miar crápa

BALADĂ ŞUGUBEAŢĂ DE CRÎŞMARI
De junghi să aivă parte şi de lance.
De bîtă noduroasă şi de spată°,
De paloş zdravăn, de cîrlig de cange,
De ghiont cu ghioagă-n ghinturi fericată,
De suliţă călită, de săgeată,
De furcă, de ţapină, de baltag,
De furi pîndind la coturi de drumeag
Să-i hăcuie, să-i jefuie de pungă,
Să-i spintece, în inimi să-i împungă.
La beregăţi să-i sîngere puţin;
În beciuri de Ghehenă° să ajungă,
Crîşmarii care toarnă apă-n vin !

De arc păgîn, de iatagan, de prăştii,
Să aivă lotrii° parte, şi de bardă ;
Tu, creierii lor, trăsnet, să-i împrăştii!...
Iar părul, elinescul foc li-l ardă;
În ştreang le-atîrne hoitul, rug să-i piardă :
Mă rog la cer să piară de podagră,
Ori şi mai bine, bată-i buba neagră ;
Scurma-i-ar ţepi încinse-n măruntaie,
Şi zece gîzi, de vii să mi-i jupoaie,
Să-i fiarbă în oloi la focul lin,
Sirepi° să-i rupă, face-s-ar gunoaie,
Crîşmarii care toarnă apă-n vin !

Să-i prinză vijeliile pe uliţi;
Le farme, balimezul°, căpăţîna ;
Orbească-i ale fulgerelor suliţi:
Zăvozii° facă-i una, cu ţărîna,
Le rupă beregata, şoldul, mîna ;
Îngheţe-i gerul bocnă, bată-i grindeni,
Şi ploaia biciuiască-i pretutindeni;
Să n-aivă mantii, nici dulame groase ;
Îi sfîşie-ascuţişe lungi de coase,
Şi leşul prăvălit le fie-n Rin;
Zdrobiţi să fie de-op'zăci de baroase,
Crîşmarii care toarnă apă-n vin !



ÎNCHINARE:
Crăpa-le-ar Domnul, – Principe, – ficaţii
Şi setea ogoi-le-ar cu venin,
Căci n-au păreche-n lume blestemaţii:
Crîşmarii care toarnă apă-n vin !


Villon in traducerea lui Romulus Vulpescu

au fost vremuri foarte frumoase, când la casa de cultură Grigore Preoteasa venea Suchianu şi comenta filmele de cinematecă, când jucam canastă şi bridge în cămin, până se crăpa de ziuă, când beam iarna ţuică fiartă la "placaje" şi când plecam în excursiile de studii în diverse zone ale ţării.
Sunt atât de multe amintirile încât nu ştiu dacă le putem povesti pe toate.
Dar să încercăm!

Oniric

Cu arsele-i pietre
stinsul pustiu mă seduce
prin lave apuse,
torţe nestinse mă-ngână perfid,
tăioase regrete mă dor pe sub pleoape,
pumnale de  timp în suflet se-nfig,
alene mă-nclin, de dorul sărat,
la geamănul meu.
Dinţii crăpaţi de muşchii pietroşi,
plâng sub oglinda retinei
setoase de cer.

Aripi de vis frânte de-asfalt,
mă strecoară-n antic abis,
arme sticloase pocnesc
de zgura-nroşită ,
cad seceraţi brazi despuiaţi
şi fragede buze
roze-pelin.

Trezit din ora murdară
sub ramura coaptă,
cu botul de cerb în pumni înverziţi,
cu frunze-nciudate de mâinile-ntinse
a rugă fugară,
adorm
pe stinsele
pietre…
asprul
pustiu…

Iar faci paradă fashion cu iţarii crăpaţi în fund şi laibăra mâncată de molii.
Unde dreaq vezi tu albastrul lui Bălaşa şi părul bălăşesc??? Fără a mai pune la socoteală că dumnealui, Bălaşa, pictează într-o singură dimensiune, cu volumele plate.

Cu câţiva ani în urmă, Brian Dyson, preşedintele Coca Cola, a ţinut un discurs la o universitate despre legătura dintre muncă şi celelalte “responsabilităţi” pe care fiecare dintre noi le avem în viaţă.
“Imaginează-ţi viaţa ca pe un joc în care jonglezi cu 5 mingi în aer.
Aceste mingi sunt: munca, familia, sănătatea, prietenii şi spiritul. Trebuie să le menţii în aer.
Curând vei înţelege că munca este o minge de cauciuc, dacă o scapi va reveni înapoi. Celelalte patru mingi însă, sunt din sticlă. Dacă scapi vreuna dintre ele, se va zgâria, crăpa sau chiar sparge. Nu va mai fi niciodată la fel.
Trebuie să înţelegi aceste lucruri şi să te lupţi pentru a obţine echilibru în viaţă. Cum?Nu-ţi subestima valoarea comparându-te cu alţii. Fiecare suntem diferiţi şi fiecare suntem speciali.
Nu-ţi stabili obiectivele după ceea ce susţin alţii că este important. Doar tu poţi ştii ce e mai bine pentru tine.
Nu ignora lucrurile dragi ţie. Ţine de ele ca şi cum ar fi însăşi viaţa ta, pentru că fără ele viaţa este lipsită de sens.
Nu lăsa viaţa să ţi se scurgă printre degete trăind fie în trecut fie pentru viitor. Doar trăind câte o zi odată vei putea trăi toate zilele vieţii tale.
Nu renunţa atunci când ai ceva de oferit.
Nimic nu se termină până în momentul în care te opreşti să mai încerci.
Nu-ţi fie frică să admiţi că nu eşti perfect. Acesta este firicelul fragil care ne leagă unii de alţii.
Nu-ţi fie frică să îţi asumi riscuri. Doar încercându-ne norocul învăţăm să fim bravi.
Nu alunga dragostea afară din viaţa ta spunând că e imposibil de găsit. Cea mai rapidă modlitate de a primi dragoste este să dăruieşti; cea mai rapidă cale de a o pierde este să o ţii prea strâns; dar dându-i aripi vei reuşi să o păstrezi.
Nu alerga atât de repede prin viaţă încât să uiţi nu numai pe unde ai fost ci şi încotro te îndrepţi.
Nu uita! Cea mai acută dorinţă emoţională a oricărei persoane este aceea de a se simţi apreciată.
Nu îţi fie frică să înveţi. Cunoaşterea este o comoară pe care întotdeauna o poţi purta cu tine cu uşurinţă.
Atenţie cum îţi foloseşti timpul şi vorbele. Niciunele dintre ele nu mai pot fi recuperate.

Viaţa nu e o cursă, ci o călătorie care trebuie savurată pas cu pas. Ieri e Istorie, Mâine e Mister iar Azi e un Cadou… Bucură-te de el!”

Ce s-o fi întâmplat cu drăcoaica asta de fată din vecini în iarna asta , nu pot să pricep!...pot să jur că acu` vreo două trei luni am vazut-o şi era alta.Zici c-au lucrat dracii în trei schimburi la ea domne`! Fâţ,fâţ, trece şi te-adoarme cu parfumu` ăla al ei de...ce-o fi. Eu n-am avut treabă ,frate ,la viaţa mea cu puştoaice, nu m-am încurcat decât cu femei adevărate şi departe de cuibul conjugal , să nu miroase urât.
Dar cu asta m-ar bate gându` să dau în gropi. Nu ştiu deloc cum să acţionez că javra de copil nu intră-n vorbă , nu stă pe-afară - doar vine şi pleacă.Cel mai rău lucru e că stă deasupra mea şi abia de la un timp am început s-o aud cum cântă sub duş sau se suceşte-n pat, momente în care simt aşa , nişte junghiuri ciudate. Să nu credeţi c-o pândesc...nu! se-ntâmplă...
Geta , nevastă-mea , mai zice câteodată când o zăreşte pe geam (n-a scăpat niciodată de obiceiul de-ai pândi pe vecini după perdea, altminteri- femeie bună) : "s-a făcut frumuşică fata ăstora de sus şi aud că-nvaţă bine"."Da , pe dracu! zic eu, cine ştie ce-nvaţă ea, şi frumoasă ,Geto tată, e de la vopsele. Mai frumoasă e femeia naturală , aşa ca Eva pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Adam neboită."
Asta e tactica mea , la o adică, să creadă că mă uit la aia mică cu dispreţ.
Astă vară , scorpia, vorbea la telefon pe balcon, noaptea la 12 , a tocat din gură o oră în engleză. N-am priceput decât ; "yes baby" , "ok baby"şi-l întreba p`ăla cum e vremea la Chicago. Păi când vă spun eu că e poamă! N-avem destui români să vorbească până i s-o suci gura la spate? Nu! Ea vorbea cu ăla din Chicago noaptea. Dacă era lucru curat de ce n-o suna ziua ? Vă spun eu , ăla era-n pat , cine ştie ce-o-ntreba de tot îi dădea ea zor cu "yes baby" , las` c-am vazut şi noi la televizor ce fac ăştia!
Eh! Uite-aşa am ajuns eu din om în totă firea să nu-mi mai găsesc locu`, pentr-o mucoasă d`asta. Am auzit c-o trimit ai ei la facultate afară , la neamuri. Ducă-se! Cu paie pe spinare! Da pân-atunci eu ce fac? Să mă mut? Ar trebui să se mute ea , dac-ar putea în fundu` Moldovei , să dea la sapă până i-or crăpa ochii!
Am riscat zilele trecute să intru în vorbă cu ea ; ce-i drept, m-au cam tăiat apele.
- Ce faci frumoaso ? Mamă , mamă , câte suflete ai să zdrobeşti în viaţa ta?
- Toate! mi-a răspuns nenorocita , cu un zâmbet de îngeraş. Asta ca s-aveţi idee cam ce fel de scorpie e . Şi-atunci , cine e vinovat, eu? Nici vorbă, eu sunt om serios , la casa mea! Mă-sa care-a făcut-o e vinovată!

http://www.cafeneaua.com/nodes/show/4438/din-jurnalul-unui-om-serios/1

comentariul ăsta al tău îmi aduce aminte de o cucoană pe care mi-a fost dat să o am tovarăşă de drum, într-o seară, pe ruta Bucureşti-Braşov. Una din doamnele alea cu paru' "permanent" şi ideile aşijderea. Tot drumul ne-a povestit cât de bună, credincioasă şi generoasă este ea, spre deosebire de un văr de-al dumisale, bolnav rău, dar care se ajunsese şi "umbla tot cu nasu' pe sus, crăpa-i-ar ochii."
De ce spun asta? fiindcă, uite, chiar puteam dormi liniştită fără să aflu că eşti fan Blondy; probabil că le asculţi în vreme ce-l aprofundezi pe Cioran - o fi ajuntand la un deglutiţia, digerarea şi resorbţia ideilor. S-ar putea să fie de folos şi tranzitului. intestinal. nu mă pronunţ, n-am încercat...însă, de dragul originalităţii, o să experimentez mixtura Rodica Puceanu& Herman Hesse. Ţine aproape, rezultatele s-ar putea sa fie interesante.

