comentarii

mărul de lângă drum


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
Adrian - de carapiscum la: 17/10/2004 10:19:26
(la: Obligativitatea religiei in scoli - o masura nelegala?)
Stii care este diferenta dintre noi doi? In timp ce eu ti-am facut cunoscute margaritarele ortodoxiei si ti-am expus cateva date concrete despre cum vede aceasta anumite stari de lucruri, tu n-ai venit sa-mi arati cat de frumos este ateismul si ce aduce el bun in lume, ci ai inceput sa-mi combati si sa-mi terfelesti credinta crestina facand din asta teza ta anti-teologica. Reciteste-ti mesajele si gaseste-ti singur cate ocari ai aruncat asupra ei si slujitorilor de pretutindeni, ca ai etichetat-o in fel si chip dupa bunul tau plac. Asa ai manjit cu noroi! Eu unul n-am nimic de impartit cu tine si speram sa fie la fel din partea ta, dar tu nu, vrei cu orice pret sa demonstrezi ca esti mai breaz si mai drept decat toti inapoiatii de ortodocsi- asa-i vezi tu. N-ai decat, da-i 'nainte cu tupeu, ca toti tupeistii de ieri si de azi se bat cu pumnul in piept zicand ca din cauza ortodoxiei nu mai pot ei sa-si traiasca viata si sa si-o manance cu placerile.

Da, prin prisma celor gandite si exprimate de tine am convingerea ca daca tu ai ajunge intr-o oarecare functie de decizie, primul lucru pe care l-ai face ar fi sa te legi de Biserica Romana. Dar stii ceva, nu mai e nevoie, deja ti-au luat-o altii inainte. Eventual poti sa-ti oferi sprijinul in aceasta lucrare.

Nu m-am pierdut deloc cu firea si nici n-as fi avut cum, pur si simplu ma asteptam la mai mult de la tine. Se pare insa ca nu trebuie sa te astepti de la oameni la nimic bun, mai bine ramai realist "d'al capo al fine". Fiindca nu lipsa de argumente ma determina sa iau aceasta atitudine, ci intelegerea unui fapt concret si anume ca orice ti-ar spune cineva acuma, tu n-ai sa crezi si n-ai sa accepti in ruptul capului ca fiind o privire realista si lipsita de ipocrizie.

In plus nu pot sa nu observ ca de fiecare data cand se pun in discutie probleme legate de ortodoxie, absolut toata lumea (neortodoxa) isi uneste eforturile pt. a lovi in ea- atei, protestanti, neoprotestanti, musulmani, evrei/mozaici etc. Toti acestia fac front comun impotriva ortodoxiei. Dar cand vine vorba de vreunul dintre ei, atunci automat se apara intre ei si spun ca se inteleg unii cu altii fiindca se afla in "duhul vremurilor", adica la masa ecumenismului. In opinia mea sincretismul religios (vazut ca ecumenism) si ateismul sunt ratacirea cea mai de pe urma a veacurilor.

Iti dau mai jos cateva randuri pe care am sa te rog sa le citesti cu ceva mai multa luare aminte.

Epistola catre Tit, cap. 3:
"3. Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire, urâţi fiind şi urându-ne unul pe altul;
4. Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat,
5. El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt,
6. Pe Care L-a vărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru,
7. Ca îndreptându-ne prin harul Lui, să ne facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice.
8. Vrednic de crezare este cuvântul, şi voiesc să adevereşti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune şi de folos oamenilor.
9. Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte.
10. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te,
11. Ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit."

Apoi Evangelia lui Luca, cap. 8:
"4. Şi adunându-se mulţime multă şi venind de prin cetăţi la El, a zis în pildă:
5. Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.
6. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.
7. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o.
8. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.
9. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?
10. El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă.
11. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.
12. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască.
13. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.
14. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc.
15. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
16. Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşează în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina.
17. Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare." Aici insist doar asupra ultimului verset: nimic din ce facem sau spunem nu va ramanea ascuns, tainuit sau nebagat in seama de Dumnezeu. Totul isi va primi rasplata cuvenita mai devreme sau mai tarziu.
-----------------------------------------------------------------
So far, so good.
#25335 (raspuns la: #25261) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
1c - de Tot Areal la: 07/10/2011 14:18:56
(la: SANATORIUL(1))
-Mda. Probabil că cei care zic aşa sunt turiştii care vin, stau aici o săptămână, două, apoi se întorc în civilizaţie, unde mai pui că vin aici să se distreze. Aşa, merci! Ca turist aş veni şi eu şi poţi fi sigur că i-aş face reclamă locului ăsta.
-Aşa gândiţi acum, dar locul ăsta e cu adevărat deosebit, şi nu vorbesc prostii! O să vedeţi.
-Chiar crezi? îi arunc o căutătură încruntată.
-Normal! Cum să nu cred când stau aici de peste cinci ani. Doamna doctor care a fost până acum, Dumnezeu s-o ierte, era aici de cinsprezece ani.
-De câât?!
-Daa, da, de cinsprezece ani şi probabil că nici n-ar fi plecat vreodată dacă... Oricum, păcat de ea.
Mă foiesc pe scaunul incomod rotindu-mă puţin spre el.
-Şi totuşi, ce a păţit? sunt eu curioasă să ştiu ce s-a întâmplat cu predecesoarea mea.
-A murit.
-Bine, bine...de asta mi-am cam dat seama, dar cum a murit? Ce s-a întâmplat?
Drăguţul de şofer înghite în sec şi „mărul lui Adam” i se mişcă prin pielea întinsă.
-Cancer... Aşa am auzit, că ar fi avut cancer.
-Aha... Tipic, zic scurt retrăgându-mă din discuţie în gândurile mele.
Drăguţul de şofer deschide gura să mai zică ceva, dar când îmi vede atitudinea, se mulţumeşte să zâmbească amar şi să-şi vadă de condus.
Continuăm să rulăm pe firul drumului traversând printr-un minunat tunel natural unde copacii îşi întindeau deasupra şoselei coroanele uninduşi-le chiar desupra axului drumului. Nu ieşim bine din acest tunel verde şi zăresc în dreapta un indicator, iar pe tabla lui ruginită şi decolorată, cu greu se disting denumirea. Cum şi ierburile înalte mascau locul, iar drăguţul de şofer nu catadicsi să încetinească, mai mult am reuşit să aticipez decât să citesc ce scrie.
-Speranţa? întreb eu. Aşa-i zice satului ăsta? Speranţa?! îzbucnesc fără să vreau într-un râs nervos.
-Cum..? Nu, nu Speranţa, ci Sperata. Multă lume citeşte greşit...
-Sperata?! Păi ce nume e ăsta?
-Nu ştiu. Aşa-i zice.
-Ce nume? Şi de la ce-i vine? De la ce vine denumirea asta?
-Habar n-am. Nu m-am interesat niciodată. Aşa i se zice şi gata.
-Ha... Era şi culmea să se numească Speranţa! Prea mare ar fi fost bătaia de joc.
Drăguţul de şofer mă priveşte nedumerit, chiar mirat.
-De ce bătaie de joc?se uită cu un ochi la mine, cu unul la drum.
-Aşa...! Apropo, ăsta-i satul al cărui nume ai spus că se asemuieşte cu sanatoriul?
-Da.
-Ce chestie. Uneori nu înţeleg, de ce într-o ţară latină ca a noastră, unde există atâtea denumiri frumoase, unele locuri au câte o denumire de-a dreptul ridicolă.
-Nu vă place cum se numeşte?
-Nu!
-Mie-mi place. Mi se pare un nume normal...normal pentru un sat vechi, cine ştie de când.
-Ţi-o fi plăcând, dar mie nu-mi place de fel. E complet aiurea. Când au munţii ăştia, pădurea, pârâul ăsta...să-i spui Sperata? Aiurea.
#623398 (raspuns la: #623397) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Tricolorul Romanesc - de talusa la: 10/11/2003 01:24:32
(la: ROMANIA)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.





#3837 (raspuns la: #3812) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Cred ca aici e locul potrivit. - de talusa la: 10/11/2003 03:50:16
(la: TRICOLORUL ROMANESC)
Cele trei culori ale drapelului românesc - Rosu , galben si albastru - sunt de origine strãveche, iarr reunirea lor pe standardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dãinuirea noastrã neîntreruptã pe vatrã în care ne-am plãmãdit ca popor, legãturile permanente între românii de ambele versante ale Carpatilor, idealurile de unitate si independentã nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea a celor trei culori - rosu, galben si albastru - pe drapelul românesc s-a înfãptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti , de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica (1834 - 1842), domnitorul Tãrii Românesti. La cererea domnului muntean , sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfãtisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitãtile ostirii pãmântene. Pentru corãbiile negustoresti se prevedea “steag cu fata galbenã si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasãre albastrã cu cap”, iar pentru armatã, “steag cu fata rosie, albastrã si galbenã, având si acesta stele si pasãre cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitãtile militare muntene în toamna lanului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, “rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvilã cu zborul luat, încoronatã princiar si cruciatã cu aur. În porunca datã ostirii, cu prilejul înmânãrii lor solemne, domnitorul arãta, între altele , cã “steagurile acestei de Dumnezeu pãzite tãri din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneascã, organizatã pe temeiuri de regulã si disciplinã, dobândeste iarãsi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale, lãsând a se întelege cã tricolorul reprezintã neamul românesc , este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru cãtre care se îndreaptã aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.
În 1848, în toiul revolutiei , însã, tricolorul a devenit în Tara Româneascã însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar , prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotãrât ca drapelul tãrii sã aibã “trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânzã sã fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frãtie O lunã mai târziu, “vãzând cu nu s-a înteles încã cum trebuiesc fãcute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou cã “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. El vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmãtoare: “lângã lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însã unor situatii de conjuncturã si nici influentelor strãine, ci a urmat o veche traditie cu rãdãcini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare. Este semnificativã, în acest sens , precizarea fãcutã în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afarã al Tãrii Românesti, într-o notã adresatã lui Emin Pasa: “Culorile esarfului ce purtãm noi nu sunt de datinã modernã. Noi le-am avut încã de mai înainte pe steagurile noastre Dar nu precizeazã de când anume.

Înlãturat odatã cu interventia strãinã din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de cãtre Alexandru Ioan Cuza. El avea însã culorile dispuse orizontal , redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceastã alcãtuire pânã în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însãrcinatã cu stabilirea drapelului tãrii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, “ca culorile sã fie asezate cum era la 1848, adicã vertical , în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pãstrat pânã azi . referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogãlniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 cã: “Drapelul tricolor, cum era astãzi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tãrile locuite de români.

Rezultã de aici cã Mihail Kogãlniceanu si generatia sa primiserã tricolorul, prin traditie de la strãbuni si o datã cu el si explicatia însemnãtãtii pe care o reprezintã pentru toti românii. Este, deci, fãrã îndoialã cã în perioada modernã s-a pãstrat o traditie mai veche, din bãtrâni, a tricolorului. Dar unde se aflã izvorul de la care porneste traditia? În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacratã Transilvaniei si publicatã la Brasov în 1851, se face mentiunea cã cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatãm cã cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Dacie, se aflã în Novella XI, datã la 14 aprilie 535 de împãratul Justinian (527 - 565) cu prilejul fixãri teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea , alãturi de regiuni din Panonia Secunda, pãrti din fosta Dacie românã, formatã din Dacia Cisdanubianã (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubianã, aceasta din urmã fiind alcãtuitã din tinuturile vecine cu Dunãrea, de la gura tisei pânã la vãrsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: “Din partea dreaptã , în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul cãruia sunt vãzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo , în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adicã albastru), cu semnele tribului burilor, ale cãrui douã laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele douã scuturi) auriu (galben).

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflatã încã sub stãpânirea efectivã a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuitã de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zonã a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sãpãturile arheologice au confirmat existenta asezãrilor romane pânã în secolul al VI-lea, adicã fosta Dacie Porolissensis. Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo , se referã la sudul si centrul Moldovei, altã parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rãsãrit o considera posesiune a sa , cel putin în principiu, aflatã însã în afara teritoriului detinut efectiv de cãtre romani. Precizarea Dacia de dincolo avea în vedere tocmai pozitia geograficã si politicã deosebitã a acestei pãrti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele douã scuturi (rosu si albastru), reprezintã , fãrã îndoialã, Muntenia de astãzi sau fosta Moesie inferioarã.

Se stie cã armatele lui Justinian , urmãrind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord - vest de la vandali, Italia de la ostrrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunãrea de jos, întinzându-si stãpânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia. Imperiul roman de rãsãrit era exprimatã prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare , cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astãzi, se referã la Dacia Traianã, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur cã tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreunã cu celelalte mãrturii de culturã materialã, statornicia românilor în vatra în care s-au plãmãdit ca popor, prin simbioza daco - romanã, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntreruptã pentru afirmarea idealurilor de unitate si independentã.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor , românii au pãstrat neîntinate , cu demnitatea ce le e caracteristicã, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru), dar obligati sã trãiascã timp îndelungat despãrtiti în trei principate - Moldova , Muntenia si Transilvania - , i au fãcut din fiecare culoaare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimi si dãinuirii lor pe pãmântul strãmosesc, pe care nu l-au pãrãsit niciodatã, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adicã din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitãtii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe cãlare pe un cal alb în luptã cu balaurul, pe cealaltã parte, era de culoare rosie. Fãurit probabil de Bogdan I (1359 - 1365), la întemeierea tãrii, care a preluat culoarea rosie, transmisã de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pãstrat identic de urmasii sãi în domnie. În timpul lui Stefan cel Mare (1457 - 1504), steagul era din atlas rosu . si avea reprezentat, pe o fatã, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete , iar pe cealaltã fatã era reprodusã stema tãrii (capul de bour). Steagul domnesc al lui Ieremia Movilã (1595 - 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, în lupta de la Gorãslãu, avea fondul rosu. cu o bordurã galbenã deschisã, iar la mijloc capul de bour. Cãlãtorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneazã ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie.Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 - 1819) se vãd în culori douã steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 - 1821) pe stindardele moldovei apare Sf. Gheorghe cãlare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 - 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un pãtrat mare rosu iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 - 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastrã în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tãrii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 - 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben - auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvilã neagrã, stând pe o ramurã verde de ienupãr si tinând în cioc o cruce patriarhalã rosie. Acelasi stindard galben - alburiu e mentionat - fãrã sã fie si descris - de douã stiri de origine polonezã, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movilã. Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tãrii, în care neîndoilenic vedea întrupatã glia strãmoseascã, Pentru apãrarea cãreia lupta. Nici în momentele grele , nici în clipele în care era pusã în cumpãnã însãsi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag. Este semnificativ faptul cã dupã bãtãlia de la Mirãslãu, din septembrie 1600, cu imperialii comandanti de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de luptã pânã nu i s-a adus steagul tãrii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine. [

Acest steag cu câmpul galben, ce “era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupã cum precizeazã acelasi Spontoni, fusese “semnul si marca cea mai importantã a Tãrii Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 - 1521) si Vlad Tepes (1456 - 1462) si îl însotise pe Mircea cel Bãtrân (1386 - 1418) si pe voievozii de dinaintea luui pe câmpurile de bãtãlie fiind cu sigurantã o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 - 1352), care-l primise, La rândul sãu, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pãstrase la întemeierea tãrii , ca simbol al legãturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupã înfrângerea de l Mirãslãu, el a fost pãstrat cu mare cinste si de Radu Serban (1602 - 1611), ca steag al tãrii în vremea domniei sale. Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împãratul Rudolf -II- pentru a duce lui Radu Vodã stindardul imperial, o datã cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni aratã cã a marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneascã, a fost vãzut si steagul cel mare al tãrii, din damasc galben - alburiu, socotit sfânt, si pe ccare voievodul a poruncit sã fie purtat înainte..

Datoritã asupririi nationale la care au fost supusi de stãpânirea maghiarã si apoi de cea austro - ungarã, români ardeleni desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sã-si aleagã singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentanti printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca modernã. Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru .- azur (cer), mostenitã din vremea Daciei Traiane, pe care, dacã n-au putut s-o impunã pe însemnele heraclidice ale tãrii, datoritã împrejurãrilor vitrege ale istoriei, au pãstrat-o pe stemele de familie si au transmis-o , astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfrãtirii lor cu glia strãbunã.

În sprijinul celor de mai sus, mentionãm cã în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine românã sunt în exclusivitate de culoare albastru -azur (cer). În colectia heraclitticã J. Siebmcher, de pildã, unde sunt publicate aproape 2500 de steme acordate nobililor din Transilvania, apar , pe lângã armenii, maghiare, sãsesti si secuiesti, peste 500 de steme ale familiilor nobile românesti, care se prezintã sub forma unui scut având ca mobile, într-un câmp întotdeauna de azur (albastru), osteni cãlãri sau pedestri, înarmati cu spade drepte sau curbe, luptând împotriva unor turci, precum si felurite animale si diverse alte însemne. De altfel, culoarea albastrã a fost introdusã si pe însemnele heraclitice ale unor familii boieresti din Muntenia si Moldova, tocmai pentru a desemna detinerea unor posesiuni în Transilvania si, totodatã, legãturile existente în evul mediu între tãrile române. În stema familie Vãcãrescu, de exemplu , apare ca o dovadã a apartenentei districtului Fãgãras la Tara Româneascã, o cetate crenelatã , având arborat, în dreapta sus, un drapel albastru. [

Se poate, deci, afirma cã adunarea la un loc , pe acelasi drapel, a celor trei culori, rosul românilor moldoveni, galbenul românilor munteni si albastrul . azur al românilor transilvãnenii, reprezintã o singurã tarã, alcãtuitã din provinciile ei Moldova, Muntenia si Transilvania si un singur popor… Nu mai încape nici o îndoialã cã la acest adevãr se gândea Mihail Kogãlniceanu când spunea, în 1867, cã tricolorul românesc înseamnã “neamul nostru, din toate tãrile locuite de români”.

Dar cine este autorul contopirii celor trei culori într-un singur drapel si când s-a înfãptuit acesta? Cercetarea istoricã ne conduce, cum e si firesc, la Mihail Viteazul, primul unificator al tãrilor românesti, care a întrunit sub sceptrul sãu, în anul 1600, stãpânirea Munteniei, a Transilvaniei si a Moldovei.
Privitã în contextul realitãtilor politice ale vremii , unirea tãrilor române, realizatã prin cugetul militar si iscusinta diplomaticã a lui Mihai Viteazul , apare ca expresia concretã a polarizãrii în jurul lui a întregului popor român, ce avea constiinta unitãtii sale. Tocmai existenta constiintei unitãtii de neam la românii din cele trei principate, a apartenentei lor la acelasi unic popor, dorinta lor de unire într-un singur stat, explicã optiunea lui Mihai pentru înfãptuirea “planului daci”, care-si propunea sã reconstituie în formã româneascã vechea unitate politicã pe care o reprezentase Dacia în antichitate.
Cãlãuzit de dorinta de a-i uni pe toti românii sub un singur stindard, temerarul conducãtor, care se intitula “Io Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tãrii Românesti si Ardealului si a toatã Tara Moldovei”, a fãurit drapelul national prin contopirea culorilor de pe steagurile celor trei principate românesti, care de la el a devenit simbolul unitãtii noastre nationale. Aceastã constatare se bazeazã pe cercetarea diplomelor si a stemelor pe care Mihai Viteazul le-a acordat , potrivit obiceiurilor vremii, dupã bãtãlia de la Stalingrad, din 18 octombrie 1599, atât vitejilor boieri munteni cât si nobililor români si unguri din Transilvania care i s-a alãturat. Pe diploma acordatã lui Preda Buzescu, de pildã, apare un scut militar timbrat de un coif închis cu gratii, pe care stã o coroanã anticã, din care apare figura unui leu. De pe coama coifului si de sub coroanã iese o flamurã cu aspect de mantie, în trei culori asezate vertical, albastru la dreapta (steagul românilor transilvãneni ), galben la mijloc (steagul românilor munteni) si rosu la stânga (steagul românilor moldoveni)

Se cunosc pânã acum peste 20 de diplome eliberate de cancelaria lui Mihail din Transilvania, în anii 1599 si 1600, cu steme care au tricolorul albastru, galben si rosu pe lambrechine, iar la unele si pe scuturi. Descoperirea în viitor a unor noi diplome si acte emise de marele voievod va întãri afirmatia cã drapelul astfel îmbinat, prin gruparea în jurul culorii galben, asezatã la mijloc, a celor albastru si rosu, toate dispuse vertical a fost fãurit de Mihai Viteazul care, unind cu Tara Româneascã mai întâi Transilvania si apoi Moldova, a refãcut în formã româneascã integritatea vechii Dacii si a reînviat tricolorul din epoca românã, conferindu-i valoare de simbol al unitãtii noastre nationale, Pentru înfãptuirea uniri într-un singur stat a românilor din cele trei principate, Mihai Viteazul a luptat pânã la sacrificiul suprem al vietii sale pe câmpia de lângã Turda, El a cimentat, astfel, aceastã unire si a sfintit drapelul national cu sângele sãu.

Biruintã temporarã din punct de vedere politico - militar, izbânda lui Mihai avea sã dureze , însã , în planul constiintei nationale. Cei ce si-au asumat dupã Mihai conducerea tãrilor române au cãutat, în functie de împrejurãrile istorice, sã-i urmeze pilda, iar tricolorul românesc fãurit de el a fost pãstrat cu sfintenie secole de-a rândul si transmis din generatie în generatie, întruchipând pânã azi idealul de peste veacuri al unitãti tuturor românilor.
În perioada de dupã Mihai Viteazul , datoritã stabilitãtii interne, Tara Româneascã va continua sã îndeplineascã rolul de portdrapel al luptei pentru neatârnare si al unitãti românesti. De aici vor porni cele mai multe initiative atât pe plan politic , cât si spiritual. Faptul s-a reflectat si pe tricolor, unde culoarea galbenã, reprezentându-i pe românii munteni, este asezatã la mijloc, fiind încadratã, de-o parte si de alta, de culoarea rosie si de cea albastrã, atestându-se si în felul acesta cã unirea tuturor românilor s-a fãcut având Tara Româneascã , cu capitala ei Bucuresti, drept centru de activitate si realizare politicã a unitãtii nationale.

Nesemnalat în documentele primelor trei decenii ale secolului al XVII-lea, tricolorul reapare în timpul lui Matei Basarab (1632 - 1654), ales domn al Munteniei f&atildde;rã învoirea Portii, dar pe care sultanul a fost nevoit sã-l mentinã în scaun de teama puterii militare a tãrii , precum si a aliantei cu Transilvania, aflatã la rândul ei în relatii de bunã întelgere cu Moldova. EL s-a manifestat permanent ca un adversar al Imperiului otoman, fatã de care a pãstrat o atitudine demnã, fiind hotãrât la nevoie sã reziste cu armele. În acest sens, rezidentul habsburgilor la Constantinopol, Rudolf Schmidt, scria în 1643 cã turcii “se tem de Matei si-l considerã aproape ca pe un al doilea Mihai Vodã Cu ajutorul ostirii, mereu gata de actiune, el a înlãturat douã încercãri otomane, în 1636 si 1647, de a-l scoate din domnie.

