n ai vrut sa fi langa mine

Marea Neagra!! sunt apoximativ aproape de ea..o vad destul de des. Chiar ieri mi-am plimbat degetele prin perdeaua de apa de la malul plajei Modern. Iubesc marea si nu cred ca as putea vreodata sa ma despart de ea. Imi este destul de greu ca nu sunt acolo in fiecare zi, ca nu imi delectez privirea si sufletul in fiecare dimineata privind rasaritul in cantecul placut al pescarusilor. Am inecat in adancimile ei zeci de amintri, devenind astfel seiful trairilor mele. Cele mai minunate clipe le-am petrecut vara trecuta. Prima oara cand marea a fost martora iubirii mele, prima oara cand apa sarata ne-a scaldat trupurile lipite.
El a fost primul alaturi de care am privit infinitatea orizontului din larg.
Stancile fierbinti de care se loveau valurile inspumate ne-au lasat sa ne inchinam printr-o imbratisare deasupra lor. Totul parea o frantrura dintr-un vis.
Ieri marea era trista, era agitata...simteam ca sufera pentru mine, simteam ca ma intelege. Poate ea m-a facut sa inteleg ca iubirea de care am vorbit mai sus se stinsese odata cu apusul ultimei seri de vara.
Mi-am dat seama ca am realizat cam tarziu, dar ceea ce conteaza acum e ca nu sunt singura. Langa mine va fi intotdeauna Marea.

Normal ca o lege organica se schimba mai usor decat o constitutie. Vezi, nu aici am vrut sa ajung ci la faptul ca domnii nostri guvernanti au zapacit lumea de cap cu faptul ca noua Constitutie nu te mai obliga la armata. Eu am vrut sa subliniez ca nimic din ceea ce spun ei nu este adevarat. ARAMATA SE VA FACE PANA LA ADOPTAREA UNEI LEGI CARE SA SPECIFICE CLAR ACEST LUCRU; adica faptul ca armata nu este obligatorie. Asta am vrut sa spun.
Dupa mine, armata este buna pentru baieti pentru ies din puful de acasa si de langa fusta mamei. Dar nu armata romana. Copilul meu nu v-a face armata in Romania si de stiu ca mituiesc toti generalii. Aceasta este bataie de joc, nu armata. Din pacate copiii nostri nu vor scapa de armata prea curand. Degeaba isi fac vise. Legea privind obligativitatea armatei se va da mult mai tarziu. Anul viitor este an electoral. Se vor da legi sociale: ajutoare, scaderi de impozit, mariri de alocatii, pensii etc. Nu au ei timp de armata si de copiii nostri.

stiu ca ai ramas cu impresia ca ar fi venit la tine, desi de fapt nu a plecat niciodata de langa mine ...e normal sa crezi asta, caci am Vrut sa crezi asta...dar important pentru fericirea personala este ce Crezi ca este, nu-i asa, si nu ce Este de fapt.

HeHeHeeee....Welcome to the Matrix! ((:

1. Cineva spunea convins ca toata lumea ar da bani unei tiganci sa scape de blesteme. Eu nu. Si nici colegii mei, si nici prietenii mei, si daca mai stau un pic pe ganduri..neah, nici unul dintre cunoscutii mei nu ar da bani unei "vrajitoare". Magie alba sau magie neagra? Sa fim seriosi...O oportunitate de a face bani, atata tot.

2. Si eu am trait alaturi de tigani, dar nu la sat, ci intr-o margine de Bucuresti. Nu mi s-a parut nimic fascinant in modul lor de viata. Am avut doua cunostinte printre ei, colegi de scoala. I-am perceput ca pe "altceva". Nu i-am condamnat si nici nu i-am simpatizat. Imi erau indiferenti. Au inteles asta, dovada fiind faptul ca in continuare, dupa 26 de ani petrecuti in acelasi cartier, nu facem decat sa ne salutam.

3. Atata timp cat cineva miroase urat langa mine, o sa imi intorc capul, indiferent de culoarea pielii. Atata timp cat cineva incearca sa ma fure, voi actiona in consecinta, indiferent de etnie. Atata timp cat voi auzi "slagare" despre dusmani, despre actiunea de a lua pe la spate, etc. imi voi apasa castile pe urechi si voi da la maxim volumul. Maiden, Sabbath...(by the way, Ozzy, ce zici de Candelmass?). Si nu imi va pasa daca cel care canta "hitul" manelist este roman sau tigan.
Stiu doar ca nu imi plac manelele. Mie imi este dor de Faramita...si de Siminica. Si imi place la nebunie Nelu Ploiesteanu.

Ce am vrut sa zic cu punctul 3? Ca nu trebuie sa identificam cauzele cu un grup, fie el si etnic. Cauza este individul;

Ca o concluzie: Tiganii pentru mine?
Care tigani? Admir un om? Imi place o muzica? E ok. Nu conteaza ca e tigan sau nu.
Dezaprob pe cineva? Imi este scarba de cineva? Nu conteaza ca e tigan sau nu.

Ca unii tigani sunt asa, iar altii pe dincolo, e treaba statisticii sa enunte...Ne poate cineva ajuta cu o statistica?

Ambasada din Paris - contestatie !


Am stat la vot de la ora 16 pana la ora 20 !!!
Pana la ora 20 si 20 de fapt… caci 20 minute a durat disputa mea si a unui domn care era langa mine cu cei din ambasada.

Persoanele care pazeau intrarea i-au lasat sa intre pe cei din fata noastra si, ca sa poata inchide usa, nu s-au mai sinchisit sa astepte sau sa ne roage sa ne retragem ci ...ne-au impins pur si simplu !
Voiau sa inchida usa caci intra frigul in incapere !
Dupa orele scurse pe trotuar, rezemand peretii si muiati de ploaie asta a pus capac ! Ne-am exprimat nemultumirea...au vrut sa ne ia actele, acelui domn chiar i le-au si luat la un moment dat ! Au vrut apoi sa inchida votarea asa ca noi le-am zis ca nu vor putea sa faca asta, ca nu au dreptul si ca vor avea la poarta toti jurnalistii din Franta…
M-au intrebat apoi cu ce drept stau pe teritoriu francez si le-am aratat ca am cetatenie franceza asa ca au vrut sa intrebe daca o mai am si pe cea româna si le-am pus sub nas cartea de identitate româna.. !

O persoana din ambasada, observator, românca desigur, (caci nu am vazut nici un observator din partea vreunui organism din strainatate) spunea ca cei de la ambasada au cerut, in repetate randuri, sa le mai trimita ajutoare dar ca au fost mereu refuzati...de unde si interesul actualului guvern ca sa voteze cat mai putini din diaspora....

