci legarea unei relatii vii cu Dumnezeu. Pe de alta parte insa, restrictionarea respectiva se refera si la un anumit port (fesuri la evrei, mahrame la musulmance, cruci mai mari decat prevede legea etc) ceea ce, in opinia mea, este deja prea mult. A obliga pe cineva sa nu-si poarte insemnul religios unde si cum vrea, dupa traditia pe care vrea s-o respecte, mi se pare aberant.

Am facut aceasta divagatie ca sa arat ca legea omeneasca, atunci cand se suprapune peste cea dumnezeiasca sau bisericeasca, starneste un praf innecacios si greu ce-ti innabusa respiratia sufletului si-ti raneste ochii mintii. De aceea trebuie avut mare grija despre ce anume invata copiii in scoli. Socotiti mai intai un anumit aspect: ce preferati sa invete la scoala, in afara de obiectele traditionale laice si in afara de cele mai netraditionale dar care deja nu mai sunt facultative (cum este de ex. educatia sexuala- adica sa inveti cum se pune un prezervativ pe un morcov si sa lasi la o parte religia...)? Puneti in balanta ce castiga un copil sau un tanar din educatia religioasa, si ce "castiga" din alte surse. Si apoi, asa cum nu intotdeauna ii ajuta, n-are nici ce sa le strice! Think about it!
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
#24834 (raspuns la: #24817) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Versuri albe - de (anonim) la: 31/10/2004 21:45:59
(la: Cele mai frumoase poezii)
Am fost intotdeuna un adept inversunat al poeziei traditionaliste. Il ador pe Eminescu, cu poezia lui adusa la perfectiune, si nu admiteam nici o deviere de la canoanele poeziei clasice. Afrmam (si acum sunt sigura de aceasta), ca un adevarat maestru akl cuvintului trebuie sa munceasca, pentru a-si aduce poeziile la aceliasi conditie de perfectiune, ca Marele Eminescu, altfel... ce mai ramane din poezie? Ce este atunci o poezie, daca nu se mai respecta canoanele ei? Afirmam, ca versurile albe sunt un fel de surogat pentru grafomani, o portita de intrare a lor in mirificul templu al Poeziei. Ei si! Totusi, ei continuau sa scrie versuri albe, albe pina la absurd, cand nici nu se mai desluseau pe foaia alba de hirtie. Am auzit nu demult un banc (dar un fapt real) - cineva afirma, ca "A fost o baba si un mosneag" ar fi un vers alb. Bine, daca e, este furat si acesta.
Pina la urma, m-am gandit: eu muncesc la o poezie in sudoarea fruntii, iar astea, tineri si impertinenti, fabrica "versuri albe" cu duiumul, fara sa le pese de nimic. Se lauda unii pe altii si astfel devin celebri. Nu ca i-as invidia, dar simt in aceasta ceva putred, caci aceste poezii nu intotdeauna merita sa fie considerate poezii. In plus, in goana dupa originalitate au inceput sa utilizeze un limbaj infect, uneori de-a dreptul scabros, care nu are ce cauta in poezie. Adevarat, ca din acest puhoi tulbure putin se va alege si se va depune, ca pulberea de aur, pe prundul curat al izvorului Poeziei, minunate si veritabile.
In fine, pina la urma am decis: daca versurile albe sunt un nou gen de poezie, de ce sa nu incerc si eu. Va trimit cateva incercari, printre care si un sonet clasic, si astept opiniile Dumneavoastra.

Pendulul

Oscilaţiile timpului pedant
Umplu spaţiul de unde albastre,
Iar noi plutim în acest ocean,
În cojile noastre,
De nucă, care se clatină avan.
- Piastre! Piastre! Piastre! –
Ţipă papagalii piraţilor contemporani,
Care poartă semnul dolarului
Pe reverele tunicilor de gală,
Iar pe feţele buhăite de beţivani
Poţi citi numai lăcomie şi fală.
Pendulul masiv de aramă
Scârţîie enervant şi apăsător…
Care sunt valorile autentice,
Scopul călătoriilor noastre?
- Piastre! Piastre! Piastre! –
Strigă papagalii piratilor contemporani...
Nu-i credeti - fericirea nu e in bani!