Desigur , domnul muntean era constient cã restaurarea deplinã a independentei tãrii devenea posibilã numai printr-o actiune comunã a celor trei tãri românesti, capabile sã întreprindã cu succes o ofensivã de proportii care sã înlãture dominatia Imperiului otoman. Iatã de ce, în timpul sãu, relatiile politice dintre Muntenia si Transilvania au îmbrãcat forma unui tratat de aliantã, încheiat la 17 iulie 1635, care a fost reconfirmat si întãrit în mai multe rânduri (1637, 1638, 1640 si 1647). În pofida unor situatii conflictuale cu Moldova, între cele trei tãri românesti s-a ajuns , totusi, la un sistem de aliantã comunã sub forma întelegerilor bilaterale dintre Transilvania si celelalte douã tãri, iar în urma împãcãrii intervenite la 1644 între domnul muntean si cel moldovean , s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã sub forma întelegerilor bilaterale la 1644 între domnul muntean si cel moldovean, s-au ivit posibilitãti mai mari de actiune comunã. În cadrul aliantei dintre cele trei tãri românesti , încheiate în scopul luptei de eliberare de sub dominatia otomanã, Matei Basarab, care afirmase încã din 1632 cã “de cine ne vom teme dacã tãrile noastre vor pãstra buna întelegere de pânã acum? În afarã de Dumnezeu, de nimeni, se bucura de multã autoritate , contemporanii numindu-l “prea luminatul stãpân si voievod al acestor tãri dacice”.

Strãdaniile lui Matei Basarab de refacere, pe calea diplomaticã a aliantelor, a unitãtii tãrilor române, întreruptã prin moartea lui Mihai , n-a concretizat si în reintroducerea tricolorului, într-o formã permisã de împrejurãrile vremii, printre însemnele oficiale ale autoritãtii domnesti. Se cunosc pânã acum douã documente de la Matei Vodã care au pecetea legatã cu un snur în culorile drapelului national. Sigiliul cel mare rotund al Tãrii românesti, de pildã, confectionat din cearã rosie, este atasat hrisovului din 27 noiembrie 1640, prin care un numãr de mãnãstiri pãmântene au fost scoase de sub închinarea cãtre Locurile Sfinte, cu un snur împletit din mãtase rosie galbenã si albastrã . Era si firesc ca un asemenea document , prin care se adopta o mãsurã importantã pentru tarã, o adevãratã secularizare, constând din ridicarea drapelului unor mãnãstiri de la Muntele Athos de a exploata averile a 22 de mãnãstiri românesti închinate acestora, sã fie scris în limba românã, sã aibã monograma si iscãlitura tricolorului, mãrturie a aspiratiilor poporului nostru spre unitate si independentã. Tot cu un snur de mãtase rosie, galbenã si albastrã este atasat sigiliul mijlociu al voievodului muntean la hrisovul din 20 august 1648, prin care se fãcea unele danii Mãnãstirii Radu Vodã si, desigur , asemenea documente având tricolorul drept legãturã a pecetii de pergament, trebuie cã au mai fost emise de cancelaria lui Matei Basarab, dar, fie cã nu ni s-au pãstrat, fie cã n-au fost încã descoperite. Credem , însã, cã numai si aceste douã exemple fac pe deplin dovada cã si Matei Basarab, în conditiile istorice ale domniei sale, a dat expresie nãzuintelor de veacuri ale românilor cãtre unitate si neatârnare, sintetizate în tricolor, fãcând din însemnul national imbold în realizarea acestora si, totodatã , mijloc de a le transmite urmasilor.

Continuând opera înaintasilor , de apãrare a intereselor tuturor românilor, Serban Cantacuzino (1674 - 1688) a croit si el planuri de eliberare de sub jugul otoman a celor trei tãri surori si de unire a lor într-un singur stat, sub conducerea sa voind, ca si Matei Basarab, sã-l imite în aceastã privintã pe Mihai Viteazul….. În acest scop, el a încheiat, la 1 iunie 1685, la Fãgãras , “în numele traditiei de prietenie si apropiere a celor douã tãri un tratat de aliantã vesnicã cu Mihail Apaffi al Transilvaniei. Cei doi principi se angajau sã se ajute reciproc de orice lovituri îndreptate împotriva lor, fie de turci, fie de alte puteri. În anul urmãtor, Serban Vodã, dupã ce a mijlocit înscãunarea lui Constantin Cantemir (1685 - 1693), a închinat cu acesta la Bucuresti o întelegere de aderare a Moldovei la alianta perpetuã dintre Muntenia si Transilvania.

Fãurirea blocului antiotoman al celor trei tãri române, pe baza întelegerilor bilaterale initiate de Serban Cancatuzino în anii 1685 si 1686, care a avut o mare importantã în lupta poporului nostru pentru unitate si independentã, a fost prefiguratã de introducerea tricolorului pe steagul Tãrii Românesti. Cel trei culori ale drapelului national, exprimând idealul de unitate al românilor de pretutindeni, se pot si astãzi vedea pe steagul care l-a însotit pe Serban Cantacuzino la asediul Vienei.

Dupã cum se stie , în anul 1683 turcii au împresurat Viena, piedica cea mai de seamã în calea pãtrunderii lor în inima Europei, cerând si voievozilor români, în virtutea vechilor obligatii fatã de Poartã, sã participe la aceastã expeditie. Desi au fost obligati de turci sã lupte împotriva crestinilor, ei au actionat în sprijinul asediatilor, prin scoli încurajatoare sau prin interventii militare simulate. Sub zidurile Vienei s-a realizat atunci o actiunea anti otomanã româneascã e drept mascatã - care izvora dintr-un imbold de solidaritate etnicã si crestineascã. Cel mai activ în aceastã actiune a fost Serban Cantacuzino, convins cã o loviturã puternicã primitã de turci la Viena , departe de bazele lor, putea fi decisivã. Pasivitatea domnului moldovean Gh. Duca, dar mai ales actiunile lui Serban Cantacuzino au contribuit într-o mãsurã însemnatã la salvarea Vienei, oferind crestinilor rãgazul necesar pentru regruparea fortelor si pentru declansarea contraofensivei, Prevãzând sfârsitul dezastruos al expeditiei, Serban Vodã s-a gândit sã lase locuitorilor orasului un semn care sã le aminteascã de sprijinul prietenesc acordat de el în timpul asediului turcesc, acesta fiind, dupã obiceiul românesc al vremii, o troitã, adicã o cruce. El a poruncit oamenilor lui sã facã o cruce mare de stejar având sculptatã în mijloc icoana Maicii Domnului, iar dedesubt o inscriptie latineascã ce arãta cât de mari erau simpatiile lui pentru cauza crestinitãtii, pe care a ridicat-o chiar pe locul unde îsi avusese tabãra.

Odatã cu aceastã cruce, Serban Cantacuzino a lãsat pe câmpul de luptã de sub zidurile Vienei si un steag, care a ajuns mai târziu la Muzeul din Drezda. De unde a fost adus în 1937 , în tarã si expus la Muzeul Militar din Bucuresti. El este de mãtase, din trei fâsi orizontale cusute între ele cu atã galbenã si are o singurã fatã, fiind lipsit de un suport de pânzã. În mijloc se aflã Mântuitorul Iisus Hristos, asezat pe tronul împãrãtesc, tinând cu o mânã Sf. Evanghelie deschisã, sprijinitã pe genunchi, pe care se aflã o inscriptie, iar cu cealaltã binecuvânteazã. În dreapta Mântuitorului, sus, se aflã scris în româneste “Vitejia dreaptã sã birueascã”, iar dedesubt trei stele cu câte sase raze. Desi s-a deteriorat cu vremea, cele trei culori ale drapelului românesc se pot si astãzi usor distinge. Câmpul steagului este galben auriu, Haina cu care este îmbrãcat Domul Hristos este rosu aprins, iar vesmântul de deasupra albastru - azur. Aceleasi culori apar si pe detaliile steagului. Astfel nimbul , gulerul, brâul si dunga ce uneste umãrul cu brâul hainei Mântuitorului sunt galbene. Marginile cãrtii, perna de pe scaun si inscriptia din dreapta sunt rosii, identice cu haina Mântuitorului. Fata, mâinile si picioarele Domnului Iisus Hristos sunt rosu - Bordeaux, iar jiltul si cele trei stele rosu - brun s-au sepia Steagul trebuie sã fi avut pe cealaltã fatã, care astãzi nu se mai poate vedea din cauza suportului de pânzã ce i-a fost aplicat, o cruce asemãnãtoare celei de stejar. Cãreia i-a servit cu sigurantã ca model, precum si icoana Maicii Domnului si stema Tãrii Românesti. .

Iatã, deci, cã si Serban Cantacuzino a exprimat prin tricolor, transpus pe steagul tãrii dupã obiceiul vremii, printr-o scenã din iconografia bisericeascã, constiinta unitãti de neam, limbã si teritoriu, de viata economicã si spiritualã, care lega pe români din cele trei principate, ducându-i deseori pe acelasi câmp de luptã împotriva dusmanilor, iar pe voievozii lor la initierea unor actiuni diplomatice si militare comune. Desi n-a ajuns sã-si punã în aplicare planul sãu de luptã , deoarece a murit pe neasteptate, Serban Vodã are meritul de a fi trasat coordonatele politicii externe ale celor trei tãri române, deschizând calea pe care o vor urma Constantin Brâncoveanu, în Muntenia si Dimitrie Cantemir, în Moldova.

Nepot si succesor al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714) a avut, datoritã abilitãti sale politice, una dintre cele mai lungi domni din istoria Tãrii Românesti.
Întelegând cã prin forta armelor nu va putea înlãtura stãpânirea turceascã, Constantin Brâncoveanu a cãutat , pe cãrãrile deseori întortochiate ale diplomatiei, sã încadreze tara în marile aliante antiotomane, sã o apropie de Habsburgi sau de Rusia, urmãrind , astfel, sã restaureze drepturile suverane ale Tãrii Românesti. Încercând sã profite atât de rivalitatea Austro - turcã cât si de cea rusoo - turcã, pentru a putea pãstra neatârnarea tãrii, Constantin Brâncoveanu a initiat sisteme de aliantã si de negocieri de tratate. Tratatul pregãtit de Serban Cantacuzino cu Habsburgii a fost primit si de Brâncoveanu, care a acceptat suzeranitatea Austriei în schimbul recunoasterii de cãtre acesta a independentei Tãrii Românesti. În acelasi timp, pãstrând supunerea fatã de Poartã, el a întretinut raporturi strânse si cu Rusia care au dus la încheierea unui tratat prevãzând sprijin în vederea eliberãrii de sub dominatia otomanã. O întelegere asemãnãtoare fusese încheiatã cu Rusia si de Dimitrie Cantemir domnul Moldovei.
Este semnificativã , în acest context, prezenta tricolorului românesc pe stema domnului muntean, alcãtuitã în 1695 cu prilejul acordãrii titlului de principe al imperiului de cãtre Leopol I. Ea constã dintr-un scut în mijlocul cãruia se aflã un cãlãret costumat ca un ostas din legiunile romane, tinând în mâna dreaptã o spadã în vârful cãreia se aflã un cap de turc. Pieptarul cãlãretului este rosu, coiful, sabia si sandalele acestuia, precum si frâul si saua calului sunt galbene iar fondul scutului este albastru.

Asocierea celor trei culori ale drapelului national pe stema familiei Brâncoveanu nu poate fi în nici un caz întâmplãtoare, dacã ne gândim la dragostea de glie si de neam a voievodului muntean , la idealurile care i-au cãlãuzit domnia, între care mentinerea neatârnãrii si înfãptuirea unitãtii românesti, de la care i s-a si tras mazilirea, urmatã de tragicul sfârsit, în 1714 la Constantinopol, împreunã cu cei patru fii ai sãi, suportat cu demnitate si cu o remarcabilã tãrie sufleteascã.

În a doua jumãtate a secolului al XVIII - lea , tricolorul apare si în Moldova pe stema familiei Ghica.
Uciderea de cãtre turci, în octombrie 1777 , a lui Grigore III Ghica, , aflat al a doua domnie în Moldova, dupã ce ocupase mai înainte si tronul Munteniei, pentru cã a protestat energic si în mai multe rânduri împotriva anexãri Bucovinei de cãtre Imperiul habsburgic cu acordul Înaltei Porti, a fost exprimatã simbolic prin introducerea pe stema acestei familii a “lacrimilor de argint”, element heraldic semnificativ pentru tragicul sfârsit al domului, precum si al tricolorului, sugestiv în a exprima împotrivirea lui fatã de stirbirea unitãtii teritoriale si autonomiei tãrii. Stema familiei Ghica cuprinde, în registrul superior, 12 lacrimi de argint, dispuse sase cu vârful în jos, fatã de alte sase în pozitie inversã, iar în registrul inferior, tãiat si despicat, în dreapta pe albastru, acvila cruciatã de aur (galbenã), iar în stânga pe rosu, capul de bour, de asemenea de culoare galbenã.
Dupã rãscoala tãranilor români din 1784 , care a urmãrit pe lângã desfiintarea servitutiilor apãsãtore si emanciparea nationalã , iar Horea, conducãtorul ei, gândindu-se chiar, dupã cum ne informeazã traditia, la refacerea vechii Dacii, prin unirea Transilvaniei cu celelalte douã principate românesti, înregistrãm la începutul secolului XIX - lea, în Tara Româneascã, o altã mare ridicare la luptã, sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, pentru scuturarea dominatiei strãine si cucerirea libertãtii nationale.

Caracterul national al Revolutiei din 1821, de luptã pentru neatârnarea poporului român, atât împotriva dominatiei Imperiului Otoman ce încãlcase prevederile stabilite prin Capitulatii, cât si a altor imperii care îsi întinseserã stãpânirea asupra unor însemnate teritorii românesti si nu-si ascundeau intentiile spre noi imixtiuni, a fost înscris în programul ei politic, formulat în Proclamatiile de la Pades si de la Bucuresti, si s-a reflectat si în includerea tricolorului pe steagul ridicat de Tudor.

Flamura steagului este alcãtuitã din douã bucãti de mãtase, una albã si cealaltã albastrã, suprapuse si cusute pe margini. Numai partea de culoare albã are însemne heraldice, ea constituind fata steagului, pe când cea albastrã era nepictatã si reprezenta spatele acestuia. În mijlocul câmpului alb al fetei steagului, la partea superioarã, este zugrãvitã Sfânta Treime: Dumnezeu - Tatãl si Dumnezeu - Fiul si deasupra Sfântul Duh în chip de porumbel. În dreapta Mântuitorului se aflã Sf. Mucenic Teodor Tiron, patronului Tudor Vladimirescu , iar în stânga Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Purtãtorul de biruintã. Sub Sfânta troitã, în mijlocul unei ghirlande din frunze de laur (dafin) se aflã acvila cruciatã, cu zborul jos, stema Tãrii Românesti.

Cele trei culori ale drapelului national sunt incluse subtil, dar perfect vizibil , în cromatica vesmintelor purtate de personajele cu valoare simbolicã de pe steag, în ordinea si gruparea lor de astãzi, asa cum este corect , rosu la margine, pe mantia lungã a Sf. Gheorghe, galben la mijloc, fustanela lui Dumnezeu Tatãl, si albastru la hampã, pe fustanela Mântuitorului.

Tricolorul de pe flamurã îl regãsim si pe ciucurii cu care erau împodobit stindardul. Trei la numãr, împletiti din fire de mãtase de culoare rosu, galben si albastru, ei erau dublu etajati si aveau cât e o micã sferã de argint masiv la capete. Fiind detasabil, si deci, independenti de steag 46 , ciucuri , spre deosebire de flamurã, au fost executati fãrã nici o discretie în culorile nationale a cãror îmbinare este cum nu se poate mai expresivã, tricolorul apãrând aici în toatã mãretia si splendoarea lui.

Asadar, stindardul cel mare al Revolutiei din 1821 simboliza, prin tricolor, ideea de unitate si independentã a “tot norodul românesc”, fiind, în acest sens, un mesaj pentru viitor ce venea precum se stie, din veacurile trecute si care va dobândi noi dimensiuni în deceniile urmãtoare.
La numai câtiva ani dupã introducerea în 1834, de cãtre Alexandru Dimitrie Ghica, a culorilor nationale pe steagurile ostirii muntene, în Transilvania, la marea adunare de la Blaj din 3 / 15 mai 1848, deasupra multimi se va înãlta demnã “flamura cea mare tricolorã a natiunii române”, pe care erau însemnate cuvintele “Virtutea românã reînviatã”. Era un steag mare , confectionat cu o sãptãmânã mai devreme si declarat drept drapel national de Conferinta de la Sibiu din 26 aprilie - 8 mai 1848, dovedindu-se si prin aceasta cã si români erau o natiune cu aceleasi drepturi la viatã proprie ca si celelalte natiuni ale principatului. El era expresia idealului de independentã nutrit cu ardoare de cei reuniti pe câmpia Blajului, numitã de atunci Câmpia Libertãtii si, în acelasi timp, simbolul unitãtii nationale. Întelegându-i mesajul si impresionat de entuziasmul si emotia cu acare multimea de pe întinsul Câmpiei Libertãtii s-a strâns sub faldurile lui, cãrturarul Sas Stephan Ludwig Roth , aflat de fatã la acea grandioasã manifestare, afirma cã “Desi drapelul national nu a fost ridicat atât de sus ca sã fie vãzut de la Dunãre, totusi, cunoscând comunitatea spiritualã unitã, cred cã fluturarea acestor culori aici , în cest loc, trebuie sã fi produs bãtãi de inimã la Bucuresti si Iasi”.

Traditia nationalã ne informeazã cã un steag semãnãtor, având culorile asezate orizontal, în ordinea albastru, galben , rosu, ar fi servit si lui Avram Iancu. În acelasi timp, în Tara Româneascã , asa cum arãtam la 14 iunie 1848, ca rezultat al triumfului revolutiei, tricolorul, având înscrisã deviza” Dreptate, frãtie” se instituia ca steag national. La mai putin de un deceniu de la revolutia pasoptistã, în 1857, Divanurile Ad-hoc din Moldova si Muntenia exprimau vointa unirii românilor din cele douã principate într-un singur stat, devenit realitate la 24 Ianuarie 1859.

Era firesc ca tricolorul, simbolul peste timp al unitãtii românesti, sã însufleteascã lupta pentru fãurirea statului national român modern. Reintrodus de Barbu Stirbei (1849-1856) pe drapelele armatei muntene, dupã ce fusese scos din folosintã din Cãimãcãmie, tricolorul va reapare si în Moldova în perioada luptei pentru unirea Baronului Talleyrand de Perigord, presedintele Comisiei europene de supraveghere a constituirii Divanurilor Ad-hoc, scria în 1857 contelui Walewski, ministrul de externe al Frantei, cã în drumul sãu spre Iasi a fost întâmpinat la Bacãu de peste trei mii de oameni purtând pieptare cu tricolorul national al unirii, iar la intrarea în capitala Moldovei a fost primit de populatia orasului care avea în frunte pe mitropolit, pe episcopii si nouãzeci de preoti, toti îmbrãcati în haine negre si având brâie si cocarde tricolore.

Înfãptuirea unirii Munteniei cu Moldova, la 24 Ianuarie 1859, care a reprezentat actul de vointã al întregii natiuni române, încununarea luptelor purtate de atâtea generatii de înaintasi si, în acelasi timp, temelie pentru cucerirea independentei si desãvârsirea statului national unitar, prin unirea cu România a celorlalte provincii aflate sub dominatie strãinã, trebuie întãritã printr-o serie de reforme largi si radicale. I-a revenit lui Alexandru Ion Cuza misiunea istoricã de a da viatã cerintelor legate de consolidarea statului national. Domnul Unirii a initiat un vast program de mãsuri care au modificat structural aspectul societãtii românesti. Între acestea s-a înscris, la loc de cinste, reintroducerea oficialã a tricolorului ca drapel national al Principatelor Unite.
Adoptarea tricolorului cãpãta în noile conditii sensuri mai adânci, care aveau sã fie exprimate de însusi domnitorul Cuza, la 1 septembrie 1863, în discursul tinut cu ocazia înmânãrii noilor drapele unitãtilor militare: “Steagul e România, acest pãmânt binecuvântat al patriei, stropit cu sângele strãbunilor nostri si îmbelsugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecãruia, casa în care s-au nãscut pãrintii nostri si unde se vor naste copiii vostri … Steagul e totodatã trecutul, prezentul si viitorul tãrii, întreaga istorie a României!

El avea încã culorile redate orizontal, în ordinea rosu sus, galben la mijloc si albastru jos. Pe una din fetele steagului era imprimatã stema Principatelor Unite, iar dedesubt înscrise cuvintele pline de semnificatie: “Unirea Principatelor. Fericirea Românilor”.
Prin Constitutia din 1866 si prin legile pentru fixarea armeriilor României din 1867 si 1872 s-a stabilit ca tricolorul sã aibã culorile asezate vertical, în ordinea albastru alãturi de hampã, galben la mijloc si rosu la margine “flotând” liber în aer, iar în centrul uneia din fete stema tãrii”.

Tricolorul, astfel instituit, avea sã triumfe la 9 Mai 1877, când Parlamentul României, într-un glas cu întreaga natiune, a proclamat independenta noastrã de stat. Cã independenta de stat a fost gândul ce domina cugetele si simtãmântul ce încãlzea inimile, au dovedit-o lunile eroice care au urmat acelei zile mãrete. Un întreg popor a actionat ca un singur om însufletit de o unicã hotãrâre, sã-si cucereascã neatârnarea. Statul român si-a cucerit independenta deplinã prin sângele ostasilor sãi, alãturi de care s-au jertfit si fratii lor din teritoriile aflate sub stãpânire strãinã, veniti sã lupte sub stindardul tricolor al tãrii în care vedeau viitoarea lor patrie.

Cucerirea independentei de stat a României a dat un puternic imbold miscãrii de eliberare nationalã a românilor din Transilvania , constituind o premisã importantã a desãvârsiri unificãrii national statale, ce se va înfãptui la 1 Decembrie 1918. În acea memorabilã zi, semintia lui Decebal si Traian si-a dat întâlnire între zidurile Alba Iuliei, devenitã neîncãpãtoare. Îndreptându-se din toate pãrtile si de pe toate vãile Transilvaniei spre cetatea Albei , pe jos sau cãlãri, cu trenurile si cãrutele, asemenea fluviului care îsi adunã apele din vãrsarea râurilor într-o singurã matcã, miile si zecile de mii de români, îmbrãcati cu cele mai frumoase straie nationale, purtând steaguri tricolore confectionate din pânzã de casã si citind “Desteaptã-te române” si “Pe-al nostru steag e scris Unire”, au venit sã afle, prin glasul autorizat al alesilor lor, supremul testament al tuturor generatiilor bimilenarei noastre istorii, proclamarea libertãtii lor nationale, dreptul lor de a trãi liberi si demni pe strãvechiul lor pãmânt, de a aseza temelii trainice unitãtii lor national statale. Au venit, de asemenea, si cei de altã nationalitate, pe care soarta îi asezase alãturi de ei , animati de dorinta de a clãdi împreunã un viitor mai bun pentru toti fii acestui pãmânt, un viitor de prosperitate, întemeiat pe dreptate, respect si colaborare reciprocã.