Mai departe:
poezia mea se naşte în bucătăria regimentului. de obicei, atunci când curăţ ceapă şi prăjesc peşte. nu a apucat să se mărite, fiind naşterea îi ocupă tot timpul. cică unii aşteaptă să o năşească, în virtutea proverbului că, măcar odată vede naşul...talentul finei. însă, precoce cum este, amanţi are, o droaie. dar sunt mai toţi imberbi, copii de trupă în general, sau din general, făcuţi şi ei între două atacuti la baionetă şi un raid cu avioanele de vânătoare. căţel, da...mai găseşte câte unul, de usturoi, pe raftul din mijloc, partea stângă cum faci cruce. îl ţine aproape, cică îndepărtează strigoii unora arşi pe rug. pisică n-are. nevoie. are destui motani de pripas care îi miorlăie pe sub geamuri.

Pentru informaţii amănunţite solicitaţi, vă rugăm, agenturili.

atata vreme cat bei pe paralele tale si pe ficatu-ti, n-am eu grija!

altminteri mi-aduc aminte de un afis pe un perete, ani in urma, la berou:

Fumaţi până crăpaţi! (toata echipa - fumatori)

-asa domnia ta, cu alcoolul - iti poti face un afis, daca tot ti-am vandut pontul:) despre partea literara a lucrurilor nu ma pronunt, nu stiu critica.

"Odata transferati la abator, sint basculati pe o banda rulanta care ii trece printr-un tunel, "

"puii nu sufera nici un fel de durere sau disconfort"

Recunosc faptu' că eu aş crăpa de frică de m-ar înghesui cineva într-un camion alături de alte sute de suflete/capete/picioare tremurând/inimi bătând/ochi întrebând.
Dar se pare că puiuţii ăia îs mai temerari decât mine. Eu aş avea ditamai disconfortu', dar pesemne că ei îşi închipuie că-i transportă spre un soi de Chickenland unde se vor da-n montagnes russes toată ziua, vor mânca grăunţe-pe-băţ, firmituri de pâine trase-n ciocolată şi se vor scălda alături de găinuşe sexy în piscinele parcului cocoşesc de distracţie.

Să fim serioşi, le e frrrrrică şi e cumplit, brrrrr!

"mah, daca voua va place cum se exprima cuminte, atunci, superb! pe mine personal ma enerveaza stilul, dar nu asta a fost problema, ma enerveaza stilul multora. m-a amuzat faptul ca cineva care se mahalageste asa, are nick-ul "cuminte" si i-am aruncat o intepatura, la care ea a raspuns cum stie mai bine, cu vome verbale.

oricum, conflictul cu ea a pornit de mai demult, sincer nu mai stiu de la ce (o sa caut) si s-a agravat aseara la discutia despre animale si vegetarieni, cand l-a luat in balon urat pe paianjen in special si pe toata suflarea consumatoare de carne, in general. pe mine ma enerveaza ipocritii care consuma produse animale, dar se trantesc cu curu´ de pamant si ii dau cu "saracii puisori, dar ei nu au suflet"?, etc .. ori nu consumi nimic animal, ori ciocu´mic, nu-mi tine prelegeri ca-mi permit sa mananc friptura. "


Arahnidă : "Odata transferati la abator, sint basculati pe o banda rulanta care ii trece printr-un tunel, "

"puii nu sufera nici un fel de durere sau disconfort"

Eu : Recunosc faptu' că eu aş crăpa de frică de m-ar înghesui cineva într-un camion alături de alte sute de suflete/capete/picioare tremurând/inimi bătând/ochi întrebând.
Dar se pare că puiuţii ăia îs mai temerari decât mine. Eu aş avea ditamai disconfortu', dar pesemne că ei îşi închipuie că-i transportă spre un soi de Chickenland unde se vor da-n montagnes russes toată ziua, vor mânca grăunţe-pe-băţ, firmituri de pâine trase-n ciocolată şi se vor scălda alături de găinuşe sexy în piscinele parcului cocoşesc de distracţie.

Să fim serioşi, le e frrrrrică şi e cumplit, brrrrr!

Arahnidă : "- daca gasesc undeva fire de iarba se uita la ea ca la ce n-au mai vazut in viata lor, dar nici macar n-au curiozitatea s-o guste. "

Eu : Dacă pe tine te-ar fi ţinut Mama Soartă într-o colivie imediat după fătare şi ţi-ar fi aruncat până la 14 ani numai câteva felii de pâine printre gratii, ai fi ştiut ce-s alea prăjituri şi fursecuri?

Arahnidă : "- unii se adapostesc sub camioanele/motostivuitoarele stationate in curte; daca trebuie sa deplasezi vehicolul si incerci sa-i hîşîi, sa nu treci cu roţile peste ei, nu se misca din loc nici sa-i fuţi; daca-s la 1m - 2m distanta de vehicol cind acesta porneste de pe loc, in loc sa fuga mai departe, fug exact sub roti, de-ti vine sa-i injuri de tot ce-i in Univers. "

Eu : Ţi-a trecut măcar vreo secundă prin cap că se ASCUND în locul cel mai întunecos, respectiv roata tălică birjărească?
Orice animal HĂITUIT de pe faţa acestui pământ, atunci când consideră că se află-n pericol, caută să se pitească sub ceva.
Le este frică, de aia se strâng sub camion.

Arahnidă : " cind unele colivii sint depuse pe pavajul curtii (pina le vine vremea sa intre pe banda), puii scapati din colivii, in loc sa fuga, cauta pe unde sa intre iar in colivii linga confratii lor."

Eu : Mare-i grădina gigeilor lumii, mama ei de viaţă plină de găinaţ-sufletesc!

BINEÎNŢELES, fârtate, că fug imediat înapoi în cuşti alături de ceilalţi puişori pt că acolo e singurul loc în care SE SIMT ÎN SIGURANŢĂ.
Dacă tu ai fi trăit toată viaţa într-o cocioabă alături de cei unşpce fraţi ai tăi, de ţi s-ar da palate, case regale, vile, acareturi, tot în dărăpănătura ta ai trage pt că aia-ţi este cea mai familiară, reconfortantă, ca un uter-matern.

De asemenea, dacă dintr-o dată ţi s-ar da drumul dintr-o cuşcă într-un spaţiu
necunoscut, neprietenos, uriaş pt ochii tăi, ce ai face?
N-ai fugi lângă căldura trupurilor cunoscute? Nu te-ai duce înapoi lângă fraţii tăi?

Haidi, pa! Empatia salvează omenia, da' de unde nu-i, nici 'Mnezeu n-o cere.

Eu, eu, eu, euuu :) : Nu ştiu dacă uciderea unui animal e o faptă reprobabilă, totul este s-o facem cu măsură însă. Lucrurile au scăpat de sub control de când omul s-a obişnuit să-şi halească prânzul din căldăruşe de 1 kilogram. O mie de grame de aripioare de pui ingurgitate-n scaunele de plastic ale lui McDonald's, înseamnă câteva găini hăcuite doar pt o singură masă.
Înainte vreme, cu aceeaşi cantitate hrăneam 5 suflete într-o familie oarecare.
Una este să tai o găină o dată pe săptămână şi alta este să mănânci carne zilnic în cantităţi uriaşe.
Moderaţia-i cheia-n toate.

Coană Zarazo, unde am înfierat eu tătă suflarea hrănitorilor cu carne? Şi ce avorturi spontan-mintale i-am adus eu domnului Arahnidă când i-am răspuns tăti astea?
Ori faptul că suntem pe subectu' Minciună, ori faptul că nu suntem pe subectu' Adevăr, îţi dă aşaaaaa, o paloare-n stilou de-ţi vin vorbele din puţul mitomaniei?

"Dar pentru un cancer mic crezi ca un vraci veritabil din padurea Amazonului n-ar face fata?"


Când s-au dus vecinii lor cu pălărie texană să le extragă petrolul prin '72, au început să facă pe capete cancere. Vracii pot vindeca "persoane" cel mult, dar nu boli. Doi-trei indivizi pot răspunde favorabil la tratamentul propus de vrăjitorii locului cu balegă de muscă şi salivă de fată-mare, dar asta nu înseamnă că alţi douăzeci nu vor crăpa. La bolile specifice zonei, unii şi-au dezvoltat anticorpi şi fac forme uşoare, de exemplu, malaria nu le face probleme unora decât sub aspectul noilor tulpini pentru care organismul nu-i învăţat să lupte. Dar leishmanioza, lepra, tuberculoza, fără spitalizare unele şi izolare sub observaţie altele, nu lasă loc şanselor.