Mărul lui Adam

În grădina raiului încă e linişte şi pace.
Cei doi adolescenţi inocenţi
Încă nu cunosc Taina cea mare.
Fructul interzis e în siguranţă, se pare.
Dar şarpele poznaş,
Mare amator de şotii răutăcioase,
Îşi cloceşte deja planul diabolic…
Dreptu-i oare,
Ca numai El unul să cunoască
Adevărul cel Mare?
El unul să-şi poată face
Feciori, după chip şi asemănare?
- Gus-s-stă, băiatule, gustă
Din rodul dulce-amărui al cunoaşterii,
Află, de unde se iscă cu adevărat
Copilaşii dulci şi drăgălaşi –
Ei nu se modelează din lut,
Nici se găsesc în varză,
Nici nu-i aduce o barză…
Gus-s-stă, Adam, băiatule…

Bolidul

Planeta înfloritoare
Îşi trăia viaţa, paşnic,
Fără să bănuiască măcar
Ce urgie o paşte, necruţătoare…
Erbivorele agere,
Care simt pericolul de la depărtare,
Continuau să pască liniştit
Vegetaţia încărcată de sevă…
Dinozaurii răpitorii, fără grabă,
Îşi făceau planuri de vînătoare…
Toţi credeau, că vor trăi veşnic
În acest paradis binecuvântat.
Dar a venit în zbor,
Şuierând ca un balaur uriaş, bolidul,
Şi totul s-a schimbat…
Cerul s-a prăbuşit şi a explodat!
În rafale zdrobitoare de vânt
Iarna cosmică a pogorât pe Pământ…

Sete de viata

Aş vrea să mă dizolv încet în toate -
Să alăptez cu dor întreaga fire,
Turnându-i dureroasa mea simţire
În toate florile, în orice vietate.

Spre ea înalţ aceste mâini crispate,
Spre ea îndrept sfioasa mea privire,
În muta rugăciune de iubire
Ce sufletul mi-l scaldă-n voluptate.

Extaz şi chin... O sete mă sfâşie
De-a tinereţii apă veşnic vie,
Deşi-mi coboară iernile în plete.

Iubesc şi cuget, arde-a mea făclie,
Dar voi întoarce sacra datorie
Când potoli-se-va această sete...