Erau acolo, aievea coborâti parcã de pe columnã, din hrisoave, peceti si steme, plãiesii lui Stefan , mosnenii lui Mihai , motii lui Horea si ai lui Iancu, pandurii lui Tudor, luptãtorii pasoptisti, fãuritorii Unirii de la 1859 si dorobantii de la 1877. Un popor întreg dorea fierbinte unirea si era ferm hotãrât s-o înfãptuiascã. Tricolorul românesc pãstrat cu pietate din zilele glorioase ale lui Mihai Viteazul si Avram Iancu, s-a înãltat demn în acea zi , îndemnându-i pe românii din cele ptru unghiuri sã se uneascã spre a putea birui în lupta lor dreaptã. De la vlãdicã pânã la opincã, mai bine de 100.000 de bãrbati si femei, tineri si bãtrâni, sub faldurile tricolorului ce strãlucea mândru în lumina blândã a iernii, au aclamat o zi întreagã mãretul ideal împlinit, unirea pentru toate veacurile a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Români. Un vis de veacuri biruise. Era mare izbânda. Asteptatã si pregãtitã de lucrarea multor generatii, era fireascã venirea ei. Roata istoriei a fost definitiv învârtitã, prin vointa si puterea poporului, cu spita dreptãtii spre viitorul demn al neamului românesc.

Fãurirea statului national unit la 1 Decembrie 1918 a avut o înrâurire profundã asupra întregii evolutii a societãti românesti, a creat conditii noi pentru dezvoltarea economicã, politicã si socialã a României, pentru apãrarea independentei si suveranitãtii patriei, pentru întãrirea unitãtii nationale.
Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moart - de SB_one la: 26/12/2003 14:29:12
(la: Ceausescu asasinat de cetateanul Iliescu si gasca lui)
...Cititzi si judecatzi singuri!

SB



Pentru noi – ratia de libertate, pentru ei – ratia de moarte


▪ Un general acuzã: „Dosarul procesului Ceausescu este fals”
▪ Mãrturii senzationale ale membrilor plutonului de executie de la Târgoviste
▪ Mãrirea si decãderea clanului Ceausescu
▪ De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
La 14 ani de la Revolutie, întrebãrile fãrã rãspuns devin tot mai numeroase. Istoricii nu si-au intrat în rol, martorii acelor zile de foc sunt tot mai rari si vorbesc putin. „Jurnalul National”, dupã numãrul consistent de pagini consacrat evenimentelor din
decembrie 1989, în editia de ieri, continuã astãzi sã aducã noi mãrturii, care se pot constitui în file dintr-o posibilã si necesarã istorie a unui moment de rãscruce.

„Dosarul din procesul lui Ceausescu este un fals”
Generalul Andrei Kemenici a hotãrât sã rupã tãcerea
La 14 ani de la Revolutie, comandantul unitãtii din Târgoviste, unde a fost judecat si împuscat Ceausescu, face o mãrturisire senzationalã: documentele procesului ar fi fost semnate în alb de cãtre completul de judecatã, fiind completate, mai apoi, la Bucuresti.
▪ Jurnalul National: Când a început Revolutia pentru dumneavoastrã, domnule general Kemenici?
Generalul Kemenici: Încã de pe 16 decembrie. Primisem ordin sã începem în unitate o pregãtire deosebitã pentru apãrarea Târgovistei. Eram artileristi de antiaerianã, ei ne cereau sã ne antrenãm pentru lupte de stradã. Eu am mai participat la asemenea actiuni, în 1968, în timpul Primãverii de la Praga. Eram cãpitan. Primisem ordin ca, a doua zi, sã vin sã apãr Otopeniul. Si l-am apãrat atunci pe Ceausescu. Ca sã nu i se întâmple si lui ce i s-a întâmplat lui Dubcek, care a fost luat pe sus si dus la Moscova. Alãturi de 100 de soldati, eu, cãpitanul Kemenici, eram în stare sã-mi dau viata pentru el si pentru ideea lui. Dupã 21 de ani s-a întâmplat ironia vietii mele: colonelul Kemenici îl apãra pe acelasi om. Dar, de data aceasta, de furia si de ura poporului român.
▪ Stiati cã Ceausescu se aflã în zonã?
Primisem ordin de la generalul Voinea, comandantul Armatei, sã-l prindem. Stiam cã se aflã undeva prin preajma orasului. La ora 18:30 au fost adusi în cazarmã. De la ora 12:00 noaptea se putea spune cã Revolutia s-a terminat: partidul, Securitatea, Armata, Militia, toti îl trãdaserã pe Ceausescu.
▪ Sosiserã deja membrii acelui tribunal improvizat?
Elicopterul cu Stãnculescu aterizase pe platoul unitãtii. Întelegerea dintre mine si Iliescu fusese sã vinã sã-i ia, sã-i ducã la Bucuresti si sã le facã proces. Neîncrezãtor, Stãnculescu mã întreabã: „Ei doi chiar sunt acolo?”. „Da, zic, sunt în TAB.” Credeam cã se va duce sã-i ia. Zice: „Nu, facem totul aici. Sã-i dãm drumul”. Eram mai multi pe holul unitãtii: eu, Stãnculescu, Voican Voiculescu, cei doi loctiitori ai mei, Gicã Popa, Nistor, Teodorescu, Lucescu, Tãnase. Si Stãnculescu le spune: „Domnilor, cei doi teroristi care trebuie sã fie judecati sunt Nicolae si Elena Ceausescu”. Când au auzit, ãstora au început sã le tremure pantalonii. Am primit ordin sã trec si eu în proces. Le-am rãspuns: „Nu trec, domnule!”. N-am nimic cu Voinea, dar el mi-a cerut în 1997 sã facem cumva si sã-i bãgãm în puscãrie pe Iliescu si pe Stãnculescu, sustinând cã ãstia ne-au escrocat. Dar el însusi fãcuse, în 1989, acel rechizitoriu pe dosul unor hârtii scrise de mine. Le-a datat 24 decembrie. Mandatele si celelalte, pe 23 decembrie. El nici n-a stiut pe cine judecã! Dar a spus asa: „Aveti un sfert de orã sã faceti treaba”. Executia a avut loc între orele 14:30–14:45. Totul a durat vreo douã ceasuri. A fost o buimãcealã totalã. Gicã Popa a judecat cu ochelarii, domnule! Hârtiile le uitase la mine în birou. Dupã proces, si le-a luat si a plecat. E o altã victimã a lui Voinea. Ultima este femeia asta, nevasta lui Stãnculescu.
▪ În ce relatii ati rãmas cu Stãnculescu?
Generalul Stãnculescu a eliminat, la Bucuresti, douã probleme capitale ale Revolutiei române. Mai întâi, l-a scos pe Ceausescu din CC, oprind astfel o mare vãrsare de sânge. Apoi, în perioada cât a fost ministru, fãrã sã fie ministru a dat ordin unitãtilor militare sã intre în cazarmã. Dar pentru mine Stãnculescu este dusmanul numãrul 1: el mi-a transformat unitatea în puscãrie, în tribunal si în poligon de executie. Fatã de Stãnculescu nu am decât urã. Dar stiti care este paradoxul cel mai mare? Am fost ultimul ofiter al Armatei Române care a executat întocmai ordinele lui Ceausescu, pânã în 25 decembrie. Pentru cã ele erau identice cu cele ale lui Iliescu. Ceausescu zicea: „Sã nu ascultati decât de Stãnculescu!”. Iliescu – tot asa.
▪ De ce credeti cã au dispãrut documentele procesului lui Ceausescu?
Pentru cã erau false. Un fals istoric al Justitiei române. De aici mi se trag mie toate necazurile. Toti le-am fi semnat atunci. Dar stiti cum le-au semnat ei? În alb, domnule! Au semnat pentru moartea Ceausestilor pe niste hârtii albe, pe care le-au bãtut la masinã dupã aceea, la Bucuresti. Dacã dosarul procesului nu dispãrea, intrau cu totii în puscãrie.
▪ Trãiti bine acum, domnule general?
Trãiesc din pensia mea si pensia sotiei mele, care a lucrat 28 de ani în administratie. Mi-am vândut apartamentul si masina pentru cã amândoi suntem bolnavi. În plus, am tot fost purtat prin procese. M-am mutat la douã camere, în cartierul acesta, plin de tigani. Acum câtiva ani, am constatat cu disperare cã sotia mea avea 2.200.000 de lei pensie, iar întretinerea ne venise 2.400.000 lei.
Cazarma lui Andrei Kemenici, o puscãrie pentru beznã
Bucuresti – Târgoviste, 22 decembrie 2003. Drumul Ceausestilor cãtre moarte. Drumul României cãtre economia de piatã. Flancat de case mãrunte, cu câte un maldãr de verze putrede la porti. Putini bucuresteni au aflat cã de la tarã le poti cumpãra la jumãtate de pret, iar tãranii n-au cu ce sã le poarte pânã în pietele Capitalei.
Peste Târgoviste pluteste o atmosferã de sãrbãtoare incertã. În scuarul din fata Consiliului Judetean se improvizase o scenã, se fãceau probe de microfon, pe trotuarul de alãturi se produceau niste ambulanti cu alãmuri. Începuse sã bureze, orasul respira fumul grãtarelor cu fleici.
Dimensiunea de „fost” a viitorului
Pânã sã dãm de generalul Kemenici, purtãm îndelungi discutii prin telefon cu Aurelia, distinsa sa doamnã: „A plecat cu colonelul Simescu, la niste festivitãti”. „Nu are mobil?” „Nu avem mobil, domnule, suntem necãjiti.” Izbucneste în plâns: „Si-au bãtut joc de noi, ne-au purtat prin tribunale. Stie tot orasul. Dacã vreti sã scrieti adevãrul, veniti la noi acasã, cã o sã aparã si el. Dupã ora 19:00, este invitat la o emisiune la televizor. Ne-au distrus.”
Între timp, intrãm în vestita cazarmã unde a fost judecat în pripã si executat cuplul Ceausescu.
Bulevardul Regele Carol I nr. 49, fost „Castanilor”. Fostã UM 01417, comandament al trupelor de cavalerie. Pe placa de frontispiciu încã stã scris: „Ofiterul de cavalerie trebuie sã fie si cãlãret, si cavaler”. Fost regiment 47 de artilerie antiaerianã, condus între 1986-1990 de cãtre colonelul Andrei Kemenici. Viitor sediu al Politiei municipale si al Jandarmeriei. Deocamdatã, o clãdire pustie, cãzutã în paraginã.
Urmele istoriei, acoperite cu tencuialã
Pânã se gãseste cheia de la intrare, ne îndreptãm cãtre spatele imobilului. Ne pomenim deodatã într-un pãtrat de asfalt din care rãsare zidul ciuruit. Acel zid. Incredibil de strâmt totul. S-a tras de la mai putin de doi metri si jumãtate. Peste gãurile de gloante s-au trântit câteva mistrii cu tencuialã. Parcurgem drumul, de la iesire pânã la zidul mortii. Undeva, mult deasupra aleii pavate, stã atârnatã o altã placã din PFL galben: „Clãdire nesigurã! Risc seismic ridicat. Gradul 2. Acces în zonã limitat”.
Înãuntru e aproape întuneric. Curentul a fost tãiat din octombrie, când cazarma a intrat sub administrarea Consiliului Judetean. Chiar în fatã, Biroul 3, unde s-a tinut procesul. O camerã goalã, cu ghiseu. Aceeasi sobã de teracotã, acelasi cuier de perete, aceleasi lambriuri cu miros de tutun stãtut. În dreapta – Camera 33, în stânga – o cãmãrutã strâmtã din care porneste un labirint de holuri.
Câtiva jandarmi pãzesc plictisiti puscãria asta pentru beznã. Ies în bulevard pãsind îndãrât de parcã, dacã m-as fi întors, mi s-ar fi proptit la ceafã sãrutarea unei tevi de puscã.
Când plecãm spre Bucuresti, e iarnã de-a dreptul. Ninge si plouã, nici una mai mult. Încã o Revolutie ca oricare alta, petrecutã în ziua cea mai scurtã a anului.

Clanul Ceausescu la 14 ani dupã Revolutie
Mãrirea si decãderea primei familii din România comunistã
Rãsturnarea de la putere a dictatorului Nicolae Ceausescu a însemnat o cãdere în gol pentru toatã familia sa. Copiii si fratii sãi care detineau functii importante în stat si-au pierdut privilegiile si au fost inculpati în mai multe procese. Unii au murit, ceilalti trãiesc discret.
În zilele fierbinti ale lui decembrie 1989 de dupã fuga sotilor Ceausescu, copiii acestora, Zoe, Valentin si Nicu, au fost arestati sub acuzatia de subminare a economiei nationale. Tot atunci li s-au confiscat bunurile, printre care bijuterii si obiecte de artã care, în anul 2001, erau evaluate la douã miliarde de lei. Zoe si Valentin au fost eliberati la scurt timp de la arestare si cercetati în continuare în stare de libertate. Nicu Ceausescu a fost condamnat la închisoare, dar eliberat din motive medicale.
Abia pe 12 ianuarie 1996, Parchetul General a dispus scoaterea copiilor lui Ceausescu de sub urmãrire penalã si revocarea mãsurilor asiguratorii.
Marin Ceausescu
Marin Ceausescu, si el unul dintre fratii lui Nicolae Ceausescu, a fost seful Reprezentantei Economice a României în Austria. A murit în conditii suspecte chiar în zilele Revolutiei, pe 28 decembrie 1989. A fost gãsit spânzurat în pivnita ambasadei, pe 28 decembrie 1989, la trei zile dupã împuscarea dictatorilor. În lipsã de alte probe, varianta oficialã a mortii a fost sinuciderea.
Ion Ceausescu
Fratele cel mic al dictatorului, Ion Ceausescu, a avut o carierã didacticã la Institutul Agronomic din Bucuresti si a condus Academia de Stiinte Agricole. Dupã Revolutie a înfiintat o firmã si în acest an a lansat o lucrare în horticulturã.
Maria Agache
Maria Agache, sorã a lui Nicolae Ceausescu si sotia ministrului Metalurgiei, a fost condamnatã la închisoare pentru înselãciune si trafic de influentã, dar a fost gratiatã în noiembrie 1994 de cãtre Tribunalul Bucuresti. Ea a fost pusã sub acuzare pentru cã s-a angajat la Electromagnetica Bucuresti pe post de maistru, fãrã a avea calificarea necesarã. Electromagnetica a solicitat salariile pe care le-a plãtit Mariei Agache în perioada 1977-1990 (an când a fost pensionatã), fãrã sã fi prestat vreo muncã în întreprindere. Instanta a hotãrât ca Maria Agache sã restituie 581.344 lei cãtre Electromagnetica, plus dobâzile aferente sumei. Sora dictatorului a murit în urmã cu câtiva ani.
Valentin Ceausescu
Fizician atomist de formatie, fiul cel mare al Ceausestilor a lucrat înainte de decembrie ’89 pe Platforma de la Mãgurele, unde mai este angajat si astãzi. Numele sãu este legat mai ales de echipa de fotbal Steaua, pe care a iubit-o si a sprijinit-o foarte mult, pânã la câstigarea Cupei Campionilor Europeni în ’86. A fost cãsãtorit cu fiica lui Petre Borilã, lider comunist. Cãsãtoria nu a convenit familiei dictatorului, nora fiind trimisã, dupã divort, în Canada, cu tot cu copilul lui Valentin. În iulie a.c., Valentin Ceausescu a obtinut si el o hotãrâre definitivã a Curtii de Apel Bucuresti, prin care Muzeul National de Artã al României a fost obligat sã-i restituie bunurile.
Elena Bãrbulescu
Elena Bãrbulescu, sora lui Nicolae Ceausescu, si-a petrecut retrasã ultimii ani de viatã, într-o locuintã plinã cu fotografii ale lui Nicolae Ceausescu, construitã chiar lângã faimoasa casã pãrinteascã a familiei din Scornicesti. Înainte de 1989, ea a ocupat functia de sef al Inspectoratului Judetean de Învãtãmânt Olt. Dupã Revolutie a devenit proprietara unui mic magazin din Scornicesti, iar printre produsele vândute se numãra si un sortiment de votcã numit „Ceausescu”. A murit pe 24 mai 2001, la 72 de ani, si a fost înmormântatã la Scornicesti.
Zoe Ceausescu
Înainte de 1989 a fost matematician si lucra la Institutul de Cercetãri Matematice al Academiei. Dupã Revolutie a continuat sã mai lucreze o vreme, dupã care s-a pensionat din motive medicale. Este cãsãtoritã cu Mircea Oprean, profesor la Politehnica din Bucuresti. Dupã câtiva ani de procese, Zoe a obtinut o hotãrâre judecãtoreascã în care autoritãtile erau obligate sã-i restituie patru bijuterii si alte câteva dintre obiectele de artã din cele care îi fuseserã confiscate în decembrie 1989, când fusese arestatã. Acum evitã sã aparã în public. (Claudiu Tãrziu, Cristina Hurdubaia)
Florea Ceausescu, cel mai iubit dintre frati
Florea Ceausescu, imediat nãscut dupã Nicolae, a fost poate cel mai apropiat sufleteste de cel care avea sã devinã în 1965 conducãtorul României. Florea era cel mare, mergea cu pachetele la închisorile prin care a trecut Nicolae, condamnat pentru convingerile comuniste înainte de al doilea rãzboi mondial. Dupã ce Nicolae Ceausescu a avansat rapid în ierarhia comunistã, dupã 23 august 1944, Florea a ales cariera de ziarist. A lucrat multi ani la „Steagul Rosu”, ziarul de partid al regiunii Bucuresti, în redactia cãruia a fost coleg cu Nadia Constantinescu, sotia viitorului presedinte al tãrii.
De la acest ziar a trecut apoi la „Scânteia”, organul CC al PCR, fiind mai întâi corespondent pentru judetul Ilfov, apoi redactor pe probleme agrare în redactia centralã. Cei din redactie si-l amintesc ca un om modest, deschis, plin de umor. Lui Florea, care semãna izbitor cu Nicolae, i se întâmpla deseori sã fie confundat cu seful statului. Poate si de aceea, Elena avea o atitudine foarte rece fatã de Florea, tinut cel mai la distantã de „curtea prezidentialã”. Fratii Ceausescu se reuneau de Sfântul Nicolae, când, potrivit obiceiului românesc, nu se fac invitatii la cel sãrbãtorit.
Florea Ceausescu a intrat în conflict cu câtiva satrapi locali în urma unor articole scrise în „Scânteia”. Cazul Duzineanu, despre care multi ieseni îsi amintesc, a stârnit furia prim-secretarului de la judeteanã sau a lui Ion Dincã, vizat direct de un articol care blama condamnarea unui inginer agronom din Cãlãrasi la ordinul lui Ion Te Leagã.
Dupã Revolutie, multi colegi de la „Adevãrul” i-au întors spatele. S-a pensionat. Trãieste în Bucuresti, unde are un apartament. Duce o viatã normalã.
Nicu Ceausescu fusese pregãtit pentru preluarea puterii
A fost cel mai implicat politic: prim-secretar al CC al UTC, ministru al Tineretului si, apoi, pânã în decembrie 1989, prim-secretar PCR al Sibiului. El era pregãtit pentru a prelua puterea de la tatãl sãu. A fost arestat la 22 decembrie 1989 si adus în Studioul 4 al TVR de cãtre revolutionari, dupã ce fusese rãnit cu o loviturã de cutit. La 21 septembrie 1990, Tribunalul Militar Bucuresti l-a condamnat la 20 de ani închisoare. Pe 3 iunie 1991 i s-a redus pedeapsa de la 20 de ani la 16 ani detentie. În noiembrie 1992 a fost condamnat la cinci ani închisoare pentru port ilegal de armã. A fost pus în libertate conditionatã pe motive medicale. Pe 16 septembrie 1996, Nicu Ceausescu a fost internat, în stare gravã, la Spitalul Clinic Universitar cu diagnosticul cirozã hepaticã cronicã. Dupã douã zile a fost transportat la o clinicã din Viena, unde a si murit la 30 septembrie în acelasi an. Avea 43 de ani. A fost cãsãtorit întâi cu Poliana Cristescu, iar apoi cu fiica lui Radu Constantin, lider comunist.
Ilie Ceausescu stia cã fratele sãu urma sã se retragã
Ilie Ceausescu, frate al dictatorului, a fost adjunctul ministrului Apãrãrii si secretarul executiv al Consiliului Politic al Armatei, pânã la 22 decembrie 1989. A condus mai multi ani Institutul de Istorie Militarã. Dupã Revolutie a fost acuzat si judecat pentru instigare la omor deosebit de grav în Revolutia de la Cluj. Ilie Ceausescu a mai spus cã bãnuia cã fratele sãu stia de aparitia evenimentelor din 1989, deoarece, din stenograma întâlnirii Nicolae Ceausescu – Mihail Gorbaciov, din 4 decembrie ’89, rezulta cã presedintele URSS l-a întrebat: „De unde stiti dumneavoastrã cã veti mai trãi pânã în ianuarie?”. Declaratiile fãcute de dictator la procesul sumar de la Târgoviste par sã confirme ipoteza lui Ilie Ceausescu. Pe holurile tribunalului, Ilie Ceausescu a declarat presei cã, din datele pe care le avea în 1989, reiesea cã la alegerile pentru Marea Adunare Nationalã, care trebuia sã aibã loc în martie 1990, Nicolae Ceausescu intentiona sã se retragã. Ilie Ceausescu a murit pe 3 octombrie anul trecut.
Andruta Ceausescu, condamnat la 15 ani de închisoare
Generalul în rezervã Andruta Nicolae Ceausescu, si el frate al despotului, a fost comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate Bãneasa. A fost inculpat singur într-un dosar, fiind acuzat de complicitate la genocid. A fost condamnat definitiv la 15 ani de închisoare, deoarece, în decembrie 1989, în calitate de comandant al Scolii de Ofiteri de Securitate, a dat ordin elevilor sã tragã în manifestantii care protestau fatã de regimul comunist în Piata Universitãtii din Bucuresti. A stat în arest din 1990 pânã în august 1994, când a fost eliberat, pe motiv cã suferea de afectiuni hepatice si renale. El a fost reîncarcerat pe 28 ianuarie 1998, în arestul Penitenciarului Jilava, pentru a executa restul de 11 ani de închisoare, din pedeapsa de 15 ani de detentie datã de cãtre Curtea Supremã de Justitie. În scurt timp a fost iarãsi eliberat, pe motive medicale. A mai rezistat diabetului si cirozei hepatice pânã la 14 decembrie 2000, când si-a dat obstescul sfârsit. Avea 76 de ani.