"Exista astazi baieti care isi pot modifica ritmul batailor inimi si actiona voit "

Prin tehnică or fi, că aşa, şi românul nost, pe vremea când îl căuta Ivan să-i drămuiască libertăţile (şi i le-a cântărit pâna la dram), a învăţat să-şi ţină respiraţia cu orele prin mlaştini şi să tragă aerul prin tulpina stufului care nu trebuia să apară nici prea scundă, nici prea naltă comparativ cu celelalte tulpini, că Ivan nu era prost, se ducea direct la mlaştină şi puşca plumbi după plumbi unde vedea stufăriş adunat, ştia că măcar vreun român nimereşte.


Dar se duceau ţăranii din timp prin păduri şi unde vedeau un ochi de baltă, îşi învăţau corpul să răspundă la restricţii (prin respiraţia împuţinată se modifică şi alte coordonate din corp). Aşa că, una e tehnica, una e autosugestia.

Mesaj de Sfintele Paşti


Dragi creştini,




Întreaga creştinătate îşi primeneşte, în această săptămână, a Patimilor, trupul şi sufletul pentru a primi în curăţenie Învierea Domnului.
Chiar dacă lumea modernă pare mai puţin preocupată de dimensiunea spirituală a vieţii, realitatea este cu totul alta. Nici unui om nu îi este indiferentă starea şi evoluţia propriului suflet. Marile traume ale umanităţii nu au fost niciodată generate de crizele materiale ci de alienarea sufletului individual şi colectiv.
Nu sunt un credincios habotnic sau practicant fervent. Sunt un om care îşi pune mereu întrebări despre sine şi despre lume. Cred în Dumnezeu. Într-un Dumnezeu iubitor şi înţelept cu creaţia lui. Cred că fiecare om poate, prin faptele sale, prin grija de a nu răni, de a nu călca peste vieţile altora, prin vorbele sale să-şi încununeze propria viaţă. Dumnezeu şi-a iubit atât de mult creaţia încât ni l-a dat pe Fiul Său Preaiubit să-l sfâşiem pentru a putea descoperi veşnicia vieţii. Un mare gânditor spunea:”De două mii de ani ni se spune să ne iubim şi noi nu încetăm să ne sfâşiem”. Lecţia răstignirii Mântuitorului este o lecţie perpetuă, din care n-am învăţat să extragem esenţa. Este o lecţie despre nesocotinţa şi instabilitatea noastră, tentaţi de Rău care e mai lesne şi nu de Bine, care e anevoios. Dumnezeu ne-a dăruit un univers de ale cărui minunăţii să ne bucurăm deplin. Dumnezeu ne-a dat viaţă să trăim şi pentru alţii, Dumnezeu ne-a dat suflet şi conştiinţă pentru a iubi, pentru a ne bucura, pentru a împărtăşi bucuria cu cei asemenea nouă, pentru a sluji luminii şi binelui. Şi nu pentru a spori răul şi suferinţa în noi şi în lume.
Vă doresc să vă regăsiţi sufletul dumnezeiesc, să găsiţi calea spre fericire şi să păşiţi în lumina Binelui.




E. BARBU


SB
................................................................
it's nice to be important, but it's more important to be nice !

see subj - am un material tocmai bun si potrivit pt. tine si cei ca tine.

Bârfa şi calomnia ca arme ale laşităţii - de la cel birfit si calomniat de tine, pt. toti ca tine:

Deoarece în ultima vreme bârfa şi calomnia au luat o amploare fără precedent, considerăm că este necesar să vă prezentăm, în cadrul acestei conferinţe, unele aspecte pe care trebuie să le cunoaşteţi cu privire la bârfă şi calomnie.

De bună seamă că unora li se va părea ciudat să vorbim despre „arme” când ne ocupăm de laşitate; laşitatea fiind o stare de pasivitate, am putea spune voită, laşul fiind omul unei neîncetate şi, deseori, josnice cedări. S-ar putea obiecta că el nu este în stare să se folosească de arme, căci de aşa ceva, mulţi îşi imaginează, că se slujesc numai cei care sunt gata de luptă.

Este adevărat că laşul, ori nu se supără deloc, ori face aceasta numai şi numai atunci când el este pe deplin încredinţat că se află cu totul la adăpost de orice neplăcere. Însă, oricum ar fi cazul, caracteristica principală a laşităţii este şi rămâne tot o neruşinată şi umilitoare stare de cedare. În ceea ce priveşte atacul el este în aşa fel realizat încât denotă, şi mai mult, laşitatea individului în cauză; este hoţesc, este cel mai adesea realizat pe furiş.

Armele obişnuite ale laşului sunt bârfa, aluziile răutăcioase şi anonimatul.

Între calomnie şi bârfă există deosebiri, căci deşi amândouă au cam acelaşi fond sufletesc care este comun – minciuna – felul lor de propagare este diferit. Calomnia se practică cel mai adesea pe faţă, pe când bârfa se realizează cel mai adesea pe ascuns. Uneori sunt unii oameni amorali şi mari neruşinaţi care le întrebuinţează pe amândouă, potrivit cu împrejurările.

Este uşor de înţeles de ce laşul se slujeşte de bârfă. Lipsindu-i îndrăzneala care este necesitată de practica calomniei, el nu poate face decât să bârfească, adică să-şi strecoare hoţeşte minciunile infame privitoare la o anumită persoană. Prin aceasta el îşi satisface invidia care îi roade cel mai adesea sufletul iar, în acelaşi timp, el se află la adăpost de atacul celui bârfit, căci dacă acela i-ar cere cumva socoteală, el, bârfitorul, ar recurge imediat la tăgadă şi ar nega că a făcut vreodată aceasta.

Bârfitorii sunt mai numeroşi decât calomniatorii, căci laşii sunt cu mult mai mulţi decât cinicii. Motivele care îi împing pe cei laşi la bârfă sunt multe. Deşi laşul este lipsit de sentimentul demnităţii, umilinţa la care el s-ar expune sau pe care el o suportă de bună voie, nu se poate să nu-i amărască întrucâtva sufletul lui meschin. Efectul acestei amărăciuni se răsfrânge atunci asupra celor cu sentimentul demnităţii, care pe nimeni nu-i lasă să-i calce în picioare.

Pe laş îl doare când vede cum un altul este respectat, pe când el este umilit şi dispreţuit. De aici apare la el un sentiment de invidie pregnantă împotriva acelora pe care îi simte că nu sunt croiţi întocmai ca el, din stofa mizerabilă a slugărniciei.

Invidia este cauza principală a bârfei. Atunci când cei laşi văd că unul din categoria lor socială valorează mai mult decât ei, sunt într-un anume mod straniu umiliţi, fiindcă ei ştiu că niciodată ei nu vor putea ieşi din obscuritatea pe care o merită, pe drept, şi în care, cel mai adesea, ei îşi târăsc zilele. Faptul că un alt om care a ocupat aceiaşi poziţie socială la fel cu a lor începe să se ridice deasupra lor îi revoltă foarte tare. Şi cum, cel mai adesea, ei sunt nişte laşi, „revolta” lor se manifestă sub forma bârfei împotriva celui care s-a relevat ca fiind un om de valoare sau chiar de o mare valoare spirituală.

Cel mai adesea bârfitorii realizează trei categorii de acţiuni:

1.Plăsmuirea minciunilor.

2.Răspândirea lor hoţească.

3.Întreţinerea lor mizerabilă şi sistematică.

În ceea ce priveşte plăsmuirea, sufletul laşilor este destul de „inventiv”, cel mai adesea fiind nişte oameni lipsiţi de scrupule. Bârfitorii nu se dau în lături de la cele mai gogonate defăimări la adresa cuiva. Dacă sunt suficienţi de dibaci, ei vor căuta ca toate bârfele lor să pară cât mai verosimile pentru a fi mai uşor crezute. Iar pentru aceasta ei vor exagera în rău unele însuşiri ale bârfitului pentru a le înfăţişa apoi sub forma unor cumplite cusururi. Astfel, de exemplu, dacă un om, având în vedere falsitatea altor oameni, este mai circumspect şi, deci, mai puţin încrezător în orişicine, numaidecât laşii cei bârfitori vor scorni zvonul că el suferă de mania persecuţiei. Dacă un alt om dă dovadă de ceva mai multă exactitate şi, în anumite domenii, nu lucrează grăbit şi superficial, colegii lui cei laşi vor spune că el este foarte moale. Când vreun om nu-şi expune viaţa în spectacol, atunci îi atribuie cine ştie ce vicii îngrozitoare şi astfel, aproape pentru fiecare om, ei găsesc câte ceva compromiţător.

Odată minciuna plăsmuită, urmează a doua fază interesantă pentru ei şi anume răspândirea sau colportarea acelei minciuni.

După cum am spus deja, mijlocul de a proceda al laşului va fi aproape întotdeauna hoţia, adică el va acţiona pe ascuns. Să luăm de exemplu un loc de muncă oarecare. Când mişeii cei laşi de acolo îşi propun să compromită pe un coleg de-al lor care, într-un anume mod, îi „întunecă” prin valoarea lor reală personală, atunci ei plăzmuiesc o mizerabilă calomnie, sau chiar mai multe, pe socoteala lui şi apoi fiecare, în grupul său de cunoscuţi – sau dacă sunt yoghini, chiar prin ashramuri sau prin case particulare – o colportează tainic, de multe ori spunând-o cu un aer fals, plin de compătimire la adresa bârfitului. Iar acesta, chiar dacă ar vrea să ştie tot ceea ce s-a minţit pe socoteala lui adesea nu poate afla nimic în mod direct, fiindcă laşul totdeauna caută să ascundă pentru a se sustrage astfel de la orice răspundere.

A treia problemă care îi preocupă pe bârfitori este întreţinerea bârfei. Ei ştiu că un zvon răutăcios, chiar lipsit de o fundamentare reală, face la început un oareare zgomot însă apoi dispare. Tocmai de aceea atunci ei au grijă să-l întreţină răspândindu-l din nou şi, de cele mai multe ori, sub o altă formă, însă cel mai adesea păstrând cam acelaşi fond urât şi foarte copromiţător.

