comentarii

n intuneric căutând cărare Doar zid fără de suflet am găsit Ce surd a fost la la cifru şi chemare Se vede el nu ştie de iubit


Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
un om bun... - de Lady Allia la: 11/11/2005 18:01:05
(la: ce inseamna pentru voi un om... bun?)
Cred că acest subiect este un subiect foarte adânc, care de cele mai multe ori este trecut cu vederea pentru că ritmul în care existăm este prea alert ca să ştim să îl şi trăim.
Eu despre mine ştiu că nu sunt perfectă, nu am fost şi nu voi fi. Nici nu cred că tind spre perfecţiune, dar îmi place să ştiu că ceea ce simt este bine, este folositor celor din jur, că inima mă ghidează, că sufletul îmi şopteşte, iar raţiunea zice "da" doar atunci când totul este impecabil.
Ce mai pot să spun este că iubesc oamenii...îmi place să mă agăţ de câte un zâmbet când sunt tristă, dar îl găsesc foarte greu, din ce în ce mai greu. Oamenii sunt prea grăbiţi ca să ştie să se oprească pentru o clipă să ofere un gest atât de la îndemână, oamenii sunt prea grăbiţi să viseze, oamenii sunt grăbiţi să stea lângă cei iubiţi, oamenii sunt prea grăbiţi să vadă bătrâni şi copii căutând prin tomberoane, sunt prea grăbiţi să vadă când cade primul fulg de nea, sunt grăbiţi să stea, sunt grăbiţi să plece, sunt grăbiţi pentru tot. Au uitat să mai simtă, au uitat să mai plângă, au uitat să mai râdă, au uitat să îşi exprime sentimentele...le e teamă de tot, le e teamă de iubire, le e teamă de suferinţă.
Toate acestea ne spun că sunt oameni măcar o dată în viaţă, iar dacă suntem oameni măcar o dată, înseamnă că suntem buni măcar o dată.
Un om bun...este acela care atunci când te vede trist ştie să îţi zâmbească, un om bun este acela care te aude şi fără să spui ceva, un om bun este acela care dacă nu te poate ajuta cu ceva nici rău nu îţi face, un om bun este acela care ştie să aprecieze un fulg, un ghiocel, o rază de soare, un om bun este acela care ştie iubi şi se ştie face iubit, un om bun este acela care atunci când te prinde de mână îi poţi simţi sufletul, un om bun este acela care atunci când simte că e trist să nu îi fie ruşine să plângă...un om bun...găsim rar şi găsim în acelaşi timp în fiecare zi.
Dar, oare de câte ori am trecut pe lângă un astfel de om şi nu am ştiut să îi stângem cu putere mâna ca să-i simţim sufletul?
Şi...cred că aş putea continua la nesfârşit...pentru că mie îmi plac oamenii şi îmi place să vorbesc despre oameni.


"Daca vrei sa fii iubit, iubeste !" - Seneca
1.1 - Mâna care (mă) prinde - de zaraza sc la: 24/11/2006 23:50:33
(la: Concurs "Miss Cafenea 2006" - editia II-a - ARENA VA APARTINE !!)
1.1 - Mâna care (mă) prinde bine fără să rănească şi să doară;
1.2 - De poziţia de sluj a partenerului. Eu comand şi el execută.

2.1 - Poza de grup a iubiţilor.
2.2 - Sunt o Anais Nin care nu poate renunţa la puritatea Ioanei d'Arc. Ce mai rămâne? Non-conformismul si lumea interioară.

3.1 - Cuibul străin e mai arătos şi e gata făcut, gândeşte cuca; pasărea-mamă e mai sexy, gândeşte cucul...
3.2 - Nici grosimea, nici lungimea, Dorinţa!
3.3 - Morcovul, că are cu ce gâdila.

4.1 - O femeie căreia îi doresc să fie mulţumită când va trage linie.
4.2 - înafara jocului/pe picior greşit.
4.3 - Dacă mi-ar place ceva, ar fi amabilitatea.

5.1 - Cânt fără să-mi pese că-i cineva să m-asculte,/Îmi place doar toamna când umblu prin frunzele multe./Visez o iubire cum n-a fost şi nu e,/Deşi tot mai rece şi singur, cărarea mă suie. - simt că mă reprezintă.
5.2 - Se identifică muşchiul gracilis pe partea medială a coapsei, se determină originea pe ramura inferioară a pubelui şi acolo unde se face inserţia lui pe faţa medială a tibiei se găseşte "laba de gâscă".
5.3 - Aproape tot filmul "Undeva, cândva"="Somewhere in time"

6.1 -d) Uite un bărbat bine educat de părinţi.
6.2 - Cele inteligente ştiu să-şi pună în evidenţă frumuseţea.
Toate femeile care iubesc sunt frumoase.

7.1 - "Toate la timpul lor" ...sau toţi ?...
7.2.1 - Sfânta Maria, nu e cazul să aduc argumente...
7.2.2 - imposibil de ales, toate personalităţile sunt importante, mai ales când ne gândim că femeile au dat naştere sau au susţinut personalităţi masculine.
7.3 - O scenă lângă perete, din filmul Basic instinct. E veche, dar prima iubire nu se uită...

8.1 - Într-un brad împodobit cu instalaţie de lumini intermitente.
8.2 - Pretind ca este orgasmul.

9.1 - Planul A
dacă relaţia e în momentele ei de glorie, îmi exersez imaginaţia căutând explicaţii optimiste ale lipsei lui de punctualitate.
Planul B
dacă relaţia e într-un moment dificil, îmi exersez imaginaţia ca să nu mă afecteze lipsa lui de punctualitate.

9.2 - Mulţumesc de informaţie, seamănă foarte mult cu ce ne-a spus la cursul de medicină Ayurveda. Trebuie să fie conştienţi cât mai mulţi bărbaţi de importanţa lui.