M-am facut cumva si mesagerul vostru, al multora dintre romanii din diaspora, spunandu-le cat suntem de revoltati de "consideratia" cu care suntem tratati prin mica lor ferestruica , cat de mult "apreciem" serviciile ambasadei si ca daca ei erau atenti la usa deschisa pe unde risca sa le intre frigul atunci ar fi trebuit sa se intrebe cum se simt românii de afara asezati pe 3-4 randuri, in frig, in ploaie si mai ales in picioare, de cateva ore ...

Cel care avea aseara mai multa raspundere acolo, era si el unul din personajele care apar la ferestruica dar mi-a parut rau caci nu era chiar cel pe care "il remarcasem" eu prin peregrinarile mele la ambasada si care ma trimisese de cateva ori la plimbare cu expresii deloc magulitoare pt mine...

In sfârsit, cel caruia ii pusesem eu toate aceste intrebari nu mi-a raspuns la nici una , desigur...
Fugea la telefon, lasa apoi receptorul, revenea strigand ca inchide ambasada... striga tare sperand ca ii va alerta pe cei de afara si ca ei ne vor cere sa iesim, alarmati fiind ca nu vor mai putea vota...

Nu a fost deloc asa caci oamenii au ramas sa astepte in usa. Aceasta era cand inchisa cand deschisa larg, in functie de cine punea mâna pe manerul ei...

Inauntru, dintre alegatori, eram doar noi doi, eu si domnul....pe care as vrea mult sa il regasesc, m-a impresionat caracterul, trecutul sau... un om deosebit !


.... Din pacate in imbulzeala care s-a creat l-am pierdut din vedere si nu mai stiu daca el a reusit sa iasa inaintea mea dar dupa ce eu am votat nu l-am mai vazut in incapere ...Astept sa ma sune caci ii dadusem, cu cateva ore inainte deja, numarul meu de telefon...Numele nu i l-am retinut dar el este fostul primar de la Sapânta, cel care a impartit pamântul taranilor in ’90 cand acestia au blocat zona si au protestat ferm contra guvernului si contra abuzului la care era supus primarul lor, cel care a fost inchis, batut « din ora in ora », cel caruia i s-a oferit azil politic in Franta si nu numai…

Asa s-a terminat votarea pentru mine !
Dar am votat totusi ! :)

Eliza Ursu
reporter

Nu am zis sa nu iti placa sa te imbratiseze lumea... Ci sa sari ca ars cand esti atins pe umar sau luat de mana. Gesturi obisnuite, nu exagerari. Si nici pupaturi cu gramada.
Mi-am propus sa nu scriu mult despre mine aici, dar uite ca iar o fac. Inainte sa moara tatal meu, am avut intr-o zi o discutie foarte trista, un fel de ramas bun, pt ca stiam ca av muri si eu si el. Bine au foost multe, dar asta una am stiu amandoi ca e de despartire. A fsot foarte bolnav si a suferit foarte tare. La un moment dat cum plangeam amandoi am vrut sa imi pun mana pe spatele lui. Simteam ca daca fac gestul asta voi lua putin din durerea lui. Dar n-am facut-o pt ca... n-am facut-o. Pt ca n-o facusem niciodata in viata mea. Am regretat ulterior.
Si unele gesturi sunt asa de pline de semnificatie, dar le risipim sau nu le folosim.
De atunci, de la experienta cu tatal meu, dupa cat m-am gandit si am si m-am analizat... nu mai ezit. Au mai fost oameni foarte bolnavi langa mine si i-am luat de mana, le-am pus mana pe umar... Gesturi marunte, dar pline de semnificatie, mai puternice decat cuvintele.

Nu am vrut sa te supar. De foarte multe ori mi s-a intaplat sa treaca in viteza pe langa mine un Tico sau un Matiz, afara din oras, bineinteles, care nu facea decat sa ne incurce pe toti. Ei, soferii, cred ca daca masina e mica au loc oriunde si se descurca, dar pe noi, ceilalti, ne ametesc de cap. Iarna trecuta, cand a fost zapada foarte mare si gheta pe sosea... se facea ca mergeam cu 30-40 km/ora, in coloana. Veneau masini si din sens opus si derapai la cea mai mica miscare... Toata lumea mergea incet, cu grija. La un moment dat trece un Tico vjjjj... in viteza pe langa noi. Incearca sa intre in fata mea, dar la frana derapeaza bineinteles. Am avut un pic de loc sa ma strecor pe langa el, ca norocu. Peste inca cateva minute trece un Matiz si ne depaseste pe mai multi. La vreo trei km mai inainte era in camp, zburase la o curba de pe sosea. Alta data intra unul in fata mea, tot zapada si alunecus, ca vezi Doamne el e mic. Dar eu nu puteam sa pun frana, ca derapam. Am asteptat pur si simplu sa vad daca intru in el sau nu, ca nu aveam ce face. M-am oprit in bara lui. Si am mai patit. Ah, cand veneam de la Costinesti era un Tico de facea exibitii si il claxonau toti. Ba depasea fara sa semnalizeze, ba depaseam eu si hop si el, in fata mea. Si tot asa.
Cam de aici prejudecata mea. Dar nu e neclintibila, deci se poate desfiinta.

_________________________________________
Take heed when you think you stand, lest you fall.

Cred ca pentru cel de langa mine as minti. Dar nu sunt convinsa ca in cazuri grave (cum spunea don-ul "minciuni albe"). Intre noi fie vorba eu nu sunt in stare sa mint nici pentru mine, dara-mi-te (cred ca am scris corect) pentru altul.
Pentru nimeni nu as minti, mai ales daca ar trebui sa jur. Ar insemna sa-mi vand sufletul iar pretul este prea mic.