pestisorul de aur - de Belle la: 16/11/2004 14:36:36
(la: Un nou forum: "Bancuri, glume, poante...")
Pleaca pestisorul de aur in vacanta si incredinteaza toate treburile
rechinului, spunandu-i:
-Treaba e simpla, daca te prinde vreunul ii indeplinesti trei dorinte si
gata, ai scapat !
Dupa o saptamana, se intoarce pestisorul si-l intreaba pe rechin cum a
fost.
Rechinul ii spune ca l-a prins un individ.
- Si ce-ai facut? il intreaba pestisorul de aur.
- I-am spus ca-i indeplinesc trei dorinte.
- Si ce-ai mai facut?
- L-am intrebat de prima dorinta!
- Si ce-a spus?
- Mi-a cerut un castel. Si i-am oferit un castel !
- A doua dorinta...
- Mi-a cerut femei. I-am dat femei !
- A treia...
- Mi-a cerut sa aiba sexul pana-n pamant...
- Si ce-ai facut?
- I-am mancat picioarele... !!!
#28864 (raspuns la: #28733) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
daca zici ca poti vedea aura - de horus la: 10/03/2005 20:23:26
(la: Eficienta dispozitivelor antiradiatii.)
daca zici ca poti vedea aura esti un aparat kirlian viu
ar fi interesant daca ai avea ocazia sa vizualizezi aura unei persoane care vorbeste la un celular obisnuit si aura aceleiasi persoane cand vorbeste
la un telefon protejat cu dispozitiv ancu dinca
pretul unui dispozitiv este 25 euro, cred ca merita daca indeparteaza acele bombe care se emit de la telefon spre neuronii nostri
#38999 (raspuns la: #37062) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
aura - de donquijote la: 12/03/2005 00:00:51
(la: Eficienta dispozitivelor antiradiatii.)
sunt cateva nivele de aura. cea de baza e usor de vazut - chestie de antrenament (l-am descris in postare cum se face). alea mai complexe, trebuie studiate sa stii ce vezi si cum sa le interpretezi. banuiesc ca nu oricine le poate vedea. sunt multe carti pe tema. experimentul cu radio-ul l-ai facut? eu n-am cum sa-l fac ca n-am dizpozitivul si nici nu am incredere in minuni din astea. daca era ceva de ele ar fi fost aplicate de producatori. e ca-n industria de automobile: fiecare incearca sa-si ridice nivelul de protectie, bineinteles contra cost, mai ales ca nu ar deranja pe nimeni, ca nimeni nu are de pierdut dimpotriva (nu ridica sau coboara pretul mondialal petrolului)...
aura - de (anonim) la: 26/03/2005 20:33:24
(la: Oamenii devin homosexuali/lesbiene, sau se nasc asa ?)
Sensibilitatea necesara pentru a vedea aura poate fi capatata de catre oricine, in urma unui proces de purificare a propriei aure. e ca si cum te-ai uita printr-o fereastra murdara, nu poti vedea mare lucru. Dar dupa ce speli fereastra poti sa te uiti. am capatat si eu aceasta sensibilitate dupa cam trei ani de tinut post, meditatie. se pierde de asemenea foarte repede, sau eu cel putin eu o pierd deindata ce intrerup postul. Dupa cum spune si gio, incepi sa vezi si sa simti mai ales altceva decat se vede cu ochii in mod normal.
iar despre homosexualitate, am inteles mai multe dupa ce am trait o vreme in america, aici a aparut mai mult ca o necesitate, aici cultura a permis femeilor sa devina un parazit pe spinarea barbatilor, nu ridica un ac in casa, in multe familii, si sunt lipsite de orice simt de raspundere. dupa cum spunea un american sadea, dar umblat un pic prin lume, femeilor de aici nu le pasa de nimic altceva decat de ele insele.
Si in aceste conditii barbatii s-au orientat cater parteneri de viata cu care poti sa traiesti.
s-a mai intamplat o data in istoria cunoscuta acest lucru, dintr-un punct de vedere un pic diferit.
in grecia antica barbatii dispretuiau asa de mult femeile, incat nu au mai suportat sa intretina relatii cu ele, si cand nu au mai avut cu cine au inceput sa intretina relatii intre ei - restul e istorie.
ce pot eu spune homosexualilor e cam asa, intelepciunea romanesasca are vorve destul de bune "fiecare doarme cum isi asterne" sau "fiecare pasare pe limba ei piere" - cu alte cuvinte - ce faceti cu corpul vostru este treaba voastra, dar mare grija ca natura are mecanisme de autoreglare, interesul ei este sa se perpetueze, si vor fi eliminate anumite tumori in mod natural.
#40882 (raspuns la: #40822) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cui ii place aurul? - de Jimmy_Cecilia la: 06/04/2005 16:39:25
(la: Trancaneala Aristocrata "2")
Cateva vitrine si bijuterii vazute în târgul de aur, in Dubai
primul colier e enorm , cred ca are vreo 3 kile.. :))

linkul este :

http://groups.msn.com/photosdevoyage/plantesiflori.msnw
#42189 (raspuns la: #42187) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
> cind au invatat romanii sa fure de la servici, macar un creion, nu in timpul comunismului?

Da’ ce, in alte sisteme comuniste a manifestat lumea mai mult respect faţă de creioanele statului? Vezi #44004 – dr.evil. Noi am beneficiat doar de o formă mai aberantă şi mai represivă de comunism din cauza celui ce s-a nimerit să ajungă în fruntea statului. Ghinionul nostru.