Faptul regretabil este că bârfa nu se practică numai între străini ci chiar şi printre persoane care se înrudesc. Ea se observă la fel de des chiar şi printre acestea. Cauza ei în acest caz este tot invidia. Atunci, ruda cea mai bine situată sau cea mai capabilă va fi întotdeauna obiectul invidiei şi chiar al bârfei rudelor celorlalte. De multe ori este de ajuns să nu te amesteci deloc cu ele pentru a le aţâţa imediat împotriva ta şi a le face să clevetească.

Este ceva rar ca oamenii superiori, spirituali, să o ducă bine cu toate rudele. Neavând nimic sufletesc în comun cu ele, ei nu pot suporta cercul lor strâmt. Se exclud, prin urmare, mai ales atunci, şi-şi aleg un alt mediu care este mult mai potrivit cu mentalitatea lor superioară. Aşa ceva însă rudele nu i-o iartă şi atunci ele se răzbună bârfindu-l, scornind fel şi fel de minciuni sau răspândind despre el multe zvonuri calomnioase. Venind din partea lor, toate acestea sunt mai uşor crezute decât dacă ar veni de la nişte străini, fiindcă mulţi cred, în mod greşit, că rudele sunt mai în măsură să fie bine informate, deoarece ele au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe respectivul om. Ele abuzează atunci de aceasta, plăsmuind şi strecurând pe seama omului respectiv fel şi fel de minciuni mizerabile. Tocmai de aceea cei mai mulţi oameni inteligenţi şi evoluaţi spiritual sunt nişte izolaţi în mijlocul rudelor lor. Iar când ei sunt, în anumite situaţii, strâmtoraţi, rudele se mărginesc doar la a le da sfaturi, altceva nimic. Rareori se întâmplă ca ele să le recunoască în vreun fel valoarea.

Tocmai de aceea este foarte necesar să fim foarte circumspecţi atunci când luăm informaţii despre cineva de la rudele lui. Nu trebuie să cădem în greşeala de a le crede pe toate orbeşte pentru motivul că ele ar fi fost în măsură a-l cunoaşte mai bine pe acel om. Informaţiile lor atunci sunt mai mult interesate decât interesante.

Să vedem acum ce atitudine este cel mai bine să ia omul superior, spiritualizat, faţă de rudele lui bârfitoare. Cea mai inteligentă atitudine atunci este starea de detaşare suverană. Un asemenea om nu trebuie niciodată a face greşeala de a se coborâ la nivelul lor, de a se bălăci în mocirla cumplită în care trăiesc. Într-o asemenea situaţie, un asemenea om, trebuie să le lase pe astfel de rude să-şi continue mai departe „opera” lor mizerabilă, folosindu-se de fel şi fel de minciuni calomnioase, care, aşa cum am văzut, sunt armele obişnuite ale celor mici la suflet, neputincioşi, şi în timp ce el va urmări să se înalţe în ochii contemporanilor lui, care sunt capabili să-l aprecieze, şi va urmări de asemenea să se înalţe către Dumnezeu, ele vor vegeta mai departe într-un mediu mizerabil, ordinar, pierzându-şi timpul cu o mulţime de minciuni şi cu mici infamii.

Ceea ce se petrece din punct de vedere al bârfei în anumite grupuri sociale din oraşele mari, se întâmplă şi în oraşele mici, însă, din cauza numărului restrâns al locuitorilor, bârfa împotriva cuiva se răspândeşte atunci în tot oraşul sau orăşelul.

În provincie, ca şi printre yoghini, mobilul bârfei este tot invidia. De regulă provincialii bârfiţi sunt mai bine situaţi decât ceilalţi oameni sau sunt naturi indiferente şi inteligente, care sunt mai presus decât mediul social înconjurător. Ei bine, faptul că ei nu se prea amestecă cu ceilalţi îi jigneşte pe aceştia şi poate că pe unii chiar îi umileşte într-un anume mod. De aceea ei vor căuta să-şi descarce necazul pe care o generează atitudinea acestora, prin bârfe. Fiind laşi, ei nu vor îndrăzi atunci să recurgă şi la calomnie.

În anumite situaţii, sunt calomnii şi bârfe care nu pot fi înlăturate prin nimic de către victima lor. O astfel de cauză a bârfei este interesul. Nu mai este nevoie să demonstrez pentru ce anume. O cauză foarte răspândită este ciuda sau necazul pe cineva, împotriva căruia, din pricina laşităţii, bârfitorul nu poate să-şi manifeste ura pe faţă. În prezenţa acelei persoane el rămâne aproape totdeauna cu botul pe labe, chiar suferă dojeni şi reproşuri binemeritate, fără a îndrăzni cumva să crâcnească. De aceea el va căuta, la scurt timp după aceea, să-şi verse focul, bârfind pe cel care i-a administrat o lecţie de viaţă sau mai multe care erau chiar binemeritate.

De multe ori se poate ghici că s-a petrecut un incident între două persoane numai după felul în care una începe să o bârfească după aceea pe cealaltă.

Aşa cum am spus, bârfa este de cele mai multe ori nedespărţită de laşitate. Cel mai adesea nu se întâlneşte un laş care să nu fie şi un bârfitor. Acest fapt este explicabil, căci în sufletul laşului este cu neputinţă să nu clocească o stare mizerabilă de duşmănie împotriva celor care îi impun respect, teamă ori invidie şi mai ales împotriva acelora care îl pun în umbră. Şi cum el, cel mai adesea, fuge de atacul făţiş, va recurge în schimb la atacul pe furiş, sperând prin aceasta să fie totdeauna la adăpost de pedeapsă. Însă cel mai adesea acest calcul al lui este greşit.

Caracteristica de căpetenie a bârfei, în ceea ce priveşte modalitate ei de realizare, este că ea totdeauna se practică prin viu grai; altfel nici că s-ar putea. Interesul bârfitorului este ca el să rămână ascuns. De aceea el se mărgineşte la a strecura, chiar pe şoptite dacă se poate, insinuările lui calomnioase. Ştiind că cele scrise rămân, el nu face imprudenţa să se expună a fi demascat prin propriile lui scrisori. El ştie că, în celălalt caz, el are totdeauna o portiţă de scăpare, şi anume tăgăduirea vehementă a infamiilor pe care el le-a debitat hoţeşte.

Aceasta este o altă deosebire între calomnie şi bârfă. Cea dintâi, calomnia, se practică foarte des şi prin scris - de exemplu, calomniile care apar în ziare; cea de-a doua, bârfa, niciodată, căci laşitatea şi atacul făţiş sunt cel mai adesea două noţiuni care se exclud.

Dacă este să fie judecată după efectul produs, bârfa este mult mai vătămătoare decât calomnia. Calomnia fiind spusă cu glas tare sau scrisă poate fi mai uşor spulberată de către cel care se află în cauză, pe când bârfa nu este la fel. Cel care este înzestrat cu intuiţie psihologică, atunci când se introduce într-un mediu social în care el tocmai a fost bârfit, simte intuitiv aceasta, însă ce anume s-a spus pe seama lui şi cine anume l-a bârfit nu poate să afle întotdeauna. De asemenea el nu poate afla de îndată cine anume a fost plăsmuitorul şi transmiţătorul bârfei. Şi atunci se poate întâmpla că, până el ajunge să se documenteze şi să se apere, bârfa ce a fost răspândită despre el poate să-şi fi produs deja efectul nociv.

În afară de aceasta pe calomniatorul ordinar şi îndrăzneţ îl poţi târâ la bara justiţiei. Bârfitorul însă alunecă printre degete căci cel mai adesea îţi lipseşte dovada materială a infamiei lui. Pentru aceste motive, rar vei găsi intriganţi care să se folosească de calomnie, ci mai cu seamă de bârfă.

Atunci când devenim yoghini, mulţi dintre noi renunţăm la anumite vicii cum ar fi: băutura, drogurile, imoralitatea, etc. şi începem să ne petrecem timpul cu noii noştri prieteni, vorbind despre calea spirituală, despre existenţele noastre şi despre tot ceea ce se mai petrece în general; lucruri inofensive, la prima vedere, sau cel puţin aşa credem noi. Dar de multe ori spusele noastre sunt pline de judecăţi mincinoase şi bârfe care sunt atunci rostite de noi într-un mod elegant şi în spatele unui zâmbet fals spiritual.

Ştiind toate acestea, merită să ne amintim ce se spune în Biblie despre bârfă. Astfel, în Levitic 19.16 găsim scris: „Să nu umbli niciodată cu bârfe în mijlocul poporului tău.” Iar în Psalmul 101.5 se spune: „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.”

Iată deci că Dumnezeu pune bârfa alături de necredinţa, invidia, crima sau ura faţă de Dumnezeu. În plus ni se spune că „cei care practică aceste păcate merită moartea.” – Romani 1.28-32; 6.21-23; şi 7.5.

O definiţie a bârfei este aceasta: a vorbi urât sau într-un mod exagerat despre cineva, în absenţă, astfel încât discuţia respectivă nu conduce la rezolvarea problemei respectivei persoane. În Biblie, în textul lui Matei 18.15 se spune: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el, singuri. Dacă el te ascultă, ai câştigat astfel pe fratele tău, dar dacă atunci el nu te ascultă, mai ia cu tine pe unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă a ta să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.”

Şi acest text se poate spune că Dumnezeu l-a pus în Biblie fiindcă El ştie cât de slabi suntem noi oamenii şi că, de asemenea, noi avem nevoie de o înţeleaptă ghidare.

Dacă uneori suntem ofensaţi de greşelile cuiva, trebuie atunci să mergem la acea persoană şi să-i spunem, şi la nimeni altul. Să dăm aici un exemplu. Dacă cineva cade în păcat, cu ce-l va ajuta faptul că tu spui şi altora faptul acesta? Ce pot ei atunci să facă? Ideal este să-l ajutăm numai pe cel ce a păcătuit, ca să fie astfel readus pe calea cea bună. Iar dacă nu ascultă, atunci utilizează ce-a de-a doua metodă biblică.