Ceausestii, condamnati înainte de judecatã
Ovidiu Gheorghiu si Dorin Cîrlan, membrii plutonului de executie de la Târgoviste, mãrturisesc
Adjutantul-sef Octavian Gheorghiu a fost unul dintre cei trei „cãlãi” ai cuplului dictatorial. Dupã ce i-a împuscat pe Ceausesti, nici nu s-a îmbogãtit, nici n-a cãpãtat putere. I-au rãmas doar niscai gânduri negre, care-i mai bat uneori la usã, noaptea, chiar si dupã 14 ani.
Dimineata zilei de 25 decembrie 1989. Colonelul Cantuniari, comandantul Regimentului de parasutisti de la Boteni, face revista de front. „Vreau opt voluntari pentru o misiune cu 10% sansã de întoarcere. Sunt teroristi pe Bucuresti – Pitesti”. Opt oameni ies în fatã.
Se îmbarcã în douã elicoptere. Decoleazã. În aer primesc un nou ordin: aterizati pe Ghencea. Pe Ghencea se trãgea. Din TAB-urile parcate pe stadion ies: Stãnculescu, Mãgureanu, Gelu Voican si toti ceilalti care vor face parte din completul de judecatã a cuplului Ceausescu. Urcã în elicoptere fãrã nici o vorbã.
În aer, din nou, se schimbã ordinul. Destinatia – Târgoviste.
„Aici sã-i împuscati”
„Am fost surprinsi sã aterizãm în curtea unei unitãti militare, îsi aminteste Octavian Gheorghiu. Generalul Victor Stãnculescu ne priveste. Tu, tu si tu, veniti cu mine. Eram eu, Boieru si Cîrlan. Ne spune: vedeti TAB-ul ãsta? Înãuntru sunt Ceausestii. Dacã n-am fi fost zdrobiti de obosealã, am fi hohotit de râs: putea sã fie si Papa Pius. Ei erau. I-au bãgat în salã, la judecatã. Boieru a pãzit usa pe dinãuntru, eu cu Dorin, pe dinafarã. Aveam ordin sã tragem dacã cineva, oricine-ar fi, se apropia de usã. Stiam si ce urma sã se întâmple: generalul Stãnculescu ne arãtase zidul si ne spusese: «Aici o sã-i împuscati». Erau, asadar, condamnati înainte de-a fi judecati”.
„Le-am dat o sansã”
„Am auzit procesul prin usã. El striga tare: «Nu spun nimic decât în fata Marii Adunãri Nationale». Se auzea si ea «Taci, Nicule!». La sfârsit a iesit Lucescu, avocatul lor, cam agitat. Ne-a zis: «I-am întrebat dacã nu vor sã recunoascã faptul cã nu sunt sãnãtosi mintal. Au refuzat. Le-am dat o sansã si au refuzat...». Ar fi fost interesant ce-ar fi fost dacã Ceausestii spuneau cã sunt ticniti. I-ar fi condamnat si asa? Am primit ordin sã-i legãm. Ea tot striga: «Copiii mei!». Eu am legat-o. Si-am si înjurat-o, sã tacã. I-am pus la zid, câtiva pasi înapoi si pac! Am golit încãrcãtoarele. Boieru s-a dus, cu arma fumegând în mânã, cãtre completul de judecatã care asista. Le-a strigat: «Am fãcut-o pentru colegii care au murit la Televiziune». 11 parasutisti muriserã pe 22”.
„A fost bine? A fost rãu?”
„Am luat cadavrele, le-am suit în elicopter, am luat si «pasagerii de la Bucuresti», i-am depus pe Ghencea, cu escalã Otopeni. Ei s-au cãrat înapoi cu TAB-urile, noi am pus mortii pe gazon si-am asteptat. Am asteptat mult si bine. Spre searã a venit ordin sã ne întoarcem la bazã. Sã lãsãm cadavrele acolo. Dar cui? Sã le mãnânce câinii? În preajmã se trãgea. L-am chemat pe un locotenent tânãr si i-am zis cã-i lãsãm în grijã niste colete. «Cine sunt?» «Nu-i treaba ta!» Ne întoarcem la unitate. Am tãcut. Unul si-a scos casca si m-a întrebat dacã a albit. Nu albise. La bazã ne asteptau plângând Cantuniari si comandorul Suciu. Cel care a cãzut apoi la mijloc, cu «Tigareta II». Mult timp ne-am întrebat: a fost bine ce-am fãcut? A fost rãu? În fond, suntem militari, nu cãlãi. Nu i-am împuscat cu plãcere, ci, as zice eu, din necesitate. Soarta le era dinainte pecetluitã”. (Valentin Zaschievici)

La exact 14 ani, nici o orã mai mult, de la momentul în care a tras un încãrcãtor întreg în capul Elenei Ceausescu, fostul plutonier de parasutisti Dorin Cîrlan rememoreazã deziluzionat acea zi care avea sã-i schimbe viata din rãu în tot mai rãu.
Povesteste Dorin Cîrlan: „În drum spre zid, eu eram în spatele lui Ceausescu. S-a întors, s-a uitat în ochii mei. Cãpitanul Ionel Boeru trãgea de el, îl ducea pe sus. A strigat: «Trãiascã Republica Socialistã România liberã si independentã!» si a început sã cânte ca pentru el «Internationala». Atunci Ionel s-a pierdut, nu stiu cum, i-a izbit pe amândoi de zid si a tras cu automatul de la sold.
Ea cãzuse într-o pozitie ciudatã, avea pulpele dezgolite si se zbãtea… I-am tras un încãrcãtor în cap, am vãzut cum sãreau pe mine bucãti de os, sânge, dar nu-mi dãdeam seama de grozãvie. Nu stiu ce instincte animalice s-au descãtusat atunci în mine. Atunci a apãrut si generalul Stãnculescu, m-a vãzut galben si înlemnit si mi-a spus: «Dã-o, bã, în mã-sa, stii cât rãu a fãcut tãrii!».”
Dorin Cîrlan a plecat în „misiunea de gradul zero” alãturi de Octavian Gheorghiu si de camarazii lor.
Mãgureanu voma
Despre completul de judecatã, îmbarcat în elicoptere pe Ghencea: „I-am recunoscut doar pe Stãnculescu, Voican Voiculescu, Virgil Mãgureanu. Ãsta, pânã la Târgoviste, a vomat tot timpul într-o gãleatã. Nu stiam atunci cã însotim tribunalul exceptional. Cum am aterizat la Târgoviste, Stãnculescu ne-a spus cã îl vor judeca pe Ceausescu si cã cine se oferã sã ducã misiunea pânã la capãt – si s-a uitat la zid… Am înteles despre ce era vorba… Ne-am oferit toti opt care plecaserãm din Boteni, am zis asa, un DA anemic, da’ Stãnculescu a zis: «Nu, un pas în fatã!»
Fãrã somatie
Am pãsit toti opt. Si atunci generalul a zis: «Numai tu, tu si tu». Adicã eu, Ionel Boeru si Octavian Gheorghiu. La ceilalti le-a dat misiuni exacte. Eu am pãzit intrarea în sala de judecatã. Aveam ordin sã trag fãrã somatie în oricine voia sã intre si dacã eram atacati, din interior sau din afarã, aveam ordin de la Stãnculescu: intrati în salã si executati foc asupra sotilor Ceausescu. Dupã ce i-au scos din salã, în 10 minute erau morti. Am tras noi, cei trei, a tras un soldat, sofer, si a mai tras unul cu mitraliera de pe TAB, adjutantul Costicã Stoican. Abia dupã aceea au iesit în curte Stãnculescu, Voican, Mãgureanu si ceilalti. A semãnat mai mult a linsaj decât a executie…”
„Totul, de când a început Ceausescu sã cânte si pânã au murit amândoi, a durat, cred, vreo 30 de secunde” – îsi aminteste Cîrlan… „Pe urmã, repede, în 10 minute, «coletele», cum le spuneau ei, cadavrele adicã, au fost învelite în foi de cort si în pãturi, urcate în elicopter, iar noi am decolat imediat. Nu mai era loc în elicopter, am stat cu fundul pe Ceausescu, o sãptãmânã i-am purtat sângele pe pantaloni. Am fãcut o escalã în unitate, la Boteni, acolo s-a dat ordin sã rãmânã la sol patru dintre noi, printre care si eu… Ceilalti au decolat cu cadavrele… “
Regret
Mintit de superiori, supus la tot felul de presiuni, mutat de colo-colo, Dorin Cîrlan a trecut în rezervã, cu ordonanta, pensie nu are, a divortat si a rãmas fãrã casã, doarme pe unde apucã, o face când pe soferul, când pe garda de corp. „Acum regret cã l-am împuscat pe Ceausescu… Pe el l-am iubit, l-am idolatrizat, dar am tras, am tras… Pe el îl va judeca istoria. Eu, cãlãul, am pierdut totul”, încheie Dorin. (Viorel Ilisoi)

Gavroche a ajuns PSD-ist de Cornetu
Simbolul Revolutiei trãieste modest, dar a intrat în politicã
Într-o altã tarã ar fi trãit ca un rege. În România trãieste dintr-un salariu de sofer, într-un apartament modest si înghesuit din Pantelimon. De parcã nu ar fi fost simbolul Revolutiei.
Dupã decembrie 1989, viata i-a oferit lui Florin Vieru, supranumit Gavroche al României, mai multe necazuri decât bucurii. A fost si somer, a avut si datorii la întretinere, dar si probleme cu Justitia, fiind condamnat pentru furt. Abia de un an încoace trãieste mai bine.
SOFER. A intrat si în politicã. Constantin Bebe Ivanovici l-a fãcut vicepresedinte la grupul de tineret al PSD din Comuna Cornetu. Un an si jumãtate a fost soferul personal al lui Bebe Ivanovici. Si acum este sofer, dar al unui om de afaceri, si are un salariu, zice el, „decent”.
COLEGII CERSETORI. Nu-i bai. Nu e singurul revolutionar cu o viatã destul de grea. „Îmi pare rãu de oamenii care s-au sacrificat. Plânge sufletul în mine când vãd colegi revolutionari cersind. Sã tineti minte. Sunt revolutionari care fac foamea, sunt purtati pe drumuri, nu sunt luati în seamã.” Asa vorbeste, dupã 14 ani de promisiuni si neîmpliniri, Florin Vieru, acum în vârstã de 28 de ani.
O BUCATÃ DE PÃMÂNT. Are brevet si certificat de revolutionar si cam atât. „Îmi doresc o bucatã de pãmânt sã-mi construiesc o casã. Poate s-o rezolva”, spune Gavroche. Deocamdatã trebuie sã se multumeascã doar cu apartamentul strâmt, pe care si l-a cumpãrat si unde locuieste cu sotia, Beatrice, fiica acesteia din prima cãsãtorie si fiul sãu, Adrian Alexandru, în vârstã de trei ani. (Lavinia Tudoran)
Momentul eroic
În 1989, fotografia lui Vieru, atunci un pusti de 14 ani din comuna Dobroesti, cu steagul gãurit înfãsurat în jurul corpului a fãcut înconjurul lumii. A venit de acasã, de unde a furat steagul de pe clãdirea Primãriei, si a ajuns în Bucuresti în mijlocul revolutionarilor. Ziaristii francezi l-au surprins în memorabila fotografie de pe coperta „Paris Match” si i-au spus Gavroche, dupã numele eroului lui Victor Hugo. În scurtã vreme a devenit simbolul Revolutiei Române. Vieru mai are un singur numãr din „Paris Match”. De câte ori îl rãsfoieste îi revine speranta într-o viatã mai bunã, de erou.

De ce s-a sinucis Elena Stãnculescu
Sotia generalului Stãnculescu s-a sinucis într-un chip care a descumpãnit pe mai putin cunoscãtorii firii omenesti. Dispãruta a invocat, în biletele lãsate, hãrtuirea la care a fost supus sotul în ultimii ani.
Pentru a întãri aceastã semnificatie, ea si-a datat înscrisurile cu 22 decembrie, ziua în care fostul ministru al Apãrãrii Nationale a schimbat soarta evenimentelor. Preluând comanda de la Vasile, el a ordonat armatei sã fraternizeze cu demonstrantii si i-a dus pe Ceausesti la elicopter. Dupã pãrerea mea, nu le-a înlesnit fuga, cum s-a scris, ci i-a trimis la Târgoviste, via Snagov, unde comandantul Kemenici primise ordin sã-i iluzioneze cã-i protejeazã de atacurile fortelor strãine (în acest scop se simulau atacuri grozave împotriva unitãtii) pânã când generalul Stãnculescu restabilea situatia. Descumpãnirile unora la motivul invocat în bilete de Elena Stãnculescu îsi au cauza în reducerea durerii omenesti doar la nivelul celor care tin de fiziologie. Sub acest unghi, e greu sã crezi cã se poate sinucide cineva altfel decât din faptul cã nu mai are ce mânca sau din faptul cã-l însalã nevasta. Celor care s-au uimit de motivatia în plan moral trebuie sã le reamintim cã existã si sinucideri din onoare.
Am cunoscut-o pe sotia generalului, fiind unul dintre jurnalistii care, pe vremea regimului CDR-ist de tristã amintire, am scris împotriva hãrtuielii la care au fost supusi Victor Stãnculescu si colonelul Kemenici (în viatã), dar si Stefan Guse, Vasile Milea (post-mortem). Am fãcut-o si voi continua s-o fac, deoarece, asa cum am arãtat de nenumãrate ori, nu putem judeca penal Istoria.
Ordin si moralã
La Timisoara, la Bucuresti, la Cluj, armata s-a confruntat cu o situatie iesitã din comun, definitã prin conflictul dintre datoria de a îndeplini ordinul dat si datoria de a nu reprima o revoltã pe care toti militarii de la general pânã la soldat o considerau si a lor. Nu întâmplãtor, am evitat expresia a trage în popor, exploatatã pânã la deselare în ultimii ani, pentru formula a reprima. Asta deoarece rãmân convins, dupã 13 ani de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989, cã, exceptie fãcând cazurile de provocare fãtisã, armata n-a tras. Victimele zilelor anterioare lui 22 decembrie sunt persoane izolate din multime. Martori mai onesti, care refuzã politizarea adevãrului, recunosc cã s-a tras din altã parte decât din fatã, unde erau militarii. Dar chiar si fãrã aceste mãrturii, minima cunoastere a vietii ne spune cã un pluton adus în fata unor demonstranti nu trage selectiv. Ori trag toti soldatii deodatã, fãcând mãcel, ca în 1929, la Lupeni, ori nu trage nici unul.
Pretext si realitate
Cu toate acestea, sub regimul Constantinescu s-a început o adevãratã vânãtoare de vrãjitoare. Pretextul invocat: sã se facã victimelor dreptate. În realitate, motivul era altul, fãrã nici o legãturã cu dreptatea. S-a urmãrit un scop politic meschin. Acela de a lovi în Ion Iliescu, aflat la vremea respectivã în opozitie, acuzat subtil de a-i fi protejat pe generali, inclusiv pe generalul Stãnculescu. Dacã fostul regim ar fi actionat în planul înalt al moralei, n-ar fi fost pus sã instrumenteze dosarele însusi Dan Voinea, procurorul din Procesul Ceausescu. Orice politician moral l-ar fi lãsat pe linie moartã si nu l-ar fi promovat ca sef al Parchetelor Militare, fie si pentru cã numele lui apare în toate enciclopediile lumii la capitolul Procese abjecte. Noua putere, a lui Ion Iliescu si a lui Adrian Nãstase, stând si ea sub semnul oportunismului, n-a avut curajul sã înfrunte gãlãgia unor ziare si a unor cercuri care au continuat, dupã cãderea regimului Constantinescu, ura oarbã, imbecilã de pe vremea când erau rãsfãtatele puterii alese în 1996. Chiar si acum, când generalul Stãnculescu traverseazã o tragedie, un ziar care i-a fost si-i este dusman a scris un pamflet numindu-l generalul-infractor. Meritã mentionat acest caz, pentru cã el ne face sã întelegem de ce au perceput românii guvernarea CDR-istã ca pe un cosmar. Era o guvernare absurdã, întemeiatã pe ranchiunã, influentatã de intelectuali sterpi, frustrati, o guvernare fãrã o minimã întelegere a vietii.
Elena Stãnculescu a trãit, alãturi de generalul Stãnculescu, drama hãrtuielii pe motive politice. A fãcut însã gestul suprem sub guvernarea PSD-istã. Aparent, fãrã logicã. Dupã 2000, actualul regim a introdus recurs în anulare si actualul regim a fãcut ca Înalta Curte de Casatie sã amâne de câteva ori sentinta pe motive de procedurã. A fãcut-o acum, pentru cã abia acum, sub regimul PSD, a ajuns la deprimare absolutã. Ion Iliescu e seful statului si datoritã lui Victor Stãnculescu. Adrian Nãstase e premier si datoritã lui Victor Stãnculescu. Fãrã gesturile decisive ale generalului, alta ar fi fost soarta celor doi. Si iatã cã în timp ce Ion Iliescu se plimbã de la o sindrofie la alta, vorbind despre evenimentele din decembrie 1989, în timp ce Adrian Nãstase apare la televizor depunând coroane de flori, Victor Stãnculescu, cel care si-a riscat viata ordonând armatei sã fraternizeze cu demonstrantii, spunându-le celor doi Ceausesti sã meargã la Târgoviste, scotându-i din Comitetul Central, nu numai cã e uitat, dar, mai mult, e si un om pe care-l asteaptã 15 ani de puscãrie.
Deprimare absolutã
Elena Stãnculescu a fost purtãtorul de cuvânt al generalului în fata puterii de azi, în fata societãtii românesti, în fata noastrã, a tuturor. Iubindu-si sotul pânã la dramatism, asumându-si deplin toate trãirile acestuia, ea s-a sinucis. A fãcut-o în locul generalului. A fost veriga slabã din personalitatea altfel puternicã, stãpânã pe sine, a lui Victor Stãnculescu. Gestul ei ne explicã pânã unde a ajuns însusi generalul cu disperarea. Pentru ca Ion Iliescu sã fie azi presedinte, pentru ca Adrian Nãstase sã fie prim-ministru, pentru ca Ioan Mircea Pascu sã meargã la simpozioane NATO, iar Mircea Geoanã sã fie partener de dialog cu americanii, generalul Victor Stãnculescu a trãdat. Ce infern poate fi în sufletul unui om care stie ce rol a avut el în ridicarea unei clãdiri somptuoase, vãzând cã cei dinãuntru îl tin pe la usi, ba mai mult, cã-i alungat de acolo cu pietre!
Sperante înselate
Dacã de la regimul Constantinescu generalul Victor Stãnculescu nu se putea astepta la nimic bun, fostul presedinte apartinând altei lumi, nu acelasi lucru se poate spune despre regimul Ion Iliescu. Victor Stãnculescu stie cã actualul presedinte al României stie ce rol au jucat Victor Stãnculescu, alti generali si nu numai generali, dar si personaje civile din umbrã, în victoria Revolutiei. Si, desi stie, desi a lucrat împreunã cu ei, le-a cerut ajutorul, s-a bazat pe ei în cariera sa de început, domnul presedinte evitã sã le recunoascã public importanta.
De ce evitã asta Ion Iliescu? Pentru cã domnia sa are marota revoltei spontane, a unei revolutii în care strada a decis totul, politicienii, militarii fiind absolut secundari. În aceste conditii, în acest an, mai mult ca niciodatã, confruntat cu atacuri vizând lovitura de stat, Ion Iliescu a exagerat pânã la paroxism rolul strãzii. Ar fi fost normal ca acum, la 14 ani de la prãbusirea comunismului, sã se recunoascã public si rolul avut în Revolutie de personalitãti. Fie si pentru cã teza lui Marx privind rolul determinant al maselor în istorie, personalitãtile fiind niste marionete ale strãzii, e complet falsã.
Ion Iliescu exagereazã aceastã revoltã spontanã si pentru cã se teme. Nu numai de consecinta logicã a recunoasterii rolului personalitãtilor – acceptarea tezei complotului sau mãcar a minimei pregãtiri anterioare –, dar si de scandalul care ar izbucni dacã ar aduce în prim-plan, la comemorarea Revolutiei, si pe cei care, precum generalul Victor Stãnculescu, au contribuit decisiv, nu în stradã, ci în birouri, la victoria Revolutiei.
Lectie de curaj
Tãria unui mare om politic, si ceea ce-l face sã fie si om istoric, stã în capacitatea de a înfrunta la un moment dat presiunea exercitatã de contemporani pentru a-l obliga sã facã un anumit lucru sau sã declare un anumit lucru.
Nici unul din liderii României de azi n-are aceastã tãrie. Sinucigându-se, Elena Stãnculescu le-a dat o lectie de curaj. Si de bãrbãtie. (Ion Cristoiu)

Note:



Moto:
Crede in cel ce cauta Adevarul,
Fereste-te de cel ce l-a gasit.
(A.Gide)
#7271 (raspuns la: #7268) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
prezumtia de nevinovatie inca nu s-a desfiintat - de yogi bear la: 03/12/2005 17:37:30
(la: Gregorian Bivolaru - MISA, guru şi servicii secrete)
In primul rand:
Articolul initial al acestui thread, cel care este vizibil intotdeauna, pentru orice nou venit, contine minciuni grosolane si este discriminator fata de practicantii yoga, autorul sau putand intra sub incidenta legii:

O.G. nr.137/2000 - privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare.
Dreptul la demnitatea personalã
Art. 19. - Constituie contraventie, conform prezentei ordonante, dacã fapta nu intrã sub incidenta legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandã nationalist-sovinã, de instigare la urã rasialã sau nationalã, ori acel comportament care are ca scop sau vizeazã atingerea demnitãþii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunitãti si legat de apartenenta acestora la o anumitã rasã, nationalitate, etnie, religie, categorie socialã sau la o categorie defavorizatã ori de convingerile, sexul sau orientarea sexualã a acestuia.

In al doilea rand:
Cred ca fiecare individ trebuie sa-si vada de propriul drum, de propria batatura, sa si-o ingrijeasca, mature si curete de uscaturi (sunt o multime in cea ortodoxa, cu exemple in presa recenta, nu intru in amanunte, pentru ca nu imi face placere, si eu sunt ortodox). Cat timp ne tot uitam la capra vecinului a noastra s-ar putea sa moara de foame si nici noi sa nu ne mantuim.

Lipsa de argumente nu e indicata de prezentarea celor confirmate de organizatii aparatoare ale drepturilor omului (ba din contra), ci de apelarea la intrebari de genul "faci parte din MISA?".

S-au emis aici si in presa argumente spirituale, biblice, morale, juridice ... , prezumtia de nevinovatie a fost incalcata de nenumarate ori. De ce au fost necesare toate astea? Un proces e in derulare (desi autoritatile il tot amana), nu e de ajuns sa asteptam rezultatul lui?

Au fost necesare pentru ca "dovezile" prezentate in cererea de extradare facuta pe baza a 2 (doua) mandate de arestare nu stau in picioare. Au fost necesare pentru a putea amorti opinia publica cu ocazia abuzurilor si violentelor si sunt in continuare necesare pentru a-i apara pe cei vinovati de aceste abuzuri. Aceştia sunt Ilie Botoş, Lia Savonea, judecător în cadrul Tribunalului Bucureşti, Grigore Chaborsky, procuror în cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, George Bălan, procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Virginia Chiriţă, Nelu Ogarcă, Virgil Bratu şi Alexandru Ionescu, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Eusebiu Şerbănoiu, Marian Delcea şi Marian Gherman, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Dumitru Ilieş, comisar în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţia Cercetări Penale şi Mihai Vlad, agent SRI, inspector principal în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţia Generală de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog şi procuroarea Elena Sandu. În timpul percheziţiilor şi anchetelor care i-au vizat pe yoghini MISA, aceşti procurori şi magistraţi au comis abateri grave precum infracţiune continuată de abuz în serviciu, purtare abuzivă, furt calificat, vătămare corporală, ameninţare, tâlhărie şi încercarea de a determina mărturia mincinoasă.

In al treilea rand iata opinia unui preot crestin (nu este un document propagandistic ci unul din multitudinea de documente juridice si sociologice; aici este prezentat ca raspuns la calomnii):
Raportul realizat de expertul suedez Karl Erik Nylund despre MISA şi Gregorian Bivolaru

Acest raport a fost una dintre principalele probe ale apărării în procesul de extrădare judecat de Curtea Supremă din Stockholm în 11-12 octombrie 2005. Decizia finală şi irevocabilă a Curţii Supreme din Stockholm a fost aceea de a respinge cererea de extrădare formulată de statul român pe numele lui Gregorian Bivolaru.