> cind n-i s-au spalat creierele cu pionieri, utc-isti si membrii? nu tot in aceeasi perioada?

De spălături cerebrale beneficiem şi azi, numa’ că-n altă direcţie. Sau ţi se pare că se înregistrează un plus de inteligenţă?

> unde-i organizatia 'solidaritatea'' DE LA NOI DIN TARA?

Nu ştiu cum era organizată poliţia politică la cehi, respectiv polonezi, dar sigur era mai ineficientă ca a noastră. Walesa, respectiv Havel au organizat mişcări de protest şi cu toate astea au scăpat din mâinile securiştilor locali vii şi destul de sănătoşi (nebătuţi sau bătuţi nesemnificativ).
La noi, aproape de zenitul comunismului, securitatea funcţiona încă foarte bine. Gheorghe Ursu a fost arestat şi omorât în bătaie fără să fi organizat nimic. Avea doar rude cărate în străinătate şi ţinea un jurnal în care făcea referiri ireverenţioase la situaţia de atunci. În asemenea condiţii orice om înzestrat cu un instinct de conservare cât de cât normal era firesc să nu-şi dorească probleme cu regimul.

> cine iesea la demonstratii si striga ura? strainii?

Era ieşirea la demonstraţii voluntară? Sau o încurcai serios de nu mereai?

> cine a fost capul revolutiei? un roman?

Bătrânii, singurii care-s interesaţi să discute ce a fost atunci şi care au timp să stea la poveşti, emit două ipoteze – unu că revoluţia a fost rezultatul unui acord între Bush ăla vechiul şi Gorby şi doi: revoluţia a fost aranjată de elita comunistă care era nemulţumită de cât avea şi voia drum liber spre escrocherii serioase. Varianta doi are mai mulţi adepţi.

> inca si azi toti se duc cu spaga peste tot ca sa obtina ceva

Şpaga nu se poate eradica prin indignarea societăţii civile. E nevoie de o oarecare creştere a veniturilor şi de măsuri coercitive serioase la nivel instituţional.

Văd că ai un dinte împotriva bucureştenilor. Totuşi din câte ştiu Bucureştiul a fost mai degrabă un fief electoral al anti-comuniştilor: convenţie, alianţă. Oricum s-ar putea scrie n-şpe pagini despre cum se văd provinciile între ele.

> iar acuma ei pleaca din tara, nu din lipsuri ci ca sunt aventurieri

Cred că în fraza care te-a indignat spiritul de aventură facilita plecarea, nu era mobilul principal.

> pe citi nu i-am auzit ca era mai bine in timpul lui ceausescu, ptr cine era mai bine?


Cei care au prins destul din ambele perioade emit aprecieri care pot fi sintetizate cam aşa: a fost mai întâi o vârstă de aur în care erau de toate, erau şi bani să cumperi, puteai din salar să-ţi iei apartament, să mergi în concediu la mare şi să stai la hotel, etc.; a urmat o vreme în care nu se mai găsea nimic, pâinea se dădea pe cartelă; apoi vine perioada actuală în care ai ce să cumperi, dar n-ai cu ce, numai escrocii au bani.

> ptr hoti, lenesi, lingai si oportunisti, ei ar fi stat mai departe in negura aceea inca alti 50 de ani

Păi opinia generală e că fix hoţii şi oportuniştii au profitat de schimbare şi au adunat semificativ. Şi când mulţi trăiesc azi la limita de subzistenţă nu văd de ce ar fi fericiţi de schimbarea de sistem.
#44194 (raspuns la: #43826) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
>Da’ ce, in alte sisteme - de anib la: 19/04/2005 14:23:27
(la: Este Comunismul de vina pentru caracterul Romanilor?)
>Da’ ce, in alte sisteme comuniste a manifestat lumea mai mult respect faţă de creioanele statului? Vezi #44004 – dr.evil. Noi am beneficiat doar de o formă mai aberantă şi mai represivă de comunism din cauza celui ce s-a nimerit să ajungă în fruntea statului. Ghinionul nostru.