Judecand dupa spusele tale, s-ar parea ca indiferenta ne-ar putea face obiectivi; este o teza pe care as fi, subiectiv inclinat sa o impartasesc – pentru ca in adancul meu imi doresc sa iti dau dreptate. De ce? Findca in ce te priveste nu pot sa fiu obiectiv, dintr-un motiv pe care tu l-ai expus cu foarte multa ardoare. Ne face oare iubirea sa analizam comportamentul celor de langa noi in mod diferit? Cu alte cuvinte, sentimentul uman este o lupa care filtreaza perceptia noastra dand imaginii receptate o forma specifica starii noastre sufletesti? Foarte frumos ai argumentat tu: atat de logic se leaga lucrurile in ceea ce spui incat nu-mi ramane altceva de spus decat: NU!
Daca lucrurile ar fi dupa cum spui tu aceasta mizerabila urzeala numita societate ar fi guvernata de alte reguli, cu mult mai drepte. Plecand de la premiza ca cei de sus, nu ne cunosc, deci n-au cum sa ne iubeasca, ar fi firesc sa priveasca impartial la necesitatile noastre si sa ticluiasca legi care vin sa le satisfaca… Ca nu se intampla astfel, este un lucru mai mult decat usor de vazut. E un exemplu oarecum tampit, indepartat de realitatea noastra care-i un cerc ce se intinde pana la cateva persoane in jurul nostru. Am vrut insa sa-l dau intre primele findca nu putem sa vedem scoicile facand abstractie de mare. Ma rup acum de efectul lucrurilor, ca sa privesc nestingherit la cauzele sale. Asa ca strangandu-mi jucariile, peste tot intinse, vin eu, si ma asez langa mine aici, in fata acestui monstru cu monitor de 17”. Sunt singur… si in afara de tine pe care vreau sa te iubesc, restul vietii ma lasa rece tot mai mult, cu fiecare zi care urmeaza. A fost o vreme cand o iubeam cu toata puterea. Asta nu ma impiedica atunci sa vad cat de curva este. Astazi, nepasator cu ea si natura ei, de ce oare la fel o descopar? Pentru ca logic mi-as dori sa privesc lucrurile din prisma ta. Nu ma bucura sa te contrazic, fie si din simplul motiv ca lucrurile asa cum le afirmi tu imi confera o postura mai comoda in singuratatea mea – nu atat in sensul ca o cerebrala satisfactie ar putea sa umple un gol sufletesc, pentru ca sunt acestea doua, precum apa si uleiul. Dar, o satisfactie, perceputa cu oricare dintre simturi are menirea sa indulceasca in orice caz starea de spirit a individului.
Dar de ce oare vorbesc despre mine ca individ? As putea, defapt ar fi de dorit asa, sa ma autopercep disecat in sentimentele care ma compun… Sa luam de pilda nevoile mele: in mine, bulimic aproape simt de cand ma stiu, o foame. Ii caut originea in stomac si mi-e imposibil sa o gasesc printre boluri de mancare mai mult sau mai putin descompusa. Finalitatea insa e aceiasi: in cacat se termina si una si alta din satietatile noastre satisfacute.
Va urma…

"...noi, bună pace şi de n-o fi cu bănat..."

am vrut initial sa scriu ca-ti multumesc pentru vorbele bune si pentru intelegere. dar m-as si te-as insela daca m-as opri doar la o multumire. fiindca, la fel ca si sora mea, m-ai ajutat sa vad totul cu alti ochi si pentru asta simt ca n-am simple cuvinte sa-mi exprim recunostinta. sufletul meu iti spune insa 'multumesc'.
m-ai intrebat de tati. mi-e inca greu sa vorbesc despre el, desi au trecut 9 ani. am pus mai jos raspunsul surorii mele atunci cand i-am trimis ce-am scris. ea e 'habotnica' familiei si in ea mi-e sprijinul de cand tata nu mai e.
sa ma ierati cei pentru care durerea mea reprezinta poate un moment de intristare. mi-e dor de tata insa si nu stiu cum sa o spun. si simt ca vorbind cu altii despre el il aduc mai aproape. si-o fac public, pentru ca omul care a fost tatal meu merita sa traiasca, chiar si numai pentru o fractiune de secunda, si in memoria altora.

sorella:
"(...) Tati cu siguranta nu te blameaza pentru asta. Cred ca daca ar putea sa-ti vorbeasca, ti-ar spune cat de mult sufera din cauza supararii tale. Il doare durerea ta si ar vrea sa ti-o aline. Te-ar face cu siguranta sa razi, si ar rade cu tine, doar ca sa te scoata din asta. Cum radea el, asa, din toata inima, cu ochii. Si ar cauta sa-ti toarne prin privire direct in suflet, veselia lui.

Ma intreb, cum poti, din tot ce a fost tati, sa ramai cu durere si suferinta cand te gandesti la el. Cum poti sa mai ai resentimente, fie si vis-à-vis de niste preoti pentru care durerea oamenilor a devenit moneda de schimb, cand tati, de-ar fi fost, n-ar fi cheltuit pe ei, poate, nici o emotie. Cand ar fi inteles, si ti-ar fi explicat, pe intelesul tau, ca singurul mijloc de trai este pentru preoti taxa pe care o percep de la enoriasi. Ca Patriarhia le da un salariu mizer si ca ei se bucura, in definitiv, de fiecare eveniment din acesta din care mai pot primi ceva.

Ca ei, ca si toti oamenii, sunt buni si rai. Uita-te la tine in SOS (organizatie umanitara in care am lucrat 7 ani in romania). Oameni care lucreaza cu oameni, mai rau, cu copii, cu situatii dramatice la tot pasul. Spune-mi, in timp, cati oameni sensibili ai gasit? Ai mai gasit macar unul? Vei fi tentata sa spui ca da, dar, daca te vei gandi mai mult, vei realiza ca aveau parti sensibile, dar nu intregi. Nu aveau capacitatea ta de daruire totala. Pentru multi, limitele proprii de generozitate erau bine stabilite. In rest, rutina. In rest, probleme personale peste care vin altii sa se vaite. Cati au capacitatea de a darui? Putini.

Si intri in tagma preotilor. Altii care ar trebui sa fie cu daruire. Si cu har. Cati gasesti? Cam cati sunt si la SOS. Pentru ceilalti, rutina, serviciu pentru care se trezesc dimineata si se imbraca, slujesc, mai o inmormantare, mai o nunta, mai un botez… O slujba de seara, daca au ghinionul sa aiba enoriasi, si cam atat. Iar preotul nostru... tu te poticnesti intr-un om ale carui vise au fost de mult ruinate si pentru care singura ratiune de a fi, poate, sa ma ierte Dumnezeu, a ramas banul. OK, e preot. OK, ar trebui sa fie omul lui Dumnezeu pe Pamant. Cu atat mai dificil pentru el. Responsabilitatea ce apasa pe umerii lor e cu atat mai mare. Pentru ca noi incercam sa-l gasim pe Dumnezeu - unii reusim, altii nu, fara sa stim ca e tot timpul cu noi. Pe cand ei se joaca teribil cu focul. Pentru insensibilitatea lor, pentru transformarea ritualului in sursa financiara si atat, le va fi mult mai greu. N-ai vrea sa fii in locul lor.