Karl-Erik Nylund este doctor în teologie, preot şi poate cel mai mare expert al Suediei în materie de secte. Cea mai recentă lucrare a sa este ”A te juca cu focul – lumea sectelor” (2004). De mai bine de 30 de ani îi ajută pe cei care au devenit victimele unor diverse secte şi pe familiile acestora. Este adeseori angajat ca expert în aceste probleme şi este citat de multe ori în mass-media, deoarece este cunoscut pentru atitudinea lui critică la adresa sectelor nocive. De aceea Karl-Erik Nylund este calificat pentru a judeca dacă Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA) are caracteristici similare sectelor nocive sau nu. În munca de cercetare depusă pentru a scrie acest raport, şi în timpul interviurilor, Nylund a colaborat cu doctorul în sociologie Örjan Hultåker, fondatorul şi conducătorul Institutului de sondaje de opinie SKOP-Research, Skandinavisk Opinion AB.

1. Şcoala de yoga MISA

1.1. Introducere

Pentru redactarea acestui raport au fost consultate o serie de materiale din literatura de specialitate, precizate în bibliografie. La ele se adaugă cele trei interviuri cu Gregorian Bivolaru realizate în perioada în care acesta se afla în custodia poliţiei din Malmö, interviurile cu Mihai Stoian şi cu şase cursanţi MISA. Trei din cei şase sunt din România. În plus am luat legătura şi cu alţi români care trăiesc în exil şi care nu sunt membri ai acestei şcoli de yoga.

1.2 Înfiinţarea şcolii de yoga

Asociaţia Mişcarea pentru Integrare Spirituală în Absolut a fost fondată de Gregorian Bivolaru în ianuarie 1990. Asociaţia, care iniţial a avut 22 de membri fondatori, a pus bazele şcolii de yoga care are la ora actuală mai mult de 37.000 de practicanţi şi simpatizanţi în mai multe ţări, printre care şi Suedia, Danemarca şi Finlanda. În Suedia, fundaţia yoga se numeşte Esoteric Orient Yoga, iar în celelalte două ţări se numeşte Natha. Mişcări ca MISA apar adeseori în medii unde există un gol spiritual şi unde ideile religioase care nu sunt în conformitate cu religia oficială sunt persecutate. Aceasta se petrece de regulă în ţări comuniste sau fost comuniste. Gândirea liberă şi mişcările ce au un mare număr de membri nu sunt văzute cu ochi buni.

Biserica română ortodoxă nu este încântată de acestă mişcare yoghină care îşi inspiră ideile din hinduism, buddhism, creştinism, din ideile lui Jung, şamd. Mişcările care se bazează pe idei din mai multe curente religioase şi filozofice se numesc sincretice. Majoritatea religiilor şi mişcărilor religioase sunt sincretice. Fenomenul este mai degrabă o regulă decât o excepţie. Religia ca fenomen social înseamnă, foarte simplificat, un sistem de credinţe plin de înţeles şi un sistem de roluri legitime. Cei care cresc într-o comunitate religioasă au modele explicative şi modalităţi de a acţiona, de care se folosesc personal. Ei învaţă dogma şi riturile care îi conferă omului identitate.

1.2.1 Dificultăţi cu care se confruntă mişcările spirituale

Interacţiunile dintre societate şi mişcările spirituale, aşa cum este MISA, trec continuu prin momente dificile. Astfel de momente ce pot afecta sistemul de credinţe şi pattern-urile rolurilor, pot apare şi în alte împrejurări de viaţă cu care oamenii se confruntă sau chiar în interiorul structurii personalităţii individului. Apar uneori şi crize ale credinţei care sunt naturale într-o societate pluralistică. Iar mişcările spirituale au activităţi care îşi propun ajutorarea oamenilor care se confruntă cu astfel de crize, ca astfel să îşi recapete credinţa.

1.2.2 Activităţile din cadrul MISA

Yoga, care este la origine indiană, este privită ca străină şi periculoasă în multe ţări creştine, mai ales în ţări puternic ortodoxe, cum este România de exemplu. Yoga este privită ca un pericol pentru procesul de recrutare de enoriaşi pe care îl desfăşoară permanent Biserica, ca şi pentru faptul că enoriaşii pot fi atraşi de această "religie" străină, aşa cum e considerată Yoga de biserică. De aceea se simt obligaţi să lupte împotriva Yoga şi adeseori chiar să o demonizeze.

Yoga se practică de peste 4000 de ani. Este un vechi sistem hindus de autodisciplină şi tehnici menite să armonizeze şi să unifice corpul, mintea şi sufletul prin exerciţii fizice, controlul respiraţiei şi meditaţie. Cuvântul yoga provine din limba sanscrită şi înseamnă unire, punere la unison. Această unire este de fapt punerea la unison a sufletului individului, prin tehnici spirituale, cu universul, printr-un proces de autoperfecţionare.

Există diferite tipuri de yoga. Una dintre ramurile de yoga practicate în şcoala MISA este karma yoga. Aceasta ramură ar fi numită în limbajul nostru muncă voluntară sau benevolă. Pentru un hindus, scopul vieţii este moksha - eliberarea spirituală. Moksha înseamnă eliberarea de ciclul renaşterilor. Dar moksha, eliberarea spirituală, este atinsă şi de cel care s-a eliberat de ignoranţă, şi atunci există mai multe căi catre acest scop ultim: Jnana (calea cunoaşterii), Bhakti (calea devoţiunii) şi karma (calea acţiunii). Nu există o singură cale şi un singur mântuitor, ci există multe curente de opinie, conducători, guru şi zeităţi care contribuie la ajutorarea celor care cer ajutor pentru a parcurge calea spirituală.

Pe scurt, putem spune că una dintre modalităţile prin care cei care practică yoga în cadrul MISA urmăresc realizarea de sine este karma yoga. Nu este absolut deloc vorba aici de trafic de persoane, ci de o cale aleasă prin proprie voinţă de a se atinge scopul spiritual, cu ajutorul unui îndrumător spiritual. În cadrul MISA fiecare participant are îndrumarea spirituală a unui instructor care-l ajută pe calea spirituală sau îl temperează când este cazul. Practicanţii nu se izolează de societate sau de familie.

1.2.3 Ashram

Ashram-ul este un loc în care se trăieşte simplu, pentru a putea practica mai mult timp meditaţia. Chiar şi practica yoga este o formă de meditaţie. Scopul unui ashram este să îi înlesnească practicantului recuperarea sănătăţii şi o viaţă spirituală. De fapt orice locuinţă poate fi numită ashram. În cadrul MISA ashramurile sunt o formă de a locui în comun, asemănător cu un internat sau cămin. Fiecare internat are anumite reguli pentru ca viaţa în aceeaşi casă să funcţioneze. Ashramurile din MISA au următoarele reguli:

1. Nu este admis consumul de carne, alcool sau cafea. Nu este permis fumatul. Aceste reguli sunt valabile atât pentru cei care locuiesc în ashram, cât şi pentru cei care vin în vizită.
2. Sunt recomandate două ore de practică yoga zilnică, în afara orelor de curs yoga.
3. Toţi contribuie la treburile gospodăreşti din ashram, ca de exemplu curăţenie, întreţinerea casei, întreţinerea grădinii, cumpărături pentru casă.
4. Toţi trebuie să ia parte la întâlnirile de ashram (similare şedinţelor de bloc).
5. Fiecare face curăţenie singur atunci când a murdărit ceva.
6. Trebuie să se respecte liniştea după ora 23.
7. Trebuie să se anunţe în prealabil dacă vin oaspeţi care rămân peste noapte în ashram, cu excepţia cazurilor în care oaspetele vine în vizită în mod constant.
8. Toţi sunt rugaţi să anunţe dacă pleacă în concediu sau vacanţă.

Aceasta este şi viaţa dintr-un cămin sau internat. Internatul are un responsabil. Este normal că dacă cineva strică ceva, să înlocuiască obiectul. Aceasta nu este o pedeapsă ci ceva natural într-un colectiv în care ai stricat ceva ce ţinea de proprietatea comună. Fiecare grup are norme proprii, care exprimă valorile morale comune şi ce se aşteaptă de la fiecare individ în parte.

Aceste activităţi: karma yoga, meditaţii şi practica exerciţiilor fizice îl ajută pe individ să devină un om împlinit şi complet. Cei din MISA cred şi în posibilitatea de a se vindeca şi aceasta este numită terapie. Yoga nu este doar un antrenament spiritual, un antrenament de realizare de sine, ci şi terapie pentru trup şi suflet.

2. Rolul conducătorului

MISA este un grup coerent, adică un grup în care sentimentul de ’noi’ este puternic şi îţi crează sentimentul de apartenenţă la grup. Opusul unui astfel de grup este ceea ce se numeşte grup străin, aşa cum adesea este cazul în cadrul grupărilor religioase. De astfel de grupuri străine se distanţează majoritatea, fiindcă sunt într-un mare grad expresii ale negativităţii. În această categorie se înscriu grupările comuniste, teroriste, acoliţii mişcărilor religioase hedoniste şi grupuri pervertite sexual. Din informaţiile care există pe Internet (printre altele pe site-uri ale ziarelor româneşti) reiese clar că pentru Gregorian Bivolaru anumiţi politicieni fac parte dintr-un asemenea grup străin. El pomeneşte şi alte grupări în declaraţiile şi scrierile sale. Este de aceea evident că Bivolaru, prin afirmaţiile sale puternic critice la adresa unor politicieni români şi-a făcut duşmani puternici. Oamenii îşi exprimă părerea la adresa unor asemenea “grupuri straine” prin demonstraţii paşnice în Bucureşti.

2.1. Rolul de îndrumător al lui Gregorian Bivolaru

Diferitele roluri într-un grup nu au exact aceeaşi valoare. Fondatorul unui grup se bucură adeseori de respect special. Acest aspect este valabil şi în cazul grupărilor spirituale.

Unul dintre aspectele cele mai importante în viaţă este tendinţa spontană de a urma comportamentul majorităţii sau a conducătorului grupului. Aceasta se petrece pe nesimţite în orice grup. Începătorul, cel nou-venit sau cel care se află pe o poziţie inferioară nici nu remarcă rapiditatea cu care caută să se adapteze la normele grupului. Conducătorii puternici îi pot face pe indivizii grupului să urmeze normele şi valorile morale din acel grup. Cel cu autoritate are control asupra oamenilor prin diferite mijloace, ca de exemplu recompense sau pedepse (izolări, amenzi etc.). În studiul pe care l-am realizat asupra MISA nu am remarcat nici un fel de astfel de comportamente sau de pedepse.

Grupări religioase radicale, ca de exemplu mişcarea Guyana din anii ’70, mişcarea Heaven’s Gate din anii ’90 sau David Koresh din Waco SUA, sunt exemple de grupuri care impuneau o disciplină strictă membrilor lor. Cuvântul conducătorului era lege pentru ceilalţi până la moarte. Şcoala de yoga MISA NU ESTE o astfel de grupare.

MISA de asemeni nu poate fi numită o mişcare spirituală rigidă. Într-o asemenea mişcare nu sunt permise criticile. În cadrul MISA fiecare e liber să critice aspectele legate de activitate sau chiar pe instructori. De asemeni fiecare este liber să părăsească şcoala de yoga fără să se teamă de represalii.

Represaliile sunt o caracteristică a sectelor manipulative, adică: ”acele mişcări religioase sau de alt gen, în care crizele de credinţă sunt activ reprimate, negate sau pedepsite. Într-o sectă manipulativă se urmăreşte conştient ştergerea identităţii eului şi înlocuirea acesteia cu o pseudo-identitate care este condusă de un ideolog sau de o ideologie.”

Conform acestei descrieri a sectelor manipulative reiese clar că MISA nu este o sectă manipulativă.

Ca o mişcare să fie o sectă manipulativă, ea trebuie de asemeni să îndeplinească trei dintre cele patru A-uri.

Agresiune – pedepsirea membrilor care critică conducătorul sau mişcarea.

Aversiune – critică şi persecuţii ale celor din afara grupării, ca de exemplu părinţii.

Alienare – circuit închis în sectă, sub formă de colectiv geografic sau ideologic. Secta devine noua familie.

Adevărul absolut – nu există decât în cadrul sectei, şi conducătorul/conducătorii au drept absolut în a interpreta adevărul.

În discuţiile purtate cu practicanţii şi instructorii din MISA nu am regăsit nimic din primii doi A (Agresiune şi Aversiune). În ceea ce priveşte viaţa în ashram, doar o parte trăiesc acolo, iar activităţile nu sunt în circuit închis, cursurile sunt accesibile oricui din afară. La aceste cursuri poate participa oricine. Deci NU poate fi vorba de alienare. Câţiva dintre cei care sunt dedicaţi mai mult pot avea un contact minim cu lumea din afară, însă conducătorii urmăresc în mod activ să se opună acestei forme de alienare, încurajându-i pe aceştia să se întoarcă la servici şi la familie. Gregorian Bivolaru NU pretinde că are monopol de necontestat asupra adevărului. El este un îndrumător spiritual alături de alţii şi este convins de faptul că are o misiune în societate. În schimb el nu a avut şi nici nu are nici un fel de pretenţii politice. Dacă lumea se va transforma prin dieta lacto-vegetariană şi prin meditaţie, atunci aceasta se va produce treptat. Puterea lui Bivolaru se afla chiar în umilinţa de care dă dovadă. Prin urmare în cazul MISA nu regăsim nici unul din criteriile care definesc sectele manipulative.

Bivolaru s-a retras pentru a medita şi a scrie cărţi. Şcoala a fost preluată de un consiliu director, şi este condusă formal şi democratic de acest consiliu. Fiecare şcoală de yoga din celelalte ţări are un conducător, de regulă dintre membrii vechi ai MISA, şi este înregistrată ca fundaţie non-profit, cu un consiliu director democrat. Aş putea să-l numesc pe Bivolaru “membru onorific”, care datorită modestiei sale se bucură de un mare respect.

2.2 Acuzaţiile împotriva lui Gregorian Bivolaru

Interviurile pe care le-am avut cu Gregorian Bivolaru, între care la unul dintre ele am fost doar noi doi prezenţi, m-au făcut să pun serios la îndoială acuzaţia de pedofilie care i-a fost adusă. În cadrul mişcării relaţiile dintre oameni sunt apropiate, chiar şi între instuctori şi elevi. Însă fata implicată nu a fost eleva lui Bivolaru. Personal aş fi extrem de surprins de existenţa unei relaţii între Gregorian Bivolaru şi Mădălina Dumitru.

Cealaltă acuzaţie care i s-a adus în timp ce el se afla în închisoare în Malmö şi anume traficul de persoane, este pur şi simplu o neînţelegere a ceea ce înseamnă karma yoga. Vezi textul despre karma yoga de mai sus. Se pune problema de muncă voluntară, ca o modalitate de auto-perfecţionare şi de atingere a adevărului. Mulţi dintre cei care locuiesc în ashram nu au bani să plăteasca şederea lor aici, şi prin karma yoga au posibilitatea să participe la activităţile ashramului. Cei din MISA afirmă: karma yoga este o formă de meditaţie care îl ridică pe cel care o practică din îndoială şi rătăcire şi aceasta poate transforma în bine lumea în care trăim.

2.3 Taberele spirituale

În fiecare an în România se adună 10-12.000 de oameni pentru a participa la simpozioanele internaţionale de yoga organizate de MISA. Practicanţi din toată lumea vin aici unde umplu un întreg sat de vacanţă. Printre altele aceştia practică şi helioterapia. Participanţii la simpozion sunt admişi pe baza unei legitimaţii, pentru care trebuie să trimită poze, uneori în costum de baie, coducătorului MISA. Aceasta pentru a “citi” aura celor care vor să participe, pentru a se putea stabili dacă nu au probleme de sănătate. Conform MISA totul este viu – oameni, animale, plante – şi înconjurat de un câmp energetic numit aură. Capacitatea de a vedea aure poate fi dezvoltată prin antrenament. Fiinţele care au un înalt nivel în evoluţia lor spirituală au aură albă, care poate fi văzută de la kilometri distanţă. Există şapte niveluri vibratorii în aură, asociate celor şapte chakra sau centri de forţă. La o persoană sănătoasă aceste focare energetice sunt clare şi distincte. La persoanele bolnave, aura este neclară şi are culori întunecate.

Pentru selectarea participanţilor la tabere, printre care se află şi mulţi tineri, la aceste simpozioane internaţionale se adună un număr mare de fotografii. Aceste forografii au fost confiscate de autorităţile române şi clasate ca poze pornografice, evident pentru că aceştia nu vor să înţeleagă ce conţin fotografiile (adică o singură persoană în costum de baie) şi care este scopul lor.

3. Ce este de fapt MISA?

Dacă MISA nu este o sectă manipulativă şi periculoasă, atunci ce este? Aş putea spune despe MISA că este o mişcare de susţinere a unui mod alternativ de viaţă, a terapiilor alternative, cu puternice trăsături de sincretism gnostic. Ideile de bază sunt reîncarnarea şi transformarea de sine (capacitatea de a te transforma pe tine însuţi). Un cult este o mişcare care apare adeseori într-un mediu de privări psihice, şi atunci lumea se adună în jurul unui conducător. MISA este o mişcare yoghină în care participanţii urmăresc să se autoperfecţioneze şi să îşi amelioreze starea de sănătate şi armonie prin regim lacto-vegetarian şi prin tehnici yoga.

După interviurile cu mai mulţi români din diaspora am mari îndoieli referitoare la faptul că Gregorian Bivolaru ar putea avea parte de un proces corect în ţara lui. După cum am putut singur constata, acuzaţiile aduse împotriva lui sunt evident false, şi de aceea constituie ele în sine o dovadă a persecuţiilor la care este supus. De asemenea nu cred că Gregorian Bivolaru ar avea vreo şansă să supravieţuiască într-o închisoare românească.

Surse:

Interviuri.
-Gregorian Bivolaru
-Mihai Stoian (responsabilul centrului yoga Natha)
-Trei practicanţi yoga danezi şi trei români, aflaţi în vizită în Danemarca (din motive de siguranţă nu le divulg numele)
-Ulla M Sandbaek, fost parlamentar EU

Literatura de specialitate:
Nylund , Karl-Erik Att leka med elden – om livets på sektens villkor . Sellin 1998
Nylund, Karl-Erik Att leka med elden – sekternas värld . Sellin 2004
Hammer, Olav På spaning efter helheten New Age en ny folktro .Wahsltröm &Widstrand 1997
Holm, Nils. G Religionspsykologins grunder, Åbo Akademi 1993
Holm, Nils G. (Ed.) Encounter with India, Åbo Akademi 1990
Haglund, Gunilla Credo guiden Uppslagsbok för sökare, Sellin 1997
Harper´s Encyclopedia of Mystical and Paranormal Experience. Castle Books, Edison 1991
Mc Guire, Meredith B Religion. The Social Context Ivth edition . Wadsworth Publ.House 1997
Scrieri ale domnului Gregorian Bivolaru
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=3864


#92620 (raspuns la: #92573) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Am venit să va strâng in brațe! - de tatiku la: 10/04/2006 19:45:12
(la: TRANCANEALA NEARISTOCRATA - REPRIZA A DOUA)
Frumuselele mele, v-ați ascuns? Dar de ce? De ce ați fugit in alta cameră? Cine e nimicnicul care a alungat asemenea mândrețuri? Aoleu, să nu mă dau eu jos la el...
Oricum, bine, o să mai vin eu pe aici.
Iata insă si o poezică, ca să vedeți ca nu sunt chiar asa de netalentat cum ziceti voi!

Cum sta mândra supărată
Cu tot părul-n sus, vălvoi,
Alergai la ea de-ndată
S-o hranesc cu usturoi.
Insusi diavolul Satana
(Ce-si vopsea cu negru blana)
A fugit drept pe pustii!
Si i-am zis, tu fata dragă
Lângă mine să te ții
Tu nu vezi că esti fragilă
Cam schiloadă si gracilă
Predispusă la năcazuri
Si la tot felul de cazuri
Care mai de care rele
Greutăți, nevoi, belele?
Ține-te deci după mine
Că Tatiku stie bine
De descântec, de deochi!
Ridurile de dintre ochi
Dobândite de la stres
Usurel ți le-am cules
Ridurile de la frunte
Cu o plantă de pe munte
Imediat le-am rezolvat
Sânii tăi, frumoasă fată
Cei frumosi de altădată
I-ai recapatat subit!
Fundulețul e din nou
Rotujor ca un rondou
Buzele sunt iar cărnoase
Pielea iar ca de mătase!
Totul, ca odinioară
Asadar, a mia oară
Intăresc ce sus am spus:
Usturoiul e mai presus
Decât orisice minune!
Iata ce am a vă spune!

Ce MORALĂ deduceți de-aici?

Vreți s-aveți viață de soi?
Mestecați DOAR usturoi!



adaug de pe http://www.sfat - de petale.albe la: 04/07/2006 20:26:09
(la: treptele rugaciunii)

adaug de pe http://www.sfaturiortodoxe.ro

Cuvântul al treilea

Cum poate cineva să ajungă la calea (metoda) cea mai desăvarsită a rugăciunii mintii si cum poate să alunge din cugetul lui demonii temerii, care îl înfricosează foarte tare in timpul noptii, când vrea să se roage sau când doreste să meargă singur în vreo pesteră sau în vreun loc pustiu pentru a se ruga în liniste.

Binecuvintează, părinte!

Adevăratule lucrător al rugăciunii mintii, dacă doresti să ajungi la măsura cea adevărată si înaltă a rugăciunii acesteia, ascultă cu atentie ceea ce vreau să-ti spun în continuare. Uneori, în timpul noptii, mergi singur în locuri neumblate, în locuri sălbatice, înfricosătoare, în astfel de locuri în care ai crede că este cuibul si locuinta demonilor. Dar înainte de a merge în astfel de locuri să te pregătesti pentru un astfel de drum si pentru un astfel de plan al tău.

Constiinta ta să fie linistită si împăcată, să nu te chi nuiască pentru vreun păcat ascuns al tău. Să fii spovedit. Să te fi împărtâsit cu Trupul si Sângele Stăpânului si să te fi înarmat cu armele Duhului Sfânt. Astfel fiind pregătit, atunci când pornesti la drum, mergând singur în noaptea întunecată, cât mai des însemnează-te cu semnul cinstitei si atotputernicei cruci, având în mintea ta că mergi (acesta este de fapt adevărul) la un război mare, un astfel de război în urma căruia nu vei mai apuca Să vezi lumina soarelui, gândind că în noaptea aceea urmează să mori o dată pentru totdeauna, luptând cu demonii cei sălbatici si nemilosi ai fricii, pe care fie îi vei birui cu puterea nebi ruită a numelui Domnului si îi vei alunga din locumta lor, si în felul acesta te vei întoarce biruitor, fie, mai degrabă,' vei cădea pe câmpul de luptă al acestui război nevăzut, decât să te întorci învins.