eu nu traiesc prin comparatie si furtul nu se explica cu 'si altii fura'' e chestie de civilizatie pe care noi care am avut doar putintica inainte de a deveni colonie rusa am pierdut-o definitiv

ce forma aberanta si represiva vorbesti? eu nu am fost membra de partid ca nu am vrut si nu mi-a facut nimic, am primit catedra la 3 scoli

>De spălături cerebrale beneficiem şi azi, numa’ că-n altă direcţie. Sau ţi se pare că se înregistrează un plus de inteligenţă?

sigur ca beneficiem si azi, vezi consumerismul, razboaie care se fac ptr 'pace', internetul

dar nu trebuie sa te lasi spalat si daca vrei se poate

>Nu ştiu cum era organizată poliţia politică la cehi, respectiv polonezi, dar sigur era mai ineficientă ca a noastră. Walesa, respectiv Havel au organizat mişcări de protest şi cu toate astea au scăpat din mâinile securiştilor locali vii şi destul de sănătoşi (nebătuţi sau bătuţi nesemnificativ).

bine zici ca nu stii ptr ca eu am prieteni polonezi si cehi si stiu ca au murit pe capete de la ei

ca nu l-au omorit pe walesa si havel, acestia erau persoane importante de renume international, sustinuti din afara ptr ca au dovedit ca erau oameni integri care se luptau ptr poporul lor, amindoi au fost inchisi de nenumarate ori

>La noi, aproape de zenitul comunismului, securitatea funcţiona încă foarte bine. Gheorghe Ursu a fost arestat şi omorât în bătaie fără să fi organizat nimic. Avea doar rude cărate în străinătate şi ţinea un jurnal în care făcea referiri ireverenţioase la situaţia de atunci. În asemenea condiţii orice om înzestrat cu un instinct de conservare cât de cât normal era firesc să nu-şi dorească probleme cu regimul

ca ne-am dorit sau nu probleme am avut girla, macar sa ne fi impotrivit nu sa colaboram cu ei si sa zicem mersi ca la bucuresti era mincare

>era ieşirea la demonstraţii voluntară? Sau o încurcai serios de nu mereai?

da era, nu te tragea nimeni cu sila din casa, eu si colegii mei nu ne-am dus si nu ne-a facut nimeni nimic iar cind ne-au trimis la biserica sa facem liste cu cine merge nu ne-am dus si nu ne-a facut nimic

>Bătrânii, singurii care-s interesaţi să discute ce a fost atunci şi care au timp să stea la poveşti, emit două ipoteze – unu că revoluţia a fost rezultatul unui acord între Bush ăla vechiul şi Gorby şi doi: revoluţia a fost aranjată de elita comunistă care era nemulţumită de cât avea şi voia drum liber spre escrocherii serioase. Varianta doi are mai mulţi adepţi.

nu e dovedit nimic si ai vazut ce s-a intimplat cind am iesit in strada, si nu toti

>Şpaga nu se poate eradica prin indignarea societăţii civile. E nevoie de o oarecare creştere a veniturilor şi de măsuri coercitive serioase la nivel instituţional.

nu-i adevarat. daca nimeni nu da se dezobisnuiesc

ma faci sa rid si sa-mi aduci aminte ca in tara in care sunt nu merge sistemul de educatie si fiecare da vina pe faptul ca nu au ba computere ultimul racnet ba aia ba ailalta

de standarduri morale si disciplina nu pomeneste nimeni asa si tu cu cresterea veniturilor

>Văd că ai un dinte împotriva bucureştenilor. Totuşi din câte ştiu Bucureştiul a fost mai degrabă un fief electoral al anti-comuniştilor: convenţie, alianţă. Oricum s-ar putea scrie n-şpe pagini despre cum se văd provinciile între ele.

nu sti bine sau nu vrei sa sti. nu vreau sa-mi amintesc cind am spus prietenelor mele din bucuresti ca noi la brasov nu gasim mincare si ele mi-au raspuns la noi este

inteleg ca 3 tari care formeaza romania nu au multe in comun afara de limba

>Cred că în fraza care te-a indignat spiritul de aventură facilita plecarea, nu era mobilul principal.

ba era, ca daca generatia asta nu face nimic de la cine sa asteptam?