Să nu uităm cuvântul biblic din Galateni 6.1: „Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi care sunteţi plini de iubire să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu.”

În multe situaţii bârfa este deghizată într-un aşa zis sfat. Este drept că nu este nimic rău atunci când te adresezi unui adevărat sfătuitor pentru ca să-ţi ofere un sfat înţelept dacă acesta este o persoană matură din punct de vedere spiritual, care te poate ajuta să iei deciziile care sunt stringent necesare în situaţia ta. Din păcate însă, majoritatea oamenilor la care ne ducem cu programele noastre, nu sunt sfătuitori, căci de cele mai multe ori noi nu găsim la ei soluţii înţelepte şi adecvate la problemele noastre. De obicei noi dorim un ascultător care trebuie să ne dea dreptate. Se pare că atâta vreme cât noi putem avea unii oameni de partea noastră, nu ne pasă câtă dezbinare producem şi nici cât rău facem celor care ne aud şi celor despre care vorbim.

În această direcţie merită să ne amintim un alt citat din Biblie: „Şapte lucruri urăşte Domnul Dumnezeul tău; acestea îi sunt urâte: ochii trufaşi, limba mincinoasă, mâinile care varsă sânge nevinovat, inima care urzeşte planuri nelegiuite, picioarele care aleargă repede la rău, martorul mincinos şi cel ce prin bârfă stârneşte certuri între fraţi.” – Proverbe 6.16-19.

Mulţi dintre noi, datorită ignoranţei, cred că a asculta nu este chiar atâta de nociv cum este a răspândi bârfa. Dar nu este deloc aşa. În această direcţie Dumnezeu spune în Biblie: „Cel rău ascultă cu luare aminte la buza nelegiuită şi mincinosul pleacă urechea la limba nimicitoare.” – Proverbe 17.4.

În textul lui Samuel 24.9 David îl întreabă pe Saul: „De ce oare asculţi tu de vorbele oamenilor care zic: David îţi vrea răul?” De ce oare ascultăm şi noi la cei care bârfesc? De ce suntem mereu gata să credem tot ceea ce poate fi mai rău? Biblia însă spune: „Dragostea nădăjduieşte totul.” – Corinteni 13.7.

De ce oare nu le spunem celor care incită la clevetire în mod abil, dar ferm: Îmi pare rău, dar tu eşti mizerabil, şi-mi spui ceva ce eu nu cred că trebuie să ascult. Ar trebui mai bine să vorbeşti despre aceasta cu Dumnezeu sau cu cei implicaţi în ceea ce-mi spui, dar nu cu mine.

Biblia ne avertizează că nu este bine să ne asociem cu bârfitorii: „Cine umblă cu bârfe dă astfel pe faţă lucruri rele care sunt ascultate. Şi cu cel care nu-şi poate ţine gura şi bârfeşte să nu te amesteci.” – Proverbe 20.19.

Tot în Biblie apostolul Matei spune: „Vă spun că în ziua Judecăţii de Apoi oamenii vor da socoteală de orice bârfă şi de fiecare cuvânt nefolositor pe care îl vor rosti.” – Matei 12.36.

La fiecare cuvânt rostit noi facem o alegere; alegem între a-l binecuvânta aşa cum se cuvine pe Dumnezeu Tatăl, ori a produce o întristare călcând cuvântul Său: „Nici un cuvânt stricat, ori rău, să nu iasă de la tine din gură, ci unul bun, după zidire, după cum este nevoie, să de-a har celor care-l aud.” – Efeseni 4.29.

Controlul limbii este o adevărată emblemă a yoghinului avansat.

Tot în Biblie, Iacov ne spune: „Dacă crede cineva că el este religios şi nu-şi înfrânează limba, atunci îşi înşeală inima, iar religiozitatea unui astfel de om este zadarnică.” –1.26.

Din cele prezentate mai sus, cât şi din textele biblice pe care deja le-am enunţat, apare foarte clar pentru noi că, în realitate, bârfa este una dintre instrumentele satanei. Trebuie tocmai de aceea să ne oprim şi să decidem acum, în inima noastră, că niciodată nu vom mai asculta, nu vom mai răspândi bârfa şi aceasta o vom putea face mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, a Atotputernicului nostru Creator.

Prin urmare cuvintele rele, printre care sunt incluse bârfa şi calomnia, au un potenţial atât de dăunător încât un avertisment împotriva abuzului lor apare chiar printre Cele zece porunci. A noua poruncă spune: „Să nu mărturiseşti niciodată strâmb împotriva aproapelui tău.” –Exod 20.13.

Conform, de asemenea, tradiţiei iudice această poruncă înseamnă că este greşit să vorbeşti de rău o altă persoană, chiar dacă ceea ce spui ar fi adevărat, cu excepţia situaţiilor când este important pentru persoana cu care vorbeşti să audă informaţia.

O binecunoscută povestire cu tâlc care aparţine tradiţiei ebraice vorbeşte despre un evreu care umbla prin comunitate şi îl vorbea de rău şi chiar îl bârfea sau calomnia pe rabinul acesteia. După o perioadă de timp omul şi-a dat seama de greşeala sa, a regretat că l-a vorbit de rău pe rabin, şi i s-a înfăţişat pentru a-i cere iertare. Omul respectiv s-a arătat foarte mâhnit pentru ceea ce făcuse rău şi era dispus să facă aproape orice pentru a primi, în felul acesta, iertarea rabinului. Rabinul i-a spus atunci că primul pas în a îndrepta ceea ce greşise este să ia trei perne mari pline cu pene şi puf şi apoi să le desfacă şi să lase vântul să ia penele pentru a le răspândi apoi pretutindeni.

Omul a ascultat şi a realizat întrutotul instrucţiunile rabinului şi apoi s-a întors la el şi l-a înştiinţat că i-a îndeplinit cererea. Atunci rabinul i-a spus: ,,Acum eşti gata pentru cel de-al doilea pas pe calea corectării a ceea ce ai făcut rău. Du-te, te rog, şi adună, una câte una, toate penele.”

După câtva timp omul în cauză s-a întors şi a spus că a realizat că este imposibil să reuşească aceasta. Atunci rabinul i-a spus: „Deşi s-ar putea ca tu să regreţi sincer şi să vrei într-adevăr să repari tot răul pe care l-ai făcut, iată că este la fel de imposibil să-l repari, cum îţi este imposibil să aduni la loc toate penele din perne.”

După cum ne arată şi această poveste bârfa cauzează adeseori celui care este bârfit daune aproape ireversibile.

La evrei, deloc întâmplător, cuvântul ebraic pentru bârfitor corespunde cuvântului pentru vânzător ambulant. Şi acesta, la fel cum un vânzător ambulant merge din casă în casă, cumpărând de la unul şi vânzând altuia, oarecum tot la fel face şi el atunci când bârfeşte. Bârfitorul are, am putea spune, o mentalitate de vânzător ambulant. Când dăm cuiva informaţii intime, tendenţioase sau rele despre o a treia persoană, ne aşteptăm aproape imediat ca persoana cu care vorbim să ne dea, la rândul ei, tot spontan, informaţii intime, tendenţioase sau rele despre persoana care se vorbeşte sau eventual despre altcineva. În felul acesta se face un schimb murdar de informaţii intime tendenţioase şi rele.

De obicei, atunci când ne gândim la etică, gândim în termenii acţiunilor oamenilor faţă de ceilalţi şi dacă aceste acţiuni sunt corecte sau nu. Totuşi etica iudaică se ocupă şi de felul cum oamenii comunică unii cu alţii. Cuvintele, în viziunea acestei tradiţii, pot avea efecte foarte puternice. Dacă sunt folosite într-un mod binefăcător pot alina, pot încuraja sau chiar pot binecuvânta o fiinţă umană, declanşând anumite fenomene de rezonanţă, în funcţie de noţiunile care sunt integrate în cuvintele respective. Pe de altă parte, când sunt folosite în mod rău, ele pot distruge prieteniile, familia, reputaţia sau chiar mijloacele de subzistenţă.

De aceea, data viitoare când vorbiţi sau aveţi tendinţa să începeţi să-i vorbiţi pe alţii de rău luaţi în consideraţie una dintre maximele unui gânditor ebraic şi anume Israel Salander, care a trăit între 1810-1883. El era un mare moralist evreu şi un învăţător ebraic. Rabinul Salander spunea că, de obicei, noi ne confundăm priorităţile: „În mod normal, noi ne preocupăm cel mai adesea de bunăstarea noastră materială şi de sufletul vecinului. Eu însă vă sfătuiesc să ne preocupăm mai bine de bunăstarea materială a vecinului şi apoi de propriile noastre suflete.”

Iată acum o glumă despre bârfă: Bârfa este singurul zgomot care se propagă chiar mai repede decât sunetul.



În lumina a ceea ce v-am expus până aici, merită să trageţi unele concluzii şi, atunci când unele fiinţe umane vin la dvs. şi au tendinţa să bârfească sau să îi calomnieze pe ceilalţi, merită să le daţi următorul sfat: Ştim că trebuie să-ţi mărturiseşti păcatele dar, crede-mă, n-ai nici o obligaţie să le mărturiseşti şi pe ale altora.

Dincolo de aceasta, am observat că cea mai bun modalitate spontană de a afla cu uşurinţă ceva despre caracterul unui om este să întrebi ceva despre altul. În felul acesta poţi să te edifici foarte uşor asupra caracterului acelui om cu care vorbeşti.

Mai adaug doar un anume aspect pe care nu-l comentez. El aparţine gânditorului genial Blaise Pascal. El spunea: „Dacă toţi oamenii din lume ar şti exact tot ceea ce spun ceilalţi despre ei, atunci n-ar mai exista în lume nici măcar 4 prieteni.”