Toate la timpul lor
Oirati, razboaie de imagine, imaginar - de Ovidiu Bufnila la: 15/03/2004 04:08:23
(la: Ovidiu Bufnila, despre taina norilor din Tando si Guasalaa)
Noi, scriitorii, am aprins revolta mizerieerilor, războiul conductei de petrol, lovitura de stat din insulele sudicelor, crahul financiar, furtul diamantelor de lumină veche, criza marelui baraj al occidentalelor, falimentul băncilor, asasinatele acvatice, orgasmul din penumbra lunii, sabotajele, apariţiile îngerilor, extazul popoarelor acvatice, măcelul din inima orientalelor, dimineaţa matrozilor din, exodul rechinilor, războaiele mecanice, dispariţiile misterioase, frământările meduzelor reformate, ivirea cometei, luptele de stradă, grevele, insurecţiile, migraţiile de seară, revelaţiile, luminile de pe cerul nordicelor, dansul norilor trandafirii, carnavalul broaştelor, furtunile oceanice au fost, toate, instrumentate de noi.
Să fie plăcerea experimentului la mijloc? Să fie bucuria perversă a umplerii formelor în mişcarea noastră aparentă? Sau sunt tehnicile subtile de manipulare a piraţilor de dincolo de orizontul vizibil? Admitem că sunt încercări periculoase.
Turbulenţele scăpate de sub control produc bifurcaţii fatale. Încercăm însă să intuim strategicele furtunilor oceanice. Bănuim că presiunea lor orizontalizează universul acvatic pentru a-i mări suprafaţa şi pentru a-l pregăti pentru o nouă sarcină informaţională. Ideea aceasta e atât de nebunească încât producem nenumărate turbulenţe în structurile noastre narative căutând o ascunzătoare unde s-o dosim şi să uităm de ea. Dar stăpânim turbulenţele? Iar uniformitatea noastră acvatică nu e un construct fals? Nu s-a produs cumva o rupere de echilibru şi structurile narative au scăpat de sub control?
E atât de uşor atunci când încerci să induci în eroare piraţii vrând să-i faci să creadă că eşti în măsură să decodezi întreaga informaţie conţinută în turbulenţe şi în evenimente mici!
#12058 (raspuns la: #12057) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
ce poate fi sufletul - teorie din 1998- - de adacartianu la: 20/03/2004 14:59:16
(la: SUFLETUL OMULUI - Ce-i aia?...)
*** Contemplând asupra marilor scrieri, începând de la filosofii antichităţii şi până la cei contemporani, am întâlnit o diversificare bogată de idei, asupra sufletului şi asupra sentimentelor. Aprecierea mea este că nu s-a ajuns la o concluzie finală definitoare, iar ce ştim, este ceea ce raţiunea ne-a permis să înţelegem şi să descifrăm.
De aceea gândesc că o mare parte din sentimentele noastre nu ne sunt pe deplin cunoscute. Şi uneori sub influenţa raţiunii care le controlează, sunt ori mai intense, ori diminuate ca valoare şi conţinut.
Omul este bivalent, trăieşte pe seama celor două
( raţiune şi suflet ), însă nu necesită o informare amplă despre acestea, mulţumindu-se cu caracteristici generale. Însă ca orice alte existenţe, acestea trebuie cunoscute în întregime, sau măcar în întregimea care ne este permis să cunoaştem.
Sufletul ca orice alt lucru trebuie studiat cu amănuntul, pentru că există întotdeauna întrebarea, ce este sufletul?
Majoritatea l-au căutat prin raţiunea care le defineşte şi analizează pe toate, eu am să-l caut în abstract. Pentru că sufletul nu are caracter echivoc, ci abstract.
În concepţia mea sufletul nu poate fi definit prin raţiune, pentru că nu are caracter raţional. Este o entitate existential conştientă prin raţiune, dar total abstractă ca formă.
Astfel că trebuie căutat abstractul, prin care înţeleg separarea şi generalizarea însuşirilor caracteristice ale sufletului, căci despre el discutăm.
În filosofie abstractul este categoria care desemnează cunoasterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi ale fenomenelor, reflectând asupra notelor esenţiale şi generale, lăsând la o parte particularităţile concrete - senzoriale, ale obiectelor.
Sufletul este abstract din cauza lipsei de ilustrări fizice concrete a acestuia. Deoarece sufletul nu are reprezentări materiale decât atunci când omul tranfsormă sentimentele în acte ale acţiunii sale.
Totodata pornind de la analiza sufletului din prisma proprietăţilor lui generale şi esenţiale vom ajunge să vedem că tot ceea ce este general în suflet deja cunoaştem, pentru că sentimentele prin care caracterizăm sufletul ne sunt cunoscute în definire ca orice alte lucruri şi însuşiri exterioare. Generalitatea se află permanent în conştiinţa noastră, nu ne putem desprinde de ea în gandire pentru că există fără îndoială pe deplin legată de fiinţa noastră în caracterizarea generală a individului. Proprietăţile esenţiale ale sufletului nu se pot gândi cu amănuntul, ele doar există undeva în noi, mai adânci decât gândul.
De aceea există această incertitudine asupra sufletului, pentru că dacă omul nu poate gândi logic asupra a ceva, consideră că acel ceva nu există cu adevarat şi totul este imaginaţie.
Însă esenţa pură a sufletului se dovedeşte a fi în noi datorita faptului că uneori gândul în genialitatea sa reuşeşte să gândească esenţa chiar dacă nu ştie ce este aceasta cu adevarat.
Sentimentele pe care le trăim ne definesc în ineriorul nostru, le percepem inevitabil şi cu ajutorul lor caracterizăm sufletul ca pe un general în fiecare, individualizându-l doar în funcţie de intensitatea simţirii generalitaţii din fiecare. Esenţialul este totuşi în fiecare acelaşi, iar din esenţial pornesc toate aceste trăiri individuale. Profunzimea sufletului este de fapt abstractul din el, nedefinitul ce nu se defineşte decât printr-o înşiruire de sentimente, dar care este mai profund decât acestea şi mai complex.
Pentru că proprietăţile generale sunt doar adjectivele unui singur cuvât care este esenţa. Sufletul privit din prisma proprietăţilor generale şi esenţiale este definit în conştiinţa noastră doar de generalitatea sa, esenţialul ridicând problema cunoaşterii în întregime a sufletului. Esenţa sufletului nu poate fi descoperită cu ajutorul trăirilor noastre, acestea au darul de a ne formula o idee despre ceea ce numim suflet, însă adâncimea pe care omul nu are puterea să o găsească este de fapt sufletul pur, restul sunt doar amănunte.
Iar omul este un norocos că poate înţelege aceste amănunte, chiar dacă esenţa reprezintă totul. Avem informaţii despre suflet ca exprimare independentă de raţiune, pentru că sentimentele nu sunt raţionale, dar nu avem o certitudine adevărată asupra lui însuşi ca un întreg ansamblu de reprezentări, tocmai din motivul că nu-i cuprindem logic esenţa, ci doar o simţim la întâmplare.
Încercând să cunosc sufletul prin abstract, privindu-l ca fiind independent de ce e în mine raţional, detaşat de obiecte şi de relaţiile care există în realitate, devenind astfel o entitate separată de mine, dar pe care o cuprind, nu din voinţa mea, ci a ei, descopăr o oarecare putere de a atinge esenţa. Poate gândind sufletul mai puţin, trăindu-i sentimentele fără o analiză interioară de a afla ce sunt, de unde vin, m-aş apropia de esenţa sufletului, care poate fi un tumult al nonsensului care capătă sens doar din exprimarea mea liberă.
Totodată esenţa sufletului se poate afla într-un centru nervos, dar în acest caz nu ar fi nimic mai mult decat organic, şi ne-am îndepărta de la mitul sufletului veşnic. Poate esenţa sufletului se află în libertatea lui de mişcare, mişcare care nu poate fi condiţionată de nimic.
Poate tocmai această mişcare liberă este baza de pornire a tuturor sentimentelor, gândind că toată generalitatea simţită nu poate exista decât printr-o acţiune a ceva, deoarece un repaos nu poate produce o reacţie, o trăire, astfel că sentimentele oamenilor nu pot provenii decât printr-o acţiune de ordin interior sau exterior.
Vom căuta însuşirile generale, raportându-le la caracteristicile esenţiale independente de noi. Pentru că dacă am spus că sufletul este abstract, trebuie să arăt abstractul ce-l caracterizează.
Să ne imaginăm sufletul ca pe un tablou plin de culori desăvârşit aşezate, dar fără o formă concisă, o imagine nedefinită pe care noi trebuie să o interpretăm. Să spunem că fiecare culoare din acest tablou reprezintă un sentiment, astfel că vom enumera totul încercâd să-i definim particularităţiile.
Dividem sufletul în culori, aflând astfel calităţile acestuia.
Aceste culori devin simple culori, ignorând existenţa sentimentelor pe care le reprezintă. Sufletul devenind o paletă de culori.
Privindu-l astfel, cunoaştem definiţia fiecărei culori în parte şi încercăm să stabilim efectul ei asupra noastră. Clasificându-le în ordinea preferinţei noastre cromatice sau pe intensitatea culorii, obţinem o evaloare a scării noastre valorice şi totodată obţinem o informaţie despre o latură a personalităţii noastre.
O persoană care alege culorile vii înaintea celor închise, este o persoană veselă, optimistă, încrezătoare; o persoană care alege culorile închise, este tristă , pesimistă şi nâncrezătoare.
Aşa cum culorile au o gradare în preferinţele noastre, aşa şi sentimentele sunt preferabile într-o anumită ordine.
Prin această ordonare a culorilor şi a sentimentelor ne individualizăm şi concretizăm imaginea noastră exterioară şi interioară.
Vorbeam despre caracteristicile esenţiale independente de noi, acestea sunt lucrurile exterioare prin care în suflet se produc o serie de sentimente, singurul esenţial al sufletului dependent de noi şi prin care putem trăi unele sentimente, este gândul.
Sufletul este o complexitate de calităţi şi sentimente care se află într-o deplină analogie unele cu altele. Cum de altfel se poate constata foarte uşor prin extinderea unui sentiment în altul. Ca de exemlu trecerea de la sentimentul de iubire în sentimentul geloziei sau urii, sau de la tristeţe la bucurie. Toată această schimbare sentimentală evidenţiază legătura analoagă a trăirilor. Un sentiment produce un alt sentiment, o trăire produce o altă trăire.
Nimic nu se întâmplă necoordonat şi nefiresc, totul are o bază reală de pornire şi un scop în apariţie şi desfăşurare.
Multe nu par evidente, însă sunt oricât de mărunte şi, se divid în mai multe feluri de simţiri şi exprimări.
Privind sufletul asemeni unui tablou abstract, fiecare înţelege din nonsensul lui, ceea ce i se pare a fi convenabil şi inteligibil pentru sine.
Şi cum de multe ori viziunea unui individ este împărtăşită şi de alţii, atunci tabloului i se va da o definire plauzibilă şi acceptată.
Însă cu toate acestea fiecare trebuie să-şi picteze singur tabloul abstract în funcţie de culorile preferate, în ordinea şi combinarea care i se potriveşte.
Am afirmat că putem încerca să definim sufletul prin culori.
Vom gândii că acesta nu este mai mult şi nu exprimă mai mult.
Este pur şi simplu vizibil. Conştiinţa identifică culorile şi prin efectul lor asupra noastră le ierarhizăm. Astfel că eu în tabloul meu aş aşeza înainte de toate culoarea albastră. De ce?
Albastrul îmi reprezintă cerul, libertatea mea de a fi şi de a visa o nemărginire.
Privind albastrul îmi voi simţii dorinţa de a zbura, ceea ce reprezintă o libertate imposibilă, dar la care sper şi mă gândesc că aş putea să o ating într-un fel.
Apoi aş alege culoarea roşie, pentru că îmi place alături de albastru, fiind o culoare aprinsă care îmi transmite ideea de viaţă.
E ca un foc ce-mi aprinde trupul în nevoi şi trăiri vulcanice. Reprezentând pentru imaginea mea dorinţa de descătuşare, de trăiri intense.
Astfel că îmi descopăr prin culori anumite senzaţii şi acestea devin stimulenţii mei interiori.
Considerând că astfel descopăr ceva nou în mine care vine din influenţa culorii asupra mea.
Revin la sentimente fără să mă gândesc la culori. Conştientizez că le simt dar nu ştiu de unde vin şi ce le produce. Spun că vin din suflet, dar nu ştiu ce este acesta. Atunci mă voi gândii ce anume mi-a produs sentimentul. Recurg la proprietăţile exterioare şi analizez vizual, auditiv, senzorial, tactil şi gustativ, prin care dintre aceste etape am trecut pentru a avea un sentiment.
Să spunem de exemplu că nu am mâncat nimic, nu am atins nimic şi nu am mirosit nimic, dar am văzut un apus de soare incredibil şi am auzit foşnetul mării.
Şi sentimentul care m-a străbătut iniţial a fost uimirea, apoi încântarea, emoţia şi bucuria.
Patru sentimente ierarhizate de o singură imagine care le-a produs fără ştiinţa mea.
Nu mi le-am creat singură raţionând că acestea trebuie simţite în acel moment, ci le-am trăit fără un scop anume dar cu o cauză.
Cauza fiind imaginea care a acţionat asupra mea independentă de conştiinţa mea.
Reacţia devine pur organică, însă această reacţie a fost determinată de ceva existent în mine. Nu am simţit durere şi nici vre-un organ care să-mi provoace aceste trăiri, dar conştientizez că au pornit din interiorul meu ca efect dintr-o acţiune exterioară.
În afara exteriorului şi al organicului există ceva mai mult, pe care nu-l pot determina material ca organ sau lucru exterior, dar ştiu că există. Este total independent de acestea, dar acţionează în deplină legătură cu ambele.
Astfel spus nu putem avea un sentiment dacă nu-l trăim organic şi totodată dacă un factor exterior nu acţionează asupra organicului, dar se întâmplă uneori să fim conştienţi că trăim un sentiment care nu provine din exterior, ci din interior. Astfel ca nu numai exteriorul produce sentimente spre interior ci şi interiorul spre interior, sentimente care se nasc din esenţă si nu au definire.
Tot ceea ce defineşte omul spre exterior din suflet sunt numai proprietăţi generale, iar tot ceea ce omul nu poate definii şi înţelege din suflet, sunt proprietăţile esenţiale ale acestuia.
Toate gândurile noastre pornesc din exterior spre interior, astfel se poate spune ca şi sentimentele noastre pornesc din exterior spre interior. În interior fiind doar definite şi trăite, în exterior fiind constatate şi preluate.
Aşa cum se preiau informaţiile, asa interceptăm şi factorii care ne produc sentimente. Iar acestea nu se produc la ordinul raţiunii şi nici la nivelul ei.
Conştienţi de faptul ca trăirea noastră produce mai mult decât putem gândii şi asimila din exterior, chiar dacă avem tendinţa să considerăm toate sentimentele noastre ca fiind produsul unor acţiuni din afară, nu putem să contrazicem nici ideea conform căreia o parte din sentimentele umane se nasc ăn interior şi le reprezentăm exterior printr-o acţiune de orice fel.
Cum am afirmat anterior, sufletul dacă ar fi organic ar fi reprezentat de cel mai sensibil organ din constructul nostru anatomic.
Pentru că numai un organ foarte receptiv şi senzitiv ar avea puterea să dezvolte în noi o asemenea gamă variată de trăiri şi, nu numai variată cât diferenţiată calitativ şi sensibil.
Iar pentru că nu toţi putem trăii sentimentele la aceleaşi nivele, am gândii că acest organ se dezvoltă diferit în fiecare. Astfel spus categorizăm oamenii în fiinţe sensibile, mai puţin sensibile sau insensibile.
Totuşi un organ care se pretinde a fi senzitiv atât de sensibil, încât să poată produce astfel de reacţii interne, nu se poate dezvolta la unii excesiv, iar la aţii deloc.
Atunci ajung să gândesc din nou, că acest suflet este imposibil să nu existe în fiecare, ca o abstractizare a fiecăruia.
Este ceva ce nu are înţeles decât organic datorită reacţilor acestuia la diferiţi stimuli exteriori, dar este o existenţă care nu-şi are explicaţie logică.
Aşa cum nici efectul culorilor asupra noastră nu-l putem explica, pentru că fiecare individ vede într-o culoare altceva decât văd eu.
Cineva poate spune că o culoare îi determină un gust sau un miros, aşa altcineva vede în culoare un obiect sau chiar un sentiment.
Totul depinde de fiecare în parte, aşa cum un tablou abstract este înţeles de fiecare în parte.
Să spunem că eu privind culoarea portocalie, mă gândesc la o portocală şi îi simt gustul, aceasta provocându-mi o reacţie a papilelor gustative şi mi se face poftă de o portocală.
În acest caz putem vorbii de o reacţie fizică creată de raţiune prin imaginea imaginară a portocalei. Însă pofta nu e un sentiment ci o reacţie pur fizică care poartă această definire.
Poate am deviat de la subiectul iniţial prin care am vrut să definesc sufletul, abstractul de la care am pornit. Această trecere prin organic şi material a avut ca scop evidenţierea faptului că sufletul e abstract şi nu-l pot definii altfel.
Dar totuşi abstractizarea a ceva se datorează faptului că acel ceva este conceput ca o generalitate, iar în temeiul lui nu au fost aduse suficiente dovezi de a fi demonstrat şi asta îmi întăreşte convingerea că ce a rămas nedemonstrat asupra sufletului este esenţa, adâncimea pe care nu o vom putea explica niciodată, dar pe care avem norocul să o simţim uneori.
Atunci aş putea venii să gândesc că putem definii sufletul prin absurd, ceea ce înseamnă contrazicerea oricărei logici şi prin metoda reducerii la absurd să demonstrez un adevăr.
Este logic să gândim că nu există suflet atâta timp cât nu avem o formă real palpabilă sau vizibilă, este logic să căutăm un adevar asupra sufletului pentru a avea siguranta că acesta există, este logic să nu ne încredem în vise care până acum nu au putut fi demonstrate, este logic că suntem nişte dobitoci dacă credem că aceasta este logica sufletului.
Este absurd să gândim că nu există suflet dacă acesta nu este un material palpabil!
Logic suntem nişte imbecili şi absurditatea noastră este sufletul, singurul adevar ilogic, dar care există.
Metoda este modul în care cercetez ceva pentru a cunoaşte şi transforma realităţile obiective.
Obiectivitatea sufletului se găseşte în sentimentele care îl fac real în conştiinţa noastră, pentru că dacă nu am fi conştienţi de acestea nu am şti despre suflet că există.
Sufletul este singura realitate obiectivă, dar pe care lumea nu o ia în seama decât din nevoia egoistă de a trăii uneori regeşte.
Descartes spunea că pentru a cunoaşte sentimentele sufletului trebuie să facem distincţie între funcţiile sale şi acelea ale corpului. Astfel că el gândeşte că ceea ce este în suflet “afect”, adică efect, este în corp acţiune.
De aici concluzionez că sentimentele sunt efectele unor acţiuni dependente sau independente de noi. Iar ceea ce înţelegem că aparţine numai de noi, în interirul nostru si, nu aparţine nici unui alt corp, atribuim sufletului.
Virtutea umană nu se afla în corp, ci în suflet.
Sufletul este un construct imaterial ce-şi găseşte locul în materie.
Sufletul nu are definiţie de aceea nimeni nu poate să spună ce este, însă sufletul are simţire şi simţindu-l putem spune ce este.
În vasta sa exprimare şi întindere interioară putem înţelege legătura sufletului cu universul, iar de aici gândim că adâncimea sufletului omenesc este nelimitată completându-se cu adâncimea universului, astfel sufletul devine libertatea omului, libertate pe care nu o găseşte pe lume. Sufletul este elementul care ne leagă de întreg prinrt-o neânţeleasă armonie cu tainele universale.
Sufletul poate fi nedefinirea care are definire prin moartea organicului, atunci când omul devine el însuşi esenţă.
Este singura liberate autentică a omului, dar pe care acesta şi-o îngrădeşte cu bună ştiinţă, contabilizând-o şi disecând-o ca la o oră de anatomie.
Sufletul este martirul imaginaţiei noastre. Poate fi gândit, ca fiind unitatea născută din legătura între forţa universală contopită cu forţa organicului. Numai printr-o astfel de conexiune fantastică, sau interacţiune fizică între forţe cu poli opuşi,cu sarcini diferite, sufletul
şi-ar găsi definiţia ce se vrea a fi un adevăr, contestabil.
Sufletul este o forţă narturală care acţionează asupra organicului pământesc în funcţie de forţa emanată de fiecare organism în parte. Astfel că omul ar putea fi cel mai puternic organism viu al planetei, sau cel mai slab, iar din legătura sa fizică cu universul iau naştere sentimentele.
Aşa că dacă sufletul este o forţă naturală, nu omul cuprinde sufletul în sine, ci sufletul îl cuprinde pe om. Gândind astfel înţeleg ce este de fapt şi omul şi sufletul : natură si forţă universală.
Iar daca sufletul cuprinde omul, s-ar putea ca noi sa existam tocmai din nevoia sufletului de a traii, de a se exprima, si astfel spus sa fim doar simple existente de care acesta se foloseste in exprimarea sa. Ca orice anorganic care are nevoie de materie pentru a fi si-a gasit locul propice in oameni, iar de aici apare proprietatea omului de a avea suflet si dependenta sufletului de om.
Cred că de aceea se spune că sufletul este veşnic, forţa universală nu dispare niciodată, indiferent daca organicul se dezintegreaza.
Pt.Pamfilie - M.EMINESCU - de LudmilaClaudia la: 11/05/2004 02:46:25
(la: M.EMINESCU)
Draga M.Pamfilie,
Eu cred că unui om ca tine, visurile nu i se vor sfârşi.Poate că atâta timp cât visăm, nu ne este indiferent ceea ce se petrece în jurul nostru şi ca atare ne punem tot felul de întrebări, căutând să înţelegem cât mai mult din ceea ce se petrece în această LUME. Probabil că cei ce nu ştiu să viseze sau cărora visele le pier, nu depun nici un efort în a înţelege ceva , nici măcar din ceea ce se petrece în universul apropiat lor.Eu îl consider pe EMINESCU un vizionar, una din stelele care lumineasză cerul poeziei acestei minunate planete, cred în potenţialul spiritual al acestui popor căruia încă nu ia venit timpul să dovedească şi să i se recunoască adevărata valoare.
sanctuarul neolitic de la Parta - de desdemona la: 24/09/2004 17:56:05
(la: Afla despre Trecut!!!)
Un fragment gasit in agenda.ro (www.agenda.ro/2002/10-02-a.htm)