Asadar, frate, după ce te pregătesti asa cum am spus, mergi la acest râzboi nevăzut cu gândul de mai sus. Căci demonii, întelegând că vrei să mergi împotriva lor, pentru a-i lupta cu numele Domnului, se vor grăbi să ti-o ia înainte în chip nevăzut, cu viclenia lor cunoscută. Mai întâi, vor să te înfricoseze, să trezească în tine o astfel de frică încât să începi să transpiri cu o transpiratie rece din cauza fricii exagerate si să tremuri de o astfel de groază, pe care ti-o vor insufla în toate mădularele tale, încât să te pună pe fugă înapoi. Dacă tu vei lupta însă în asa fel încât nu te lasi biruit de războiul lor, atunci viclenii demoni vor schimba sălbăticia si felul lor înfricosător în laudă si într-un fel de îndemn, doar-doar vor reusi în acest fel să te întoarcă înapoi. îti vor trimite astfel de gânduri în cugetul tău, ca si când te-ar sfătui, amăgitorii, spunându-ti: "O, omule al lui Dumnezeu, te vedem că ai mare simplitate si de aceea nu cunosti ceea ce este mai bine pentru tine, că nu este bine să vii într-un astfel de loc în miezul noptii. Nu-ti este milă de viata ta si nu te temi ca nu cumva, din cauza nepregătirii tale, să mergi în iad dacă mori în clipa aceasta? Sau poate că nu stii cine suntem noi, de aceea pornesti împotriva noastră. Ascultă-ne pe noi, o, omule, si întoarce-te înapoi cât poti de repede, înainte de a ne mânia împotriva ta si înainte de a vedea în realitate puterea noastră cea mare. Stai linistit în chilia ta, străduieste-te acolo să placi lui Dumnezeu, săvârsind tot felul de virtuti, pentru că, să mai stii si asta, dacă mori acum în războiul cu noi, te vor mânca fiarele pădurii, fără să te învrednicesti de înmormântare si fără să ti se cânte slujba de înmormântare.

Acestea si multe asemenea lor îti vor pune în fată după ce te vor înfricosa, ca si când ei ar dori să te determine la un lucru mai bun si la o petrecere mai folositoare si mai sigură. Tu, însă, iubite rob al Domnului, să nu dai în nici un fel ascultare sfatului lor, nici bunătătii lor, deoarece scris este: "Mila păcătosului să nu fie peste capul meu". De aceea, auzind toate acestea, fă-ti des semnul crucii si, spunând neîncetat în taină "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă", mergi împotriva lor, ca si când ai fi surd si mut, având gura pecetluită. Căci dacă cumva le asculti "sfatul" si te întorci pe fugă, să stii că vei fi în mare pericol. De îndată ce vei vrea să te întorci si să fugi înapoi, ti se vor arăta demonii, în cuget, ca si când te-ar fugări nenumărati tâlhari cu săbii sau ca si când ar sări asupra ta fiare sălbatice ca să te înghită de viu. Asa încât pericolul va fi dublu, punându-te în pericol si trupeste si sufleteste. Trupeste vei fi în pericol deoarece, fugind prea tare de frică sau din lucrarea demonilor care aleargă în urma ta, sau din cauza întunericului noptii si din cauza neatentiei mintii si a inimii tale tulburate, poti să cazi si să-ti rupi vreunul din mădularele tale. Sufleteste vei fi în mare pericol deoarece din fuga ta vor prinde curaj demonii asupra ta, tu arătându-le astfel că nu poti să le stai împotrivă; si stiind că de acum înainte ai să te temi si de umbra ta, vor veni asupra ta ca nebunii. De aceea, o, soldatule al lui Hristos, iesind la un astfel de război nevăzut, fii treaz si atent, cât poti de mult, pentru ca să nu te prindă în capcanele lor amăgitorii demoni cu nici un fel de momeală.

Mergând împotriva lor, când îti vor iesi în cale astfel de atacuri, sprijină-ti întăi inima ta în amintirea lui Dumnezeu, crezând cu tot sufletul că Dumnezeu vrea să fie prezent în chip nevăzut în acest râzboi ca să vadă lupta ta. Din această aducere aminte de Dumnezeu vei simti imediat o oarecare mângâiere si bucurie în inima ta. Deoarece zice: "Mi-am adus aminte de Dumnezeu si m-am bucurat". Apoi vino în ajutorul trupului tău înfricosat cu nemiscarea si, aplecându-te putin spre pământ, sileste-ti inima cu rugăciunea, spunând-o din adâncul inimii tale de cinci-zece ori. Si după aceea, ridică-te si iarăsi îndreaptă-te linistit direct spre locul acela dinspre care socotesti că vin spre tine săgetile de foc ale demonilor, adică ispitele fricii, ca niste valuri învolburate nesfârsite.

Mergând într-acolo, împotriva lor, însemnează-te iarăsi des cu semnul cinstitei si de viată făcătoarei cruci si ia aminte ca nu cumva să deschizi gura si să scoti vreun strigăt de frică, precum copiii, cerând ajutor cu glas tare. Ci, tinând gura închisă si spunând în taină si neîntrerupt, cu multă atentie "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă", o dată ia fiecare respiratie a ta, mergi cu curaj si fără frică împotriva vrăjmasilor tăi, care, vâzând că te îndrepti astfel spre ei, vor încerca să-ti tulbure din nou cugetul cu nesfârsitele ispite ale gândurilor de tot felul. Si atât de tare te vor lupta, încât vei simti aievea, pe fată, războiul înfricosător. Pentru că acesti de moni ai fricii se năpustesc asupra ta ca niste tauri sălbatici si ca niste bivoli înfricosători, ca si când te-ar împunge cu coarnele din toate părtile si te-ar călca în picioare.

Tu, însă, iubite frate, în clipele acelea, vino în sprijinul inimii tale cu frica lui Dumnezeu, spunându-ti: "Acum viata mea se sfârseste, pentru că ori demonii mă vor omorî, ori că mă voi sili cu rugăciunea până voi muri.

Dacă mă vor birui demonii si mă vor omorî, Dumnezeu va avea grijă de sufletul meu. Iar dacă voi muri din silinta la rugăciune, Dumnezeu cu atât mai mult va odihni su fletul meu acolo unde străluceste lumina fetei Lui, deoa rece va socoti această moarte a mea ca pe o moarte mar tirică.

Astfel venindu-ti singur în ajutor, iubite frate, începe să spui: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mi luieste-mă", din adâncul sufletului tău. Spunând această rugăciune din adâncul inimii tale, vei coborî din adâncul acesta al rugăciunii inimii într-un si mai mare adânc al rugăciunii inimii. Si cu cât vezi mai aproape de tine peri colul demonilor, cu atât te silesti mai mult în rugăciune. Silindu-te, silindu-ti inima în rugăciune, înaintezi din adânc în adânc în rugăciunea inimii, până când vei ajunge la cea mai înaltă si mai desăvârsită formă a rugăciunii neîncetate si, într-adevăr, adevărat este cuvântul pe care l-a spus odată un părinte, când a fost întrebat cum a de prins rugăciunea. Acela a răspuns că a învătat-o de la de moni, si un altul, iarăsi, a fost întrebat despre aceasta si a spus că a învâtat-o de la copiii necuviinciosi, care par că spun cuvinte fără înteles, dar care nu sunt fără înteles.

Primul, silindu-si inima la rugăciune pentru a-i alunga pe demonii care îl atacau neîncetat, asa cum spuneam mai sus, atât de mult a înaintat în rugăciune încât a ajuns la măsura ei desăvârsită. Si, demonii au fost cei care l-au condus la aceasta, de aceea a spus că a învătat-o de la demoni. Iar celălalt, văzând copiii necuviinciosi, s-a temut ca nu cumva să se murdărească inima lui de la vreo vorbă rea sau de la vreun necuviincios cuget al inimii, de aceea si-a silit inima la rugăciune atât de tare, încât a descoperit si acesta metoda desăvârsită a rugăciunii inimii. De aceea spun că amândoi au răspuns corect. Noi însă să ne întoarcem la cuvântul nostru.

Asadar, iubite frate, aflând desăvârsirea rugăciunii mintii si a inimii în acest fel, sileste-ti din nou inima la această rugăciune, până când se va întipări adânc în inima ta rugăciunea ca pe o placă de bronz sau de piatră si până când va fi alungată toată lucrarea demonilor fricii care te luptau atât de tare. Atunci vei vedea pe fată puterea rugăciunii, deoarece nu numai că vor dispărea acele arătări sălbatice si înfricosătoare si chipurile lor, care nu există de fapt, dar va si străluci în sufletul tău raza si lumina Domnului nostru Iisus Hristos, încât după aceea vei fi plin de bucurie, plin de mângâiere, plin de desfătare duhovnicească, lipsit de orice temere, ca si când ai fi înconjurat de prieteni dragi nenumărati si de păzitori credinciosi. Intr-adevăr, asa stau lucrurile. Deoarece vor veni acolo în chip nevăzut spre mângâierea ta îngeri dum nezeiesti, să te păzească si să te încununeze pentru biruinta ta asupra potrivnicilor. Atunci vei dori să cânti împreună cu profetul David, care spune: "Domnul este luminarea mea si Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vietii mele, de cine mă voi înfricosa? Când se vor apropia de mine cei ce-mi fac rău, ca să mănânce trupul meu, cei ce mă necăjesc si vrăjmasii mei, aceia au slăbit si au căzut. De s-ar rândui împotriva mea ostire, nu se va înfricosa inima mea, de s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc" si celelalte ale Psalmului 26; vei dori a le cânta cu nemăsurată bucurie a inimii tale.

Deoarece cei care se ridicaseră de jur împrejurul tău si voiau să te înghită sau să te omoare si cei care te chinuiau cu atacurile lor mârsave, aceia au slăbit si au căzut, nea jungându-si scopul lor, si au pierit, biruiti fiind de lumi narea rugăciunii inimii, precum piere întunericul noptii o dată cu lumina zilei si a soarelui.

De aceea, din clipa în care ai biruit pe vrăjmasii tăi cu numele cel puternic al Domnului, vei iubi atât de mult locul acela de care te temeai si te cutremurai mai înainte, incat de acum înainte, când vei voi să-ti aduci aminte de el sau să-l cercetezi, va tresări înlăuntru inima ta de bucurie si sufletul tău va dori să mergi cât mai des acolo pentru a te ruga tot asa lui Dumnezeu.

Despre aceasta a spus unul dintre părinti următoarele : Un frate oarecare se lupta mereu cu rugăciunea mintii pentru a ajunge la înăltimea cea mai de sus si la desăvârsirea ei. Dar nu putea, deoarece înăltimea cea de sus a rugăciunii mintii este cu neputintă de aflat fără luptă mare si fără ispită înfricosătoare. De aceea, de multe ori acest frate încerca diferite lupte si strădanii în rugăciunea mintii, de cele mai multe ori în timpul noptii, când ceilalti frati dormeau. Uneori mergea singur în timpul noptii de parte de oameni, si acolo ,plecându-si capul spre piept, se ruga tainic din adâncul inimii, singur cu Dumnezeu.

Făcând acest lucru de multe ori si mergând noaptea în adancul pustiului, s-au mâniat odată demonii împotriva lui si au vrut să-l sperie, ca să nu se mai roage în acel fel deoarece nu le plăcea deloc ceea ce făcea fratele si l-au speriat dintr-o dată, atât de tare încât fratele era să-si dea suflerul din cauza fricii si a spaimei. Si cu cât treceau clipele, cu atât frica crestea si punea stăpânire pe el, pentru ca demonii fricii îi apăreau fratelui în imaginatie ca si cand se năpusteau asupra lui multime mare, cu arme numeroase, ca să-l curete de pe fata pământului. Aflându-se in această mare încercare si neavând nici un fel de ajutor omenesc la îndemână, si-a adunat mai cu tărie mintea în inima sa, lucrând rugăciunea. Plecându-si capul său pe piept, a început să spună: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă" atât de tare, atât de silit, atât de adânc, atât de atent, încât niciodată în toată viata sa nu reusise să-si silească astfel inima cu rugăciunea. Deoarece atunci când facerile sălbatice si înfricosătoare ale demonilor fricii îl copleseau cu frica în cugetul său, cu spaima în trup, cu înfricosarea în minte si cu un zgomot asurzitor în închipuire, atunci si fratele îsi silea peste fire inima sa cu rugăciunea, cu o trezvie si cu o concentrare la care nu mai ajunsese până atunci. Si într-adevăr, era de admirat acest frate în războiul său nevăzut si în lupta sa pe fată, deoarece îsi silea inima la rugăciune până la moarte. Atunci, deodată, puterea lui s-a pierdut în întregime si a venit în el o putere de sus, umbrit fiind de Harul lui Dumnezeu, care a alungat pe demoni si numeroasele închipuiri ale lor si apoi, la sfârsit, i s-a arătat în chip minunat mângâindu-l si bucurându-l nespus. Deoarece, mai întâi, cu silirea inimii la rugăciune, fratele a aflat desăvârsirea si capătul de sus al rugăciunii, iar în al doilea rând, atâta bucurie a primit, atâta mângâiere si atâta curaj si nădejde, ca si când ar fi fost înconjurat de cete de îngeri dumnezeiesti. Si cu adevărat asa este, pentru că spune: "Ingerul Domnului îl va înconjura pe cel ce se teme de el...."

Iar Dumnezeului nostru slava, puterea, lauda si închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

sfarsit - de beatlemaniacul la: 13/03/2008 17:16:29
(la: 21 de minute)
Cu ochii în tavan, jumătatea goală a patului şi urletele care împungeau lumina firavă a dimineţii... „Ce indiferentă e această lume cu mine, cu noi. În timp ce eu sufeream cei de la bucătărie sacrificau animale sub geamul nostru”... Pentru o clipă crezu că celălalt are un pic de compasiune pentru el, dar zâmbetul zeflemitor îl trezi la realitate. Trebuia să ia o hotărâre cât mai repede căci jos petrecerea începuse şi el era asteptat. Ştia că trebuie să suporte privirile colegilor ei dar îşi propusese să-i ignore. Mai avea infima sperantă că o putea întoarce la el şi de aceea nu se putea hotărî. „Ca de obicei nu ai curaj să iei decizii rapide” conchise celălalt. Cu o smucitură se depărtă de oglindă şi pentru o secundă i se păru ca celălalt se miscă independent de el şi aceasta îl miră. Biletul cu rânduri ordonate dispăru în buzunarul din spate. „Ştii ce ai de făcut, nu?” auzi peste umăr. Primul pas îl făcu greoi cu o senzatie de amortire. Al doilea însă fu cu mult mai sigur si neliniştea crestea. Simţi o durere ascuţită în genunchi când se lovi de măsuţă. Căzând pe o parte, ceasul se opri mirat pentru o secundă, apoi îşi reluă ticăitul, mestecând molcom din minutul al unsprezecelea. Curând acesta fu inghiţit şi fără pauză minutul al doisprezecelea fu atacat. „În sfârşit, ne miscăm” auzi în spate. Din trei paşi ajunse la uşă. „Trebuie să încetezi a mai număra pasii. Te pierzi în amănunte şi nu vrei să vezi esenţialul. Sau poate ţi-e frică?” Apucă uşa cu furie şi o trânti în urma lui. Pe culoar, pereţii de culoarea untului reflectau o lumină înăbusitoare. Cu miscări aproape mecanice picioarele lui începură o execuţie de marş, o grabă absurdă spre nicăieri, mocheta moale absorbind loviturile sacadate, una câte una. Balustrada scârţâi şi fără să vrea începu să numere cele optsprezece trepte în timp ce le călca. „Dacă m-aş concentra acum aş încerca să şterg toate amintirile, una câte una, ca şi cum scara asta m-ar întoarce în timpul acela plăpând când nu te cunosteam. Închid ochii strâns. Amintirile ca nişte fotograme pe un film trec şi se şterg ...18... ea şi el, o pereche potrivită ...17... peronul învăluit în fum...16... un zâmbet de dimineaţă leneş ca un gând ...15... o bancă de lemn la umbra unui castan ...14... un pui de căţel, covrig la picioare ...13... o dimineaţă rece cu pâine prăjită ...12... lacrimi ce sapă tranşee pe obraz...11... o plimbare în parc ...10... o cabană de munte ...9... chinul aşteptării rezultatelor la examenul de admitere ...8... cofetăria cu mese rotunde ...7... un mărţisor ...6... iarnă ...5... toamnă ...4... vară ...3... primăvară ...2… frig ...1... şi numărătoarea se opreşte la unu. Cea din urmă amintire nu vrea să plece. Atât a rămas. Numai o amintire, una singură: AMINTIREA TA”. Şi deodată a înţeles. Amintirile nu vor dispărea niciodată. „Ştii ce ai de făcut” se auzi din spate. Ca un robot răspunse afirmativ din cap. Dinspre sala de mese o larmă de glasuri amestecată cu zăngănit de pahare revărsa multă fericire pe coridor. Se trezi fluturând din mâini, cu gesturile unui om care încearcă să traverseze o zonă înecată în fum. Vocea şuierată a celuilalt îi căzu pe umeri ca o mantie: „Există un singur drum. Trebuie să mergi înainte”. Cu umărul izbi uşa care sări la o parte. Valea abruptă îl aştepta răbdătoare, ca şi aseară, probabil din totdeauna. „Ştii ce ai de făcut” zise celălalt împingându-l inainte. Nu mai avu timp să reacţioneze. În avântul său sui balustrada de lemn dintr-o mişcare şi se pomeni pe vârfuri, cocoşat sub mantia aceea invizibilă şi foarte greoaie pe care nu îşi mai amintea când a tras-o pe el. O voce gâfâită din care se ghicea triumful răcni: „Ţi-am zis că trebuie să ai curaj. Acum sari!”. O secundă rămase într-un picior într-un echilibru perfect. Se văzu bătrân aşteptând încă să se deschidă uşa si să apară ea. Dar în locul ei un copil cu păr ondulat îşi făcu apariţia alergând dupa o minge. Deja atârnând în gol, se răsuci cu o smucitură şi chipul crispat al celuilalt alunecând peste umăr îl fulgeră scurt. Cuvintele îl loviră în timpan: „Ca de obicei...fără curaj!” în timp ce cu ultimele puteri se scutură peste prăpastie dezbrăcându-se de el ca de o haină. Celălalt încă nu se zdrobise de pietre cand el împingea vesel uşa. Ceasul mare de pe perete arăta şase şi douăzeci şi unu de minute. „Pentru o clipă am fost într-un echilibru perfect” îi venea să urle, dar în loc zâmbi unei fete cu un decolteu provocator.

Afară, sub lumina de veghe a lunii, vârfurile brazilor se aplecau cu smerenie în calea crivăţului ce se pornise în valuri.
Guinevere - Flori, sa fie de drum - de thebrightside la: 15/07/2008 10:40:42
(la: Cele mai Frumoase Texte ale Cafegiilor )

Îmi spuneai că sunt urâtă aşa, cu două ciori ridicându-mă de umeri până la cer

dar m-ai iubit mereu cu flori de câmp fără nume
mi le-aşezai uşor la picioare, încă pulsând

buzele lor însetate îmi umezeau ochii de dor
se aplecau să îmi sărute gleznele, le ridicam de subţiori cuvinte

mai respirau
mai respiram

Cu pielea deschisă pâna la lei le priveam, mângâioase,
le priveam cum respiră cu fluturi albi aşezaţi pe inimă
se deschideau purpurii în ţărâna să bea,
mereu pândite,
cu trupul întors

Din genunchii lor înroşiţi te striga pământul sămânţă
atunci ţi-am desenat copii în bruma din poală, mai stai...
ai întins mâna să-i mângâi, asa cum scânceau cu ochii închişi
şi iarba înaltă, necosită din tălpi

te-am iubit mereu ultima, mereu într-o doară,
te-am uitat cu nucii în geam şi toaca, (şi toaca zăluda înflorind peste drum)
cu timpul încolăcit de glezne ca o pâine prea crudă
în care ardeai dreaptă, lumină

mă priveai cum mă duc şi înnodai în broboadă
steaua din urmă, las' să fie de drum,
şi vreascul de lună cu iele împrejur

las' să fie, mamaie, de drum, te uitai cu mâna streaşină la ochi
cum două ciori ma ridicau de umeri până la cer
FAMILIA ARICILOR - de Areal la: 08/04/2009 13:09:05
(la: Ariciul suparat)
„A fost odată, în ţara aricilor, o familie pe nume Arici.
Domnul Arici, mare şi puternic, cu ţepi foarte înţepători, se numea Tata-Ştie-tot (e un nume frecvent în rândul aricilor). Pe doamna Arici, cea liniştită şi rotundă, o chema Mama-Care-se-sufocă. Toţi cei şase puişori ai ei nu pierdeau nici o bucăţică de mâncare şi nu o scăpau din ochi toată ziua. Tata Arici ştia foarte multe lucruri, iar cei mici trebuia să-l asculte, altfel tata începea să vorbească foarte tare, iar urechiuşele lor se închideau atunci temătoare.
Imediat se speriau şi se ascundeau sub Mama-Care-se-sufocă. Uneori, acea sta stătea mai departe de soţul ei, deoarece el avea un caracter aparte. Era foarte fidel atât acasă, cât şi în afara casei, şi îi învăţa pe copii că nu degeaba avea un năsuc aşa de ascuţit. Le spunea aşa: «Nasul vostru cel ascuţit vă va fi de folos când veţi fi mari, veţi putea mirosi foarte bine, să cunoaşteţi şi să recunoaşteţi tot ce vă iese în cale». Şi adăuga: «Dar pentru asta trebuie mai întâi să mă ascultaţi, căci ceea ce vă spun eu este Adevărul». Există o lege în lumea aricilor, conform căreia taţii spun întotdeauna adevărul.
Doar adevărurile lui Tata-Ştie-tot fac legea. Micii arici nu aveau altă alegere în afara drumului trasat de tatăl lor, nu îndrăzneau să se aventureze, deşi se plictiseau uneori. Pe drumul acela al «adevărului» erau o mulţime de tentaţii: buburuze roşii arzătoare, furnicuţe agitate, viermişori puternici, melci înceţi, toate acestea li se păreau micuţilor extraordinare. Dar imediat ce unul dintre ei se abătea din drum, Tata-Ştie-tot îl trimitea înapoi împingându-l cu lăbuţa. Căci, spunea el, «viermele acela nu e destul de mare», «scarabeul acela era încă prea crud», «omida aceea avea prea mult păr». Ucenicia aricilor se făcea cu lovituri aplicate, aşa era la ei.
Mama-Care-se-sufocă se consuma foarte mult pentru a sta cât mai mult alături de copiii ei. Copiii, la rândul lor, creşteau iubindu-şi părinţii. În sinea lor, înţelegeau de ce se întâmplau toate acestea. Tata-Ştie-tot le explicase. Dar nu putea să-şi arate afecţiunea şi tandreţea, căci la ei nu existau mângâieri. Iubirea pe care o simţeau unii pentru alţii rămânea în interior şi, cu cât iubeau mai mult pe cineva, cu atât creşteau mai mult ţepii lor.
Şi astfel aricii deveneau mari şi solitari. Aţi văzut vreodată doi arici împreună pe acelaşi drum? Ar fi un adevărat miracol!
Mama şi Tata Arici se străduiseră atât de mult pentru a-i creşte pe cei şase copii ai lor, iar într-o zi aceştia au devenit destul de puternici încât Tata Arici să le dea voie să plece.
Şi astfel, Mama Arici se regăsi singură cu Tata-Ştie-tot. «În sfârşit, îşi spunea ea, ne vom putea gândi acum la noi, vom sta liniştiţi unul lângă altul, vom vorbi şi poate vom mai descoperi şi alte lucruri». Însă, Domnul Arici, neavând acum nici un copil de educat, nevoit să găsească muşte şi viermi doar pentru el, cu o Mamă - Arici ce îl privea tot timpul, deveni trist, mohorât şi din ce în ce mai surd. Nimic nu putea să-i alunge tristeţea şi să-i însenineze zilele. Era tot mai disperat, se usca pe zi ce trecea şi nimeni din lumea aricilor nu ştia cum să-l scoată din acea stare cenuşie.
Într-o dimineaţă, Domnul Arici, distrus de gândurile sale negre, bolnav de toate acele dureri pe care le avea din copilăria sa de arici, care reveneau acum cu tărie, se îndreptă spre marginea autostrăzii. Ştia foarte bine că şocul îi va fi fatal.
Pentru ultima dată se făcu ghem şi îşi încordă ţepii din toate puterile, închise apoi ochii aşteptând sfârşitul.
În acel moment, se auzi de foarte departe o voce mică şi nedesluşită. Era vocea lui, înlănţuită de inimile apropiaţilor lui, prin legea aricilor. Vocea era suavă, blândă, asemenea muzicii. Ariciul se lăsă cuprins de acea voce, se lăsă în voia muzicii şi se întoarse spre casă. Intrarea era luminată toată. Mama-Care-se-sufocă zâmbea, iar cei şase copii ai lor se întoarseră cu toţii pentru o vreme. Făcură cerc în jurul lui, se îmbrăţişară foarte strâns, formând un ghem ţepos neasemuit de frumos. Din interiorul lui, unde se simţea o tandreţe duioasă, se auzea o simfonie minunată. Din afară, se vedea asemenea unui soare rătăcind prin univers. Iar în aer se simţea un parfum delicat.
Tata Arici a simţit că renaşte şi şi-a dat seama cât de important era pentru ceilalţi, chiar dacă el se simţea bătrân şi inutil (aceasta era, de altfel, ideea lui fixă). În adâncul lui, înţelesese până la urmă cine era el cu adevărat şi se îndrăgosti de Viaţă“.