Iar tati, dincolo de toate astea ramane omul cel mai minunat pe care l-am intalnit. Si care ne-a daruit din el tot ce a putut. Ne-a invatat sa avem mintea si inima deschisa, sa daruim cu drag, sa nu ne opreasca nimic. O fire vesela, optimista, plina de viata. Bland, bun si intelept. Cati oameni, din cati ai cunoscut, au avut sansa unor parinti ca ai nostri? Cati au fost binecuvantati, cum am fost noi doua, cu o atmosfera de familie linistita si armonioasa? Cand vei reusi sa intelegi si sa ierti? Nu poti ierta ca nu ti-a dat totul? Ti-a dat tot cat i-a stat in limite. Ti-a dat cat a putut el. Nu a vrut sa pici de sus, nu a vrut ca gustul dezamagirii sa-ti inunde sufletul. Il acuzi ca ti-a taiat aripile, ca nu a crezut suficient in tine. I-a fost teama de esec, si a vrut sa iti atenueze caderea. Dar altfel, ti-a dat materialul genetic si educatia necesara sa te uiti intotdeauna in sus, spre mai departe, sa nu fii niciodata multumita si plafonata. Sa-ti doresti sa explorezi mai mult, mereu.

(...) Eu cred ca tu ai ajuns si ai depasit conditia pe care ti-o doreai si pentru care ai fi avut nevoie de sprijinul lui tati. Tati ti-a dat exact ceea ce ai avut nevoie si culmea, exact asta iti lipseste. Increderea in tine la pachet cu precautia de a nu zbura cu aripi de ceara. Iar aripile pe care le ai tu acum nu sunt de ceara.

Mi-esti draga. Si, dincolo de experientele tale nefericite cu biserica, ar trebui sa intelegi ca Dumnezeu are mai putin de-a face cu biserica decat crezi. Biserica este o institutie pe care au facut-o oamenii, initial din credinta, pentru a-L proslavi pe Dumnezeu. Ulterior, s-a rutinat. Dar tu poti avea acces la Dumnezeu, direct, pe scurtatura, fara biserica. Adevarat, asa cum a zis tata, Biblia se poate constitui intr-un manual scris pentru cei mai simpli, iar biserica o poti privi ca scoala. Dar pentru oameni ca tine, ar trebui sa fie evident ca El iti este aproape. In tot ce-ti daruieste. Simt ca nu pot aborda acest subiect cu tine atata timp cat esti inca pornita. Atata timp cat ai in tine stranse multe dureri, pentru care, mai mult ca sigur, Il consideri vinovat, nu pot sa-ti deschid sufletul.

(...mi s-a spus ca pe mine oamenii) si poate Dumnezeu, ma percep ca pe un om bland, bun, generos. Si in clipa respectiva, desi poate parea absurd, am fost recunoscatoare. Pentru ca imi place sa fiu un om bun si generos. Pentru ca imi place sa dau o mana de ajutor, sa pot ghici ce-i trebuie celui de langa mine si sa-l surprind daruindui-i, sa ma hranesc din fericirea si bucuria pe care acesta o simte."

luciana

cred ca Prietenia nu trebuie sa stea pe un postament...sa nu devina inaccesibila...coboar-o la inaltimea ta si priveste-o in ochi.
si eu STIU ce inseamna prietenia si din cauza asta ma cred un om norocos...
iti intentezi un proces unde nu exista avocat si nici circumstante atenuante...
probabil ai pornit pe un drum inchis...de ce sa nu te intorci cu 180 de grade si sa nu cauti drumul cel bun? sunt convins ca exista...

sa vorbesc despre prietenie ar insemna sa vorbesc despre tot...
despre mine, despre incredere, despre ''raul'' ce-l am asupra-mi dar care sta inchis ermetic...sau doar am impresia ca sta...nu eu sunt cel care a inchis ''raul'' ci altii...''binele'' il las sa zburde printre prieteni...este primit si privit ca atare...
crezi ca eu n-am incercat sa redevin prieten?
am incercat si am reusit...pentru ca am vrut!...pentru ca am fost ajutat...nu am reusit sa ma urc pe postament si atunci am coborat prietenia langa mine...privita mai de-aproape devine UMANA...si mult mai accesibila...am ajuns la concluzia ca nu este un idol ce trebuie sters de colb...nu-i ard jertfe, nu-i cant imnuri...
prietenia e vie, e adevarata...o miros, ii vorbesc, o ating...ma ajuta sa nu-mi uit copilaria si adolescenta...ma ajuta sa las urme pe unde trec...ma ajuta sa ma indrept, sa nu-mi fie frica si sa pot invata.

nici eu nu sunt cel mai bun om din lume...nici nu tind spre asta...
prietenia m-a ajutat sa ma impac cu defectele mele...sa le ignor sau sa le disciplinez cat de cat...sa le tolerez la ceilalti...
prietenia ma face sa-mi fie dor de unii oameni, de unele lucruri si de unele stari...adesea ma coplesesc dorurile astea dar nici nu pot trai doar cu aer, apa si mancare.

cred in prietenie...de ce?...nu stiu, dar cred!...este ''gradina'' mea unde am cultivat plante rare...n-am sa las ''buruienile'' sa-mi invadeze ''straturile''...asta nu-nseamna ca nu mai apar din cand...ei si?
sunt ''gradinari'' priceputi in juru-mi care ma vor ajuta...e gradina mea, e gradina lor...

ia-ti mistria si caramizile si apuca-te de reconstruit...probabil ca ce a fost construit inainte nu a fost prea durabil...vorbesc acum cu tine, cu mine, cu el, cu ea, cu ei...s-ar putea ca mitul Mesterului Manole sa aiba un sambure de adevar...
nu avem nevoie de o "Ana" zidita ci doar de o mana intinsa.

un prieten cu alti cativa prieteni,
intruder.