"... Aşezările neolitice în ceea ce astăzi numim Banat erau numeroase şi, unele dintre ele, vaste: la Dudeştii Vechi, Sânnicolau Mare, Foeni, Uivar, Hodoni, Sânandrei, Chişoda Veche, Parţa, Zorlenţu Mare, Liubcova şi Gornea... Cei mai importanţi arheologi ai Banatului românesc de astăzi, sunt Gheorghe Lazarovici şi Florin Draşovean. Altfel spus, piloţii campioni ai curselor în secolele neoliticului:
6 000-3 500 î.Hr. Când profesorul Lazarovici relua, în 1978, săpăturile la ceea ce avea să fie (până de curând) cea mai importantă aşezare neolitică din sud-estul Europei, Parţa, Florin Draşovean era student. Exact 20 de ani mai târziu, mai bogat cu Premiul Academiei pentru cercetarea Culturii Vinča şi cu 20 de ani de şantiere arheologice în spate, dr. Draşovean avea să descopere la Uivar ceea ce se conturează a fi astăzi cea mai mare aşezare de neolitic din Europa. Vara anului 2002 va fi vara adevărului.

Metropola Uivar
După ce a... dat târcoale vreo 8-9 ani locului, făcând prospecţiuni împreună cu profesorul Wolfram Schier (Germania), după ce a convins Universitatea din Würzburg că merită să investească masiv în această cercetare, dr. Florin Draşovean a început, în 1999, săpăturile la ceea ce avea să devină descoperirea vieţii sale: Uivar, cea mai mare aşezare neolitică din sud-estul Europei. S-au dezvelit până acum poarta de intrare în fortificaţia de la Uivar, unul dintre cele 5 şanţuri de apărare, o locuinţă neolitică integrală. Cum însă la Uivar trăiau în urmă cu 6 000 de ani peste 400 de oameni, mai sunt de descoperit minuni ale trecutului încă 20 de ani încoace. Cel mai important lucru e însă altul: prospecţiuni magnetometrice, cu tehnică de ultimă oră din Germania, au arătat că într-un anume loc se află îngropată o clădire atipică, de 20 m. Un sanctuar mare, este convins dr. Florin Draşovean. Primul din lume de acest fel. Încă nedescoperit

În urmă cu 6 000 de ani, pe locul numit astăzi Banat, trăiau oameni civilizaţi. La Timişoara s-au descoperit vestigii neolitice în Freidorf, Calea Torontalului, Chişoda, Fratelia. În ultimii 20 de ani însă, descoperirile de senzaţie au făcut din Banat un Eldorado al neoliticienilor, întrecând cu mult tot ce s-a scos la lumină în România şi Europa Centrală. Cea mai importantă descoperire rămâne, deocamdată, sanctuarul de la Parţa, singurul sanctuar neolitic complet restaurat. Descoperit de profesorul Lazarovici, sanctuarul poate fi văzut şi astăzi în Muzeul Banatului. Unicat absolut în Europa şi chiar în lume, sanctuarul este o dovadă irefutabilă a civilizaţiei neolitice. El avea două încăperi cu podele suspendate: altarul, cu celebrele sculpturi monumentale - cap de taur, şi odaia de vest. Veneau aici să se închine zeilor oameni din mai multe comunităţi mari şi mici, la ceremonii majore. Aportul de civilizaţie venea din Orient, pe traseul Anatolia-Grecia-Europa de Est-Occident. Din triburile de vânători paleolitici apar în neoliticul timpuriu comunităţi care îşi schimbă modul de viaţă: găsesc graminee sălbatice, le păzesc de animale, apoi le culeg. Încep apoi să cultive pământul, să-l ude, să-l îngraşe, descoperă rotaţia culturilor. Aşa iau naştere marile aşezări dezvoltate, precum Parţa, unde trăiau peste 200 de oameni: adevărată metropolă a epocii. De la bordeie, neoliticii au ajuns la "vile" cu etaj. Exista o organizare socială obştească, militară, economică, exista autoritate, dar existau şi pericole. Oamenii au dislocat mii de metri cubi de pământ, pentru şanţurile de apărare ale fortificaţiei. Erau oameni a căror meserie era să facă bile de praştie din lut ars în cuptoare mari. Aşezare de neolitic mijlociu, Parţa avea reguli clare şi relaţii cu lumea largă. Existau drumuri şi legături de schimb comercial. Se disloca piatra în locul pe care azi îl numim Budapesta şi aici, la Parţa, se făceau unelte; tot aşa se aducea sticlă vulcanică din Slovacia, scoica spondalis din Mediterana. Oameni avuţi, neoliticii găteau rafinat. Kostalena Mikelaki de la Michigan University a făcut, în America, analiza unor cioburi neolitice din vase în care, cu 6 000 de ani în urmă, vreo gospodină arsese mâncarea. Concluzia: oamenii epocii pietrei şlefuite mâncau tocane de porc, specialităţi complicate de vânat cu legume, păsări sălbatice, vite şi... câini... La Parţa s-au găsit tăvi speciale pentru coacerea lipiilor, pentru topirea grăsimilor, prăjirea ouălor şi tăvi cu forme speciale pentru coacerea peştilor. Aveau vase speciale pentru depozitarea grânelor. Tăierea animalelor nu se făcea în devălmăşie, ci după reguli şi ceremonii clare şi se aduceau jertfe, cel mai des invocaţi fiind Marea Zeiţă Mamă şi Taurul. Se practica libatio (obiceiul de a bea sau a vărsa înainte de a bea câteva picături dintr-un lichid sfânt sau nu, sfinte fiind considerate, spre pildă, sângele şi sperma), oblatio (ofrande de carne, fructe, pâine, obiecte) şi fumigatio (ofrande prin ardere). O cutremurătoare statuie-vas e bocitoarea: un vas cu două guri, una reprezentând o figură care urlă şi purtând semnul masculin W. Se pare că vasul era folosit la stropirea ogorului cu spermă (lichid sfânt) ca să rodească. Spermă de taur. Sau... La ritualuri, oamenii ardeau ierburi halucinogene şi vorbeau cu zeii. În case, aveau poliţe de vase, obiecte de artă şi altare. Războaiele de ţesut erau înguste, aşa încât hainele erau croite din fâşii, foarte elegante, cu modele rafinate şi variate. Femeile (mai ales) purtau podoabe (cele bogate, de alabastru) şi amulete magice. Casele aveau curţi interioare, etaj, dormitoare, terase.
S-au descoperit chiar blocuri de locuinţe cu şase încăperi. Când un bărbat se însura, pleca din casa mamei, în cea a nevestei. El îşi păstra totemul până la moarte (identitatea, semnul şarpelui, de pildă), dar copiii lui purtau totemul mamei lor. Era matriarhat. Capul familiei era femeia cea mai în vârstă din casă. Despre înmormântări se ştie foarte puţin, pentru că s-au găsit extraordinar de rar morminte. Nici la Parţa nu a fost găsit cimitirul. Florin Draşovean a descoperit totuşi, acolo, un mormânt şi unul la Foeni: despre cel din urmă, medicul legist Marius Munteanu susţine că este primul caz de poliomielită din istoria medicinei. Se crede că morţii erau puşi pe o plută şi, după un ceremonial complicat, li se dădea drumul pe apă. Sau că - în zone sacre - teritoriile morţilor, - erau puşi pe estacade de pari şi lăsaţi să putrezească. Cine încălca teritoriile morţilor, era la rându-i omorât. Dacă totuşi erau îngropaţi, oamenii neolitici erau puşi în pământ chirciţi, legaţi: în poziţia fătului. Lângă ei erau îngropate vase cu ofrande, arme, unelte. Când cineva trebuia pedepsit, magia neagră era o metodă bună. Unica sculptură monumentală de la sanctuarul din Parţa avea un rafinament plastic incredibil: când ardea focul, din zid se reflectau ochi aprinşi, nevăzuţi până atunci. Se pare că populaţia războinică de la Foeni a distrus, prin incendiere, aşezările de la Chişoda, Parţa, Uivar. "Foenii" purtau la brâu maxilarul inferior al duşmanului ucis. Cert e că după expansiunea războinicilor, Banatul rămâne depopulat vreo 200 de ani, până în eneolitic. Cauza este încă un mister.