>Cei care au prins destul din ambele perioade emit aprecieri care pot fi sintetizate cam aşa: a fost mai întâi o vârstă de aur în care erau de toate, erau şi bani să cumperi, puteai din salar să-ţi iei apartament, să mergi în concediu la mare şi să stai la hotel, etc.; a urmat o vreme în care nu se mai găsea nimic, pâinea se dădea pe cartelă; apoi vine perioada actuală în care ai ce să cumperi, dar n-ai cu ce, numai escrocii au bani.

poate a fost virsta de aur in bucuresti. intreaba-i pe cei carora l-i s-au luat paminturile, casele si cei din puscarii ce virsta de aur a fost, dar ai grije sa nu-ti dai numele

escrocii au bani ca bucurestiul si oltenia i-a ales

acuma nu mai zic ca noi avem nu? de ce nu ies in strada, de ce cauta sa-si aranjeze in continuare numai propriile buzunare sau sa zica: ne-am plictisit de tranzitie si plecam din tara si apoi in afar sunt 'nemultumiti' si zic ca e greu ca aici se munceste nu ca in romania

cum sa schimbi ceva si sa progresezi daca nu muncesti, furi si zici bravo la toate nulitatile?

ca sa nu mai spun ca asteapta posturi de conducere cind ei vorbesc ro-english si nici nu se sinchisesc sa invete, zic sa invete astia de-aici romaneste
anib - > eu nu traiesc prin comparatie - de Simeon Dascalul la: 20/04/2005 16:42:40
(la: Este Comunismul de vina pentru caracterul Romanilor?)
> eu nu traiesc prin comparatie si furtul nu se explica cu 'si altii fura'' e chestie de civilizatie pe
> care noi care am avut doar putintica inainte de a deveni colonie rusa am pierdut-o definitiv

Dar nu pricep de ce ar fi trebuit să ne fi dovedit noi mai cu moţ ca alţii, când comunismul a dat aceleaşi roade peste tot. Să-ţi ţii mâinile acasă, când furtul e necesar şi tolerat e prostie foarte nocivă, nu civilizaţie. Oamenii se adaptează. Am fost plasaţi cu forţa într-un sistem şi am încercat să supravieţuim. Dacă am ajunge să trăim în condiţii în care munca ar fi recompensată şi furtul prea riscant, ne-am adapta şi la astea.

> ce forma aberanta si represiva vorbesti? eu nu am fost membra de partid ca nu am vrut si nu
> mi-a facut nimic, am primit catedra la 3 scoli

Aberant – mă gândeam la demolări, la lipsurile din ultimii ani ai comunismului - lipsuri pe care le admite toată lumea, deşi cei mai nostalgici susţin că ar fi fost aşa numai până se plăteau datoriile. Şi cel mai mult la sovietizarea extremă a economiei care ne-a plasat chiar înapoia celorlalte ţări ex-comuniste.

Din câte povestesc cei ce au trăit atunci nu erai deloc obligat să intri în partid, dar era o condiţie sine qua non pentru a urca pe scara ierarhică. Iar la demonstraţii lumea mergea ca să nu aibă necazuri în plus. Oricum, spre sfârşit, când după semnele din afară se vedea că sistemul stă să pice se spune că se instaurase o stare de lehamite, în care se închideau ochii la multe „evaziuni” pasive din vechea disciplină comunistă.