"Un om mai maruntel sta trist intr-o crasma, cu o bere in fata. Intra un barbat zdravan. Il bate pe cel micut pe umar si-i bea berea. Micutul incepe sa planga...
- Hei, ce te smiorcai asa ... pentru o bere?
- Uite... azi-dimineata m-a parasit nevasta, mi-a golit contul la banca... mi-a lasat casa goala! Pe urma m-au si concediat! Nu am mai vrut sa traiesc...m-am asezat pe sina de cale ferata si trenul trece pe langa mine! Am vrut sa ma spanzur si s-a rupt franghia! Am vrut sa ma impusc dar s-a blocat revolverul! Si acum, imi cumpar o bere din ultimii bani, torn otrava in ea...si vii tu si mi-o bei!!! "

....am trait-o ...am citit si recitit randurile scrise de tine... (camy )
si cat de neputincioasa ma simt ...
caci ....
si eu am fost printre cei care m-am rugat sa uit ... mi s-a cerut sa uit .. in viata ti se cere deatatea ori sa uiti dar oare cat ai sa poti sa mai uiti ...
pe..el ...nu am sa il uit niciodata desi ma doare... cand spun asta .. amintirea lui e vie in mine... poate din cauza ca a fost atat de intesn e greu sa .. se estompeze ...in totalitate ..mi-am dat seama ca ...la el nu mai e chiar acelasi lucru ...
...el a plecat acolo...eu am ramas aici ... in acelasi loc in care am copilarit cu el... poate si asta a fost unplus pt el ..pt ca nu atrait cei trei ani langa locuri atat de bine cunsocute de pluralul "noi" ...in schimb eu inca ma perind in locurile atinse de noi ... nu am cum sa schimb asta .. si ast ami-a fost cel mai greu la inceput ..traiam doau vieti parele ... traiam prezentul ...caci nu aveam ce face ..era inevitabil...dar la fiecare pas era o panza atat de usoara dar atat de grea ... amintire pelicule din aceleasi locuri dar cu alt cuprins ..facut de noi ... in schimb acum eram doar eu ..in peisaj ... urmata mereu de locurile cu dubla imagine... imi era greu sa vad ..cum totu in juru meu e o forfota ..si eu totusi ma miscam atat de greu ...
a fost un an ... dat peste cap ...primul... an in care am avut nenumarate certuri cuvinte care nu credeam ca le aud de la el .. el fiind acolo .. si totu s-a dat pest ecap de la un mail de al meu ..prost inteles .. dar am incercat sa fiu matura si sa-l inteleg .. ca doar nu e usor sa fi strain intr-o tara straina..si ..degeaba lucrurile ..numai erau la fel... poate gelozia ...nesiguranta ... si mai presus orgoliul...lui... nu l-au facut sa aibe incredere in mine...si mai ales naivitatea si lasitatea mea de al putea intreba franc.. ocloleam din durerea unui raspuns... ..m-am pierdut pe mine in istorii apai pe voi... a fost un an .. de cosmar ... il pierdusem pe el ..doua prietene .. parintii mei ...
a trecut anu ... si a venit ...o intorsatura in care m-am sigilat in casa doua luni ... l-a sfarsitul unui an aveam deja atatea minusuri si atat de putin mai cunosteam lumea din jurul meu ... si atat de speriata eram de ..ceea nu mai aveam... deodata totul era nimic....
a venit al doilea an ... carpit ...mers sontac ... in tije puse de ... de monstrii ... traiam si paseam pe propiul meu vid... m-am hotarat sa nu ii mai scriu .. caci nu mai avea rost ... nu mai puteam ...
ma ingrijora ca nu am sa mai iau bacul ma ingrijora examenel ede sfarsit de an .. pe care nu mai eram capabbila sa le iau ....
ma ingrijora starea mea destul de preecara a sanatatii... depresiile ( care mni-a fost greu sa le accept ca le aveam ...) caderile prea dese de calciu ... caderea parului ... oboseala pe care o resimteam atat de puternic... anemia dar mai ales durerile de cap pe care uneori abea le mai puteam face fata ..dependenta de anumite pastile ma facusera imuna la efectul lor ...
...
imi rescrie acelasi vechi el .. cu aceeasi voce poate un pik mai ..tematoare intrebatoare si nesigura ..de cum era candva,...insa imi scrise .... si am dat ton unei renuntari la viata pe care o duceam parca din paragina in paragina..si am vrut o prietenie. masimteam salvata . aveam senzatia unei cuprinderi in brate nimic nu imi mai putea face rau...
din prietenie ..incetul cu incetul a dus deparet ...la reamintirea a ceea ce am fost .."noi " .. si fara sa vreau ... da .. am incercat sa imi pun... insa nu numai eu imi aminteam atat de perfcet tablourile picatte de pasii nostrii..si el era cel care descria dara de cerneala lasata e noi ,atat de perfect ... si am prins curaj .. ... in nici mai putin de o luna se stinse ttt ... din nou ...fara din nou nici un motiv ... sau poate sunt dar imi greu sa le expun .... am incercat in jumatate de an .. sa m arezum ..la cuvantul prietenie... pt ca imi dadea forte ..relizasem ca devenisem ..intr-un fel dependenta emotiional ..de el .. caclciu durerile fizice se atenuau ... din prietenie .. tot timpu .. se ajungea la cuvintele grele..."stii ca atunci cand am sa ma intorc o sa fim iarasi noi ..."...desi nu dadeam crezare ... in suflet tot se sadea ... o iluze ... aveam povestile micile lui aventuri .. povesti in care ma implicam si imi placeau radeam impreuna la ele... si apoi sa rupt ... din acealsi lucru .. care cred ca ... m- afcaut sa il pierd .. dar niciodata nu am avut curajul sa il intreb ...
s-a sfrasit al doilea an ... poate cu o ura ... si un strigat plin de ahhhhhhhh
anu asta nu am rut sa ma mai sigilez... am vrut sa nu mai fac asta .. ma inebuneam pe mine...
.... a fost o perioada de un an ..in care nu a mai vb ..
a fost o peioada ..in care ...