Unicate, rarităţi
Străfundurile Banatului au fost darnice cu arheologii. S-au dezgropat aici piese unice în Europa, vestigii unice în lume, primate absolute. Între acestea: l statueta-unicat de la Liubcova, cu masca pe umăr şi vasul în mână, descoperită de profesorul Ion Drăguşin l sculpturile monumentale din sanctuarul de la Parţa, descoperite de prof. Lazarovici l bocitoarea de la Parţa, descoperită de prof. Marius Moga l masca de zeu de la Uivar, unicat mondial, descoperită de dr. Florin Draşovean. "


Desdemonovici
Despre poezie - de (anonim) la: 30/10/2004 05:43:05
(la: Cele mai frumoase poezii)
Despre poezie

Când dorim să exprimăm o idee cu maximă precizie, alegem cuvintele cele mai expresive şi mai potrivite scopului, fără a ţine cont de careva reguli, în afară de regulile gramaticii – astfel ne exprimăm în proză. În proză ideea este componenta primordială şi cea mai importantă, stilul şi vocabularul utilizat slujesc ideea, creând climatul psihologic adecvat unei perceperi optime. Poezia tradiţională, dimpotrivă, presupune respectarea strictă a unor anumite reguli, care impun un ritm şi un tip de rime unic pentru poemul respectiv. Necesitatea de a rima versurile impune căutarea cuvintelor care rimează cu cele deja găsite, iar asociaţiile care apar pe parcurs îmbogăţesc ideea iniţială cu noi nuanţe, îi dau o turnură neaşteptată, descoperă faţete şi contururi nebănuite. Acesta îi aplică jocului de-a versificarea un farmec deosebit, prospeţime şi mister, oferindu-ne emoţii inegalabile. Este lafel cum ai păşi pe un tărâm neexplorat, într-o junglă deasă fără cărări bătătorite, care îţi dirijează ea-înseşi paşii, obligându-te să învingi obstacolele apărute pe neaşteptate în cale. În schimb, îţi dăruieşte privelişti minunate după fiecare stâncă ocolită, iar dacă te pricepi să nu pierzi orientarea, vei ajunge unde ai dorit după o călătorie palpitantă şi plină de aventuri. Astfel constaţi cu uimire că ai exprimat ideea poate chiar mai bine decât ai fi făcut-o în proză, deşi aceasta a suferit o metamorfoză uluitoare, ca o femeie care pe un corp frumos de la natură îmbracă o rochie minunată, care îi scoate în evidenţă şi îi amplifică frumuseţea. Butonul a pleznit, scoţând la iveală farmecul florii, un fluture încântător şi-a luat zborul, părăsind crisalida uzată.
Pe de altă parte, nu e nici o pagubă, dacă busola, brusc, se strică şi nu-ţi mai indică corect direcţia. Mulţi călători, rătăcindu-se, au făcut descoperiri extraordinare. Columb, după cum se ştie, a luat calea spre India, dar a descoperit două continente noi şi o mulţime de insule! Important este să găseşti, totuşi, drumul spre casă.
Minunat este faptul, că restricţiile pe care ne-am propus să le respectăm nu numai că nu ne-au încurcat, ci ne-au şi ajutat să obţinem efectul optimal, răsplătindu-ne eforturile cu vârf şi îndesat. Din păcate, astăzi poezia tradiţională este privită ca o Cenuşăreasă care a zăbovit să plece de la bal după termenul fixat, trezindu-se din scurtul ei vis în rochiţa veche chiar în mijlocul cucoanelor gătite şi a cavalerilor dichisiţi. Jocul de-a rimele nu mai pasionează poeţii, considerându-se demodat şi învechit. Şi e păcat! Versul alb, deşi îţi permite să-ţi expui ideea “goală” cu eforturi minime, fără a fi constâns de oarecare condiţii, nu-ţi oferă satisfacţia de a învinge multiple şi variate obstacole pe un drum întortocheat şi anevoios, nici posibilitatea unor descoperiri neaşteptate în jurul propriului tău gând. Până la urmă se constată că o formă perfectă din punct de vedere estetic slujeşte ideea cu mai multă fidelitate şi o scoate în evidenţă, urmându-i contururile ca propria ei piele. Frumuseţea mişcă sufletele şi le face mai receptive la ideile, pe lângă care mulţi ar trece cu nepăsare, fără a le lua în seamă.
Simplul fapt ştiinţific, că unele stele pe care le vedem se află la depărtări imense, de mii de ani lumină, tulbură puţine persoane sensibile, pe când versurile des citate
“La steua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii, să ne-ajungă…”
au miraculosul dar de a trezi imaginaţia, făcându-ne să conştientizăm ideea nu numai cu mintea, dar şi cu sufletul. Omul este o fiinţă complexă, în care simţurile, emoţiile şi raţiunea trebuie să conlucreze.
Puţini sunt acei, care au un văz deosebit de ager şi pătrunzător, fiind în stare să distingă asemenea detalii, care le scapă altora. La fel, puţini oameni posedă o sensibilitate ieşită din comun, şi mai puţini au darul a o face un bun al tuturor, creând opere de artă care apropie realitatea de sufletele noastre. Un adevăr amar, trecut prin inima poetului, devine o durere sfâşietoare, care se amplifică, intrând în rezonanţă cu inimile tuturor, devine un clopot de alarmă care trezeşte sensibilitatea publică şi mobilizează forţele spirituale ale organismului social în faţa primejdiei. Nu întâmplător poeţii s-au pomenit întotdeauna în epicentrul erupţiilor sociale. Dar şi în condiţiile unei acalmii relative poeţii găsesc destulă hrană pentru a alimenta şi a creşte această floare rară, pe care o numim poezie. Rostul ei este să ne sporească sensibilitatea, descoperindu-ne esenţa fenomenelor de natură spirituală şi frumuseţi care altfel ar trece neobservate, tot astfel precum ochelarii servesc pentru sporirea văzului, dezvăluindu-ne calităţile optice ale obiectelor materiale. Prin urmare, poezia este un instrument care prelungeşte posibilităţile noastre de a percepe Frumosul dincolo de limita individuală a fiecăruia.
Dacă ne referim însă la substanţa ei, putem spune că poezia este o sinteză a ideii cu trăirea emoţională şi veşmântul ei verbal, sonor. O îmbinare armonioasă a acestor componenţi este absolut necesară - lipsa sau slăbiciunea unuia dintre ei poate desfiinţa poezia. Când scriem poezia pe hârtie, nu facem decât să o notăm, să-i dăm o formă materializată. Evident, că această materializare a unor elemente în fond nemateriale este imperfectă. Partitura unei simfonii încă nu este muzică - muzică ea devine doar atunci, când îmbracă veşmântul ei sonor şi emoţional. O interpretare proastă o desfiinţează, una excelentă o renaşte. La fel şi poezia - cititorul îi redă haina sonoră şi emoţională după priceperea sa - cu mai multă sau mai puţină dibăcie.
Poezia scrisă pe hârtie este doar o jumătate de poezie. Poezie cu adevărat ea devine numai atunci, când este declamată într-o manieră sinceră, adecvată conţinutului său ideal şi emoţional. În realitate acest lucru se întâmplă destul de rar, deşi este foarte important. Poezia trebuie să sune, să acţioneze asupra ascultătorului prin toate mijloacele de care dispune, prin toată vraja ei lăuntrică. Este greu de spus, din ce se compune această vrajă, dar ritmul, rima, melodia versului sunt componenţi importanţi ai acesteia. Aici se adaogă intonaţia artistului, calităţile melodice ale vocii sale, precum şi sensibilitatea lui, inteligenţa lui, care îl ajută să pătrundă conţinutul ideal şi emoţional al poeziei, să ghicească fără greş interpretarea adecvată. Un poem cu o deosebită încărcătură emoţională, în opinia mea, solicită o declamatoare cu voce joasă, adâncă, plină de o forţă reţinută izvorâtă din interior,cu o manieră de declamare care ar produce impresia că cuvintele sunt smulse din propriul ei trup, sunt rupte din propria-i carne. Dar poezia nu trebuie urlată, sentimentele mari vorbesc mai mult în şoaptă - o şoaptă adâncă, grea, dureroasă.
Mă întristează nespus o poezie prost declamată, mai ales dacă aparţine unui mare poet. Este o profanare. Nu ştiu de ce s-a înrădăcinat convingerea eronată, că pentru a interpreta opere muzicale trebuie să faci şcoală, iar pentru a declama versuri nu trebuie decât să înveţi cuvintele. Sunt categoric împotriva acestui mod de gândire. Pentru a putea declama versuri trebuie să înveţi această artă deloc simplă. Trebuie să munceşti, să experimentezi, să-ţi pui în valoare calităţile artistice - dacă le ai, desigur.
Eu nu accept anumite maniere de declamare, printre care şi cea dulceagă, lascivă, excesiv feminizată. Nu-mi place nici stilul de incantaţie şamanistică, în care poezia este interpretată ca un descântec vrăjitoresc. Îmi place maniera naturală, sinceră, sufletistă, deşi accept şi chiar consider necesară scoaterea în evidenţă a ritmului interior al versului, precum şi jocul uşor al vocii, valorificarea calităţilor ei melodice. Este extrem de important să respectăm o corelaţie armonioasă între toate aceste elemente. Simţul măsurii este măsura talentului artistului.
În ceea ce priveşte veşmântul verbal al poeziei, acesta cere o atitudine lafel de responsabilă, o muncă grea şi minuţioasă de selecţie şi prelucrare a materialului. Limbajul poetic cere o atitudine deosebit de grijulie din partea acelora, care pretind (cu temei sau fără) că fac poezie. Din păcate, unii dintre aceştea nu-i acordă mare importanţă, neglijându-l cu uşurinţă. Suntem obişnuiţi să mizăm întotdeauna pe har, pe miracolul inspiraţiei, pe spontaneitate, pe multe alte “miracole”, fără a ne îngriji să depunem careva eforturi intelectuale pentru a ne cultiva şi îmbogăţi sufletul nu numai cu valori morale, dar şi cu acele cunoştinţe concrete, rodul investigaţiilor uriaşe pe care le-a întreprins omenirea în zona tăinuită şi inaccesibilă filistinului, pe care o numim Poezie. O asemenea atitudine dezvăluie subdezvoltarea noastră spirituală, pe care o constat cu amărăciune. Mi-ar fi greu să-i zic pe nume virusului, care i-a atacat pe toţi membrii societăţii noastre, dar denaţionalizarea, devalorizarea cunoştinţei de carte, cultivarea atitudinii agresive şi dispreţuitoare faţă de intelectuali (nu găsesc un termin mai potrivit pentru a desemna omul care posedă cunoştinţe vaste, suflet mare şi înalte calităţi morale) au fost condiţiile favorabile pentru ca acesta să prospere. Acum, dacă dorim să ne vindecăm, nu mai putem subaprecia tezaurul spiritual pe care l-a acumulat umanitatea timp de secole şi milenii, nici pe purtătorii lui.
Dar să ne întoarcem la oiţele noastre, cum spun francezii. Oricine simte în sine aplecare sufletească spre poezie şi doreşte să facă poezie, trebuie să înveţe ce este poezia, nebizuindu-se pe cunoştinţele fragmentare pe care le capătă în mod spontan. Un muzician consacrat este obligat să cunoască secretele meseriei sale, iar măsura în care le cunoaşte este un indiciu important al valorii sale ca maestru în arta muzicii. Tot astfel un poet este obligat să fie un adevărat maestru al cuvântului poetic, un iniţiat în secretele “ars poetica”, care este o artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. Sensibilitate, intelect, cunoaştere şi măestrie - iată patru piloni pe care se sprijină templul Poeziei. Slăbiciunea unuia dintre aceştea poate fi fatală - fiecare trebuie să fie suficient de durabil pentru a-şi îndeplini misiunea. E adevărat, uneori surplusul de vigoare al unuia poate substitui şi camufla slăbiciunea altuia, dar până la o limită doar. Templul Poeziei nu poate sta în trei picioare.
În primul rând, un poet trebuie să-şi cunoască la perfecţie materialul, din care îşi durează opera, adică limbajul poetic. În general, nu putem alcătui un dicţionar complet al limbajului poetic, care ar conţine acea submulţime a unei limbi, despre care putem spune: aceste şi numai aceste cuvinte pot fi admise într-un poem. Ca limba însăşi, limbajul poetic este supus unei fluctuaţii permanente, unei dezvoltări continue - unele cuvinte apar, altele dispar din uz. Limbajului poetic îi este caracteristică însă o anumită adâncire în trecut, el conţine unele cuvinte arhaice, ieşite din uzul cotidian, şi admite cu greu neologismele, doar după un proces de “rotunjire” prin folosire frecventă, când acestea devin familiare şi se înscriu cu succes în peisajul lingvistic respectiv. Acest proces este aidoma lucrului de secole al fluxului, care rotunjeşte şi cizelează pietricele diforme, comunicându-le formă, luciu şi culoare. Fluxul netezeşte muchiile ascuţite, curăţă impurităţile şi transformă pietricelele obişnuite în comori strălucitioare. Dar această muncă necesită timp şi nu suferă graba. Cuvântul îşi poate găsi locul în colierul unui poem numai după ce a căpătat forma, luciul şi culorile necesare, potrivite mediului lingvistic respectiv.
Adela Vasiloi
#26945 (raspuns la: #13613) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
despre "filosofia lasilor" - de (anonim) la: 14/11/2004 03:13:31
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Sunt AdelaPentru Hypatia
“Gratie identificarii pe care un alt utilizator a facut-o, am mers sa vizitez Clubul de filosofie care-mi este tiz...”