În ceea ce priveşte oamenii care se află la cursurile de yoga, aici puteţi observa cu uşurinţă că minţile ilustre discută idei geniale, spirituale, elevate, inteligente; minţile medii discută evenimente, iar minţile reduse discută şi–i bârfesc pe alţii. Ştiind toate acestea merită să nu uitaţi că, întotdeauna, prietenul tău are un prieten, iar acel prieten al prietenului tău are şi el un prieten, aşa că cel mai bine e să fii cât mai discret.

Un om de spirit spunea la un moment dat că: „Limba bârfitorului ucide trei dintr-o lovitură; în primul rând pe cel care bârfeşte, apoi pe cel care ascultă şi după aceea pe cel despre care se vorbeşte.”

Aşa cum puteţi observa uneori în jurul dvs., unii nu vor să spună nimic rău despre cei morţi, dar nici nu spun nimic bun despre cei vii.

Conversaţia inteligentă şi binefăcătoare este un exerciţiu minunat al minţii. Bârfa, în schimb, este un exerciţiu mizerabil al limbii. Nu uitaţi deci că tot ceea ce intră prin vorbe rele pe o ureche şi iese apoi peste gard sau în discuţiile pe care le realizaţi pe la colţuri este numai şi numai bârfă.



În continuare vă voi prezenta unele citate şi maxime cu privire la bârfă şi calomnie. Iată ce se spune în această direcţie în folclor:

„Nu toate femeile repetă zvonuri şi bârfe; unele le creează.”

„Tuturor ne place să auzim adevărul, dar mai ales despre alţii.”

„Datorită bârfei o limbă de 10 cm ucide un om de 2 m.”

„Cel care adeseori seamănă buruieni, să nu se aştepte niciodată că o să culeagă după aceea trandafiri.”

Noul Testament, Prima scrisoare către Timotei: „Totodată să nu uitaţi că unele femei se deprind să umble fără nici o treabă din casă în casă. Şi atunci ele nu numai că sunt leneşe, dar totodată ele sunt şi limbute iscoditoare şi vorbesc ce nu trebuie să fie vorbit.”

Vechiul Testament, Proverbe: „Acela care nu pomeneşte despre o mică greşeală a altuia caută fără îndoială dragostea, dar acela care o menţinonează mereu în discuţiile cu ceilalţi, aduce dezbinare între prieteni.”

Whiliam Cooper: „Acela care este avid să caute bârfe şi calomnii, poate să fie sigur că astfel aude care vesteşte ceartă şi scandal.”

Marele poet Ovidiu spune. „Chiar dacă tu nu şti, de multe ori tu poţi fi subiectul bârfelor de tot felul care circulă în tot oraşul.”

Genialul William Shakespeare spune: „Şoaptele mizerabile şi înveninate se răspândesc totdeauna cu mare repeziciune.”

Marele poet Virgiliu spune: „Bârfa cea mizerabilă, pe care aproape nici un alt om rău nu o poate întrece, capătă dimensiuni cu atât mai mari cu cât pe la mai mulţi oameni.”

Tot William Shakespeare spune: „Nu există virtute care să nu reprezinte subiectul unei calomnii.”

Un proverb chinezesc străvechi spune: „Zeflemeaua, sarcasmul şi ironia reprezintă „armele” calomniei.”

Pierre Dailler spune: „Calomnia provine în special din două surse importante: pe de o parte ea are la bază anumite interese, iar pe de altă parte, ea este şi rezultatul unei josnice vanităţi.”

Casimir Delavigne spune: „Cu cât o calomnie este mai greu de crezut, cu atât mai mult ea va fi imediat reţinută de cei proşti şi slabi la minte.”

William Shakespeare: „Chiar dacă ai fi cast precum este gheaţa şi pur precum este zăpada, să ştii că tot nu ai putea scăpa de calomnie.”

Pelopida spune: „Oamenii îi calomniază aproape totdeauna pe cei care sunt mai buni decât ei.”

Jean Cocteau spune: „Calomnia este o afirmaţie falsă care prinde totuşi rădăcini în cel care are un caracter slab sau care este rău intenţionat.”

Charles de Fregne spune: „Calomnia ar trebui să fie pedepsită mult mai aspru decât furtul deoarece ea reprezintă o adevărată plagă a societăţii civile. Este mult mai dificil să te aperi de cineva care te bârfeşte sau te calomniază, decât să te aperi de un hoţ.”

Francisc Bacon spune: „Nu ignoraţi niciodată răul pe care îl poate produce calomnia. Eu însumi cunosc persoane dintre cele mai oneste şi mai bune a căror viaţă a fost practic distrusă de acuzaţiile calomnioase care le-au fost aduse.”

Pierre de Beaumarchais spune: „Calomnia este precum banii falşi; deşi nimeni nu doreşte ca aceştia să existe, totuşi ei circulă fără scrupule pe piaţă.”

Un anonim spune: „A calomnia înseamnă a atribui cu o mare răutate unei persoane anumite acţiuni vicioase, rele, pe care aceasta nici nu a avut intenţia şi nici nu s-a confruntat, de asemenea, cu posibilitatea de a le săvârşi ea însăşi.”

Nicolas de Chanford spune: „Calomnia este precum o viespe care nu ne dă pace şi împotriva căreia nu trebuie să facem nici o mişcare până când nu suntem siguri că o putem omorâ. În caz contrar, ea va reveni şi ne va ataca cu o şi mai mare forţă şi înverşunare.”

Tot Nicolas de Chanford spune: „Nedreptatea nu face decât să înalţe şi mai mult sufletul care este puternic, liber, pur şi sincer.”

Marie José de Chenier spunea: „Cel care calomniază, ia prânzul împreună cu răutatea şi cinează cu scandalul, bârfa şi minciuna.”

Victor Hugo spunea: „Calomnia este precum fulgerul; ea ameninţă mai ales vârfurile înalte.”

Eugen Marbeau spunea: „Calomnia este un viciu straniu; dacă vrei să-l omori el va continua să trăiască, iar dacă îl laşi în pace el va muri de la sine.”

Tot Pierre de Beaumarchais spunea: „Calomnia apare şi se manifestă într-un mod insinuant. Mai întâi ea apare ca un tunet slab undeva în depărtare care se propagă razant cu solul, întocmai aşa cum zboară o rândunică înaintea furtunii. Deşi atunci ea este doar precum un murmur, calomnia îşi seamană totuşi sămânţa ei otrăvitoare în urechile şi în gurile celor care o primesc. Apoi răul germinează, se ridică, umblă şi se răspândeşte cu o mare rapiditate. Aproape brusc, nimeni nu ştie cum, calomnia capătă proporţii gigantice. Ea se lansează atunci în forţă, iar vârtejurile ei sunt distrugătoare. Totul devine atunci un vuiet general, un crescendo public, un corp comn de ură şi proscriere.”

Poetul Charles Baudelaire spune: „Răul este totdeauna săvârşit fără efort, aproape în mod natural, de către falsitate. În schimb binele a reprezentat mereu produsul minunat al unei arte delicate.”

Un gânditor anonim spunea: „Insinuarea este chiar mai periculoasă decât calomnia, deoarece ea permite astfel să se manifeste imaginaţia morbidă.”

Un alt gânditor anonim spune: „Plictiseala şi telefonul sunt sursele bârfei şi ale calomniei.”

Esoteristul Fri Juo Shuon spunea: „Calomnia reprezintă o acţiune rea, deoarece persoana care este calomniată nu se poate apăra, iar răspândirea unor zvonuri care îi sunt nefavorabile, dar în acelaşi timp false, îi poate crea mari neajunsuri şi prejudicii. În plus, fiinţa umană are mereu tendinţa de a exagera felul în care ea prezintă o anumită situaţie.

Din punctul de vedere al logicii simple este firesc ca omul să relateze faptele care îl surprind sau care îl fac să sufere deoarece în acest fel el doreşte să primească sfaturi şi să se asigure de justeţea propriilor sale trăiri şi sentimente. Însă de multe ori această expunere este exagerată, iar cel care relatează îşi pierde imparţialitatea şi profită în acest mod, mai mult sau mai puţin conştient, de demnitatea morală a celui căruia îi prezintă faptele, cât şi de absenţa celui pe care îl incriminează.

Calomnia constă în răspândirea unor zvonuri inexacte şi nefavorabile despre o anumită persoană, precum şi în interpretarea voit nefavorabilă a unor aspecte, care sunt totuşi pozitive în ceea ce priveşte persoana respectivă, fără să se facă nici o distincţie între ceea ce este sigur, probabil, posibil, îndoielnic, improbabil şi imposibil. În felul acesta se poate spune că, de fapt, calomnia nu reprezintă o eroare accidentală, ci manifestarea unui viciu sistematic.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „La fel ca şi în cazul vicleniei şi al şireteniei, tendinţa predominantă către suspiciune nu reprezintă nici ea o caracteristică firească a inteligenţei.”

Unul dintre înţelepţii sufişti afirmă: „Păziţi-vă să deveniţi suspicioşi, căci suspiciunea este unul dintre aspectele cele mai neplăcute pe care omul îl poate exprima.”, iar îndemnul unui alt înţelept este : „Nu faceţi anchete şi nu spionaţi! De fapt spiritul poliţienesc este solidar cu un moralism bănuitor şi totodată coroziv care fără îndoială că exprimă trăsăturile incipiente ale maniei persecuţiei. Atunci când apare în mod spontan, ca urmare a unei impresii juste, suspiciunea poate fi legitimă. Însă ea nu este justificată atunci când ea devine o tendinţă puternică sau chiar un principiu de acţiune sau simţire, deoarece atunci ea, suspiciunea, se schimbă într-un fel de maladie a sufletului, care este incompatibilă cu virtutea şi, prin urmare, cu starea de sănătate globală a fiinţei.