a fost .. a si revenit in tara ...
aflasem intamplator... si printr-o aluzie atat ed tampita .. si fara nici unsuport moral langa mine...
trei zile poate chiar o saptamana ..am fost in sok..sau mai bien in zis ...intre doua ...drumuri ..sa las ..si sa uit ... sa las si sa sper ca la capatul firului voi auzi un alo ...
intr-o zi de luni cu frica in gat ... cu toatea sat ... mai fericita ca niciodata ca ... ceea ec simt in mine atat ed viu ...
poate pt ca demult nu mai fusesem vi..e...
am sunat ...la acelasi vechi numar de telefon ...defapt si cand aflasem mai injoaca mai in gluma.. caci nu eram siguar daca era sau nu o gluma.. am sunat timp de o sa pat ... si nimeni nu raspundea... cev adin mine imi spunea ca e plecat in bucuresti l acealalta familie alui .. si cealalta ca defapt nici nu etara si totul a fost o ...gluma..nemiritat ...
si luni intr-un ras de faptul ca sunatul al acel numar ma facea sa zambesc ..desi nimeni nu imi raspuned ma linistea ..si ma faea sa ma simt bine...surprinzator...
ramanand melancolica ..ccu telefonul in mana ...A RASPUNS!ALO!_____________
DA! ..mi-aduc si acum aminte cum am ramas incremenita si reflex am inchis... eram in fata oglinzi si in capu meu era cel mai frumos "da" posibil....
am fugit ma hotarasem ca am sa fug ..dar nu de el ci inspre el ...
nu stiam cum ce in ce fel ... dar orele pana la usa ..lui erau asha de ... ingat imi era inima.... in gandu meu rasuna aceeasi fraza ..." erai in tara si nu aveai de gand sa imi spui nimic ...." tot drumu asta era replica pe care incercam sa imi fac curaj si sa incep o discutie cu cel care imi taia orice ...rasuflare ...
am fugit pt a nu da inapoi
frica ma facea sa tremmur ...
eramsperiata de mine
de el
de ..ei...
de el ..
de mine..
de ..nu pot sa zik ..de .." noi ..." pt c a..in gat mi se puneau cuvintele stiind sau inconstient stiind ca ..acel ...cuvant .." ...n..o..i "nu mai exista ...
stiam asta o stiam prea bine ...
dar stiam ca ceea ce imi doresc ma va face din nou vie
ce era!?
O IMBRATISARE ! DA O IMBRATISARE ASTA IMI DOREAM CU INTREGUL MEU SUFLET!!!!O IMBRATISARE !!!!!!DOAMNE SI CAT DE MULT
..
DAr NU AM AVUTO,...
-
aflsem ca stia ca aflasem ca e in tara ... discutii..pe un ton atat de oficial si aat de dureros ..pt mine... si attaea intrebari ..de ce ... care inca imi bantuie trupul....
" ce stai acolo crezi ca te mananc ..." ..da asha ..e stateam ... ma pusese destul de departe officialitatea lui..tonul lui... in tot acest timp stiu ca abea auzeam miile de intrebari cu care m abombardau ... si finalu lor " da ce vorbesti asha mult "
asha e ... nu puteam scoate un cuvant .... si am recunoscut ...chiar si de ce ... doar trecuse ... 2 ani ..
m-am apropiat si l-am luat in brate ..nu stiu cand de ce si in ce mod s-a intamplat ... dar nu nu afost caeea imbratisare ...
pana la sfarsitul dicutiei au fost mici jocuri ..pt ca se mai destinsese atmosfera ...
am cunoscut-o ..chiar si e pe ea...aceea ea...de care imi fusese teama ...
am mers ..chiar in locul in care am visat ca vom merge doar noi doi cand se va intaorce ... decat ca acum eram trei ....
tatonari au existat ... dar o urma..
d..a o urma de necunsoastere umbrea si era deasupra noastra ...
ne-am luat la reveder ....
au fost mai multe ...dar am sa ma opresc ..
spunand ...ca ...nu ma mai cunoaste ...
lumea in care a trait a avut o amprenat asupra ..lui ..si asupra noastra ...

aveam nevoie de o discutie in doi ..dar nu a avut loc.......
inca si acum poate ar trebui sa o mai am ..desi totu se va derula prin intermediul internetului...
undeva s-a rupt ...
....
unde si de ce ...
portite lasate intredeschise lucruri ata de neinteles ...
sunt mai multe ...nu am sa mai scriu ..am sa incerc sa ma linistesc...
.

Este o mare responsabilitate, dar in acelasi timp o imensa bucurie!Uneori cand viata ma inconvoaie, pentru ca vremurile sunt asa cum sunt. Numai la gandul ca ma intorc acasa la ea, care ma asteapta cu o nota buna, sau un comentariu la adresa a ceva sau cineva, sau doar cu un simplu: Buna mami! mi se lumineaza fata si uit de colegii carcotasi, de injuriile auzite prin metrou sau la cumparaturi si de ce mai ne ofera societatea!
Fiica mea e deocamdata langa mine, e numai clasa VIII, (un an cu responsabilitati, cu discutii aprinse de pro si contra) si totusi o mare bucurie pentru ca o avem. Cred ca pe langa responsabilitatea imensa de a creste si educa un copil e important sa nu uitam ca am fost si noi copii.!

...nu mai tin minte cand am plans ultima data...asta nu inseamna ca demult....ma autocompatimesc.....dar stii cum ?...in momentul in care am necazul nu zic nici pas...lupt...rezolv...( sau uit )...si dupa aceea sa te tii plans..:)....nu ma simt victima...mai degraba plang de mila mea ca am trecut prin ce-am trecut..."saraca de mine ce necajita eram"....asa zic...ma dor necazurile altora...daca plangecineva langa mine , ma apuca si pe mine plansul...nu stiu daca plansul ajuta...pe mine una ma adoarme... ma simt neputincioasa cateodata...si spun ca asa a vrut Dumnezeu...
.....hai sa-ti povestesc ceva uimitor in legatura cu plansul...nu stiu daca ai aflat ca acum cativa ani a venit la noi in tara Papa Ioan Paul al II-lea ...si s-a adunat sobor de preoti , in frunte cu Patriarhul nostru Teoctist ,la piata unirii sa -l intampine ....eu si cu fiu-meu cel mare eram mot la toate evenimentele deosebite...eram acolo...nici n-a apucat sa vina Papa si de nu m-a apucat un plans...nu de-ala cu suspine....linistit...curgeau lacrimile pe fata mea fara oprire...si am plans pana am plecat de acolo...aveam o stare de multumire...de liniste...nu mi s-a mai intamplat niciodata...
ps : "cand ati plans"...in loc de "cand a-ti plans "...cu respect...

Zambesc asa, pentru ca mi-am amintit de o intamplare cu Policlinica Titan, unde intradevar psihiatria se amesteca in mod curios cu alte sectii total nepotrivite una cu cealalta - posibil si pediatria era aruncata acolo, ca la zaruri! E o poveste stranie, cu un nebun. Si eu ma ratacisem pe acolo ca sa imi vindec vreo mica pata de pe nas sau ureche, vreo chestie la care poate colegul meu de banca se holba fara de stirea mea. Teribil, nu? :o)
Un nebun s-a asezat langa mine si a inceput sa rasfoiasca un ziar. Nu conta ce spuneau randurile negre care ii ramaneau pe maini, el monologa ceva despre o intalnire cu Dumnezeu, monolog dealtfel bine articulat in cunostinte religioase. Am incercat sa plec, cam stanjenita de ceilalti oameni de pe hol ca provoc asemenea interes, dar s-a tinut dupa mine ca un catel si, culmea, a intrat dupa mine in cabinet cand am fost strigata inauntru! Medicul a vrut sa-l dea afara iar el a tipat ca asa i s-au furat mereu femeile! Consternare. Asadar devenisem subit si fara voie femeia unui nebun, in mintea lui, furata de omul care dadea cu pomezi pe vreun pistrui. Poate in acelasi timp femeia cealalta plangea in coltul ei, cu propriile-i ganduri asurzite de protestele nebunului - in fapt obsesia lui religioasa m-a facut sa cred ca era schizofrenic, bietul om. Asa s-a ivit imaginea completa a povestirii in mintea mea. Mama ar spune cu un oftat: Viata, viata, cusuta cu ata... Eu zic: e ca la ruleta. Mai invarti o data si nu stii.