Nicidecum, “Clubul Filosofic Hypatia” a fost numit de mine astfel în onoarea unei ilustre femei,
filosof, matematician şi astronom, femeie cu o vastă cultură şi o ţinută impecabilă atât în ştiinţă, cât şi în viaţa particulară. Unica ei vină a rezultat din acel conflict dintre ştiinţă şi religie, pe care tu îl consideri inexistent încă de prin secolul al IV. Pentru această vină ea a fost ostracizată, adică lovită cu cioburi ascuăite de marmoră, până şi-a dat duhul.
Apropo, adresa Website-ului meu eu am făcut-o publică într-unul din mesajele mele pe acest site. Unii au dovedit să-l citeasca mai inainte si chiar mau felicitat pentru el.

“ am inteles de ce ne scrii mesaje atat de furibunde...”

Nu scriu mesaje furibunde, poate doar puţintel pasionate. Dar mă străduiesc să fiu calmă chiar şi atuvci, când sunt pe nedrept învinuită, sau se insinuează că “ ca intelepciunea va este ocultata de educatia comunista pe care o aveti”. Ce repede faceţi concluzii!

“Biblia nu se interpreteaza de oricine, dupa bunul plac!”
Cum rămâne atunci cu Libera Cugetare? Apropo, anume în acest “punct” s-au despărţit protestanţii de catolici, care afirmau acest lucru. Catolicii ziceau, că credincioşii de rând nu trebuie să citească şi să interpreteze biblia, căci îi poate arunca ăn erezie. Iar protestanţii, dimpotrivă, ziceau că oricine are dreptul s-o facă. În plus, ei erau împotriva fastului, de care se înconjurau “sfinţii părinţi”.

“…am invatat ca atunci cand vreau sa fac o exegeza pe un text, studiez ce spun inaintasii. Ceea ce d-voastra nu ati facut! V-ati aruncat pe un text pe care nu il pricepeti si tare mi-e teama ca nici de aici incolo nu veti pricepe mare lucru, din pricina rautatii pe care o aveti...”

Aşadar, mă învinuieşti de ignoranţă şi lipsă de intelect. O fi acesta un atac la persoană? Oricum, e doar opinia ta, şi nimic mai mult.

“Imi fac o mila crestineasca sa va atrag atentia…”

Merci, nu trebuie să faceţi un lucru care nu vă este propriu, judecând după mesajele pe care mi le adresaţi. Şi nici nu am nevoie de mila nimănui, deocamdată. Şi sper să mă descurc până la urmă.

“Articolul D-voastra are o baza neintemeiata si merge din absurd in absurd.”

Văd că ai fost şocată rău de articolul, pe care îl aminteşti. Dar nu e bine să le formezi altora o părere preconcepută despre acest articol, odată ce alţii încă nu l-au citit. Atunci ei ar putea singuri să-şi formeze o părere. De aceea îmi iau îndrăzneala să mai comunic odată adresa site-ului meu http://yap.eltrast.ru-hypatia

"Devenit rational..." spuneti acolo, dar eu va spun ca omul a fost creat fiinta rationala, tocmai pentru ca sufletul omului se manifesta prin trei facultati/ capacitati: ratiune constienta, vointa libera si sentimente.”

“Eu vă spun” nu e un argument, ci un tertip folosit de falsii prooroci, pentru a determina mulţimea să-i creadă şi să-i asculte. Deocamdată, nu eşti o autoritate pentru mine, ca să te cred fără demonstraţie. Iar “raţiune conştientă” este o tautologie.

“Din cate stiu eu, in Cafenea nu sunt agreate atacurile la persoana... Si Biserica este formata din persoane! Lasi sau nu, respectati si D-voastra pe cei care cred in Dumnezeu, in numele libertatii de constiinta, pe care il are fiecare dintre noi.”

In Cafenea, nu mi-am permis să atac pe nimeni personal, deşi am fost atacată în mai multe rânduri. Mi-am păstrat, totuşi, calmul, şi am răspuns la toate acuzaţiile, aluziile, insinuările etc,etc cu calm şi stăpânire de sine. Ceea ce nu pot afirma despre tine. Iar articolul pe care îl aminteşti, a fost publicat pe site-ul meu personal, nu în Cafenea. Aşa că, dacă eşti atât de sensibilă, ce cătaşi în mon jardin? Ştiai doar că sunt ateu, de la care tu te aştepţi numai la răutăţi.
Apropo, alţii au văzut şi lucruri bune pe site-ul meu.