> bine zici ca nu stii ptr ca eu am prieteni polonezi si cehi si stiu ca au murit pe capete de la ei
> ca nu l-au omorit pe walesa si havel, acestia erau persoane importante de renume
> international,

Nu mă pronunţ pentru că nu am citit deloc despre lupta anticomunistă din ţările respective şi în concluzie nu pot să emit aprecieri despre cât au stat cei în cauză la puşcărie, cât de contondent le-a fost tratamentul aplicat, cât s-a băgat vestul, Vaticanul, etc.
Dar continui să cred că o poliţie politică ce lasă vii şi nevătămaţi nişte dizidenţi ţapeni seamănă mai mult cu nişte poliţişti occidentali încercând să-i mute din drum pe manifestanţii Greenpeace, decât cu securitatea noastră descrisă ca o organizaţie omnipotentă şi omniprezentă.

> sustinuti din afara ptr ca au dovedit ca erau oameni integri care se luptau ptr poporul lor,

Sigur o fi fost ceva susţinere externă, poate decisivă. Dar n-aş povesti nici pruncilor de grădiniţă că ăia s-or trezit să treacă la acţiune de dragul esticilor obidiţi. Aşa ai putea să spui că ne-or dat pe vremuri în custodia lui Stalin crezând că ăla o să aibă mai bine grijă de noi.

> ca ne-am dorit sau nu probleme am avut girla, macar sa ne fi impotrivit nu sa colaboram cu ei
> si sa zicem mersi ca la bucuresti era mincare

Păi dacă nu-ţi plăcea şi nu-ţi plăcea regimul ce puteai să faci? Să-i trimiţi o scrisoare de protest lui Ceaşcă sau să-ţi încerci norocul forţând graniţa? Parcă-i de preferat să faci comenzi de aprovizionare când mere vreo cunoştinţă la Bucureşti. La noi era o oarecare bişniţă de graniţă, poliţia nu se băga – oricum sistemul îşi trăia ultimele zile - şi ţin minte, când mergeam la Arad sau la Timişoara cum îmi cumpărau ai mei de la bişniţari gumă ungurească cu abţibilduri. Poate că într-adevăr erau oraşe mai bine sau mai prost aprovizionate. Dar fiecare încerca să profite de ce avea, dacă la bucureşteni era mâncare mai multă, la noi era în schimb trafic de frontieră.

> nu e dovedit nimic si ai vazut ce s-a intimplat cind am iesit in strada, si nu toti

Mă gândesc că era nevoie de câteva victime de bună credinţă ca să se simuleze o mişcare internă spontană.

> nu-i adevarat. daca nimeni nu da se dezobisnuiesc
> ma faci sa rid si sa-mi aduci aminte ca in tara in care sunt nu merge sistemul de educatie si
> fiecare da vina pe faptul ca nu au ba computere ultimul racnet ba aia ba ailalta
> de standarduri morale si disciplina nu pomeneste nimeni asa si tu cu cresterea veniturilor

Teoretic sună foarte frumos să nu mai dea nimeni şi nu va mai fi şpagă. Dar hai să luăm nişte aplicaţii practice. Să zicem că tu (dacă vârsta nu o mai permite pune-o pe fiica ta în ecuaţie) urmează să naşti într-un spital din România. Ai avea curajul să te duci fără nici un ban pentru infirmiere, asistente, doctori? Ai merge la noroc cu viaţa ta şi a copilului ca să respecţi principiul anti-şpagă? Sau un exemplu nu chiar atât de dramatic – tră să-ţi depui actele pentru facultate. Preferi să ai timp să toceşti pentru admitere sau te distrează să stai pe la coadă? Coadă de douăzeci, spre sfârşitul perioadei de înscriere ajungând la cincizeci de oameni, repetată că n-ai reuşit să înţelegi cum vor actele doamnele extrem de politicoase de la secretariat? Plus drumurile sau cazarea când stai în alt oraş. Sau mai bine vii cu cafea / ciocolată şi discuţi afară cu cunoştinţa, ţi se explică pe un ton relativ urban dacă-i nevoie de matricolă sau numai de media de la bac, dacă actul cutare trebe în copie legalizată sau numai un xerox, ce format de poze, ce declaraţii pe propria răspundere tră să dai, etc.. Predai actele complete tot afară şi în aceeaşi locaţie primeşti în ziua următoare tot ce-ţi trebuie ca să te prezinţi la examene. Foarte civilizat.