Trebuie să luăm însă în considerare faptul că suspiciunea nu este alimentată doar de iluzii subiective şi ea se bazează, de asemenea, şi pe aparenţele de natură obiectivă, care sunt şi ele iluzii, dar care totuşi îşi au rădăcinile în faptele reale. De fapt, deşi ignoră Legile Sincronicităţii şi ale Paradoxului, suspiciunea pare să colaboreze, de multe ori în mod misterios, cu aparenţele conjuncturale care iau atunci forma unor enigmatice coincidenţe, a unor evidenţe contradictorii şi a unei realităţi care disimulează, înşelând astfel de multe ori percepţia corectă.”

Tot Fri Juo Shuon spune: „Anumite experienţe ale vieţii ne obligă să constatăm următoarele aspecte. Omul obişnuit îi judecă, cel mai adesea, pe ceilalţ,i după propriile sale posibilităţi intelectuale, după interesele sale şi după trăsăturile sale de caracter. De pildă, atunci când un om sincer îşi exprimă puterea sa, care totodată este şi varianta corectă în ceea ce priveşte un anumit aspect, omul josnic va avea imediat tendinţa să afirme că această părere exprimă ambiţie, vanitate sau un alt aspect rău. Această opinie survine mai ales datorită faptului că detaşarea şi, prin urmare, obiectivitatea, lipseşte cu desăvârşire din concepţiile şi din comportamentul omului cel rău, de o mică valoare.”

Aşa după cum afirmă înţelepţii hinduşi: ”Nu este nimic mai decât apropierea unei stări spirituale elevate, de o mare josnicie sau o meschinărie concretă care nu se poate autodepăşi.”

Esoteristul francez Cedille spunea: „A calomnia pe cineva, acuzându-l de fapte pe care el nu le-a comis niciodată, este ca şi cum ai face un asasinat. Ori, să nu uitaţi că ceea ce se înnoadă într-un anumit loc în Univers, nu se poate deznoda, mai târziu, decât în acelaşi loc şi în acelaşi mod.”

Cicero spunea: „Nimic nu este atât de rapid precum este calomnia. Nimic nu se propagă mai uşor decât aceasta. Nimic nu este mai curând crezut şi nimic nu circulă pe o arie mai întinsă decât acuzele calomnioase.”

Filozoful Diogene spunea: „Calomnia nu reprezintă altceva decât pe care îl fac cei nebuni.”

Un gânditor anonim spunea: „Adeseori calomnia se umflă precum marea; nimeni nu ştie de unde vine însă ea poate să provoace pagube foarte mari.”



Ceea ce este esenţial pentru calomnie este faptul de a se amuza în acest mod mizerabil pe socoteala altuia. Pentru ea acest aspect este uşor de realizat. Calomnia foloseşte mai mereu aceleaşi „ingrediente” pe care le combină cu abilitate şi apoi le agită din nou şi din nou sub nasul oamenilor, ca şi cum ar vrea să-i facă să râdă. Succesul ei este cel mai adesea garantat de ochii avizi să vadă rele, de buzele strânse din cauza sadismului, de gândurile vădit răutăcioase sau chiar duşmănoase, apoi, în final, de râsul batjocoritor.

Unele aspecte care predomină se corelează foarte bine cu noţiunea de calomnie deoarece ele exprimă anumite fapte particulare ale acesteia. Putem astfel să distingem:

-semnificaţia peiorativă sau, altfel spus, care are un sens depreciativ, dispreţiutor, al unui cuvânt sau al unui joc de cuvinte;

-devalorizarea intenţionată şi fără un suport real a unor fapte sau a unor aspecte în legătură cu o anumită persoană;

-deprecierea faptelor sau a realizărilor unei persoane care intervine atunci când devalorizarea lor este practicată în mod sistematic;

-deprecierea extremă care survine mai ales atunci când se face comparaţie cu aspectul cel mai negativ din categoria respectivă;

-exprimarea caustică ce provine mai ales din tendinţa exagerată de a observa numai defectele şi tot ceea ce nu este bun, atât în ceea ce priveşte oamenii, cât şi în ceea ce priveşte obiectele;

-animozitatea, adică atitudinea ostilă faţă de o anumită persoană sau un grup de persoane;

-asprimea comportamentului;

-severitatea exagerată, care provine din manifestarea dezagreabilă a unui comportament dur, nemilos;

-atitudinea ironică ce provine mai ales din sentimentele care au fost acumulate faţă de o anumită persoană;

-răutatea sau ostilitatea care exprimă sentimentele negative în legătură cu o persoană sau cu un grup de persoane;

-nesimţirea care demonstrează foarte clar lipsa de respect, brutalitatea verbală sau chiar fizică şi gradul foarte mic de inteligenţă a persoanei care manifestă această trăsătură de caracter;

-vulgaritatea aproape constantă care apare la o minte superificială, grosieră şi un suflet imatur.

Tradiţia spirituală afirmă, deloc întâmplător, că limba, subânţelegând prin aceasta capacitatea de a exprima prin cuvinte intenţiile, ideile şi gândurile noastre, este un organ care poate să devină foarte periculos şi chiar devastator, prin efectele nocive care pot să apară ca urmare a folosirii ei rele.

Pe de altă parte să nu uităm că învăţăturile creştine afirmă că vorbirea care nu este absolut deloc inspirată de Duhul Sfânt poate deveni repede arma favorită a satanei. De aceea, în textele creştine uneori se spune că limba este un organ prin intermediul căruia cel rău, diavolul, îşi duce la îndeplinire multe dintre proiectele sale malefice. El se serveşte astfel, prin intermediul limbii, de doi dintre cei mai fideli colaboratori ai săi, care sunt bârfa şi calomnia.

În lumina acestor revelaţii, bârfa reprezintă, aşa cum am arătat deja, acţiunea de a denigra şi de a defăima pe cineva sau, cu alte cuvinte, de a proiecta către o anumită persoană aspecte inventate, mizerabile, rele, prin intermediul cuvintelor. Bârfa este deci o armă diavolească foarte puternică deoarece ea este capabilă să provoace răni profunde în sufletul persoanei care este astfel vizată, pe care se vor grefa apoi sentimentele chinuitoare de ciudă şi amărăciune, toate acestea reprezentând „patul” de tortură al demonilor prin care ei îşi realizează acţiunile lor distrugătoare.

Calomnia constă, la modul esenţial vorbind, din afirmaţii false şi mincinoase care se referă la faptele care îi sunt atribuite pe nedrept altei persoane şi care au scopul să distrugă reputaţia şi onoarea sa. Calomniatorul acuză deci o altă persoană spunând minciuni şi afirmând fapte care nu sunt deloc adevărate şi care nu se foandează pe ceva real dar care, totuşi, sunt prezentate în această manieră. Prin însăşi natura ei, calomnia este diabolică. De altfel, nu întâmplător, Iisus Christos a afirmat că, înainte de toate: „diavolul este tatăl minciunii şi al denigrării şi calomnia...”

Prin urmare bârfa şi calomnia sunt în realitate nişte „instrumente” importante prin intermediul cărora diavolul acţionează pentru a provoca neîncrederea în calea spirituală sau în tehnicile yoga, cearta între oameni, pentru a-i dezbina şi învrăjbi pe unii împotriva altora, pentru a creea, de cele mai multe ori, sentimente de invidie, animozitate, rivalitate, ură, duşmănie, etc.

Înţelegem acum cu uşurinţă motivul pentru care se spune, adeseori, că limba este capabilă să „murdărească” întregul trup care, aşa după cum ştim foarte bine, reprezintă însuşi templul cel sacru al lui Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să vă daţi seama că totdeauna cel care procedează astfel nu se poate bucura de Graţia lui Dumnezeu; cu atât mai mult cel care calomniază nu poate să rămână nepedepsit de Justiţia Divină. Cei care se lasă pradă ispitei de a bârfi şi a calomnia va trebui să suporte, mai devreme sau mai târziu, consecinţele pedepsei divine care nu reprezintă în realitate decât acţiunea perfect integrată a Legii universale a Karmei, căci aşa cum se afirmă şi în Vechiul Testament: „Limba cea mincinoasă este urâtă Domnului Dumnezeu” – Proverbe 12.22. Şi de asemenea: „Spune Domnul: pe cel care, în ascuns, bârfeşte şi calomniază îl voi pedepsi aspru.” – Psalmi 105.5.

Tot în Biblie, în Proverbe 19.9. se spune: „Martorul mincinos nu rămâne niciodată nepedepsit, iar cel ce spune numai minciuni, până la urmă va pieri.”

Cel care calomniază exprimă aproape totdeauna, de fapt, într-un mod direct, ura şi răutatea ascunsă care există în inima lui. Se ştie că iubirea adevărată iartă, acoperă şi nu dezvăluie secretele sale, în timp ce răutatea şi ura inventează cu neruşinare şi răspândeşte cât mai mult greşelile mult exagerate ale altora şi acuzaţiile rele, neadevărate, împotriva lor.

Dumnezeu, care este infinit mai bun şi răbdător, ne iubeşte necondiţionat şi ne iartă chiar şi atunci când greşim foarte grav, mai ales dacă noi suntem atunci foarte sinceri în inima noastră şi dorim cu adevărat să ne îndreptăm, pe când diavolul, întocmai precum servitorii care sunt cutre şi slugarnici, bârfeşte şi acuză aproape fără încetare, cu scopul esenţial de a dezbina şi de a distruge.

În Biblie, în Prima scrisoare sobornicească a lui Petru 3.10 se spune: „Căci cine iubeşte cu adevărat viaţa şi vrea să aibă mai mereu zile bune, trebuie să-şi înfrâneze cât mai des limba de rău şi buzele de la cuvintele înşelătoare.”

Prin urmare, se poate spune că acesta este unul dintre motivele importante pentru care mulţi oameni nu pot cunoaşte pacea lăuntrică şi fericirea sufletească, cu alte cuvinte, din cauza păcatelor pe care ei le săvârşesc prin intermediul cuvintelor care sunt adeseori rostite şi a inimii impure pe care o au. Căci aşa cum este scris în textele timpurii ale Sfinţilor Părinţi creştini: „Limba este fericită atunci când ea exprimă bogăţia inimii.”