Cu profundă compasiune atee, Adela Vasiloi




#28691 (raspuns la: #28449) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Fiecare emisiune de televiziu - de Alin IVAN la: 29/03/2005 11:11:14
(la: De ce e televiziunea de rahat?)
Fiecare emisiune de televiziune urmăreşte rating-ul. Cu cât acest rating este mai ridicat, cu atât respectiva emisiune are şanse să atragă mai multă publicitate, ceea ce înseamnă mai mulţi bani. De asemenea, rating-ul nu se compară strict între emisiuni, ci potenţat cu palierul orar în cadrul căruia se dă emisiunea (nu poţi compara rating-ul unei emisiuni difuzată vineri seara la ora 21, cu ratingul uneia difuzate miercuri la prânz). În plus, emisiunile se programează într-un anumit palier orar pentru a atinge target-ul pentru care au fost concepute (raţiunea pentru care telenovelele se dau în cursul săptămânii la ora 16 - 17, iar "parte de carte" duminica dimineaţa). Aşadar, ceea ce vreau să scot în evidenţă este faptul că televiziunea se modelează după publicul său, căutând ca fiecare emisiune să aibă maxim de rating posibil. În cazul în care vedem o emisiune care nu ne place înseamnă că nu ne încadrăm în "target-ul" emisiunii respective. Cu toate astea, prin faptul că privim emisiunea, contribuim la creşterea rating-ului. Creşterea rating-ului demonstrează că emisiunea are succes, deci va atrage mai mulă publicitate, deci mai mulţi bani, deci va continua. În plus, dacă formatul în care emisiunea este prezentată are succes, de ce să fie schimbat? Aşadar, să-i dăm înainte cu "Ciao Darwin", cu "Vancaţa mare" şi cu altele similare!
#41074 (raspuns la: #41068) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
sufletul este nemuritor - de spinroz la: 19/04/2005 13:21:48
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
Este sufletul nemuritor? Ca să aflăm dacă sufletul este nemuritor trebuie să aplicăm maieutica socratică şi să ne întrebăm, ce este sufletul? După aproape şase veacuri de la moartea lui Platon, Plotin,ultimul mare mistic păgân, încerca să răspundă la întrebare socratică. Din răspunsul lui mi-am dat seama că el s-a apropiat cel mai mult de <>. Prin meditatiile sale profunde, atât de profunde încât spune el, în acele momente se rupea complet de lumea sensibilă, Plotin a pătruns <<înlăuntrul lui>>, rupându-se complet de lumea sensibilă. Deci ca să răspundem ce este sufletul trebuie să-l citim pe Plotin. Şestov spune că a-l citi pe Plotin înseamnă a-l ucide, dar a nu-l citi înseamnă a renunţa la el. Cum să ieşim din această dilemă? Concluzia: Plotin nu trebuie citit, el trebuie cercetat. În <>, Plotin încearcă, mai întâi, să definească sufletul. Pentru aceasta Plotin priveşte în sine în meditaţiile sale:,,Trezindu-mă adesea din trupul meu(şi căutând ) la mine însumi, ajuns şadar în afara tuturor lucrurilor şi înlăuntrul meu..''(Enn.IV,8,1,1), contemplă divinul din el. După ce s-a odihnit în divin prin aveste meditaţii Plotin se întreabă ,, cum de-a putut , şi înainte şi-acum din nou, să cobor aşa, cum de-a venit sufletul meu înlăuntrul unui trup, este tocmai cum vi s-a arătat.'' (ibid.). Când pătrundem prin meditaţii în inconştient, acolo unde este divinul, aşa cum a făcut Plotin e greu să ne mai întorcem în lumea sensibilă. Înţelegem că în contemplaţia sa <<înlăuntrul său>>, Plotin a călătorit în inconştientul său. Câţi dintre noi pot călători astfel în inconştient?
Plotin remarcă un mare adevăr despre suflet, un adevăr pe care nici una din gândirile materialiste nu-l poate contesta, anume că, sufletul omului spre deosebire de al tuturor vieţuitoarelor nu s-a confundat pe deplin în sensibil, ,,ci mereu rămâne ceva din el în lumea spirituală '' (Enn. IV,8,8,1). Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că tot ce înseamnă vieţuitoare în lumea asta este în noi şi noi suntem în toate,( ADN-ul o demonstrează), dar noi, oamenii suntem şi în divin prin aceea că în sufletul nostru ne rămâne ceva din lumea spirituală. Cum spune Plotin relând o expresie homerică <>(Enn.IV,3,12,5 - Cf. Iliada,IVşi Platon, Theiatetos,90a). Realitate pe care noi o percepem cu mintea este un <> . Prin acest <> spune Plotin, Dumnezeu se află în noi, căci dacă ar lipsi din noi ar lipsi şi din lume. Pot oare gândirile materialiste să explice gândirea prin acţiunea materiei? Pot ele să explice sufletul omului care este intrisec legat de gândire, care este spiritul,care este chiar gândirea fiecăruia? Acest model superior al gândirii divine de care noi nu avem conştiinţă, nu suntem conştienţi de el este partea superioară a sufletului nostru este chiar divinul din noi. ,,Nu tot ce se află în suflet spune Plotin este conştient, ci ajungând în <> , ajungând în conştiinţă. Când sufletul lucrează fără a împărtăşi nimic conştiinţei, lucrarea lui nu ajunge la sufletul total. Aşa se face că noi nu ştim nimic despre această lucrare, de vreme ce <> suntem suntem legaţi de conştiinţă şi de vreme ce noi nu suntem o parte, ci sufletul total.'' (Enn. V1,12,5).
Singura posibilitate pentru noi, omenii de rând, de a pătrunde în tainele inconştientului este visul. Visul spunea Freud este calea regală a inconştientului. Paranormalii, ca Plotin de pildă, căci Plotin nu a fost numai un mare mistic dar şi un paranormal (discipolul său Porphyrios aduce multe argumente plauzibile în acest sens, în Viaţa lui Plotin), pot contempla inconştientul prin meditaţii, noi doar prin vis . Isus este cel mai celebru exemplu în acest sens; puterea lui de a sonda inconştientul ne fascinează la fel şi astăzi cum i-a fascinat pe evrei şi pe romani cu două milenii în urmă.
Freud spune că în inconştient se află partea noastră instinctuală , Jung îl contrazice, căci spune el acolo, nu sunt instincte, acolo este informaţie codificată în arhetipuri într-un program, format din <>. Prin asta analiza lui Jung se pare că este mult mai apropiat de adevăr decât psihanaliza bazată pe instintincual al lui Freud, iar Plotin afirmă că acolo se află nivelul superior al sufletului, acolo se găseşte <> de care nu suntem conştienţi. Şi oare copilul care se naşte cu acest <> cu care acesează cunoaşterea binelui şi răului, este oare el conştient? În acepţia IA-ului(inteligeneţei artificiale) modelul gândirii divine este un program informaţional de accesare a realităţii, cu care fiecare ne naştem, implantat în reţelele neuronale fundamentale, model care cuprinde codificat în arhetipuri, reprezentări despre o lume posibilă, o lume virtuală, informaţii ale <> (informaţii ereditare primite şi/sau dobândite de înaintaişi) şi cu care fiecare progenitură poate cunoaşte lumea. Am putea crede că acesta este sufletul total, dar nu este numai acesta. El este compus şi din informaţia dobândită de noi înşine, adică de experienţa fiecăruia rezultată din interacţiunea informaţiei fundamentale cu care ne naştem cu a celei dobândite în lumea în care am fost <>. Căci fiecare din noi suntem o proiecţie a trecutului în viitor, o sinteză rezultată din interacţiunea tezei şi antitezei cum ar spune Hegel. Ce am înţeles din această scurtă refutaţie? Că sufletul este informaţie! Că sufletul este personal, deşi <> el este colectiv. Informaţia ca şi sufletul este de natură spirituală; acest e un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta, nici chiar şi cei mai fanatici materialişti - marxiştii, şi ideologiile extremiste pe care le-a generat! Numai că informaţia (sufletul) ca să existe are nevoie de un suport material. Materia nu poate exista în forme fără ca forma materială să fie generată de informaţie progrmată şi nici informaţia nu poate exista dacă nu are ca suport material - sămânţa (DVD-ul biologic). Programarea informaţiei reclamă cu necesitate o Inteligenţă. Dacă sufletul este informaţia din cortexul fiecăruia se pune întrebarea: mai poate fi sufletul nemuritor ? Ce mai rămâne la moarte din suflet, dacă corpul a murit şi creierul a încetat orice activitate?
sufletul este nemuritor - de spinroz la: 19/04/2005 14:52:24
(la: SUFLETUL ESTE NEMURITOR)
sufletul este nemuritor #, de spinroz la Tue, 19/04/2005 - 13:20

Este sufletul nemuritor? Ca să aflăm dacă sufletul este nemuritor trebuie să aplicăm maieutica socratică şi să ne întrebăm, ce este sufletul? După aproape şase veacuri de la moartea lui Platon, Plotin,ultimul mare mistic păgân, încerca să răspundă la întrebare socratică. Din răspunsul lui mi-am dat seama că el s-a apropiat cel mai mult de suflet . Prin meditatiile sale profunde, atât de profunde încât spune el, în acele momente se rupea complet de lumea sensibilă, Plotin a pătruns ,,înlăuntrul său’’ , rupându-se complet de lumea sensibilă. Deci, ca să răspundem ce este sufletul trebuie să-l citim pe Plotin. Şestov spune că a-l citi pe Plotin, înseamnă a-l ucide, dar a nu-l citi înseamnă a renunţa la el. Cum să ieşim din această dilemă? Concluzia: Plotin nu trebuie citit, el trebuie cercetat. În ,,chestiuni platoniciniene’’ , Plotin încearcă, mai întâi, să definească sufletul. Pentru aceasta Plotin priveşte în sine, înlăuntrul său’’ în meditaţiile sale:,,Trezindu-mă adesea din trupul meu(şi căutând ) la mine însumi, ajuns şadar în afara tuturor lucrurilor şi înlăuntrul meu..''(Enn.IV,8,1,1), contemplă divinul din el. După ce s-a odihnit în divin prin aceste meditaţii Plotin se întreabă ,, cum de-a putut , şi înainte şi-acum din nou, să cobor aşa, cum de-a venit sufletul meu înlăuntrul unui trup, este tocmai cum vi s-a arătat.'' (ibid.). Când pătrundem prin meditaţii în inconştient, acolo unde este divinul, aşa cum a făcut Plotin e greu să ne mai întorcem în lumea sensibilă. Înţelegem că în contemplaţia sa , Plotin a călătorit în inconştientul său. Câţi dintre noi pot călători astfel în inconştient?
Plotin remarcă un mare adevăr despre suflet, un adevăr pe care nici una din gândirile materialiste nu-l poate contesta, anume că, sufletul omului spre deosebire de al tuturor vieţuitoarelor nu s-a confundat pe deplin în sensibil, ,,ci mereu rămâne ceva din el în lumea spirituală '' (Enn. IV,8,8,1). Dacă aşa stau lucrurile înseamnă că tot ce înseamnă vieţuitoare în lumea asta este în noi şi noi suntem în toate,( ADN-ul o demonstrează), dar noi, oamenii suntem şi în divin prin aceea că în sufletul nostru ne rămâne ceva din lumea spirituală. Cum spune Plotin reluând o expresie homerică, la oameni ,,capul rămâne înfipt deasupra cerului’’ (Enn.IV,3,12,5 - Cf. Iliada,IVşi Platon, Theiatetos,90a).Mintea este un program informaţional cu care percepem realitatea. Prin acesta spune Plotin, Dumnezeu se află în noi, căci dacă ar lipsi din noi ar lipsi şi din lume. Pot oare gândirile materialiste să explice gândirea prin acţiunea materiei? Pot ele să explice sufletul omului care este intrisec legat de gândire, care este spiritul,care este chiar gândirea fiecăruia? Acest model superior al gândirii divine de care noi nu avem conştiinţă, nu suntem conştienţi de el este partea superioară a sufletului nostru este chiar divinul din noi. ,,Nu tot ce se află în suflet spune Plotin este conştient, ci ajungând în , ajungând în conştiinţă. Când sufletul lucrează fără a împărtăşi nimic conştiinţei, lucrarea lui nu ajunge la sufletul total. Aşa se face că noi nu ştim nimic despre această lucrare, de vreme ce suntem suntem legaţi de conştiinţă şi de vreme ce noi nu suntem o parte, ci sufletul total.'' (Enn. V1,12,5).
Singura posibilitate pentru noi, omenii de rând, de-a pătrunde ,,înlăuntrul nostru ’’ în tainele inconştientului este visul. Visul spunea Freud este calea regală a inconştientului. Paranormalii, ca Plotin de pildă, căci Plotin nu a fost numai un mare mistic dar şi un paranormal (discipolul său Porphyrios aduce multe argumente plauzibile în acest sens, în Viaţa lui Plotin), pot contempla inconştientul prin meditaţii, noi doar prin vis . Isus este cel mai celebru exemplu în acest sens; puterea lui de a sonda inconştientul ne fascinează la fel şi astăzi cum i-a fascinat pe evrei şi pe romani cu două milenii în urmă.
Freud spune că în inconştient se află partea noastră instinctuală , Jung îl contrazice, căci spune el, acolo, nu sunt instincte, în inconştient este informaţie codificată în arhetipuri într-un program, format din ,,inconştientul colectiv’’ . Prin asta analiza lui Jung se pare că este mult mai apropiată de adevăr decât psihanaliza bazată pe instinte, al lui Freud. Plotin afirmă că acolo se află nivelul superior al sufletului, acolo se găseşte modelul gândirii divine de care nu suntem conştienţi. Şi oare copilul care se naşte cu acest program informaţional cu care acesează cunoaşterea binelui şi răului, este oare el conştient ? când gândim nici noi nu sutem conştienţi de gândirea noastră. În acepţia IA-ului(inteligeneţei artificiale) modelul gândirii divine este un program informaţional de accesare a realităţii, implantat în reţelele neuronale fundamentale, cu care fiecare din noi ne naştem, model care cuprinde codificat în arhetipuri, reprezentări despre o lume posibilă, o lume virtuală, informaţii ale (informaţii ereditare primite şi/sau dobândite de înaintaişi) şi cu care fiecare progenitură poate cunoaşte lumea. Am putea crede că acesta este sufletul total, dar nu este numai acesta. El este compus îndeosebi din informaţia dobândită de noi înşine, adică de experienţa fiecăruia rezultată din interacţiunea informaţiei fundamentale cu care ne naştem cu a celei dobândite în lumea în care am fost ,,proiectaţi’’. Căci fiecare din noi suntem o proiecţie a trecutului în viitor, o sinteză rezultată din interacţiunea tezei şi antitezei cum ar spune Hegel.
Ce am înţeles din această scurtă refutaţie? Că sufletul este informaţie! Că sufletul este personal, deşi el este informaţie colectivă . Informaţia ca şi sufletul este de natură spirituală; acesta e un adevăr pe care nimeni nu-l poate contesta, nici chiar şi cei mai fanatici materialişti - marxiştii, şi ideologiile extremiste pe care le-a generat! Numai că informaţia (sufletul) ca să existe are nevoie de un suport material. Materia nu poate exista în forme fără ca forma materială să fie generată de informaţie progrmată şi nici informaţia nu poate exista dacă nu are ca suport material - sămânţa (DVD-ul biologic). Programarea informaţiei reclamă cu necesitate o Inteligenţă. Dacă sufletul este informaţia din cortexul fiecăruia se pune întrebarea: mai poate fi sufletul nemuritor ? Ce mai rămâne la moarte din suflet, dacă corpul a murit şi creierul a încetat orice activitate?
irma - de gaga la: 27/09/2005 21:00:24
(la: Middleagecrises)
nu ştiu dacăai auzit despre terapiile care se practică acum şi la noi, dar un tip de terapie este acela care te ajută să descoperi singur(ă) cauzele care au produs mai târziu efectele.
Citind cartea "Personalitate plus" - autor Florance Littauer - m-am regăsit într-una din descrieri şi...sinceră să fiu, nu prea mi-a plăcut de mine în unele situaţii. Drept urmare, s-a întâmplat o minune. Am început să mă văd cu alţi ochi, cu ochii celui de lângă mine şi am început să fiu mult mai îngăduitoare şi cu cei din jur. Este o carte care merită citită din când în când.
O altă carte mult mai profundă este "Personalitate puzzle" - autor, aceeaşi Littauer.
Iar în privinţa subiectului conferinţei, am ajuns la concluzia că dacă ai un suflet tânăr şi te alături celor tineri căutând să-i înţelegi, poţi să treci peste criză fără să-ţi dai seama. Mai sunt problemele fizice care te mai demolează, dar...dacă cel de lângă tine te ajută, le depăşeşti şi pe acestea.
#75086 (raspuns la: #75075) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
.......... - de Herzeleid la: 21/12/2005 11:20:33
(la: Ce să fac eu, fraţilor, c-o minune ?)