Este momentul introspecţiei... pentru fiecare dintre noi... Oare ce comoară ascunsă abia aşteaptă să iasă la iveală? Îi dăm voie să se arate sau o ascundem în continuare, încercând să păstrăm aparenţele? Ce alegere facem şi, mai ales, pentru cine? Cine e cea mai importantă persoană din viaţa noastră?
25 Iun 2009 Ioan T. Morar - de andre_ la: 27/06/2009 23:43:48
(la: Imagini care fac diferenta. Si istoria)
O noapte cu Neda. Apoi o veşnicie, tot cu ea!


Niciodată filozofia islamică pe care ai studiat-o, Neda, nu va fi în stare să explice de ce a trebuit să primeşti un glonţ în gât, de ce viaţa ta a trebuit să se sfârşească aşa de brusc. De altfel, toate filozofiile lumii ar trebui să se adune ca să găsească un motiv pentru care oamenii să moară de tineri, din cauza altor oameni.

Eşti frumoasă, Neda. Ochii tăi verzi privesc în obiectivul aparatului foto şi habar nu ai că diafragma care se deschide brusc în interiorul obiectivului este felul în care îţi trage cu ochiul, pentru ultima oară, viaţa. Eşti frumoasă, Neda, şi puţini din Teheran îţi pot spune asta. Pentru că te întâlneşti cu puţini. Iar faţa ta luminoasă e socotită de prea puţini ca o frumuseţe. Mulţi văd în ea sfidarea legilor islamice, acceptarea putreziciunii care înseamnă democraţia. Dar tu, Neda, ştii că nu e aşa. Tu ştii că demnitatea femeii nu e un moft, ştii că frumuseţea se ofileşte sub toate baticurile ayatollahilor, ştii că nu putem fereca sub cârpe zâmbetul, licărul de lumină din ochi, tresărirea sănătoasă a obrajilor.
Publicitate

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă precum vechile cetăţi din Turcia.

Ţară pe care ai iubit-o, ţară din care era iubitul tău. Ai visat să fii ghidă pentru turiştii turci, să le arăţi minunăţiile ţării tale. Ar fi fost extraordinar! Da, ai fi vorbit limba turcă şi s-ar fi simţit accentul, în fond, e departe limba persană de cea turcă! Dar, din câte îi ştii, turcii ar fi fost încântaţi de accentul tău! Ar fi zâmbit şi te-ar fi rugat, veseli, să repeţi. Iar tu ai fi repetat cu toată nevinovăţia accentelor greşite! Da, era o slujbă bună, aceea de ghid, plătită binişor, aducând bani şi celorlalţi din jurul tău. Şi cum i-ai fi dus pe turişţi la chioşcul de halva, la terasa cu bragă, la magazinaşul cu monede rare! Să cumpere şi să-şi amintească multă vreme de acum de ghida lor frumoasă din Teheran!

Eşti frumoasă, Neda. Mai stai aici, lângă noi. Noaptea e încă tânără! De mâine ai în faţă veşnicia! Mai spune-ne ceva despre orele tale de vioară. Despre melodiile pe care le repetai toată ziua în gând, despre degetele tale care luau, pe negândite, poziţie pe gâtul imaginar al viorii: şi-n campus, şi-n piaţa de flori, şi-n faţa pieţei de fructe din Teheran. Şi despre pianul pe care l-ai comandat spune-ne, Neda, pianul pe care l-ai visat ani de-a rândul. De atunci când ai văzut, prin antena clandestină, canalul de muzică simfonică. Înseamnă că te iubesc mult ai tăi, şi părinţii, şi cei doi fraţi, de au adunat bani pentru un asemenea vis. Nu mai e mult şi vine pianul. Da, negustorul a spus că e pe drum, vine cu camionul din Germania. Trece prin multe vămi. Logodnicul tău, Caspian Makan, fotoreporter turc, abia aştepta să te fotografieze lângă pian, în lumina asfinţitului. Erau, pe vremuri, mulţi fotoreporteri în Teheran şi toţi vorbeau despre lumina specială a oraşului. Acum sunt tot mai puţini, deşi lumina e aceeaşi. Oraşul e acelaşi. Viaţa nu mai e, din păcate, aceeaşi.

Eşti frumoasă, Neda. Şi chiar aşa, cum eşti tu, nebătăioasă, reuşeşti să-i tulburi pe cei cu sângele adunat în telecomanda ayatollahului. Chiar şi ei ar recunoaşte evidenţa: eşti frumoasă, dar ăsta e un păcat, Neda! Frumuseţea trebuie înfundată în cârpe, ascunsă, ciopârţită, umbrită. Frumuseţea ta i-a jignit destul! Frumuseţea ta merită un glonţ!

Eşti frumoasă, Neda. Frumoasă ca o revoluţie nereuşită.



http://www.cotidianul.ro/o_noapte_cu_neda_apoi_o_vesnicie_tot_cu_ea-89500.html
DESPRE JUDECATILE LUI DUMNEZEU - de Tot Areal la: 08/09/2009 12:10:28
(la: POVESTIRI CU TALC(V))
Un pustnic de lângă cetatea Emesei, din Siria, avea mare dar si lumea avea mare evlavie la el. Însă el se gândea asa: "Doamne, prea bun esti Tu, că văd că la cei răi le merge bine, iar cei buni au necazuri si scârbe. Cum, Doamne, de îngădui Tu asa cu bunătatea Ta cea fără de margini?"
Apoi si-a zis: "Am să mă rog lui Dumnezeu, să-mi arate cum sunt judecătile Lui". Că sunt unii oameni care judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu: Cutare este rău, este păcătos, si-i merge bine. Altul este bun, dar copiii sunt răi, femeia este bolnavă, iar el scapă de un necaz si dă peste altul.
Unul este rău si trăieste mult, iar altul este bun si moare devreme. Uite, un crestin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteste si numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, si pe acela nu-l pedepseste Dumnezeu, cum zice la Proorocul Ieremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeste si calea celor drepti totdeauna este în necaz?
Si din ziua aceea a început să se roage: "Doamne, arată-mi judecătile Tale, ca să nu judec!" Rugându-se el asa, odată a avut nevoie să se ducă la cetatea Emesei. Si ducându-se el, i-a iesit înainte un tânăr si i-a zis:
- Părinte, bagă de seamă, te duci la Emesa! Dumnezeu are să-ti arate mari taine, dar să nu te smintesti!
- Unde, fiule?
- Când ajungi la orasul Emesa, oras mare, frumos, să bagi de seamă că în marginea orasului este o grădină mare, înconjurată cu copaci, cu garduri, grădină cu copaci roditori, o livadă. Si să bagi de seamă că într-un loc s-a rupt oleacă gardul si este un copac cu o scorbură mare.
Să bagi de seamă că acolo alături de grădină, unde-i copacul cel cu scorbură, este o fântânită. Si lângă fântână este o cărare care trece, iar dincolo este drumul mare. Să te duci în grădina aceea si să intri în scorbura copacului. Să stai acolo ascuns si să te uiti spre fântână. Si ce-i vedea acolo, ai să te folosesti mult.
Pe urmă tânărul a dispărut. Pustnicul, când a ajuns la cetatea Emesei, a văzut fântâna, a văzut copacul acela cu scorbură mare în dreptul fântânii, a văzut si gardul unde era rupt. A intrat acolo, s-a băgat în scorbură si se ruga la Dumnezeu. Si, stând el acolo si rugându-se, vede că vine un boier călare pe un cal frumos. Boierul avea la dânsul un toporas si avea o tăscută frumoasă. A venit la fântână, s-a dat jos de pe cal si a dat drumul la cal să pască. Si el a stat, a băut apă si a scos din tăscuta de piele 150 de galbeni de aur. I-a numărat si pe urmă s-a culcat si s-a odihnit. Dar el în loc să-i pună în buzunar, i-a pus alăturea.
Când s-a trezit el, prima grijă era calul. Îi dăduse drumul să pască. Calul se depărtase mai încolo, dar păstea. Si el a fugit, a ajuns calul, dar punga cu galbeni i-a căzut si a rămas la fântână. El n-a observat că i-au căzut banii acolo. S-a suit pe cal si s-a dus înainte.
Părintele pândea din scorbură. După ce a plecat boierul, vine un om. Acesta a făcut cruce, a băut apă si a văzut punga aceea. Si când a văzut că într-însa e aur, a luat-o si nu s-a mai dus pe cărare, si nici pe drum înapoi, ci s-a dus de-a dreptul si a fugit cu punga de aur.
În urma acestuia care a luat punga si a fugit, vine un bătrân sărac cu doi desagi în spate, cu opinci rupte, haine vechi, obosit. Si a stat acolo, a scos niste pesmeti din desagă si apă din fântână, si a mâncat. Si a multumit lui Dumnezeu si pe urmă s-a culcat oleacă.
În timpul acesta boierul si-a dat seama că nu are banii la el, că i-au căzut la fântână, si s-a întors înapoi. Si găseste pe bătrânul ăsta.
- Mosule, n-ai găsit aici o pungă cu galbeni?
Asta nu stia nimic:
- N-am găsit nimic.
- Mosule, scoate banii! Unde i-ai pus?
- Cucoane, n-am găsit nici un galben!
- Ei! Scoate banii că te omor!
- Cucoane, nu stiu nimic!
Boierul a crezut că a ascuns banii si minte. A scos baltagul si i-a dat în cap si l-a omorât. A luat si a scos toate din desagi, a căutat prin hainele lui si n-a găsit banii.
Dacă a văzut boierul că l-a omorât pe ăsta si nici banii nu i-a găsit, s-a suit pe cal si a plecat dându-si palme si văitându-se că a omorât om nevinovat. Si s-a dus călare bătându-se.
Atunci părintele care pândea din scorbură a zis: "Ia uite măi, câtă nedreptate s-a făcut la fântâna asta! Cine a pierdut banii, cine i-a găsit si pe cine a omorât? Vai de mine, mare nedreptate a făcut Dumnezeu aici! Boierul a omorât pe bătrânul ăsta nevinovat si celălalt a luat banii si s-a dus în lumea lui".
Si cum se gândea el asa, a venit din nou îngerul Domnului în chip de tânăr.
- Părinte, părinte, iesi din scorbura asta si hai să stăm de vorbă!
#479432 (raspuns la: #479184) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
fragment(e) - de spaceBoy la: 11/08/2010 13:26:25
(la: Visul unui tanar)
Multumesc pentru incurajari!
Scrisul, pentru mine este un lucru pe care mereu l-am facut si il voi face cu placere si daruire.

Aici este un fragment din primul capitol al ultimei mele creatii:


Capitolul I

Opriți-vă! Opriți-vă și ascultați câteva clipe zumzetul continuu al lumii ce vă înconjoară. Cât de normale vi se par toate luminile nopții, zgomotele mașinilor și aromele înecăcioase ale orașului! Cum se poate ca lucrurile care pentru voi sunt banale îmi pot distruge mie minunata viziune?
De ele am dat în prima mea zi aici, iar nici până acum nu le-am descoperit fascinația. Care e scopul lor? Ce le conferă frumusețea care le face atât de fermecătoare pentro voi?
Secunde, zile, ani m-am chinuit să înțeleg…
De 20 de ani trăiesc în lumea oamenilor și nu-mi pare să fi trecut mai mult de câteva clipe. Niciun semn de la ceilalți… nicio veste. Doar jalnica omenire îmi astâmpără într-o oarecare masură pofta de cunoaștere! De 20 de ani sunt viu și nu a trecut nicio clipă în care să nu regret…
Iată-mă aici, pe Pământul oamenilor, călător neobosit, fără casă, fără familie, fără să pot pleca. Singur, mort pentru toți ceilalți, viu pentru umanitatea care, încet dar sigur, își continuă drumul către uitare.
Ah… Cât îmi doresc să plâng!
Am colindat această lume pentru atâta timp și n-am văzut nicio schimbare, nicio încercare a vreunui om de a-și împlini destinul… Trăiesc viețile lor nenorocite de societate și-și neagă adevărata valoare! Sunt morți demult… Cu toții au murit în clipa în care și-au dedicat timpul plăcerilor mărunte. Vii pentru toți oamenii, morți pentru noi! Singurele creaturi care pot atinge adevărata nemurire renunță atât de ușor la acest mare dar pentru o existență fericită aici…
Numai de-ar putea morții să vorbească! Să le spună adevărul…
Oamenii! Ce creaturi jalnice, fără scop, fără noroc! Își trăiesc mizerabila viață căutând bucurii îndoielnice și plăceri minuscule. Orbi la ceea ce contează cu adevărat, surzi la minunatele sunete ale Pământului. Zi după zi se îndepărtează tot mai mult de lumina eternității…

E ceva destul de vag, dar intrg capitolul continua in aceeasi maniera, lucurile trecand in planul uman in cel de-al doilea:


Andreea nu era ca toți ceilalți adolescenți în prag de maturitate. Nu-i plăceau petrecerile, nu se ducea la concerte și nu-și pierdea nopțile în cluburi. După școală se plimba prin parcuri câteva ore, ascultând muzică la căști. Nu se gândea la absolut nimic, doar se bucura de singurătatea care o înconjura. În timpul acestor plimbări nimeni nu-i vorbea, iar ea nu asculta nimic înafară de melodiile din telefon. Când se oprea pe bănci, nu se uita după copiii care, bucurându-se de o zi frumoasă afară, se jucau în nisip și se dădeau în leagăne. Stătea cu capul plecat, părând că doarme. Îi plăceau oamenii, cu bune, cu rele, oricum, dar îi plăcea mai mult să stea singură, să își lase mintea să se odihnească. Spunea că va avea destul timp toată viața să își facă probleme, așa că profita de fiecare clipă pe care o mai avea până să împlineacă 18 ani eliberându-și complet mintea de toate problemele inutile care ocupă gândurile adolescenților.
Defapt, nici nu asculta muzica. Căștile reprezentau numai bariera care îi împiedica pe ceeilalți oameni să intre în vorbă cu ea. La școală se comporta asemănător. Pauzele și le petrecea în bancă, ascultând aceeași muzică, singurele momente în care interacționa cu ceilalți colegi erau orele. În ciuda faptului că era mult mai retrasă decât toți ceilalți, nu se putea abține ca atunci când trebuia să răspundă la întrebările profesorilor sau când avea de dat un test să nu caute în stânga și-n dreapta răspunsul corect. Această atitudine îi atrăsese după sine porecla de ”Vulpea”, care, bineînțeles, nu o auzise vreodată, deoarece colegii aveau bunul simț de a nu o folosi cu ea de față.
Dintre toți cei de vârsta ei, numai Corina se bucura de mai multă atenție din partea Andreei. Nu erau prietene decât de doi ani încoace, dar între ele se închegase o prietenie mai specială. Deși Corina nu era foarte diferită de toți ceilalți, nu o ridiculiza pe ”Vulpe”, ba chiar încerca să schimbe subiectul atunci când, în toiul discuților dintre ei, se ajunge la momentul inevitabil în care cineva zicea: ”Avem test ora viitoare. Iar dechide Vulpea gura!”
Nu ar fi fost atât de diferită, dar Andreea o ajutase la un moment dat la începutu liceului. Singură, speriată de atâtea chipuri noi, Corina se închisese în sine, ”Vulpea fiind singura care o ajutase să iasă din cochilie.

Multumesc inca o data pentru incurajari si astept cu nerabdate comentariile ulterioare.
#562842 (raspuns la: #562820) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
continuarea...finalul.. - de bunny girl la: 08/02/2011 22:15:02
(la: Invitatie la vals)
Ce frumos şi mindru mi-ai apărut cand te-am revazut! Mi-am dat seama că niciodată n-o să mai cobori pină la mine, că nădejdea intr-o intoarcere e o nebunie curată. Am vrut atunci să te imbrăţişez cu de-a sila, aşa cum făcuseşi şi tu cu mine odinioară cand mi-ai furat dragostea. O, Dorule, incă de la inceputul legăturii noastre erai sigur că te iubesc. E adevărat, te-am iubit şi atunci mult. Dar iubirea la care răspunzi nu e decit jumătate iubire. Chiar mai puţin decit atit. Acum, acum să mă fi lăsat să te sărut, cind nu mai era cu putinţă. Ai fi ştiut ce inseamnă o sărutare. Şi aş fi ştiut, bineinţeles, şi eu. Sufeream de rău de tine, inţelegi? Intrebuinţez acest cuvint fiindcă nu găsesc altul mai potrivit. E ceva care aduce cu o sfişietoare nostalgie, dar e mai mult decit nostalgie. Acest rău de dragoste mă măcina incetul cu incetul, imi răvăşea fiinţa, imi lua minţile. Umblam pe străzi năucă, buimacă, ca să consum energia care mă apăsa, sau scriam frenetic ceasuri intregi, acoperind zeci de pagini, strigindu-ţi dorul meu mistuitor, setea mea de tine. Cind nu te poţi infrina inseamnă că ai pierdut cirma şi pluteşti la intimplare, in voia valurilor. Nu mai eram stăpină pe mine.
Găsisem un simbure de fericire chiar in lacrimi. Cind a tăcut orchestra, s-a destrămat şi vraja care mă smulsese din realitate. Revenindu-mi luciditatea, m-am îngrozit de aventura in care mă angajasem.
Cit timp erai singur, aveam credinţa că nu m-ai uitat, că mai ţii la mine, cu tot răul pe care ţi l-am făcut; că amintirile noastre dragi incă stăruiesc in tine, cu mireasma lor atenuată de timp, totuşi destul de vii. Pentru mine acest gind constituia o mingiiere, un sprijin, o speranţă. N-aş putea spune că mă gindeam la o impăcare. Ar fi fost lipsit de sens să mi-o mărturisesc deschis chiar mie insămi. Dar in adincul sufletului, spun drept, tot nădăjduiam. Şi acum căzuse şi asta! Erai de aici inainte al alteia. Ştiu că n-ai luat-o să te răzbuni pe mine şi să mă nimiceşti. Eşti prea mare şi bun ca să-mi vrei intr-atit răul. Mă gindeam-cu spaimă că s-ar putea să vă intilnesc undeva, pe stradă, la teatru sau la cinema. Unul lîngă altul, sorbindu-vă din ochi, conversind intim; ea rezemindu-se tandră de braţul tău, aşa cum făceam şi eu adesea. Mă cutremuram toată şi gemeam de durere.
Am vrut să fug de voi, şi gindul acesta m-a stăpinit un timp. Să plec undeva departe, in alt colţ de pămant, in străinătate, oriunde! Să incep acolo o nouă viaţă cu alţi oameni, alt decor, chiar alt aer. " O nouă dragoste poate m-ar fi salvat, ştiu eu? De ce n-a venit? De ce am fost sortită să am o singură dragoste şi aceea atit de tragică?
Nu ştiu, dar unii oameni sint sortiţi să ispăşească greu o greşeală. Eu sint dintre aceia. Nu mă pling! Dealtfel, nici nu mai am lacrimi. Odată, sint mulţi ani de-atunci, o ţărancă octogenară mi-a spus: domnişoară frumoasă, să te păzească Dumnezeu şi Maica Precista de dragostea neagră. La virsta aceea n-am inţeles despre ce era vorba. Acuma ştiu prea bine. Invitaţia ta la vals n-a fost decit actul de naştere al acelei iubiri negre care sfirşeşte cu moarte. Sint sigură că nu te-ai aşteptat la un asemenea deznodămint, dar tot pe atit de adevărat că nici nu l-ai putut impiedica. Rămii cu bine, dragul meu! Iartă-mă N-am avut incotro. Dacă nu scriam scrisoarea de faţă, n-aş fi putut să mor. Nu-i nimic. Ai să mă uiţi repede şi după aceea iţi vor rămine de trăit incă ani mulţi şi fericiţi. In plus iţi las şi partea mea de fericire de care destinul m-a lipsit. Incă o dată rămii cu bine, Dor! Te sărut aievea, cum te sărutam odinioară de zeci de ori, incit imi spuneai copleşit: "Nebuno lasă-mă, mă inăbuşi.'" ― şi eu tot mai mult voiam să te inăbuş.
Am disecat in lumină tot ceea ce s-a petrecut intre mine şi el, am cintărit intimplările, pipăind resortul fiecărei fapte, oricit de neinsemnată ar fi fost. Nu, nu este nimic de făcut! Acesta-I adevărul! Sentinţa, implacabilă ca un destin, rămine in picioare Nici o ispită lumească nu mă mai ademeneşte să infrunt verdictul, nici o dorinţă, nici un ţel, nici o ambiţie. Nimic. Drama incepe de acolo că n-am izbutit să mă cunosc decit atunci cind era prea tirziu. N-am ştiut cind trebuia incotro să-mi indrept paşii, in ce chip să-mi stăpinesc pornirile inimii şi, apucind la intamplare pe un drum greşit, iată-mă ajuns inainte de vreme la sfirşitul său. Totul, totul imi vorbeşte de el: locurile pe unde am hoinărit,casele, grădinile, lucrurile, oamenii pe care i-am cunoscut impreună. In toate şi in tot parcă şi-a lăsat fiinţa lui. Cind tac, fiinţele şi lucrurile din afară incep să grăiască amintirile din mine. In ginduri şi in vis, in iubire şi in ură, inbucurie şi in suferinţă, in faptă şi in vorbă, e pururea viu, pururi prezent ..
Cine ar putea să-mi smulgă rădăcinile lui crescute pină in adincurile mele cele mai insondabile? Iubirile mari sint tocmai acelea de care te indoieşti mai mult."