Partea cealaltă, „primitorii” pot argumenta că sunt plătiţi prea prost ca să refuze ce mai pică pe alături. Câtă vreme nu vor fi venituri decente nu poţi opri oamenii să şi le completeze cum pot. Iarăşi dacă nu vor fi pedepse consistente şi des aplicate n-or să se dezobişnuiască să ia.


> inteleg ca 3 tari care formeaza romania nu au multe in comun afara de limba

Întâi că diferenţele nu-s cine ştie ce şi în al doilea rând ce propui? Să dăm restul Moldovei la ruşi, mă rog, ucraineni, Transilvania la unguri, restul Banatului la sârbi, Oltenia, restul vechiului regat şi Dobrogea vecinei din sud ca să fie ca pe vremea ţaratului protobulgar?

> ba era, ca daca generatia asta nu face nimic de la cine sa asteptam?

Tră să mărturisesc că atunci când am dat la facultă m-am gândit exclusiv la viitorul meu, nu la propăşirea neamului. Dacă pe când termin or să fie salarii ca acum, va trebui să plec în afară. Nu cu plăcere, nu imediat, dar va trebui să plec. Sau cum zice un prof de-al nostru „noi producem pentru Canada”.

> poate a fost virsta de aur in bucuresti. intreaba-i pe cei carora l-i s-au luat paminturile, casele
> si cei din puscarii ce virsta de aur a fost, dar ai grije sa nu-ti dai numele

Din cei bine situaţi înainte mulţi au fugit din ţară sau au fost exterminaţi la canal şi prin puşcării. Generaţia de azi provine în mare măsură din cei pe care comunismul i-a „adus de la sapă” şi nu au de reproşat sistemului un prejudiciu familial concret, ci doar ce ar putut fi azi dacă ţara s-ar fi dezvoltat altfel. Dar ăsta-i un raţionament prea întortocheat pe care puţini îl realizează.
Pentru cei mai mulţi perioada „şi bani, şi produse” aproximativ din anii ’70 a fost cea mai bună pe care-au trăit-o. Probabil e o imagine subiectivă, care câştigă mult din tendinţa de idealizare a trecutului. Oricum pentru prea puţini a adus revoluţia foloase vizibile.

> cum sa schimbi ceva si sa progresezi daca nu muncesti, furi si zici bravo la toate nulitatile?

O să muncim când va merita să munceşti, n-o să mai furăm când va fi mai rentabil şi mai puţin riscant să fii om cinstit.
#44520 (raspuns la: #44308) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
aura. donquijote - de tara_a la: 20/08/2005 18:25:39
(la: Eficienta dispozitivelor antiradiatii.)
un mic comentariu despre aura. in teorie oricine poate vedea aura altei persoane, este nevoie doar de antrenament. la fel se intampla shi cu alte ¨calitati¨ asha zise paranormale pe care poate le voi comenta mai tarziu :)
scuzatzi de intrerupere ^^
#66858 (raspuns la: #39195) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
un vers de toamna aurie... - de anisia la: 23/08/2005 23:27:04
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA)
in toamna s-a-ntamplat sorocul
cand pe-asta lume am venit
si-n toamna mi-am gasit norocul
în car cu fân proaspat cosit,

un ac am cautat în dânsul
sa-l prind la mijloc pe cojoc
sa uit de lacrima si plânsul
ce gândul îmi tineau pe loc.

în toamna prima litera citit-ai
când strugurii dadeau în pârg
si toamna aleile batut-ai
în centrul gri din micul tâg,

un dor pierdut-ai tot in toamna
ce aurie o credeam
cu ea, o cusurgie doamna
in suflet singur ma schimbam.

acum astept o toamna noua
cu versuri oda îi aduc,
sa-mparta lumea sa în doua
la drumul ce curând l-apuc...


#67521 (raspuns la: #67268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...