minunea-ar trebui luată din poveşti


si înrădăcinată într-o glastră


apoi culegi petale când iţi aminteşti


că te-ai ranit ca prostu' căutând o altă!



Se pare ca Anisia e tare supărată pe noi, insă nu cred că aceasta a fost intenţia autorului; minunile nu au în sine un gen, insă ele există atâta timp cât suntem dispuşi a le percepe. Nu cred că Dumnezeu poate converti un încăpăţânat
ateu; deja deviez însă de la subiect, aşa încât mă opresc.


Dl. Radu, minunea sună tare bine.





-----------------------------------------------------

"sunt beat de lume si-s pagan." (L. Blaga)
Pt. mya - de Paianjenul la: 15/06/2006 10:44:13
(la: Despre patriotism)
"Din cele doua definitii date in DEX la linkul tau, una sprijina 100% definitia data de mine, iar cealalta cam 50%, prin paranteza (însotite, în anumite împrejurari, si de xenofobie). Ce naiba Paianjene, tu vrei sa ma combati si dai linkuri care imi sustin parerea."


- Suferiţi de o doză alarmantă de ATTENTION DEFICIT DISORDER, Madam!...

Nici una din primele două definiţii (indicate de mine in DEX pt. "naţionalism") nu suportă 100% controversata dv. părere.

Dau cetire:

NAŢIONALÍSM s.n. Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale. [Pr.: -ţi-o] – Din fr. nationalisme. Sursa: DEX '98

NAŢIONALÍSM n. Atitudine care are în vedere, în primul rând, apărarea drepturilor şi aspiraţiilor naţionale (însoţite, în anumite împrejurări, şi de xenofobie). Din fr. nationalisme Sursa: NODEX


Eliminaţi dv. deci observaţiile din paranteză... şi nu va mai ramine absolut nici un element negativ in restul definiţiilor.

...Acest aspect fiind demonstrat... îmi pot permite să vă recomand un mic sejur la munte, la mine la... stînă - sa zicem?... O cură de aer proaspăt v-ar ajuta efectiv să vă ventilaţi creierul debilitat de-atita patriotism-eroism-nationalism-gobbledygook...



#127993 (raspuns la: #127862) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
Pt. unicul - de Paianjenul la: 01/08/2006 11:27:32
(la: sfaturi pentru cafegii incepatori)
"Nu inteleg ce legatura are faptul ca esti vechi sau nou pe site?"


- Uite un exemplu:

vezi lista aia lungă de titluri din categoria "Topul zilei", din partea dreaptă (sus) a acestei pagini?... Majoritatea acestor subiecte sînt "vechi, antice şi de demult"... şi nu sînt neapărat mai interesante decît alte subiecte mai noi... dar se menţin de ani de zile în "top"... Ştii cine/ce le menţine în top?... In general începătorii, care nefamiliarizaţi cu conţinutul paginii (şi aşezarea acestuia în pagină), căutînd subiecte de citit, click-eaza pe ceea ce le apare mai întîi la vedere în momentul intrării pe site... (Abia mai tîrziu respectivii descoperă că mai există şi alte subiecte mai noi, mai jos pe stînga paginii...)...

#136957 (raspuns la: #136910) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
tatiku - de alex andra la: 11/09/2006 07:49:06
(la: Muzica Rock!)
Zici că eşti destupat la minte şi accepţi orice fel de muzică, nu doar clasică, singura condiţie fiind calitatea. Bon. De acord cu tine că în orice zonă muzicală (manelele le exclud din start, neintrând, pentru mine cel puţin, în nici un fel în categoria muzică) există, pe o scară de la minus la plus, piese proaste, mai puţin proaste, piese de o oarecare valoare, altele de o certă valoare, în fine, rar de tot, capodopere, asta, simplificând lucrurile.
Eşti dispus să accepţi muzica disco, ba dacă îmi amintesc bine, chiar şi house şi alte bazaconii (sorry, nu vreau să jignesc pe iubitorii genurilor, doar că mie pur şi simplu nu-mi plac, nefiind la fel de destupată la minte ca tatiku :D). Nu accepţi în ruptul capului rock-ul. Aici nu mai există, conform celor mai sus enumerate, muzică proastă, mai puţin proastă, acceptabilă, bună etc. etc. Aici totul e prost. D'a capo al fine :P
Nu ţi se pare că eşti "niţeluş" inconsecvent ? De ce negi global ? Şi vorba lui Lascăr, loveşti în cei mai buni (nu-i mai numesc, că o să ziceţi că mi-s obsedată), ca să nu mai laşi loc de întors. Dar eu am să mă întorc şi am să-ţi tot zic, până te vei sătura:)))

Lost without music in a world of noises
#144664 (raspuns la: #140484) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
De vorbă cu Marele Maestru al Masoneriei Române, Eugen Ovidiu - de Motzoc la: 26/09/2006 20:20:27
(la: Esti mason?)
Am avut de suferit de-a lungul timpului pentru că am primit în Masonerie şi oameni care nu au avut cea mai fericită prestaţie”
*De vorbă cu Marele Maestru al Masoneriei Române, Eugen Ovidiu Chirovoci
De la alegerea sa ca Mare Maestru al Masoneriei Române, Eugen Ovidiu Chirovici, a pus în aplicare promisiunile din campania premergătoare alegerilor, respectiv reformarea Ordinului. Inovatoare a fost iniţiativa lui Chirovici de a crea un "corp" de Asistenţi ai Marelui Maestru, care "să permită fiecărui Orient reprezentativ să aibă o reflectare corespunzătoare în Marele Consiliu". Ei vor trebui să dea socoteală în cazul în care în regiunea lor apar "probleme". Dacă aflu, de exemplu, că a fost primit în masonerie vreun baron local, cu dosare penale, va fi tras la răspundere Asistentul zonal", a explicat Chirovici. Asistenţii vor răspunde numai în faţa Marelui Maestru, evitându-se astfel eventualele "presiuni" exercitate de vreun alt demnitar al Ordinului.

------------------------------------------
Eugen Ovidiu Chirovici s-a născut în judeţul Braşov în anul 1964. Este absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, Facultatea de Comerţ (1988) şi al unui curs de Management de Presă la Universitatea din Glasgow, Scoţia (1995).
După o scurtă activitate în domeniul economic, in 1991 Chirovici a debutat in presă. În numai câţiva ani, a devenit un nume respectat în gazetăria românească, ajungând, in 1999, redactor-şef la Curierul Naţional. În 2000 a devenit director executiv al postului de televiziune B1 TV. În anul 2002 a fost numit Consilier de stat pe probleme economice al primului-ministru. Actualmente este preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Intreprinderile Mici şi Mijlocii.
Chirovici a fost iniţiat în masonerie în anul 1996 în cadrul Marii Loji Naţionale Unite din România (MLNUR). În anul 1999 a devenit Membru în Marele Consiliu (Mare Acoperitor), iar în anul 2000, în cadrul Conventului de la Vulcan, a devenit Mare Maestru. În această calitate a pus în aplicare Protocolul de Unificare semnat între MLNR şi MLNUR la Orientul Bucureşti în 15 iulie 2000. În urma Unificării, începând din ianuarie 2001 a devenit Pro Mare Maestru al MLNR.
La numai 39 de ani, Eugen Ovidiu Chirovici a devenit cel mai tânăr Mare Maestru din Europa şi, poate, chiar din lume. "Nu cred că vârsta este, în sine, un atu sau un handicap", a declarat, după alegeri, conducătorul al MLNR. El a explicat: "În masoneriile mai tinere, media de vârstă este sensibil mai scăzută decât în cele tradiţionale. Înţelepciunea nu se confundă neapărat cu vârsta profană."
-----------------------------------------------

În sfârşit, la Petroşani şi Deva

“Am venit să-mi lansez cartea la Petroşani şi Deva pentru că face parte dintr-o suită de lansări, cred că sunt planificate vreo 15. Mi-am propus de un an şi jumătate să ajung în Petroşani şi nu am reuşit. Am profitat acum să împart un moment frumos şi nu să mă limitez la o vizită formală. Încerc să ajung în zone, nu neapărat oraşe foarte mari, unde chiar dacă lucrurile, din punct de vedere economic, nu merg foarte bine, cred că e important ca măcar din punct de vedere cultural să se întâmple ceva. Ce le lipseşte cel mai mult oamenilor în România, este speranţa, speranţa în viitor”- a declarat la Petroşani, Marele Maestru al Marii Loji Naţionale Române, Eugen Ovidiu Chirovici.
„Derapajul” Marelui Maestru

Cerându-i amănunte despre „Ordinul Hunedoara”, al doilea înfiinţat în judeţ, pe lângă cel ce funcţionează la Petrila, şi despre o posibilă „rupere” a fraţilor din judeţul Hunedoara în două tabere, Eugen Ovidiu Chirovici a derapat elegant de la un răspuns limpezitor spre confuziile, alimentate chiar de presă, dintre masoneria recunoscută şi aşa zisele loji sălbatice. Conducătorul MLNR a vorbit şi despre deschiderea, cu măsură, către publicul larg.