R
mah cristinica - de nyx la: 23/05/2011 19:31:59 Modificat la: 23/05/2011 19:35:55
(la: De partea cealaltă a geamului (Cristina Nemerovschi, Sânge satanic, Herg Benet, 2010))
vezi ca nu stii sa scrii nietzsche si nici kierkegaard;

mah, io jtiu sa scriu si scriu cum vrea pula mea, intelegi?
pe de-o parte ca-mi permit, si pe de alta (frate!) ca ce zic io aci la sezatoare nu-i tiparit la herg benet ori la humanitas.

sa videm ce-i tiparit, deci, la herg benet, in primele paijpe pagini.

- "cea mai minunata fiinta" - cand "minunat" n-are grad de comparatie.
- "o curvă mai normală" - dovada ca nu jtii ce ii alea grade de comparatie si vorbesti intuitiv cum te-a invatat mamica.
- "Am inceput sa headbanguiesc"
- "cerul se crapă ușor de ziuă" - la asta m-am ras cu bulbuci, mandro! expresia este 'se crapa de ziua'. daca bagi 'cerul' in ea ai festelit-o.
- "Autostrada arată bengos, e ca în david lynch, pare că nici n-ar fi în românia, totul e așa dark, chiar goth, copacii sunt desfrunziţi, nu-i nici ţipenie de om " - goth, morio! si nitel linci.

- "Se eliberează un loc la ieșirea din ploiești în capătul mașinii, " - masina ierea un microbuz cu capat.

- "Trece un camion pe lângă noi, gata să ne calce. Îi arătăm muie, înjurăm. " - bine-o facut camionu ca n-o zis nimica.

- "Găsim calculatorul și ne apucăm să ne uităm la un horror" - 'ne apucam sa + verb la conjunctiv, ca orice ghiolban fara scoala.

- "vaca îi ţine calea și continuă să mugă. " - sa MUGEASCA, analfabetilor!


- hai in pula mea in casa de vacanta
- cine pula mea sa stie
- pai de ce pula nu ne-ar da-o
- da-o-n mortii ma-sii
- n-am mancat de doua zile, mortii ma-sii
(inca-s la pagina a doua!)
- ce pula mea te-as asculta
- no fucking way
- pai pula mea, habar nu am
- decent in pula mea, de parca nu i-am vazut amandoi pizda
- cat pe ce sa plecam pula mea spargem usa
- da-o-n cacat.
(sfarsit de pagina 3)
- da drumul la muzica, e hi-q. sa-mi bag pula zic
-luam alta masina, in pula mea
- zice ca n-are nici net imi bag pula zic
- imi bag pula in ea de manelista
- ii fut una
pula mea, asta n-o fi baut niciodata bere
- pula mea, cine stie ce se mai intampla
(sfarsit de pagina 4)

pentru informarea corecta a domniilor voastre, o pagina nu are mai mult de 30, treijcinci de randuri.
pe langa 'pulamea', mai exista verbul 'zice' a carui recurenta te baga-n fibrilatie.
dupa cum urmeaza:
exemplul 1:
"B. zice că vrea să-i dea muie. Zic, frate, cum să dai muie la o penalitate din asta, las’ că găsim noi o curvă mai normală în măneciu, dacă ţii neapărat. Zice că bine. Intrăm și noi în fast-food."

si inca unul, sa nu credeti ca inventez:

Îi zic că n-are nevoie de gagică, la ce-i trebuiegagică. Zice că știe, dar în cazu’ în care ar vrea una, ce fel degagică ar trebui să-și ia? Dacă dintre astea de le știm noi i se potrivește vreuna. Zic nu știu.

mai exista un cuvant fain: "baba"
doi plozi de vreo cinjpe ani se duce cu autostopu' la munte si da numa' da babe.
sa tot fie vreo zece babe cu care se saluta si povestesc.
si mai ie nijte maneliste, da' aia doar se uita contrariate, dupa spusele autorului, nu zice nimica.
nu ca ar fi fot ceva de zis, bravo manelistelor!

si jur ca tuate se intampla pana la pagina 30.

mai vreti?

- "tu esti eu (...) precreezi cu sperma mea."
- "daca cosmarurile" - caca-fonie, analfabetilor! (acuma cu aia de la hering vorbesc, sau cum le-o zice la editura...)
- "I know,sounds lame, dar ăsta e adevărul." - stii englezejte, zici?

- "cu dinţii sângerânzi"- nu merge, fata! e de os!
- "nebunia ta copilăroasă" - "copilareasca", fata. ii o deosebire. 50 de euro, ca sa ti-o zic.
- "Mă privești adesea cu ochii mari, deschiși, în timp ce dorm." - minune mare. ca te putea privi cu ochii mari, inchisi.


hai sa vedeti alt registru, si cum se trece de la pula mea la cantarea cantarilor, in al doilea capitol:
"Regină, ai apărut de nicăieri, m-ai obligat să mă nasc din nou,transfigurat, mi-ai spălat sufetul și mi l-ai umplut de păcate decare înainte nici nu știam că există. Regină, amantă perversă șipecetluitoare, vii din neguri adânci și ţi-ai găsit adăpost în mine.Sclav, mort, lipsit de substanţă, m-am scurs în ochii tăi și acumtrăiesc prin respiraţia și vocea ta. "


Cristinuta,
io am vrut a te menaja, lumea ii martora ca am declarat de la iceput ca nu am ce vorbi cu tine.
da tu nu, ca batman, batman!
nu stii romanejte, nu stii englezejte, aia de la hering nu stie nici ei.
da va agatati de ce discuta lumea la o terasa, la o cola.

garbea o fost baiat fin, asculta-ncoa.
o scris mijto si cu umor.
nu te-o desfiintat fiindca n-are temeri in ce te priveste.

cum nici io n-am.

#613961 (raspuns la: #613938) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
18 - de Tot Areal la: 15/10/2011 13:58:59
(la: SANATORIUL(3))
Se ridică, deschide geamul şi îşi aprinde o ţigară stând cu spatele la geam, uşor lateral ca să poată ieşi fumul albăstrui.
-Nici eu n-am fumat când am venit aici, mi se destăinuie ea, dar situaţia a fost de aşa natură încât m-am apucat. Acum, cine se mai poate lăsa?, zâmbeşte ea.
-Sper să nu fie cazul şi la mine.
-Sunteţi tânără, nervi tari... De-altfel, nici nu aveţi de ce a vă teme.
-Să mă tem?
-La figurat vorbind...
-Acum, sincer, nu sunt o fire temătoare, poate din contră, poate sunt prea băieţoasă, ca să zic aşa.
Mai departe, ne-am băut cafelele în linişte şi am aşteptat până ce Magda a suflat şi ultimul fum după care ne-am ridicat lăsând ceştile de cafea pe măsuţă. Mai erau câteva minute până la ora zece.
În faţa uşii capitonate am o ezitare de-o secundă, încă nu am scăpat de psihoza accidentului, dar repede am trecut peste. Bat la uşă şi intrăm apoi, fără să mai aştept răspuns.
În încăpere, pe scaunele din dreapta şedeau trei doamne. La biroul mai mic, cel de lângă al femeii tenor, văd un ins mic, grasuţ, dar cu o înfăţişare vioaie. Are un început de calviţie pe care nu-l poate ascunde cu cele câteva suviţe de păr de deasupra urechii, obraji bucălaţi şi gât gros. Respectivul stă aplecat asupra unor hârtii pe care le studiază atent. În stânga femeii tenor, se găseşte un tip mai tânăr, chipeş, surâzător, care mă salută zâmbind printr-o uşoară înclinare din cap. Toţi aceştia erau îmbrăcaţi în halate albe, mai puţin insul mic de la birou care e îmbrăcat într-un costum maroniu închis, ce pare destul de ponosit.
După câteva clipe necesare obişnuinţei cu noul mediu, îmi revin şi salut la modul general. Abia acum femeia tenor îşi ridică privirea spre mine. Îmi surâde şi întinde mâna arătându-mi un scaun liber de lângă tânărul chipeş.
-Angela...ia loc te rog.
Se ridică apoi şi se sprijină cu palmele-i mari pe birou.
-N-am să vă reţin prea mult. V-am chemat să vă anunţ unele noutăţi. Ştiţi foarte bine că aveam mereu probleme cu încălzirea. Ei bine problema e aproape rezolvată, căci vom introduce gazul metan. Acoperişul va fi terminat şi astfel scăpăm şi de problema ploii în saloanele de sus. Am promisiuni că vom primi şi fonduri speciale pentru a reuşi asfaltarea drumului ăsta ce face legătura dintre şosea şi sanatoriu. Astea sunt totuşi nişte probleme care nu vă privesc direct. Să vorbim acum despre cele care ne afectează direct. Vă anunţ fără plăcere că sunt plângeri legate de curăţenie. Rog pe fiecare şef de sector să ia măsurile necesare ca acest lucru să nu se mai repete. Atenţie şi cu convorbirile telefonice. Prea multe sunt private. Atenţie aici vă rog! Am şi veşti bune. Se pare că s-a aprobat să primim un aparat tomograf, o ambulanţă modernă, chiar dacă second hand şi alte lucruri, care. deşi sunt mărunţişuri, sunt foarte importante, gen eprubete, medicamente... În fine. Acum, după cum aţi văzut deja, avem un nou doctor psihiatru în persoana domnişoarei doctor psihiatru Angela Antoniu.
Mă ridic eu puţin, politicos, schiţând un nou salut, ceva mai oficial. Singurul care-mi zâmbeşte e chipeşul de lângă mine, restul doamnelor rămân impasibile. Oh şi insul de la birou mi-a zâmbit ridicându-şi o fracţiune de secundă privirea spre mine.
6 - de Tot Areal la: 31/12/2011 14:38:45
(la: Apartamentul)
-Deci, cum am spus, ceea ce ai văzut la geam e explicabil, dar la fel de bine te puteai înşela.
-Şi cum o explici?! îşi întinde ea nervoasă bărbia spre el.
-Simplu. Cineva îşi râde de noi. Cineva o fi dincolo, dar nouă ni s-a spus că nu putem intra, dar e posibil ca dincolo să fie cineva care râde de noi, sau îşi bate joc de noi. Simplu, nu!
-Şi asta cu scaunul?!
-Asta nu o pot explica încă, dar sunt sigur că şi asta are o explicaţie logică.
-Vrei să spui că nu am pus eu scaunul? Crezi că-s nebună?!
-N-am spus asta! Nu te cred nebună, dar nu cred nici prostia asta cu spirite sau...fantome, ori cum le vrei zice! Bazaconii care prind...
-Prind ce?
-Prind minţilor limitate, şopteşte el fără să vrea.
-Aşaa..! Exact cum am bănuit! Mă faci nebună şi proastă.
Zicând asta ea îi întoarce spatele trântindu-se în cealaltă cameră pe un scaun şi rămase acolo cu genunchi ridicaţi până sub bărbie. El vine ruşinat după ea vorbindu-i blând.
-Carmen... Şti bine că n-am vrut să te jignesc... Acum înţelege şi tu, ce vroiai să spun? Cum să existe fantome din astea. Şti bine că doar bătrănii noştri mai credeau în aşa ceva. Noi suntem, sau ne pretindem a fi, oameni cu şcoală, nu mai credem în prostiile astea.
-Te rog să taci! Îi zice ea scurt. Ai vorbit destul.
Ştefan ridică din mâini în semn de neputinţă şi se lasă să cadă cât îi de lung pe pat. Astfel iniştea pune stăpânire peste tot apartamentul.
Că trecuse o jumătate de oră, sau o oră, nici unul nu ştia, doar că Ştefan se ridică mânat de un gând bine pus la punct.
-Am să deschid blestemata aia de uşă!
Carmen se trezeşte ca dintr-un vis.
-Ce vrei să faci?
Dar Ştefan deja îşi cântăreşte în palmă un cleşte briceag ce-l purta mereu când pleca în excursii.
-Nu fă o prostie Ştefane. Nu e casa noastră.
-Voi deschide uşa aia.
-Nu fă prostia asta. Dacă e întradevăr cineva dincolo?
-O voi deschide încet, fără să o forţez prea tare. Dacă ei îşi permit să se joace cu noi, atunci să ne jucăm şi noi cu ei.
-Şi dacă nu-i nimeni dincolo?
-Dacă nu-i, cu atât mai bine. Măcar ştim că nu avem de ce să ne mai temem, mişcă el braţele cleştelui evident în ceea ce vrea să facă.
-Ok. Hai, zâmbeşte ea cu accent sadic. Hai să lămurim problema.
Încet, fără să facă gălăgie şi fără să mai aprindă lumina în bucătărie, se strecoară păşind rar şi fără zgomot. Îşi lipesc uşor urechea de uşa camerei misterioase, dar liniştea era atât de adâncă, de reală, încât părea palpabilă. Cu degetele întinse, Ştefan pipăie broasca de la uşă. Se uită pe gaura cheii, dar îşi dă seama că e blocată cu ceva. Cu infinite precauţii apasă pe mânerul clanţei. Milimetru cu milimetru. Brusc pare că începe să scârţâie, aşa că îi dă drumul la fel de uşor. Desface partea cu surubelniţă de la briceagul polivalent şi desface suruburile. Spre uimirea lui, partea cea mai grea, desfacerea suruburilor se pare că merge cel mai uşor. Trei din patru şuruburi îi cad în palmă şi le bagă frumos în buzunar, să nu le piardă.
Carmen repiră tot mai precipitat cu fiecare clipă care îi duce mai aproape de deschiderea uşii. În schimb el transpiră. Un fir de sudoare îi coboară de pe frunte pe nas gâdilându-l îngrozitor. Se scarpină cu năduf aproape julindu-şi pielea.
Carmen se lipeşte de el strângându-i antebraţul în mâinile ei.
-Dă-mi drumul, îşi smulge el mâna încet. Am cam terminat,îi şopteşte la ureche.
-Gata? Întreabă ea tremurând fără să-şi poată stăpâni emoţiile. Putem intra?
-Trebuie să-i trag una, dar destul de uşor şi se va deschide.
-Şi dacă e cineva...?
-Dumnezeu cu mila. Asta e. Ei au început. Dă-te un pic înapoi, o împinge el cu mâna să-şi poată lua avânt.
Din scurt, cu forţă, se izbeşte cu umărul de uşă în dreptul broaştei şi uşa se deschide brusc. În primul rând un miros greu, de mucegai, aer închis şi hoit îi izbi în nas încă înainte să păşească înăuntru. El tuşi şi cu piciorul împinge uşa larg către perete. Carmen îşi duce instinctiv mâna la nas.
-E cineva?! întreabă el cu voce tare.
În cameră era o dezordine de nedescris. Pe un pat de lângă peretele opus trona un morman de haine aruncate talmeş-balmeş unele peste altele. Pe jos alte haine, hârtii şi resturi străvechi de mâncare. Un dulap
#626572 (raspuns la: #626571) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pispirica. - de sami_paris74 la: 09/02/2012 15:05:07 Modificat la: 09/02/2012 15:06:56
(la: Tandoi . partea a- II-a)
"Printre experimentele lui Mengele se numărau injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre şi alte operaţii brutale şi cel puţin o tentativă de a transforma o pereche de gemeni în „siamezi” prin sutura venelor lor. Un alt experiment monstruos a fost introducerea deţinuţilor în cazane cu apă fierbinte şi în cuptoare de cărămidă, pentru a vedea până la ce temperatură rezistă omul înainte să moară.
Mengele s-a interesat şi de pitici, odată cu sosirea familiei Ovitz, o familie de artişti de circ români. Erau în număr de 10, dintre care 7 erau scunzi. Toţi cei 10 pitici lucrau la circul din Bucureşti înainte de a fi transferaţi în lagărele din Germania. Menghele îi numea adesea „familia mea de pitici”. Pentru el, aceştia reprezentau o ilustrare imperfectă a omului."

Pişpirica, a fost singurul pitic care a scăpat din lagărul morţii, s-a întâlnit cu Tandoi, Păpurica şi Gutuie aproximativ după cinci luni de zile de la eliberarea din lagăr.
Pişpirica avea momente când plângea, câteva tentative de sinucidere, dar niciodată nu avut curajul să o facă. Drumul pe care mergea el era prost, plin cu găuri şi maşini abandonate de la ultimul bombardament, era atât de mic încât era aproape invizibil, când mergea printre clădirile aproape demolate din cauza obuzelor, lumea, la prima vedere, îl confunda cu un copil de 5-6 ani.
Alerga şi uneori se împiedica , se oprea din când în când să respire, să bea apă, să mănânce câte ceva din ceea ce găsea printre ruine şi grădinile oamenilor. Seara din cauza oboselii se ascundea printre dărâmături.
*
Clădirile naziste cu faţadele reci din granit păreau moarte. Ca ruine, sunt triste şi cenuşii, aidoma întregii viziuni a naziştilor în viitor, pe care ei criminalii nazişti, o văzuseră în culori albastre, ca şi sângele lor de arieni. Ajunse în final la subsolul unei clădiri uriaşe şi se aşeză pe câteva paturi murdare cu gândul să doarmă.Adormi acolo pe paturile alea călduroase şi visa că era o pasăre uriaşă care căzuse din înaltul cerului pe pământ, pasărea murise cu oasele zdrobite şi aproape că murise şi el. Se trezi brusc şi respira mai adânc, pentru întâia dată simţea cu toată ascuţimea ca viaţa şi-a trăit-o, şi sfârşitul ei nu-l mai speria, deşi altădată nu se putea gândi la moarte decât cu groază, pentru că atunci era doar un om mic, un pitic, folosit ca un şoricel de cobai.. Auzi undeva lângă el vorbe româneşti şi inima începu să-i bată cu putere.În semiîntuneric la câţiva paşi de el zări trei oameni , se sculă şi se apropie de ei.
- Vă rog frumos, ajutaţi-mă şi pe mine ! Ai privi cu ochii înotând în lacrimi.
O mână uriaşă îl prinse şi îl aşeză pe genunchi.
- Mai copile ! Câţi ani ai tu mai prichindelule ?
- Eu ? Am 39 de ani .
- Bengaua ! (să dea dracul), dacă nu eşti mai bătrân ca mine !, eu am 25 de ani.
Îl strânse doar cu bratul drept puţin mai tare dar cu multă afecţiune la pieptul lui. - Eu mă numesc Tandoi din Gingaşi, prietenii mei se numesc :
- Eu sunt Păpurica !
- Şi eu sunt Gutuie din Constanta !
-Pe mine ma chiama Pispirica.
Isi aprinsera fiecare cite o tigare rasucita,fumara ingindurati ,apoi se culcara cu totii strinsi unul linga celalalt.
#628934 (raspuns la: #628485) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
*** - de Victorian Silă la: 24/01/2013 18:30:25
(la: Sarbatoarea Muzicii (II))
« Mda, presupun că ai putea folosi glumeţ din moment ce iei în rîs pînă şi situaţia în care te afli. »
« Vezi, nici nu mă cunoşti de un sfert de oră şi ai aflat caracteristica noastră numărul unu. În ţara din care vin, tuturora ne place să facem haz de necaz şi crede-mă sîntem specialişti la asta. Profesoara de istorie din liceu, spunea că dacă n-am fi învăţat asta, am fi dispărut de mult ca popor. »
« Ce ciudat, profesorul meu de istorie din liceu obişnuia să spună despre noi cehii, exact contrariul. Că am fi dispărut dacă nu ne-am fi luat în serios pe noi înşine, în ciuda faptului că sîntem un popor mic. »
« Profesoara mea era tînără, avea sub treizeci de ani şi era o fire veselă. »
« Profesorul meu era în prag de pensionare, era bătrîn şi îl supăra rău spatele. »
« Vezi, probabil că asta-i explicaţia, istoria se predă într-un fel cînd ai douăzeci de ani şi cu totul altfel la şaizeci. Apoi crede-mă bărbaţii se cramponează mai rău de litera manualului, intră imediat într-un tipar, pe cînd femeile sînt mai flexibile. »
« Dar asta nu este corect! Înseamnă că noi doi nu am învăţat aceeaşi istorie! » a protestat ea în glumă.
« Oricum nu foarte diferită, sîntem doar ambii din Est, sîntem aproape fraţi de cruce, nu? Ai stat la cozi cînd erai mică?»
« Normal! Am primit drept cadou după război toată cutia Pandorei, ca şi voi. Bunicii noştri au fost trataţi ca şi cum ar fi pierdut războiul… »
« Noi nu am cîştigat niciodată vreun război, cu vreo două excepţii, cînd am sărit la atac în fundul gol, fluturînd arme de mult depăşite, iar inamicii au crezut că e o glumă şi aşa am reuşit să-i batem. La ultimul război n-a mai mers cu stilul ăsta şi întotdeauna ce contează este rezultatul ultimului război. »
Dar discuţia deviase spre subiecte serioase, iar Adi mă sfătuise să nu discut sub nici un chip lucruri serioase cu o femeie, la prima întîlnire. « Nu uita, fiecare cuvînt pe care-l scoţi din tine trebuie să fie tăvălit mai întîi prin absint. Ştii absintul pe care l-ai înghiţit şi pe care gravitaţia l-a coborît jos de tot, în pîntece, spre abdomenul inferior, chiar lîngă pubis? Fiecare frază omule, fiecare cuvînt trebuie tăvălit un pic prin absint, ţine minte! »
M-am oferit apoi să o escortez pînă acasă şi ea a spus că i-ar face plăcere. Stătea într-un cămin din Jussieu unde împărţea camera cu încă o fată. M-am uitat spre amicii mei, făcîndu-le semn că plec cu ea, la care Adi a răspuns printr-un gest discret, strîngînd pumnul cu degetul mare în sus, adică « ai reuşit, omule! »
Mergeam alături pe trotuar, şi ea purta nişte sandale cu tocuri mijlocii. Le-am lăudat că merg bine cu rochia, dar fusese de fapt doar o scuză cît să-i pot admira picioarele zvelte. Era obişnuită cu mersul pe jos, susţinînd că-l prefera metroului, mai ales că nu îşi cumpărase abonament.
« Dacă eşti obosită, te poţi sprijini de mine. » i-am spus, iar ea s-a conformat imediat.
Şi am mers aşa, unul lîngă altul, ea vorbind despre diferenţele dintre şcoala de aici şi acolo, despre părinţii de care îi era dor, despre o relaţie cu un francez, pe care tocmai o încheiase, dar despre care nu a spus mai mult, iar eu nu am vrut să întreb şi aş fi vrut ca drumul să continue la nesfîrşit, pentru că niciodată nu cunoscusem o fată atît de inteligentă, care să fie şi frumoasă şi care să mă ţină de braţ, vorbind cu pasiune la patru dimineaţa. Ca să prelungesc clipa, i-am propus să luăm ceva de mîncare şi poate o cafea. Am intrat într-un mic local, de unde am cumpărat două shawarma.
« Puţin îmi pasă ce mănînc, atîta timp cît nu mă îngraş. » a declarat.
O primă surpriză am avut-o cînd am vrut să plătesc. Încăpăţînarea cu care a insistat să plătească ea, avînd în vedere că bursa îi acoperea cu greu cazarea şi o singură masă pe zi, m-a impresionat. Nu era asta o schimbare comparînd cu alte agaţamente? Toate tipele care îmi cheltuiau banii detaşat, pentru că era subînţeles că ei se aflau acolo, în portofel, pentru a fi cheltuiţi? Mă credea la finalul vizei, fără perspective, deci falit şi insista să plătească ea, pentru că bursa ei era de ajuns. Aproape că-mi venise să spun adevărul, pentru că mi se părea nedrept să o las pe ea să plătească. Dar am cedat, aceptînd să-mi joc rolul deja ales.
#639884 (raspuns la: #639881) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...