Care din textele tale iti place tie cel mai mult? Si chiar daca ti-e greu sa alegi, indica-mi totusi unul, daca rugamintea ti se pare OK.


"De la sublim la ridicol nu este decat un pas". (Napoleon)

Va voi spune povestea mea. Poate ca multi nu vor avea rabdare sa citeasca pana la sfarsit, poate ca multi nu o sa inteleaga ce a insemnat si inca inseamna pentru mine.
Sunt de 10 ani impreuna cu sotul meu, casatorindu-ne abia acum 1 an jumate. Suntem impreuna de la 18 ani. Cand eram 2 copii. Relatia noastra a decurs lin, in armonie si intelegere. Fara certuri, fara suisuri si coborasuri. Eu am luptat pentru ea cum am stiut mai bine. Am vrut sa ne mutam impreuna, am cumparat apartament, am vrut sa ne casatorim, am vrut sa facem copii...dar nimic nu am obtinut usor. Pentru ca "nu era pregatit". Responsabilitatea era prea mare, nu era suficient de matur...ce sa mai, "nu era pregatit". Ma iubeste ca un nebun. Ma rasfata, "ma sterge zilnic de praf", imi face toate poftele, ma tine ca pe o printesa, ca pe un bibelou de portelan. Iar eu nu eram fericita. De ce? nici eu nu intelegeam. Si aruncam gandurile astea sub covoras. Am langa mine un om care mi-ar aduce si luna de pe cer, care ma iubeste ca un nebun, si eu, cea nerecunoscatoare, nu sunt fericita. Alungam gandurile astea. Ce motive de nefericire aveam? Si nu stiam sa imi raspund la intrebare. Si asa au trecut anii. Imi imaginam viata cu el (de ce nu?! aveam vreun motiv sa nu?), si prin urmare luptam pentru viitorul pe care il vedeam eu. Situatie materiala, casatorie, copii. O viata normala. cum au oamenii. Iar cand imi reveneau ganduri precum "dar el este cel ales?", "sunt fericita?", "voi putea fi fericita cu el toata viata?", "nu simt totusi ca imi lipseste CEVA care sa ma faca fericita? daca am tot, de ce nu sunt fericita?", le alungam. pentru ca nu stiam ce imi lipseste, pentru ca nu stiam de ce nu sunt fericita. Ma vedeam iubita, relatia mergea, si m-am multumit cu atat.
Un amanunt poate semnificativ care ar mai trebui mentionat este ca eu nu am fost indragostita de sotul meu, nici cand ne-am cunoscut. Da, daca m-ai fi intrebat acum cativa ani daca il iubesc, iti spuneam ca da. Am ajuns sa il iubesc pentru omul bun care era, pentru dragostea pe care mi-o purta, pentru caracterul nobil si pentru gentiletea lui. Sau cel putin asa am crezut in tot acest timp.

Pana cand....pand cand l-am cunoscut pe EL. El, cel care imi este ca o picatura de apa, manusa care mi se potriveste perfect, jumatatea medalionului, cum ii place sa spuna. El, care m-a facut sa imi dau seama ca poate exista iubirea in adevaratul sens al cuvantului. El, care mi-a adus aminte de cum eram eu, de toate visele si dorintele mele. Mi-a adus aminte de mine. De mine - inainte. Inainte sa intru in letargie si resemnare. In care nici nu stiam ca sunt. Si o confundam cu fericirea. Si am inteles de ce nu sunt fericita. Si de ce nu am fost fericita. Am inteles ce lipsea. Am inteles ca lipsea omul care sa ma implineasca, acel cineva care sa imi inteleaga sufletul, acel cineva cu care sa ma potrivesc atat de bine. Manusa care sa imi vina perfect. Si tot atunci am vazut in urma regrete si renuntari. Am vazut cat m-am schimbat, am vazut letargia si resemnarea in care eram cand a intrat el in viata mea.

Am avut cateva tentative de a ma desparti de sotul meu. Aici, iar, ar fi cate ceva de spus. In primul rand, familia mea. Familia mea care ma iubeste. Si care a luptat in mod josnic alaturi de sotul meu si impotriva mea. Familia mea, care a reusit sa ma distruga psihic prin lupta pe care a dus-o. Familia mea, care a spus ca sunt nebuna, ca sa ma duc la psiholog, apoi ca sunt vrajita, ca am fost manipulata de diavol, ca imi distrug viata. Tineti cont ca parintii mei sunt intelectuali, cu doctorate. Bineinteles ca ei stiu mai bine ce e bine pentru mine. Ca vreau sa imi distrug fericirea si viata pentru ca am innebunit. Manipulata de diavol. Ca nu mai am pic de ratiune. Familia mea, care nu mi-a fost niciodata alaturi emotional, care nu ma cunoaste, care nu stie cine sunt, care nu a stiut niciodata nimic din ce a fost in sufletul meu, ea, acum stie ce e mai bine pentru mine. Ce? Ca renunt la o situatie materiala foarte buna, ca renunt la vila si masina de lux, ca renunt la un om care “uite si tu cat de mult te iubeste” si care ar face orice pentru mine....pentru ce? Ca sa ma mut “din centru la periferie”, cum chiar ei s-au exprimat. Sa ma duc langa cineva care a terminat medicina si nu profeseaza pentru ca situatia familiala nu i-a permis sa lucreze pe salariu de rezident, si care si-a reorientat cariera pentru a-si putea intretine familia. Un ratat, cum ar spune familia mea care ma iubeste. Care nu imi poate oferi vila si masina de lux. Concluzia lor: imi distrug viata, si ei stiu ce e mai bine pentru mine. Eu acum sunt nebuna, si nu judec. De aceea nu vad lucrurile in adevarata lor lumina.
Asta a fost familia mea. Dar nu e tot. Mai am de spus si despre sotul meu. Sotul meu, care mi-e drag. La care tin. In toti anii astia am avut grija de el, l-am sustinut si ajutat pentru a ajunge acolo unde a ajuns. Mi-este pur si simplu greu sa imi imaginez ca el ar putea face fata vietii fara mine. Nu este o persoana puternica. Nici eu nu sunt. Dar si-a gasit sustinerea de care avea nevoie in mine. Ei bine, reactia lui a fost ca nu poate trai fara mine, ca ma iubeste prea mult ca sa poata trai fara mine, ca daca ma pierde pe mine pierde tot, ca nimic nu mai are nici un sens in viata asta daca nu sunt eu. Am primit amenintari cu sinuciderea. Desi le prezint drept “amenintari”, nu au fost “daca pleci, imi tai venele”, ci spuse mai mult ca pe o rugaminte de a-l ierta pentru faptul ca nu poate rezista sa traiasca fara mine, ca dumnezeu va intelege ca va face asta din dragoste pentru mine ca altfel nu poate, ca nu poate sa nu ma iubeasca si ca nu poate trai cu gandul mereu la mine. Ei bine, sentimentele pe care le am dupa 10 ani pentru el, pentru omul cu care m-am inteles, cu care nu mi-a fost rau, cu care mi-am petrecut zi de zi, alaturi de frica ca l-as distruge si ca si-ar lua viata, m-au facut sa ma intorc de fiecare data la el. Am renuntat. Am renuntat sa mai cred in fericirea absoluta, sa cred ca imi este interzisa, ca asta mi-e destinul. Si sa ma resemnez. In acest moment, m-am intors la sotul meu. Nu va pot descrie suferinta si durerea pe care o resimt. Lacrimile care imi curg pe obraz. Cateodata simt disperare, cateodata simt resemnare fata de viata care ma asteapta.