„Nu cunosc speţa. Noi avem circa 200 de ateliere în obedienţa MLNR, care este singura obedienţă regulară. Mai sunt cîteva obedienţe nerecunoscute. Loja din Hunedoara probabil va primi aprobarea. În general procedurile sunt statutare, de constituire şi regulament, şi nu există nici un motiv pentru a nu primi acestă aprobare.
Există o confuzie... Există ceea ce numim masoneria regulară şi există ceea ce se numeşte masonerie iregulară şi care nu este recunoscută internaţional. Aceasta, profitând de dreptul constituţional de liberă asociere, funcţionează. Acest lucru se întâmplă în toate ţările. Există o lojă regulară, care întreţine echivalentul relaţiilor diplomatice şi există asociaţii sau mari loji care se numesc sălbatice sau iregulare, care nu sunt recunoscute ca atare, dar a căror existenţă este valabilă din punct de vedere juridic şi funcţionează. Nu reprezintă o adevărată problemă din punctul nostru de vedere. Problema apare atunci când opinia publică ne confundă. Îmi aduc aminte o întâmplare, chir de prin zonă, de la Herculane, unde era vorba de o adunare a unora care nu erau masoni, şi care au apărut în ziare ca fiind masoni. Aici avem o problemă. E ca şi când am avea un guvern legal recunoscut şi alţi miniştrii care ar bântui printre oameni. Nu neapărat ne strică imaginea. ESTE o confuzie şi e foarte complicat fiind vorba de lucruri relativ sofisticate. Este relativ greu să explici opiniei publice. Toate marile loji din lume, începând cu marea Lojă Unită a Angliei, are această componentă de deschidere publică. Noi, anul trecut am sărbătorit 125 de ani de la înfiinţarea MLNR şi am făcut o sărbătoare oarecum publică la care am invitat şi personalităţi din lumea „profană”.



„Masoneria nu este o asociaţie secretă”

La imaginea confuză a masoneriei române au contribuit chiar unii masoni, afişând o secretomanie cu tentă conspirativă. În judeţul Hunedoara, chiar la Petroşani, a fost mare mirare că „am îndrăznit” să punem întrebări despre Ordin, despre problemele sale, despre baroni şi despre valori. Marele Maestru, s-a arătat deschis, cu precizarea că orice membru poate comunica, în limite rezonabile, cu lumea profană, dar cu un mesaj clar.

„Nu este o componentă ascunsă, ci una discretă. După 40 de ani de comunism, în care masoneria a fost demonizată de mişcarea de propagandă a timpului, plus această confuzie a tranziţiei de 16 ani, plus, de ce să nu recunoaştem, în anumite momente prestaţia deloc lăudabilă a unor masoni, care, între timp, mulţi nu mai sunt membri, sigur că imaginea pe care o avem e oarecum confuză acum. Foarte puţini ştiu de pildă că noi, ca asociaţie, am dat anul trecut 30 de miliarde lei unor şcoli, unor orfelinate... Acum am reabilitat, la Timişoara, o şcoală de copii asistaţi, care era prăpădită de inundaţie, printr-o donaţie de circa 60-70 mii de euro. Dar noi nu facem aceste acţiuni cu ostentaţie. Şi să ştiţi că nu suntem deloc bogaţi. Într-o ţară săracă, masoneria n-are cum să fie bogată. Dar pentru că, aşa cum se spune, nu batem toba, „uite ce am făcut noi”, atuci se vede mai mult partea speculativă în care suntem conspiraţia mondială, în care ne propunem tot soiul de lucruri, globalizări, chestiuni care n-au fundament. Noi avem o prescripţie foarte clară, că nu avem voie să discutăm politică şi religie pentru că sunt socotite motive de dezbinare, ori noi punem laolaltă oameni cu convingeri foarte diverse”.

Cel puţin 100 de masoni au trebuit să plece din Ordin

Am expus succint şefului MLNR că, în Valea Jiului şi în restul judeţului Hunedoara, au fost destule scandaluri media cu oameni de afaceri din masonerie, persoane extrem de controversate, chiar dacă nu au fost dovediţi de justiţie ca vinovaţi, dar care au pătat imaginea societăţii în care trăiau şi implicit şi a Ordinului din care făceau parte. Chirovici şi-a îndreptat spatele, vocea i-a devenit aspră şi a răspuns destul de tăios.

„La jurământul depus la gradul unul - şi nu numai la noi, ci în toată lumea - se jură pentru respectarea constituţiei ţării. Trebuie făcută o distincţie. Noi nu suntem nici procurori, nici judecători. În momentul în care există o sentinţă definitivă, în mod automat eşti exclus din Ordin. În momentul în care se declanşează o procedură juridică, care poate să aibă un final fericit, în acel moment ai două variante: sau rămâi membru sau îţi iei „concediu” pentru a nu prejudicia imaginea pe perioada respectivă. Orice faptă penală duce automat la excluderea din ordin. „Adormirea” în limbajul nostru înseamnă radierea din Ordin, adică eşti dat afară. Doar că o procedură penală poate dura ani, şi ce se întâmplă dacă acel frate se dovedeşte nevinovat? Deci nu ne putem substitui legilor profane. Noi am avut de suferit de-a lungul timpului pentru că am primit în Masonerie şi oameni care nu au avut cea mai fericită prestaţie - nici profesională, nici morală. Fără îndoială, există tendinţa să remarci stridenţa. Valoarea este întotdeauna discretă, îşi vede de drumul ei. Puţini ştiu că noi avem şi fraţi de o excepţională valoare profesională - fie că vorbim despre artă, medicină, literatură, ştiinţe exacte etc.
În ultimii doi-trei ani, am trecut de la o dimesiune cantitativă, la una calitativă şi primim cu mult mai multă circumspecţie, am strâns ochiurile plasei mult mai mult, tocmai pentru că am avut exemple mai nefericite. Orientativ, cel puţin 100 de membri au fost nevoiţi să părăsească Ordinul. Să intri în masonerie înseamnă să ai o minte deschisă şi un bagaj de cunoştinţe pe care le-ai acumulat în viaţa ta profană care să te facă apt să asimilezi învăţăturile spirituale ale franc-masoneriei. Cei care-şi imaginează că vin în Ordin pentru a găsi pile, relaţii, prosperitate în afaceri, se înşeală. Pentru oricare membru, masoneria înseamnă până la urmă o cheltuială: o cheltuială de timp, o cheltuială de energie, o cheltuială de bani, şi nu poţi să faci acest lucru dacă nu crezi cu adevărat în această idee. Până la urmă este un voluntariat pe care îl faci, căutând înăuntrul masoneriei ceea ce viaţa profană, cu tot tumultul ei şi cu toată căderea în materialitate pe care o presupune lumea de azi, nu poate să îţi ofere. Duşmanii noştri dintotdeauna au fost şi sunt răutatea, intoleranţa, cruzimea, prostia, totalitarismul şi atunci când îşi scot capul undeva, masoneria a avut probleme”.

Judeţul Hunedoara are circa 100 de membri ai MLNR, din care fac parte persoane publice, politicieni, oameni de afaceri, avocaţi, doctori, profesori etc. Faptul că restul judeţului s-a rupt de sediul din Valea Jiului denotă că lucrurile nu stau tocmai bine. Snobismul celor din Deva este recunoscut, pe lângă orgoliile existente de fiecare parte. Dovada vie stă chiar această lansare de carte a scriitoruli Eugen Ovidiu Chirovici - care nu poate fi disjuns, orice ar face, de masonerie. Cei din Valea Jiului nu au fost prezenţi la Petroşani, în schimb s-au afişat la lansarea de la Deva. Înţelepciunea nu pare a caracteriza pe o parte a membrilor. Dar cum masoneria se află în plină reformă, aşteptăm să devină cu adevărat ceea ce se doreşte: o castă a elitelor. Chiar dacă jumătate din membrii acesteia sunt oameni de reală valoare, nu este suficient. Se pare că mai este necesar destul timp pentru a elimina sechelele educaţiei totalitare.



#147996 (raspuns la: #147046) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului
" a la recherche..." - de Sancho Panza la: 27/11/2006 10:01:22
(la: Recompensă)
"Cine nu crede in minuni, nu e realist."

Lume neneee…pe trotuare
Căutând…timpul pierdut !

succes!! dar cred ca Proust a dat anuntul inaintea ta:) vezi sa nu se amestece secolele, ca o sa dai peste cap tot sistemul informatzional de la Casa de pensii!!
imaginatia mea a scapat si alearga....... - de cosmacpan la: 18/01/2007 23:37:31
(la: Cele mai traznite ganduri :O)
rasturnand toate glastrele din gradina.............
si doar i-a spus ca nu mai pupa libertate..........

"In imaginatia mea timpul este oprit acolo. Uiti de tot si de toate, totul pare mai simplu, ... "

"Eu nu cãlãtoresc. Eu umblu fleaura cãutând mereu despãrtiri, împãrtiri, saluturi cordiale, plecãri si veniri, altfel de locuri, mentalitati , privelisti si oameni, ceva care sa ma imbogateasca, suprinda, fascineze , sa ma lase cu gura cascata, sa-mi starneasca imaginatia si gandirea si in final sa ma faca sa vad lumea si prin ochii lor , a oamenilor din nu stiu ce oras pierdut de lume sau dimpotriva , aflat in mijlocul ei.
Toate plecãrile sunt frumoase, o plecare prefigureazã o revenire, nu existã nici un motiv de nostalgie. Mã voi întoarce.Apune soarele, rãsare altul, e întuneric, e luminã (lumina de-afarã a murit demult, a rãmas doar sirul de neoane care din cand în când clipesc sinistru pe marginea drumului); asa se scrie un jurnal de cãlãtorie prin vise venite de la nori. Nori gri sau negri, sau portocalii, sau albi. Un astfel de jurnal sau blog entry e egocentrist prin excelentã; eu, cãlãtoarea, sunt. Nu, fãrã clasificãri, fãrã epitete, eu, cãlãtoarea, sunt; si va povestesc ce ALTCEVA mai este , dincolo de Perache si de pancarda pe care scrie Lyon taiat cu o linie rosie dar nu atat de departe incat sa scrie Bacau sau Bucuresti sau Lugoj.(Posted in France by Alexandra)
privire - de Sancho Panza la: 11/04/2007 20:03:30 Modificat la: 11/04/2007 20:04:33
(la: O lume într-un cuvânt)
Draperii grele de catifea peste ferestrele mari.Il auzi vorbind, ai vrea să torni clipa în paharul înalt şi să o sorbi.Aproape că nu mai întelegi cuvintele,abia mai vezi chelnerii insinuându-se printre mese. Ii simţi mâna, fierbinte, căutând-o pe-a ta:”nu vreau să pleci...” în timp ce privirea îi ţipă, necontrolată , „mi-e frică!”
Aduni acea privire, te aduni apoi din fiordurile în care te aruncase şi te ridici...scări în spirală, el iţi spune, coborând, ceva despre fusta lungă, care te face mai naltă...
Privirea aceea se târâie în urma ta, cu glăsuirea ei sugrumată, legând cu nod nevăzut timpul ce-ar fi putut fi...

tren
#186286 (raspuns la: #186144) comenteaza . modifica . semnaleaza adminului



Cursuri de matematica si fizica online!
Incearca-le gratuit acum

Peste 3500 de videouri de cursuri cu teorie, teste si exemple explicate
www.prepa.ro
loading...