Cel care bârfeşte sau calomniază provocând în acest fel multă suferinţă, demonstrează în felul acesta, în mod implicit, că deja tenebrele i-au cuprins sufletul şi că el a devenit de fapt un agent, care cel mai adesea este inconştient, al acţiunilor demoniace şi satanice.

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 13.3 se spune. „Cine îşi păzeşte gura, îşi păzeşze sufletul, iar cine îşi deschide buzele mari spre a rosti minciunile şi răul, aleargă astfel spre pieirea lui.”

Tot în Biblie, la capitolul Proverbe 21.23 se spune: „Cine îşi păzeşte gura şi limba de vorbe rele sau mincinoase îşi scuteşte sufletul de multe necazuri.”

Graţia cea tainică şi Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se revarsă niciodată din plin asupra acelora care bârfesc şi care calomniază. Dimpotrivă, mai devreme sau mai târziu, ei vor trebui să suporte consecinţele şi fructele amare ale acţiunilor rele. Mai mult decât atât, să nu uitaţi că, în ciuda rugăciunilor pe care, poate, aceste persoane le adresează uneori lui Dumnezeu, dorinţele lor nu vor fi împlinite atâta timp cât ele vor continua să se complacă în această stare mizerabilă.

În încheierea acestei conferinţe, ofer un sfat celor care deja s-au obişnuit să bârfească şi să calomnieze. Mai bine decât să bârfiţi sau să calomniaţi, citiţi cu atenţie cursurile pentru că mai ales aceştia dintre voi aveţi o mare nevoie să vă îmbogăţiţi nivelul spiritual şi să depăşiţi această stare mizerabilă în care vă complaceţi.

Dragă ampop,
după ardoarea cu care combati, post să-mi imaginez că te numeri printre intelectuali.
As îndrăzni să cred că si eu pot intra în aceeasi categorie (nu sunt sigur, chiar dacă mă pot "lăuda" cu un doctorat - în electronică, nu în stiinte politice sau filosofie, ca altii). Ca atare, până la un punct înclin să-ti dau dreptate. Dar numai până la un punct.
Ca o paranteză, să stii că Moscova post-stalinistă nu si-a terorizat deloc intelectualii, ci dimpotrivă, si i-a atras de partea puterii, dându-le unele privilegii, pentru că, spre deosebire de Ceausescu, care era, pur si simplu, prost, în sensul cel mai direct, comunistii rusi, mai "luminati", au înteles că au nevoie de ei.
Asa au construit bomba atomică, asa au trimis sateliti si navete spaţiale în Cosmos, asa si-au mai poleit imaginea cu turnee ale Balsoi Teatr, sau cu filme premiate la festivaluri internationale ("Moscova nu crede îl lacrimi"...), sau ... sau ...
A fost o vreme când românii erau ahtiati după cultura rusă.
Dar nu comunismul rus este de vină pentru racilele societătii românesti actuale. Nu, doar noi însine. Cine ne-a împiedicat să gândim singuri?
Eu am crescut citind "Tânăra Gardă" şi "Povestea unui om adevărat" şi participând la focurile de tabără şi la actiunile pionieresti făcute ca să nu mergem la slujba de Crăciun sau de Paste ...
Dar asta nu m-a împiedicat să ascult si ce-mi mai povestea bunicul (putin, că-i era frică) sau ce mai scăpa prin plasa propagandei, să citesc cărti (unele interzise), să văd si să gândesc singur, si să-mi dau seama ce a însemnat comunismul pentru România.
Asta s-a întâmplat nu dintr-o dată, ci treptat, dar când vremurile s-au schimbat si s-au aflat, de exemplu, grozăviile de la Pitesti (orasul în care locuiesc) lucrurile acestea nu m-au luat prin surprindere, le stiam deja si doar unele amănunte erau noutăti pentru mine.
Ca să nu lungesc vorba, cine a avut ochi să vadă si urechi să audă nu putea să rămână în ceata propagandei de partid.
Cei despre care vorbesti tu sunt de fapt profitorii societătii de ieri si a celei de azi si dacă unii intelectuali iau partea uneia sau alteia dintre tabere, este pentru că asa cred ei că este "cool", asa au vazut ei la americani.
Rolul adevăratilor intelectuali nu este acela de a da sfaturi, ci de a oferi modele. Îmi pare rău si-mi cer scuze, dar, din acest punct de vedere, pentru mine domnul Paleologu Jr. nu este credibil, pentru că ne dă prea multe sfaturi pentru putinul timp petrecut printre români. Este usor să stai la Londra si să dai verdicte pe baza celor citite în cărti, dar eu îl prefer pe Sartre măcar si numai pentru faptul că s-a implicat si nu a stat pe margine să comenteze.
La fel, deşi îl apreciez pe domnul Paler pentru ce a scris, nu pot să-l admir pentru modul cum se implică în politică, pentru că de fapt trebuia să se fi implicat mai întâi pe vremea plenarei din 71, sau când era membru al CC al PCR.
Eu cred că intelectualul adevărat trebuie să se implice, dar nu de o parte, sau alta, ci în asa fel încât, prin modelul oferit, să-i facă pe ceilalti să judece singuri si să nu mai fie doar o masă de manevră. Atâta timp cât ei vor prefera să vină un ... escu, să le rezolve problemele, lucrurile nu vor avea un rezultat pozitiv. Lasitatea intelectualului român nu va naste niciodată un Havel.
Atât timp cât românii nu vor avea repere si modele pe care să le urmeze, vor continua să bâjbâie si să-si caute identitatea pierdută.
Oricum, însă, nu trebuie să ne lăsăm cuprinsi de pesimism (cam devreme, în ceea ce te priveste, nu?). Eu sunt mai optimist. Cineva (Nicolae Iorga, cred) spunea că trebuie să ne luăm si noi nemtii nostri (culmea că am si avut, dar i-a vândut Ceausescu).
Ei bine, cred că prin intrarea în UE vom avea si noi "nemtii nostri" care, mai putin imaginativi, ne vor arăta cum sa ajungem direct acolo unde fantezia noastră de balcanici ne-ar duce pe căi foarte ocolite.
De asta nu sunt de acord cu părerile unora că aderarea la UE mai poate astepta, că nu suntem pregătiti, etc. În felul ăsta, noi nu vom fi pregătiti niciodată, asa că mai bine acum. Stii vorba aceea a lui Patriciu, cu tăiatul cozii pisicii dintr-odată ... S-a dovedit al naibii de adevărată si este valabilă si in acest caz.
Si, ca să inchei cu o glumă, altfel cine ar rămâne să stingă lumina?
Crăciun fericit si s-auzim de bine!
Costy

De ce o diferenţă atât de mare între fiu şi fiică?
Să nu ajugem ca şi în povestea "Sarea în bucate".
De fapt cine s-a închis în acel cristal?
Metaforic vorbind un fulg de nea nu se poate compara cu un cristal.
Zeii nu pot fi şi vrăjitori. Aşa că nu poate exista nici o vrajă.
Crăciunul aduce numai bucurii, indiferent de starea sufletească din acea zi sfântă.Iar pentru un părinte copii reprezintă lucrul cel mai sfânt din lume.Fericire nu există decât în basme. Unde oare poate pleca un fiu, cu aşa nume, care inspiră teamă şi dezamăgire? Acolo unde există multă linişte sufletească, speranţă, unde? de găsit nu va vrea nimei să-l găsească.

Pare şi mai naşpa fiindcă erau italieni şi ar fi trebuit să aibă o oarecare idee gen ţară latină, etc.
Am fost două săptămâni când eram în liceu cu clasa la un "schimb de experienţă" la Torino, dar ăia care ne-au cazat erau relativ politicoşi şi presupun că li se spusese câte ceva înainte. Probabil nu prea aveau idee unde-i România pe glob, dar totuşi nu se aşteptau să le vină nişte ţigani trăind în neolitic.

Când am citit cartea Marthei Bibescu - „Isvor – ţara sălciilor” mi s-a părut incredibilă bogăţia de tradiţii creştine şi precreştine desăvârşit integrate vieţii de zi cu zi. Guvernând-o, de fapt.

Dar felul acela de viaţă e dispărut sau va dispărea în curând. Cele două sărbători care s-au păstrat funcţionează azi ca termene pentru curăţenia generală şi ca o semnalizare a datoriei majore de a fi sătul. Familii complet atee n-ar concepe să nu aibă masa plină de Paşti şi Crăciun.

Cred că modificarea de sens, de conţinut a sărbătorilor nu-i decât un sindrom al evoluţiei sociteăţii. Sau mai degrabă a involuţiei, depinde din ce unghi priveşti lucrurile.

Revelatoare mi se pare de exemplu adoptarea tot mai masivă în ultimii ani a două sărbători idioate de import: Halloween şi Valentine.

pa si pu la toata lumea:)) vorbim pe sambata...

power overwhelming
>>>> PA SI PU ?????
la atit se rezuma filozofia unei femei fata de o RELATIE ?
nici nu ma mira de ce ai fost lasata de 2 ori ....
>>>>> cit despre amante-amanti:
NU este cazul in CUPLURILE REUSITE !!!!(acestea ar trebui sa fie MAJORITATEA)
atunci cind formezi un cuplu NU ai nevoie de amanti pt. ca amantul(-a) este tocmai partenerul(-a) !!!!!!!!!!!!!
TOATE-CELE-BUNE !!
bpe330@rdslink.ro

Terodora PA , pai nici Penelopa n-a stat de pomana: a condus gospodaria lui Ulise, i-a crescut baiatul, lucra si in domeniul textilelor ;)) deci a avut o viata plina. Plus necazuri cu petitorii...si alti musafiri nepoftiti.
=================
"- Dubito ergo cogito"
"- Cogito ergo sum"
Descartes