Va multumesc celor care ati avut rabdarea sa cititi mesajul meu atat de lung.

Mai pui o haina... :))
Bine, am exagerat putin. Ideea era de desensibilizare. Si de diferentierea reactiilor emotionale de cele rationale. Cand spun "ma doare in cot" ma refer la cum actionez la stimulii durerosi. Exista durerea, asta nu inseamna ca trebuie sa te lasi dominat de ea. Asta se poate educa.
Comentariul meu exact asta a vrut sa spuna. Daca vad ca cineva este in nevoie, decat sa il compatimesc (evident ca sunt om si simt compasiune pentru el) prefer sa pun mana si sa-l ridic de-acolo. Decat sa imi pun mainile in cap si sa sufar pentru bietul amarat mai bine actionez. Daca pot. Sunt situatii in care orice ai face nu rezolvi nimic. Unor oameni le place starea respectiva. Atunci ce rost ar avea sa ma necajesc eu?
A doua premisa. Cineva imi face o nedreptate. Intra in fata mea la coada la benzina. Ma sare sefu de la prima desi am muncit. Rac spune ca "bat campii". Mi-a umflat nota de plata la restaurant. Prietena mea imi spune ca o mint desi stiu ca nu e asa.
Alternativa: ajunge benzina si pana la mine. In plus tipul din masina de alaturi e dragut. :)). Cred ca trebuie sa vad daca acest servici este ceea ce imi trebuie. Rac? N-am facut cunostinta. Un ID. Am invatat matematica in clasele primare. Grosier pot calcula. Prietena mea probabil ca are o problema de incredere. Dar nu e problema mea... Asa e prietena mea.Lista ar putea continua.
Vorbim de pierderea unor oameni dragi. Da. Multi. Doare? Astazi nu. Au ramas putini si sper sa ii am cat mai mult langa mine.
Iar minciuna... orice afirmatie a mea sau a cuiva din preajma ta poate fi 100% adevarata. Sau 100% falsa. Trebuie sa iti asumi ambele variante. Stii ca sunt adevarate. Dar niciodata nu baga mana in foc pentru asta. Pentru ca s-ar putea sa doara.

Adrian Fuchs :

Public mai jos un mesaj privat de la rac. Plin de barbatie, comunicat in particular, ca sa nu stie onor cititoriu ce arama poarta pe fatza dumnealui !!!
Mesajul e de la acelasi rac care nu cu multe zile-n urma, se gudura (sau se racuia) pe langa mine si-mi ridica mai mult sau mai putzin vizibil osanale si-mi facea temenele. Lingusitor nevoie mare ! Pe o alta postare, utilizatorul maan, afirma ca primeste mesaje private "libidinoase" de la acelasi rac. Adavarat graia maan-ul.
Pentru ca nu am nimic de ascuns, fac public acest mesaj.


"Expeditor: rac
Subiect: orgasm
Date: Thu, 08/06/2006 - 16:03

Ai avut macar acum orgasm? Sau te mai chinui? Vad ca te obsedeaza rau orgasmul asta...

Pun pariu ca in viata reala esti un complexat, si vii aici ca sa rabufnesti oftica ce ti s-a adunat de atata timp.

Ca iti pui parerea ta "avizata" pe un text, nu ai decat, stii cum se zice: "vrutul e liber", nu ai decat sa vrei tot ce nu poti, dar nu jigni.
Ca aberezi, nu ai decat, dar nu jigni.

Ce crezi, ca daca stai ascuns in spatele monitorului si scrii cu bale la gura si viermi in degete, fara sa iti arati fata palida, esti nevinovat? Esti tare de acolo, din anonimat, nu?
De ce nu te duci, ba, la un psiholog sa-ti rezolvi problemele?

Nu vreau sa fac circ pe site, de aceea iti scriu aici.
Citeste inca o data ce ai vomitat acolo, dar sa nu confunzi parerea personala, indiferent cat de imbecila, cu jignirile pe care le-ai adus gratis. Da-ti jos fesul de pe cap si spala-te pe ochi, mai deschide si tu fereastra.
Si mai treci pe la biserica! "


P.S. Un personaj care se ascunde de ceilalti si nu are curajul sa isi asume public spusele, este cel putzin ... maruntzel ! Imaginati-vi-l ca un ... racushor !

Raspunsul la intrebarile de mai sus ar fi "pentru mine". Numai ca inca nu mi-am luat o masina tare. Si..imi place mult si ultimul model Kawasaki, asa ca e concurenta, autoturism sau motor? Grea dilema.
Serios acuma...dar nuprea serios ca mie imi place umorul, se poate ca dupa parerea unora sa fiu foarte egoista, fiindca aproape intreaga mea viata imi apartine. Mereu am facut ce am vrut, ce am dorit, ce am avut chef, ignorand "preferintele" altora. Faza e ca atunci cand viata ta iti apartine, de fapt atunci ai intr-adevar ce sa impartasesti cu altii.
Apusul, intr-adevar il urmaresc pentru mine. La fel ca si cu altele: muncesc pentru mine, spal, fac curat, fac de mancare, merg la cumparaturi, citesc, dansez, ma distrez...toate pentru mine. Ca sa ma simt eu bine. Ca daca eu nu ma simt bine, nu prea vad cum cel care vine eventual langa mine s-ar putea simti bine.